“Postumele” Antume scrise-n ceas târziu Când parcă-ntârzie plecarea, Când parcă-n jur nimic nu-i viu Şi-n suflet bântuie-nserarea. Că ceasul vine, toţi o ştim, D-am vrea să ştim ora exactă; Să-ncepem să ne pregătim, Căci ştim că timpul se contractă. Ai vrea să pari cum îţi doreşti, Să laşi o stea în amintire; O ştii, ”nu eşti ceea ce eşti”, Şi-ai vrea s-alungi o amăgire. Va fi ceva deliberat, Va fi o nouă măsluire?!… În amintirea lui Nea Mihai   Ai fost… Ai fost, sau n-ai fost, ce ai fost? Mă bântuie-ntrebarea… Un erudit, cum greu găseşti, Un generos, peste măsură, Un literat de anvergură, Un mentor – sigur adăpost. Un chip blajin, dar sculptural, Cu-n grai molcom, dar plin de sfadă, Fără cuvinte de paradă, Fără de sfaturi fără rost. Cu cât mai mult ai suferit, Cu-atât mai mult ai sfidat moartea; Să fii ce-ai fost, ai servit cartea, Iar ce-ai lăsat, e-al vieţii cost… Apropo de  ”dubla personalitate”, sau ”dihotomia antonimică”, după Mihai Rădulescu.   Te-am cunoscut… Te-am cunoscut întâmplător, Pe la TV, la ”AS”, se pare; Cu Todea drept mediator, Vorbeai de Shakespeare – cercetare. Erai acasă, cum să spun?! Pluteai prin secolul în care, Shakespeare putea părea nebun, Iar tu-l vedeai modern, îmi pare. Şi-l prezentai drept psiholog, Şi nu ca pe-unul orişicare – Era, aş spune, un prolog, La ce urma în prezentare. Renaşterea ţi-a fost tărâm Unde-ai ţintit dihotomia – Un Jago ţi-a deschis un drum, Spre ce-ai numit antonimia. Şi-aşa ’ntr-o oră, mai puţin, Inventica şi-a spus cuvântul – Stilistica a câştigat, Iar tu-ai rămas plecat, cu gândul… * Lui Mihai, cu lacrimi…   Au trecut… Au trecut zile destule De când soarta te-a luat – Râsfoind prin amintire Pe-al meu site de tine-am dat. La ecourile aprinse...

Mi-am început “interviul prin corespondenţă” cu Dimitrie Grama aşa cum se începe orice scrisoare, cu “Draga Dimitrie…” şi am continuat cu formularea rugăminţii de a-mi răspunde la câteva întrebări legate de prietenia sa cu scriitorul şi profesorul Mihai Rădulescu, de la a cărui trecere la cele veşnice se împlinesc pe 19 ianuarie trei ani. Mărturisesc că atunci când mi-a venit ideea de a-l aborda pe prietenul fostului meu dascăl de engleză din liceu, acesta a fost titlul sub care micul proiect mi-a apărut – Un interviu… Dar pe măsură ce scriam întrebările îndelung gândite am realizat cât de nepotrivit mi se părea termenul luat din jurnalistică, domeniu cu care nu am nici o tangenţă. Am înţeles că defapt, tot ce-mi doream era să stau de vorbă cu Dimitrie despre prietenul Mihai, într-o atmosferă caldă şi destinsă. Am pus cuvântul “profesionalism” în cui – oricum fiind prea târziu să încerc a deveni chiar şi “începătoare” în arta intervievării, am renunţat la acel “a face lucrurile aşa cum scrie la carte”, adică după legi consacrate ale domeniului amintit mai sus şi m-am aşternut pe scris, condusă de alte reguli, mai la îndemâna mea. Chiar dacă întrebările în sine nu au fost la înălţimea dorită, ştiu că emoţia din cuvinte, gândurile puse printre rânduri, au ajuns cu bine la prietenul Dimitrie. Că este într-adevăr aşa stă mărturie tulburătorul său răspuns – o frumoasă caracterizare a relaţiei dintre doi oameni cărora scrisul le-a păstrat sufletul cald, scriitorul Mihai Rădulescu şi poetul Dimitrie Grama. Dragă Monica, Încerc să-ţi răspund la întrebările pe care mi le-ai pus cu privire la Mihai.  Cum şi când l-ai cunoscut pe Mihai Rădulescu, în ce împrejurări? L-ai întâlnit personal sau doar aţi corespondat? Nu l-am cunoscut personal pe Mihai, dar ne propusesem să ne...

