Stafeta – o scrisoare si un indemn pentru Tudor

Draga Tudor,

Pun ramasag ca randurile mele – ivite ca din senin de nicaieri, din neanturile spatiului cibernetic,  fara nici o atentionare sau pregatire prealabila, te vor surprinde peste masura, iar mesajul purtat de cuvintele scrise  special pentru tine sunt sigura ca te va uimi si mai mult, cel putin in primele momente.

La drept vorbind, cine se autodefineste drept “un impatimit al aventurii” (iti mai amintesti…?), scriind pentru o revista de suflet intitulata nu intamplator “Ecoul Hangului”, trebuie sa fie pregatit pentru astfel de “surprize”, pe care mie imi place sa le numesc “mici minuni”.

In primul rand, trebuie sa-ti marturisesc ca  “Ultimul clopotel, clasa a IV-a” si “Biblioteca magica” au avut un puternic ecou in inima mea. Citindu-ti scrierile, cu emotie, am inteles imediat ca in ciuda diferentei de varsta de peste patru decenii, ne fascineaza in aceeasi masura universul cartilor si al informatiei. Fara nici o urma de indoiala, ne simtim Acasa in spatiul luminos al bibliotecii! Cat despre oamenii speciali intalniti in calea noastra si eu si tu ne facem o datorie de onoare din a le spune cu recunostinta: “Multumesc!”

Pe fondul amintitelor asemanari ne leaga si mai mult inclinarea spre scris, nevoia interioara de a da glas gandurilor, trairilor si sentimentelor. Intr-un cuvant, manuitori ai condeiului in scopul deprinderii exprimarii de sine, apartinem amandoi aceleiasi “bresle”; deocamdata ca incepatori.

Ai dreptate, in aceasta lume in continua transformare sunt si lucruri care au ramas si vor ramane neschimbate. Ma refer la intreaga gama de sentimente si simtiri ce ne invaluie in fata rafturilor pline cu carti – aievea sau virtuale -, dar mai ales la starea de minunare pe care taramul fermecat al Bibliotecii o dezvaluie numai alesilor sai; prin noi si cei asemenea noua, mirajul cartilor va dainui in timp si va ramane vesnic nemuritor.

Doresc sa anticipez viitorul si sa-ti dezvalui un mic secret: cu cat ai sa petreci mai mult timp rasfoind si citind cartile preferate, respirand aerul proaspat al Bibliotecii magice, ai sa realizezi cum locul – in care alegem ce vrem, ceea ce ne intereseaza si ne defineste -, devine un spatiu al libertatii – libertatea de a fi noi insine. Aici nu ne vom simti niciodata singuri sau ai nimanui; aici vom descoperi cine suntem si ce cautam…

A sosit timpul sa-ti marturisesc ca si in viata mea de eleva a existat un dascal de care imi amintesc cu mare emotie si drag, la fel de special ca si invatatoarea ta, doamna Nacu Elena. Si eu, impreuna cu colegii mei din clasa a IX-a B a Liceului nr. 33 din Bucuresti, “am fost indrumati – folosind propriile-ti cuvinte -, cu mare daruire, perseverenta si rabdare, sa citim, sa scriem si sa fim cei mai buni” (1). Am simtit din plin sentimentul pe care ti-l da increderea cuiva in ceea ce poti si esti in stare sa realizezi. Ca si cum domnul Mihai Radulescu – profesorul nostru de engleza -, ne stia pe fiecare in parte mai bine decat ne cunosteam noi insine…

Daca ar fi sa aleg o singura amintire din perioada mai sus amintita, aceasta ar fi fara indoiala istorisirea despre Biblioteca de imprumut…

“- Parca-l aud pe domnul profesor Radulescu adresandu-ne cu patos acea surprinzatoare intrebare, rostita cu atata simţire in glas: “ştiţi voi ce inseamna o carte?” Noi, proaspeţi elevi de liceu cu minţile inca necoapte, nu ne-am grabit sa ne spunem parerea, crezand pesemne ca-i vorba de vreo intrebare de forma sau poate ne-o fi derutat aparenta lipsa de legatura dintre limba engleza şi subiectul ridicat. Raspunsul ni l-a dezvaluit mai apoi tot domnul profesor, pe larg şi ajutat de o povestire adevarata, din indepartata-i copilarie bucureşteana.

- Ştiţi voi ce puteri nebanuite se ascund intr-o carte şi cum te poate  ea ajuta, modesta carte, sa-ţi fie mai bine şi mai uşor in viaţa? Hai sa va povestesc cum ne-am descurcat in timpul razboiului, cand mama a transformat biblioteca noastra personala intr-una de imprumut. Erau vremuri grele, necazuri şi lipsuri, iar lumea simţea nevoia sa evadeze din apasatoarea viaţa de zi cu zi. O carte te poate invaţa sau instrui, slujindu-ţi şi imbogatindu-ţi in felul acesta mintea, dar tot la fel de bine sta in puterea carţii sa tamaduiasca şi sa aline durerile sau ranile  sufleteşti, ca sa nu mai vorbim de inalţarea spirituala, spre care tot ea, cartea, te poate purta. Şi toate acestea dupa nevoia şi alegerea ta. Intr-un cuvant, ideea mamei a prins  viaţa, iar lumea lua carţi cu imprumut din biblioteca noastra, in schimbul unei modeste plaţi. Din banuţii aceia, puşi unul langa altul, ne-am intreţinut noi pana la terminarea razboiului, cand tata s-a intors de pe front. Da, da, in multe feluri te poate sluji o carte…” (2)

Draga Tudor, nu vreau sa mai lungesc vorba. Iti incredintez istorisirea domnului Radulescu despre Biblioteca de imprumut, pentru ca am facut un legamant cu mine insami de a transmite mai departe, tinerei generatii, povestea acestei minunate idei creatoare.  Tu esti alesul; tie iti predau stafeta! Stiu ca prin tine, semintele semanate pe vremuri de catre dascalul meu vor ajunge intr-un sol roditor. Nu e nevoie sa faci sau  sa promiti ceva anume. Te rog doar sa nu uiti…

Dupa citirea acestei scrisori poate vei fi ispitit sa gandesti ca mesajul din randurile ei se adreseaza cuiva mult peste varsta ta. Nu te lasa derutat!  Scriind si fiind tu insuti ai dovedit deja ca esti la inaltimea oricarei misiuni sau vis mult dorit. Aminteste-ti de cuvintele adresate doamnei invatatoare Elena Nacu: “Va multumesc pentru ca ati avut incredere in mine si in tot ce am realizat pana acum, de parca as fi fost un om in toata firea.” (3) Continua pe acest drum!

Daca vei dori sa ne cunosti mai bine, pe mine sau pe cel ce mi-a fost dascal – scriitorul Mihai Radulescu, te invit sa ne vizitezi  pe site-ul intitulat sugestiv “Literatura si detentie”. Vei putea afla, citind scrieri semnate de mine la rubrica “Cartea prietenului meu”, amanunte despre reintalnirea cu domnul profesor, dupa 37 de ani si despre puterile magice ale… Bibliotecii de imprumut.

Si pentru ca stiu ca iti place geografia, da te rog fuga la un atlas cu o harta a lumii. Cauta din priviri Marea Neagra si indreapta-te spre sud-est, strabatand Turcia dupa o linie imaginara, ce imparte tinutul acestei tari in doua parti aproximativ egale. Asa vei ajunge in Orientul Mijlociu, unde pe tarmul rasaritean al Mediteranei se afla orasul unde traiesc in prezent, in Israel. Mai adaug ca m-am nascut in Bucuresti si ca Valea Bistritei – cu locurile si oamenii ei – cunoscuta inca din copilarie din vacantele petrecute la poalele Ceahlaului, la rude, ocupa un loc special in inima mea.

A sosit timpul sa facem cunostinta. Ma numesc Monica Levinger si inchei acesta scrisoare cu mult drag, cu bucuria de a te fi cunoscut (ce-i drept intr-un mod inedit, cu totul si cu totul virtual J)!

P. S. Cand Liliana – inimoasa bibliotecara de la Hangu si buna mea prietena, a hotarat sa publice aceasta scrisoare in paginele revistei “Ecoul Hangului”, mi-a venit ideea ca gandurile tale de scolar sa se alature alor mele Cu alte cuvinte, te anunt draga Tudor ca vom apare amandoi, impreuna, la rubrica “Cartea prietenului meu” de pe site-ul Literatura si detentie. Daca aceasta ‘tovarasie’ va fi in mod simbolic o stafeta a varstelor, purtatoarea unui mesaj destinat generatiei ce va sa vina, o vei hotari doar tu, la vremea potrivita.  

 Cu acelasi drag,

  Monica

[Lista citatelor: (1) “Ultimul clopotel, clasa a IV-a” – Tudor Popa/ (2) Biblioteca de imprumut – Monica Levinger/ (3) “Ultimul clopotel, clasa a IV-a” – Tudor Popa]

Ganduri de scolar

 

Ultimul clopoţel, clasa a IV-a

 

Aş putea sa ma bucur ca vine vacanţa mare!!! Ma bucur, dar tot sunt un pic trist…Trist pentru ca se termina clasa a IV-a.

De cateva zile doamna ne tot spune „E ultimul spectacol impreuna!”, „E ultima activitate in aer liber!”. Oare doar pentru mine, aceste cuvinte işi gasesc un ecou trist in ganduri??? Poate. Mi-aş dori, insa, sa nu fie aşa. De ce? Pentru ca doamna invaţatoare a fost speciala. Ma speriasem in

clasa I, cand am intrat timid şi sfios, in sala de clasa, dar i-am intalnit zambetul, care mi-a alungat orice teama şi de atunci, chiar daca uneori nu ne zambeşte, e cea mai speciala invaţatoare.

Dintre toate disciplinele, mi-au placut mai mult romana, geografia şi desenul, şi da…., cel mai mult serbarile noastre super şi, mai mult decat atat, toate activitaţile noastre extraşcolare, pe care le-am realizat, de cele mai multe ori la biblioteca comunala sau impreuna cu doamna bibliotecara – Liliana, activitaţi unde imaginaţia noastra era lasata sa zburde.

Acum zambesc! Nu zambesc pentru ca mi-am dat seama ca, in clasa a V-a vom avea profesori, iar doamna invaţatoare va deveni o amintire placuta, ci pentru ca, in aceasta lume in continua schimbare, biblioteca şi doamna bibliotecara nu se vor schimba, cel puţin aşa sper şi aşa imi place sa cred şi aşa aş vrea sa fie, din tot sufletul.

Viaţa mea ar fi foarte plictisitoare şi searbada fara biblioteca comunala.