Prefaţă la romanul “Condamnat să învingă” de Mihai Rădulescu Există o tentinţă a timpului de a se ascunde, poate în virtutea acelei dominante egalizatoare care înseriază evenimente, fapte şi perioade, transformându-le în fişe istorice, exacte în esenţă, fatal incomplete şi, pe măsura împrospătării generaţiilor, irelevante, seci. Şi aceasta nu atât din cauza imensităţii materialului, am spune nenumărabil, cât din lipsa unei dimensiuni, a unui factor, direct, de impact şi cu particularităţi care, la rândul lor, refuză catalogarea: cel emotiv. Dacă s-a vorbit atâta, într-un trecut ce profită de împrejurări spre a deveni istorie pur şi simplu, în care cantitatea profită de un ce misterios spre a deveni calitate – o specialitate a marxism-leninismului – nu se vorbeşte astăzi deloc de procesul invers, involutiv, în care calitatea se preschimbă în cantitate, divizibilă, compsumtibilă, paradis al tuturor interpretărilor, domeniu predilect al avocaţilor diavolului. Transformat în cifră, în procent, omul intră în grilele statisticii, element neutral al bilanţurilor unde numărul de zero-uri, aşezate în coloane, încetează să impresioneze, operând comparativ. Nu este prin urmare câtuşi de puţin curios fenomenul deosebitei apetenţe pentru genul memorialistic al publicului cititor din zilele noastre, grizat de iluzia saltului informativ, dar în realitate grav atins de îndelungatul tratament al spălării creierului la care, timp de mai multe generaţii, a fost cu eficienţă supus. Acum ies la iveală vechi jurnale ale unor personalităţi politice, la ceasul ultimei pledoarii, cea pro domo, se scriu, de către bărbaţi vârstnici, memorii, completând, în sistemul parcelelor pătrate, harta unei epoci. Apar pagini care încearcă să păstreze măsura în evocarea unor tragedii lipsite, la vremea lor, de măsura omenească. Astfel rememorate, evenimente, scene de oroare şi coşmar, se transformă în planşe de felul celor anatomice, necesare specialistului în formare, cuprinzătoare, adresându-se inteligenţei şi prea puţin relevante din punct...

Nu demult “m-am plimbat” printr-un anticariat online, descoperit din intamplare – oare? – in ratacirile mele pe Internet. Culmea e ca nu cautam ceva anume sau cel putin asa credeam la vremea respectiva. Am intrat din curiozitate, atrasa si amuzata in acelasi timp de “firma” care ma anunta foarte clar ca modernizarea se produsese si pe taramul cartii de care lumea nu mai avea trebuinta, scoasa cu un prêt de nimica la valorificat. Nu aveam intentia sa comand ceva, vroiam doar sa-mi fac o impresie frugara, sa simt atmosfera “locului” (pe care am inca reticente sa-l numesc pe numele lui adevarat, adica “site”) si sa-mi continui mai departe drumul. Si cum privirile imi rataceau la intamplare, pe “rafturi” adapostind intr-o ordine perfecta un numar impresionant de volume de carte veche, la un moment dat am tresarit de emotie si bucurie, ca atunci cand intalnesti un prieten drag pe care nu l-ai mai vazut de multa vreme; printre sutele de autori il descoperisem pe cel care-mi fusese dascal in adolescenta si mentor spiritual la maturitate. Numele lui Mihai Radulescu nu putea trece neobservat de vreme ce de mai bine de doi ani ii citeam scrierile cu entuziasm, cu un interes greu de descris in cuvinte, preocupata sa-i fac cunoscute personalitatea si creatia sa literara. Asadar nimic nu fusese intamplator… Bineinteles ca nu am iesit cu mana goala din acea pravalie virtuala, iar volumul “Caidul – nuvelele adolescentei in inchisorile comuniste”, se odihneste astazi pe masa mea de lucru, raspandind acel miros specific de hartie peste care vremea si-a pus semnele si amprenta. Nu cred ca a fost intamplare nici faptul ca am citit acel “In loc de prefata” la volumul amintit tocmai in Saptamana Mare dinaintea Pastelui. Fiecare dintre noi îşi are o cale a...

Trebuie neapărat să le cunoaşteţi pe Tiţa şi “Sălbatica”, protagoniste ale unor întâmplări uimitoare – inspirate parcă dintr-o tragedie antică – petrecute în urmă cu vreo patruzeci de ani în lumea necuvântătoarelor dintr-un târg moldovenesc. Istorisirea, primită în dar de la cineva care a însemnat şi înseamnă foarte mult pentru mine, se adresează deopotrivă inimii şi minţii; poate de aceea îmi este atât de dragă şi, ca orice lucru de valoare, doresc s-o împart cu lumea largă a cititorilor iubitori de animale, dar şi dornici de înţelepţire. Prea frumos povestea Domnul Profesor despre cele două pisici nemţence, ca să nu transcriu povestirea întocmai precum mi-a fost transmisă de către autorul ei -scriitorul Mihai Rădulescu. “La Târgu-Neamţ mi-a fost dat să văd ce n-am crezut vreodată să fie cu putinţă. Locuiam la familia Cozma, mari iubitori ai unei mâţe numită Tiţa. – Dar asta cine e? i-am întrebat într-o zi privind cum e hrănită Tiţa şi văzând cum apare de după bucătăria de vară o altă pisică, adevărată dihanie, murdară şi sfrijită, să-i numeri coastele, cu o privire îngrozită, pusă pe fugă în orice clipă, totuşi prea înfometată ca să nu se apropie de farfuria ademenitoare. – Nu ştim de unde s-a pripăşit. Când o răzbeşte, vine să mănânce aici, ne informă prietena noastră nemţeancă, pe soţia mea şi pe mine. Arătarea rămase pe loc, cu una din labele din faţă ridicată, gata să-şi ia tălpăşiţa la cel dintâi semn al primejdiei. Păstrase o distanţă respectuasa faţă de Tiţa, “stapana casei”, sorbind-o din ochi pe când cea din urmă se delecta hăpăind elegant.Tiţa era “simandicoasa”, pretenţioasă la mâncare şi cu apetitul capricios. Nu trecu mult şi socoti a fi atins gramajul de hrană îngăduit de bunăcuviinţă şi de rigorile siluetei. “Sălbatica”, după cum aveam să...

Întâlnirea cu marele scriitor a fost un eveniment spiritual special în viaţa mea. L-am vizitat ca însoţitor al Părintelui Sebastian – îndrumătorul şi povăţuitorul meu iubit, dar şi al domnului Mihai, precum aveam să constat  cu această ocazie. A fost deosebit de emotionant să asist la revederea după aproape cincizeci de ani dintre fostul student si tânărul călugăr de odinoara; in anii ’50, si unul si celalalt – ca multi altii – fusesera arestati fara vina şi băgaţi în cele mai crunte închisori, în celule reci şi întunecate, lipsiţi de aer, înfometaţi şi torturaţi. E greu şi de închipuit! Mi-am dat seama de eroismul acestor oameni  având ocazia de a sta o noapte numai,  într-o celulă din arestul unei Poliţii în urma unui protest la care am participat. Dumnezeu a făcut să ajung acolo, tocmai pentru a vedea concret şi a simti pe propria-mi piele o infima parte din condiţiile în care au stat ei, Aleşii lui Dumnezeu, in inchisorile comuniste. Atat domnul Mihai Rădulescu – în volumul „Rugul Aprins – Duhovnicii Ortodoxiei sub lespezi, în gherlele comuniste”, editura Ramida, Buc.1993, apărută în două ediţii, cat si Parintele Sebastian – într-o carte în curs de apariţie, au adus marturii cutremuratoare despre detentia comunista, dar nici o carte, oricat i-ar fi cuvintele de iscusite, nu poate reda ce au trăit cu adevărat eroii istorisirilor cuprinse in paginile ei;  acele trăiri vor ramane însă înscrise în „Cartea vieţii”, pentru totdeauna. „Biserica şi Liturghia se înalţă pe oase de mucenici, nu pe conştiinţe de creştini compromişi”, scria Părintele Ioan Iovan în celebrul sau Memoriu. Datorită jertfei acestora s-a mai putut păstra in tara noastra un filon de spiritualitate autentică. Dar să revin la prima întâlnire cu domnul profesor Mihai Radulescu. Pentru Părintele Sebastian acesta rămăsese acelaşi Mihăiţă, tânărul...