In acest moment sunt din nou trist; suparat ca trebuie sa ne desparţim de doamna invaţatoare, trist şi suparat pentru ca, poate, biblioteca – acest univers in care carţile, calculatoarele şi Internetul formeaza cea mai stralucitoare galaxie – nu ar fi insemnat nimic, daca doamna nu ne-ar fi invaţat, cu mare daruire, perseverenţa şi rabdare, sa citim, sa scriem şi sa fim cei mai buni.

Va mulţumesc, doamna invaţatoare pentru tot, dar mai ales pentru ca aţi avut atat de multa incredere in mine şi in tot ceea ce am realizat pana acum, de parca aş fi fost un om in toata firea. Va mulţumesc!

 

Popa Tudor, elev in clasa a IV-a, invaţatoare Nacu Elena           (Ecoul Hangului nr.5)

Tags

Related Posts

Share This

Chemarea lui Dumnezeu in temnitele comuniste – volumul I

Aceasta lucrare reuneste 24 emisiuni radiofonice, difuzate intre 2 iulie si 30 decembrie 1997, pe postul Radio Romania Tineret, sub genericul: “CRED, DOAMNE, AJUTA NECREDINTEI MELE”.
Ea este inchinata Prea Cucernicului Parinte NICOLAE TANASE, fostul student al autorului, care, prin multa sa intelegere si daruire de sine, a facut posibila aparitia primei ei editii, dupa ce a publicat si a doua editie a lucrarii aceluiasi autor: “CARTEA CRESTINULUI INCEPATOR”.Culegerea si tehnoredactarea computerizata apartin autorului

Prima editie a cartii de fata a aparut in cadrul Seriei FIUL OMULUI nr. 13 a Editurii Ramida.

PREAMBUL

Ma gasesc in prezenta Prea Sfintitului Ierarh Vicar Parintele Prof. Dr. Irineu Slatineanu, pentru a afla un cuvant de invatatura despre Chemarea la credinta. Intalnirea are loc in casa Prea Sfintiei Sale. Aerul ei traditional, lumina varului ce-i imbraca zidurile, florile vesele ce-ti intampina pasii cand urci cele vreo doua trepte de la intrare, smocurile de iarba verde, mai mici si mai mari, prezenta unei lupoaice –  e vorba de un caine tanar – ce te saluta cu glas vanjos de mezzosoprana si se zbate, la capatul cladirii, dupa o plasa de sarma ridicata intre patru stinghii, s-o pazeasca de rautatea oamenilor (un dulau vagabond adoptat de Prea Sfintitul i-a fost otravit, in lipsa stapanului, dupa ce, cu un alt prilej, a fost zdrobit cu bata si aruncat in beci), toate se amesteca si se impletesc dimpreuna cu pozitia retrasa din calea aleelor publice ce strabat gradina colorata a Sfintei Episcopii a Valcei, pentru a-ti da increderea ca patrunzi in preajma unui ierarh gata sa-ti acorde timpul, cu intreaga-i intelegere.

                Intentionez sa vorbesc indelung cu ascultatorii mei, cu dumneavoastra, despre Chemarea intemnitatului, fie adresata aceluia care si-a pierdut credinta, fie adresata celui care trebuia sa si-o intareasca. In pregatire, e momentul sa vedem ce rol joaca aceasta Chemare a lui Dumnezeu, in crestinism, in general, si in Traditia noastra sfanta ortodoxa. De aceea v-am adus cu mine in resedinta Prea Sfintitului.

                – “Prea Sfintia Voastra, nici un fost student nu-mi este atat de drag ca Prea Sfintia Voastra”, incerc sa-i recastig bunavointa cu afirmarea a ceea ce dealtfel constituie adevarul. “Cunosc seriozitatea cu care va traiti misiunea, crestinismul, puterea de a conduce Biserica. Stiu prea bine cat iubiti Ortodoxia. Va rog sa impartasiti ascultatorilor nostri tot ce credeti ca ne-ar putea fi de folos, in legatura cu Chemarea, in VECHIUL TESTAMENT.”

                Nici n-are nevoie macar de cat de scurta reculegere, pentru a fi pe data incalzit de cele ce-i propun:

                – “Mai intai as vrea sa-mi exprim multumirea pentru aceasta chemare sfanta ce-mi faceti de a-mi oferi sansa sa transmit pe calea undelor simtamintele si convingerile despre o vocatie, cat si despre ceea ce a insemnat Chemarea in VECHIUL TESTAMENT sau mai bine zis experienta Chemarii sfinte din inceputuri, prin actul creator al lui Dumnezeu.

                “Prin Creatie, omul este chemat de la nefiinta la fiinta. Este chemat sa colaboreze cu Dumnezeu, sa coopereze, sa conlucreze, sa modeleze si sa imparateasca impreuna cu Creatorul si Stapanul universului. Pentru aceea a fost adus la existenta omul in ziua ultima, ca el sa imparateasca peste toata creatura, sa stapaneasca peste vietati si peste minerale, sa le apropie de el si sa le inteleaga.

                “Prin actul creator, intreaga fiinta are un cod generic. Are un Logos, are o Chemare, dupa care ea se identifica in lume si in acelasi timp isi are ratiunea de a fi. Sfantul Maxim Marturisitorul vorbea despre “Logosi”, adica despre ratiunea discursiva a fiecarui element, intrucat tot ceea ce exista pe fata pamantului are ceva din Cuvantul lui Dumnezeu; cu atat mai mult omul, care are suflarea lui Dumnezeu. Si in fiecare lucru isi are Dumnezeu amprenta Sa, in calitate de Creator, ca Cel care a adus toate la fiinta, cu Cuvantul Sau.

                “Sfantul Irineu de Lyon spune ca Dumnezeu a creat lumea prin cele doua maini ale Sale, Fiul si Sfantul Duh. Intr-adevar, Cuvantul este acela care creaza, iara Duhul este acela care intareste. Toate acestea isi au o rezonanta puternica in fiecare lucru, in calitate de Chemare, de vocatie. Intrucat Dumnezeu creaza prin Cuvantul Sau, dara si cheama prin Cuvantul Sau. Toate sunt aduse la existenta prin Cuvant si sunt chemate la viata prin Cuvant. Cuvantul este acela care realizeaza unitatea, dar si intretine viata pe intreaga suprafata a pamantului. Duhul Sfant este acela care da viata – Datatorul de Viata – si El mentine intreaga creatura intr-o stare de Chemare, intr-o stare de vocatie, de apropriere de Dumnezeu. Pentru aceasta omul, cand a fost creat cu mainile lui Dumnezeu – Dumnezeu ia pamant, deci un act direct al lui Dumnezeu, un act prin care participa integral la viata omului – si in momentul cand acest bot de lut este modelat, in momentul acela Dumnezeu sufla asupra lui suflare de viata datatoare, iar omul devine fiinta vie, un lucru extraordinar din SFANTA SCRIPTURA. Omul devine fiinta vie, devine partener de dialog cu Dumnezeu, devine cel care este al doilea, deci devine ‹tu›, in cadrul acestui dialog si, in mod cert, prin aceasta omul are posibilitatea sa stea de vorba cu Dumnezeu, sa-I impartaseasca ideile.

                “Deci, omul isi are ratiunea de a fi, in Cuvantul lui Dumnezeu.

                “Sfantul Grigorie de Nisa, in lucrarea sa DE VITA MOISE – Despre Viata lui Moise –, ne spune clar si lamurit ca in excursul acesta al lui Moise pe Muntele Sinai, Moise a facut mai multe experiente duhovnicesti. De la inceput el a avut in minte ratiunile tuturor lucrurilor. Deci trambitele pe care le auzea Moise, Sfantul Grigorie de Nisa le interpreteaza ca fiind ratiunile lucrurilor inconjuratoare, care formeaza cunoasterea naturala a lui Dumnezeu. Deci Dumnezeu se manifesta prin Creatie, si te duce de la Creatie, de la concret spre abstract, cum zicem noi: de la lucrurile create spre lucrurile necreate, de la lumea realitatii la lumea ideilor. Moise trece prin aceasta cunoastere, depaseste aceasta cunoastere. Trambitele sunt elemente metaforice care vor sa scoata in evidenta puterea creatoare sau codul divin care se afla in fiecare din aceste elemente, in fiecare din aceste lucruri si, unul mai puternic decat celalalt, scoate in evidenta frumusetea Creatorului si toate atributele divine, intr-o gama larga, de valori si de culori.

                Mergand pe drumul acesta al Sinaiului, Moise  ajunge, in sfarsit, pe varful muntelui, unde el vede Cortul cel Nefacut de Mana, care adaposteste toate ratiunile tuturor celor create. Deci, sub acest Cort Nefacut de Mana, Cortul acesta nefiind altceva decat Logosul Divin, Iisus Hristos, in El isi afla ratiunea intreaga Creatie. Deci, am putea spune ca, pornind de la individual spre comunitar, spre multime, fiecare dintre noi isi are ratiunea de a fi in Logosul Divin, in Cuvantul lui Dumnezeu. De aici este foarte simplu sa gandim ca omul este fiinta cuvantatoare. Iata, frumusetea limbii romane: omul este fiinta cuvantoare, el cuvinteaza, vorbeste, este o fiinta discursiva, care poate sa spuna despre sine si despre altii, care poate sa se interpreteze, care poate sa marturiseasca despre dialogul acesta cu Dumnezeu.

                In definitiv, in VECHIUL TESTAMENT, constatam un lucru foarte important. De fiecare data de cate ori Dumnezeu cheama pe cineva, El se adreseaza iubirii. El se adreseaza strafundurilor omului; misca in primul rand partea sensibila a omului, asa cum instrumentistul atinge corzile, in meditare, si ele rezoneaza, asa face si Dumnezeu cu inima omului; cuvintele ii apartin Sfantului Vasile cel Mare si apar in COMENTARII LA PSALMI. Deci Dumnezeu se adreseaza inimii omului, se adreseaza sufletului omului, se adreseaza partii sale celei mai sensibile, de fapt se adreseaza ‘camarii’, adancului omului, unde, in mod cert, se afla codul acela, scanteia divina, sau, mai bine zis, Suflul lui Dumnezeu. Pentru ca suflarea aceasta cuprinde intregul organism; tot trupul si sufletul formeaza persoana umana, dar nucleul, modulul acestei persoane este sufletul lui, este strafundul lui. De acolo iradiaza puterea lui datatoare de viata, de acolo rasare, cu un cuvant frantuzesc, ‘emerjeaza’ toate aceste calitati ale omului, acolo se plamadesc ideile, acolo se plamadesc frumusetile, si din pacate acolo pot sa se plamadeasca si gandurile rele. Deci acestei parti i se adreseaza Dumnezeu; in SFANTA SCRIPTURA se afla cuvantul acesta: “Asculta!” – “Asculta, Israele!” sau “Asculta, Domnul te cheama!”. Este o ascultare interioara, in primul rand, si abia dupa aceea Dumnezeu, pentru cei mai neputinciosi in a intelege aspectul acesta, se adreseaza efectiv exteriorului.

                – “Mi-ar parea foarte rau sa va intrerup si, totusi, o fac, pentru ca cele atat de adanci comunicate si felul in care le-ati explicitat, atat de vibrant, atat de profund si atat de aproape de intelegerea omului modern, ma obliga la aceasta intrerupere.

                “In viata unuia dintre cei mai mari compozitori preclasici, Händel, a existat un moment de cumplita disperare: muzicianul a paralizat si a zacut in aceasta situatie timp de zece ani, nefiind tratat, cum era stadiul medicinii in acele timpuri, decat prin scoatere de sange. Pentru cei dimprejurul lui, care-l ingrijeau, Händel era inconstient. Ascultand lamuririle pe care ni le-ati oferit, plecand de la Grigore de Nisa, as vrea sa cred ca in acea perioada, Händel s-a adancit in sine si, pentru a fi in totala libertate fata de trup si de ale acestuia, i-a dat Dumnezeu paralizia pentru a intra in contact cu Logosul din sine, caci la ridicarea absolut miraculoasa din aceasta nemiscare, parelnica absenta, care astazi cand avem la dispozitie toate tratamentele de pe pamant, visate si nevisate, ramane, in linii mari, nevindecabila, la ridicarea miraculoasa din aceste conditii precare, a scris cel mai de seama oratoriu din intreaga sa existenta, inchinat lui Dumnezeu. Pentru mintea omului din zilele prezente, obisnuita cu matematicile, cu fizica, astronomia, cu patrunderea in cosmos, cu imagini de pe luna si planete, cu sateliti ce strabat vazduhurile interstelare, nu cred ca poate sosi un mesaj despre Dumnezeu, despre ce reprezinta Dumnezeu in noi, despre ce reprezinta Cuvantul in noi, mai limpede si mai adecvat modernitatii ca cele spuse de Grigore de Nisa si pe care ni le-ati impartasit. Va multumesc foarte mult, in numele ascultatorilor nostri, pentru aceasta incursiune deosebit de valoroasa, prin care invatam ca, in Biserica, ganditorii stravechi au precedat cu sute si sute de ani gandirea stiintifica moderna. Cand a trait Sfantul Grigore de Nisa, va aduceti aminte?”

                – “In secolul IV…”

                –  “In secolul IV, poftim! Ne aflam in pragul secolului al XXI-lea, deci este vorba despre saptesprezece veacuri ce ne despart de gandirea lui, despre care s-ar putea spune ca este rodul cugetarii unui Einstein, cunoscatorul a toate cate au fost cunoscute de catre Einstein!”

                – “Da, intr-adevar.”

                – “Fiindu-mi iertata aceasta intrerupere – si sper sa mi-o treceti cu vederea si dumneavoastra, toti cei care ne ascultati –, va rog, Prea Sfontia Voastra, sa continuati a vorbi despre Chemare in VECHIUL TESTAMENT.”

                – “Inainte de a reintra in fagasul VECHIULUI TESTAMENT, unde gasim nenumarate momente de Chemare sfanta, as vrea sa reamintesc ca cele petrecute cu Händel, avusesera loc cu secole numeroase mai inainte, si in cazul Sfantului Andrei Criteanul. Unul dintre mariii Parinti si oratori si poeti ai Bisericii noastre, care n-a vorbit pana la sapte ani. N-a vorbit; toata lumea il considera un mut; toata lumea il considera un om ratat; il considera un om pierdut. Si, la sapte ani, Dumnezeu a facut ca aceasta gura muta, nevorbitoare, pentru care corzile vocale nu articulau nimic, sa graiasca atat de frumos si sa-si preschimbe rostirea intr-un scris atat de frumos, pentru slava lui Dumnezeu.”

                – “Desigur”, intervin iarasi, “era mut, nu pentru ca ar fi avut o deficienta a corzilor vocale, ci pentru ca era uluit si amutit de cele traite, in contact cu Chemarea lui Dumnezeu. Sa nu uitam ca unul dintre cei mai mari poeti romani moderni si filosof a trait aceeasi situatie, ma refer la Lucian Blaga, care pana la varsta de sapte ani nu a scos nici un sunet articulat ce sa se preschimbe in vorbe cu inteles.”

                – “Pornind de la aspectul acesta al muteniei, al neputintei de a rosti ceva, ma indrept iarasi cu gandul la Moise”, isi reia sirul de unde l-a lasat, Prea Sfintitul. “Chemarea lui Moise s-a petrecut intr-un moment crucial al VECHIULUI TESTAMENT: iesirea poporului lui Israel din Egipt. Era o Chemare a intregului popor, printr-un singur om. Era o Chemare a punerii in aplicare a promisiunilor lui Dumnezeu, facute lui Avraam. Poporul iudeu trebuia sa treaca prin creuzetul lumii egiptene pentru ca el sa inteleaga mesajul divin al Chemarii sale ca popor ales. Deoarece abaterea de la Legea lui Dumnezeu l-a atras, intr-un fel sau altul, intr-o oarecare idolatrie, de unde el nu putea sa iasa decat numai printr-o Chemare, deci printr-un act direct al lui Dumnezeu; am zice ca manerul sau persoana, mesagerul care a fost ales este Moise, Moise, care nu inseamna altceva decat ‘scos din apa’, deci tot printr-o Chemare sfanta.”

                – “In ce limba?”, voiesc sa ma edific.

                – “In egipteana. ‘Scos din apa’, deoarece fata lui Faraon este aceea care-l salveaza si ea ii da numele. Deci este interpretat mistic. Va sa zica: fata lui Faraon este ratiunea necuvantatoare, luata in sensul mistic al cuvantului, fiindca Faraon si intreaga lume egipteana exprimau, in conceptia VECHIULUI TESTAMENT: ‘lumea de dincolo de’. Ei bine, Moise este acela care vine ‘de dincolo de’, prin apa, care este simbolul vietii si vine ‘dincoace’. Adica: ‘eret’. Sau, mai bine zis: ‘cel care vine’, ‘depaseste’, ’care trece’ in pamantul fagaduintei.

                – “Aceasta este tot in interpretarea Sfantului Grigore de Nisa?”, ma minunez de bogata stiinta a autorului stravechi.

                – “Evident ca sunt interpretarile mai multor Parinti care concorda in acest sens”, imi raspunde initiatorul meu in tainele acestea.

                “Moise este adus la viata printr-un act deosebit al lui Dumnezeu, in momentul cand lumea doreste sa omoare viata. Este un paradox: sa omori viata! nu exista asa ceva! Insa, in clipele acelea cand femeile, moasele egiptene voiau sa-l omoare pe Moise, Dumnezeu il scoate din ape; pur si simplu il cheama. Il intercepteaza. Il readuce de acolo unde nu mai era scapare. El nu avea alte mijloace de a-si face cunoscuta existenta decat scancetul lui. Deci el se face cunoscut lumii inconjuratoare prin sunete nearticulate. Acest lucru va deveni foarte clar pentru noi cand vom vedea cum il cheama Dumnezeu si-i spune: Moise scoate incaltamintea, pentru ca pamantul pe care calci este sfant. Nu pentru ca incaltamintea aceea ar fi fost murdara, ci pentru ca era din piele, care era moarta. Sunt foarte interesante Chemarile acestea. Dumnezeu nu ne cheama cand avem asupra noastra ceva murdar. Aceasta o putem interpreta foarte frumos prin ceea ce spune SFANTA SCRIPTURA ca, dupa caderea omului in pacat, Dumnezeu l-a imbracat pe om cu piele murdara. Ce inseamna ‘piele murdara’? Inseamna trecerea la existenta aceasta. Sfantul Grigore de Nisa are cuvinte minunate in explicarea acestor fraze, anume ca pielea pe care a imbracat-o omul nu este altceva decat tributul acesta al mortii. Deci, omul chiar daca este salvat prin Isus Hristos, pentru ca moartea, cum spune la rugaciunea de la inmormantare, pentru ca moartea sa fie biruita, dupa ce Dumnezeu l-a imbracat pe om cu piele murdara, ca pacatul sa nu aiba perpetuitate, ca pacatul sa fie inghitit, sa fie biruit de viata, omul trebuie sa treaca prin acest val. Va sa zica, desi imbracat in hainele acestea murdare, Chemarea, totusi, este o Chemare sfanta, avand in vedere ca avem comoara aceasta in vase de lut.

                – “In doua cuvinte, amintindu-ne de celebra propozitie a lui Tudor Vladimirescu – “am imbracat camasa mortii” –, putem spune ca, aidoma lui, tot omul s-a imbracat in moarte, odata cu savarsirea pacatului”, incerc si eu o farama de interpretare, indepartandu-ma de sensul exact al citatului.

                – “Asa este”, ma confirma gazda noastra.

                – “Acea epistola a lui Tudor Vladimirescu sau proclamatie, dealtfel a fost scrisa tot de un chip bisericesc, de un ierarh, de Episcopul Ilarion, de o minte obisnuita cu o atare gandire.”

                – “Da”, confirma din nou.

                – “Iertati intruzia.”

                – “In mod inevitabil, Moise, in acest moment al Chemarii sale se afla neputincios in a exprima trairea duhovniceasca si atunci cand Dumnezeu il trimite la poporul sau, el isi manifesta, intr-adevar, neputinta dialectica sau discursiva in a chema. Si, aici, el pune in fata un lucru extraordinar: preotia.”

                – “Nadajduiesc ca despre aceasta Chemare sa putem vorbi din nou peste o saptamana. Va multumesc foarte mult, Prea Sfintia Voastra. Ramaneti cu Dumnezeu si binecuvantati.”

                – “Domnul…!”

                Cu aceasta evocare a numelui Facatorului a toate, venind sa puna un capat fericit si odihnitor convorbirii noastre, ma retrag. Ajuns in usa, intorcandu-ma, arunc o ultima privire chipului sumbru de osteneala al mult mai tanarului meu conlocutor, cu atat de multe treburi si mai grave decat mine, pe umerii subtiri, dar nefiravi, ci vrednici de incredere, pe umerii caruia atarna mangaieri, dezlegari si mantuiri ale sufletelor ce nu mai au alta nadejde: il privesc inca o data si, in loc sa imi transmita povara, oricat de putina, din framantarile sale, pe data zambetul sau deschis si bucuros ma umple, la randul meu, de incredere in mine insumi si in Chemarea lui Dumnezeu pe care ma straduiesc s-o implinesc.

                Ramaneti cu bine, Prea Sfintite Irineu Slatineanu!

*

Ma aflu din nou in Eparhia Valcei, la Ramnic, in casa Prea Sfintitului Irineu Slatineanu, cel mai tacut ungher al orasului si, cum tacerea obisnuieste sa cuibareasca gandurile cele mai inalte, voi sta iarasi de vorba cu Prea Sfintia Sa, in cautarea unor lumini noi asupra problemelor ce ma framanta, asa cum am facut-o si saptamana trecuta, cand am intocmit prima parte a acestui dialog din cadrul emisiunilor radiofonice dezvoltand tema Chemarii lui Dumnezeu.

                – “Prea Sfintia Voastra, acum o saptamana ne-ati condus pe niste cai foarte inalte, mai bine spus, desi este un cliseu tare banalizat: ne-ati urcat printre stele. De fapt, ne-ati coborat in zonele nevazute ale Cuvantului adancit in toate lucrurile existente. Iar, trecand de aceasta, ati ajuns la Chemarea lui Moise de catre Dumnezeu si ne-am oprit in momentul in care Moise a chemat, la randul sau, poporul evreu la Dumnezeu. Va rog sa continuati a ne vorbi despre aceasta Chemare.”

                – “Mergand mai departe, in directia ideilor din emisiunea precedenta”, ia cuvantul Prea Sfintitul Irineu, “as vrea sa punctez, in primul rand, Chemarea lui Moise, pe de o parte, si Chemarea lui Aron: experienta individuala si experienta preoteasca.

                “Moise este un personaj cu totul aparte. Este un lider harismatic. Un om chemat de Dumnezeu cu o misiune speciala. Asemenea personalitati au fost rare in istoria omenirii. Insa Moise trebuie sa sufere mai mult decat toti ceilalti. Deoarece Chemarea nu are in vedere numai o satisfactie personala, ci este incoronata intotdeauna si de suferinte, pe care cel chemat trebuie sa le indure. In primul rand, este desfacerea lui de invelisurile acestea ale lumii cotidiene, ale lumii din care face parte. Parasirea lumii, pe muntele Sinai, intr-o tacere absoluta si un abandon aproape proverbial. Moise urca pe muntele Sinai, ia act de toate lucrurile pamantesti, se ridica la inaltimile cugetarii; el se inalta si fizic, dar si spiritual. Primeste Tablele Legii care nu sunt altceva decat Chemarea si rezultatul acestei Chemari, al dialogului dintre om si Dumnezeu, niste premize dupa care Dumnezeu lucreaza cu omul, pentru ca Dumnezeu stabileste normele dupa care El il cheama pe om. El este Creatorul si El este acela care stabileste intr-adevar ce trebuie sa faca omul ca sa se apropie de El. Este prima lege scrisa. Prima manifestare a lui Dumnezeu in lume, ca partener de dialog, nu ca un element care terorizeaza si care impune. Ci il cheama pe om dupa niste reguli foarte sensibile si pline de iubire.

                “Moise primeste aceste legi, de mana lui Dumnezeu scrise, cum spune SfAnta Scriptura, de “degetul lui Dumnezeu”, de puterea dumnezeiasca; degetul nu insemna altceva decat puterea lui Dumnezeu care lucreaza in lume. Cu bucurie de nedescris, dupa ce el are revelatia aceasta a Rugului Aprins ce nu se mistuia (deci o alta manifestare simbolica a puterii lui  Dumnezeu, care va fi interceptata de hermeneutica sau de comentarii sau de implinirea biblica, prin Prea Curata Fecioara, Rugul cel nears care a primit focul dumnezeirii, dar care nu s-a mistuit). Deci Moise, descult, in aceasta stare de acoperire, pentru ca discutia cu Dumnezeu se desfasoara intr-un cadru cu totul si cu totul special, in care firea omeneasca trebuie sa fie acoperita de puterea divina, de valul acesta care il face pe el sa ramana totusi in viata – deoarece spune SfAnta Scriptura ca “cel care va vedea fata mea va muri”. Nu pentru ca fata lui Dumnezeu ar fi aducatoare de moarte…! Este vorba despre imposibilitatea omului de a vedea esenta divina, pe de o parte; iar, pe de alta parte, daca omul se intersecteaza cu Dumnezeu, inseamna ca omul urmeaza o alta carare, invers decat este a lui Dumnezeu. In acest sens, inseamna ca directia lui Moise, daca ar fi fost sa fie fata-n fata, ar fi trebuit sa treaca unul pe langa altul; si el mergea in moarte. De aceea Dumnezeu ii spune ca “tu vei vedea numai spatele meu”, in sensul ca numai in chemarea aceasta daca ma urmezi pe mine, vei merge la viata. Intr-o rebeliune a omului, rebeliune de tip modern, in care omul trece pe langa Dumnezeu si continua a-si vedea de afacerile si de problemele lui, nu are nici o alta iesire decat in moarte. Pentru ca, inchipuiti-va, Moise, pe muntele Sinai, daca ar fi luat-o invers decat unde il coordona si-l ducea Dumnezeu, ajungea in prapastie.”

                ‘Rebeliunea’ la care se refera gazda mea, este si o razvratire impotriva Cuvantului ordonator al Creatorului, dar mai este, mi se pare mie, si o trimitere la armonia cosmica, adica ceva invers; vreau sa ma lamuresc, de aceea intreb:

                – “Cand pomeniti de “rebeliune”, Prea Sfintia Voastra parca ati sugera revolutiile astrelor in miscarea lor? Daca astfel doriti sa inteleg, putem vorbi despre traiectoria existentei unui om, fie el si chemat si fie si de talia lui Moise, asa cum vorbim despre traiectoria unui soare sau a unei planete in cosmos, in jurul unei stele ce o atrage…”

                – “Este cunoscut ca un meteorit nu are o traiectorie”, mi se raspunde. “Este o bucata amorfa de materie, vagabonda, care alearga intr-un spatiu si se poate ciocni oricand.”

                ‹Va sa zica, Moise asta ar fi fost, de nu dadea ascultare Chemarii: un biet meteorit, “o bucata amorfa de materie, vagabonda, care alearga intr-un spatiu si se poate ciocni oricand”. Ce plina de sensuri este folosirea articolului nedefinit: “intr-un spatiu” si nu: ‘in spatiu’, caci Moise n-ar fi evoluat in spatiul lui Dumnezeu, ci ‘intr-un’ spatiu oarecare, fara coordonate clare, fara limpezimi, haotic…›, gandesc, pe urmele imaginii sugerate.

                – “Planetele au, totusi, un circuit”, isi dezvolta Prea Sfintitul ideea, “iar Platon spunea foarte clar ca, in miscarea lor, ele descriu muzica. Pentru ca exista o ar- monie, o armonie cereasca… Spunea tot Platon ca daca omul ar asculta muzica pe care o descriu galaxiile in miscarea lor, nu s-ar mai putea clinti din loc. Atata de frumoasa este armonia aceasta… Iar, la un alt parinte al desertului, al pustiei, un mare sfant parinte, se spunea ca el asculta muzica cereasca, adica ceea ce ingerii cantau in ceruri, si, la un moment dat, incremenea pe loc, ca o stana de piatra, in aceasta fericire, in aceasta bucurie de a asculta cantarile ingeresti in ceruri. Deci, ca sa incropim putin aspectul acesta de viata duhovniceasca, cu totul specifica si extraordinara, a lui Moise, pe muntele Sinai, iata in momentul acesta Moise primeste legea pozitiva, legea dumnezeiasca, legea scrisa. Ca pana la Moise, pacatul era in lume, cum ne spune Sfantul Apostol Pavel, dar nu era pedepsit de rigoarea legii. Dupa Moise apare in cu totul alta ipostaza lumea: o lume ordonata, o lume cu lege, o lume cu regula si o lume care poate fi sigura ca Dumnezeu o cheama la El. Ca Dumnezeu nu o abandoneaza. Ca Dumnezeu nu o  ignoreaza. Ca Dumnezeu vrea sa stea de vorba cu lumea aceasta, cu poporul acesta. Si cel care este chemat, exponentul acesta este Moise.

                “Moise primeste Tablele Legii; in lumina aceasta dumnezeiasca ce il incorporeaza pur si simplu, care il invaluieste, vine si se prezinta poporului evreu. Si sta de vorba cu el, cu Tablele Legii; insa constata, din nefericire, un lucru demoralizator pentru el, acela ca poporul ramasese, totusi, la lucrurile pamantesti si se inchina idolilor. De fapt, imaginea aceasta o putem vedea mai tarziu la profetul Ilie, un alt harismat, un alt om iesit din comun, un alt sfant chemat de Dumnezeu!

                “El constata ca inchinarea la idoli este cea mai mare saracie, pentru ca idolul nu-ti ofera niii-mic, ni-mic nici sufleteste, nici trupeste! In clipa in care te-ai legat de materie, devii mai sarac decat materia insasi. Materia fiind necuvantatoare, fiind o roaba a omului, devine stapana; dar este un stapan prost!  Este un stapan inconstient!  Este un stapan fara ca sa se poata vedea ceva pe urma lui. Cand lucrurile pamantesti te stapanesc, din acea clipa devii cel mai sarac! In timpul lui Ilie si in timpul lui Moise, poporul saracea din cauza ca nu-L avea pe Dumnezeu… Adica, lucrurile acestea pamantesti, in afara faptului ca ele asculta mai mult de Dumnezeu decat de om, se razbuna pe om, ca il vad pe Regele Creatiei devenind sclavul Creatiei.”

                Descrierea se potriveste intocmai perioadei din care ne smulgem cu atata greutate, aceea a comunismului materialist, cand ne-a lipsit cu desavarsire indrumarea dragostei divine, ocrotirea ei, dialogul cu ea, noua celor atat de saraciti de ateismul Puterii…

                – ”Asa se face, continua Prea Sfintitul Irineu Slatineanu, ca si apologetii si scriitorii apostolici spun foarte clar despre lumea pagana din timpul lor: daca nu va veti intoarce la Dumnezeu, intemperiile vremii, inundatiile, focul si asa mai departe, va vor arde, va vor ineca, pentru ca ele nu suporta sa vada ca Regele a decazut printre animale. Deci, iata, Chemarea sfanta a omului este cu totul speciala…”

                – “…si se face prin toate caile si mijloacele…”, il intreup pe vorbitor.

                – “Aceasta este revelatia dumnezeiasca care depaseste cu mult mai mult…”, are Prea Sfintia Sa o ezitare, pentru ca revelatia dumnezeiasca depaseste tot ce avem noi la indemana pe pamant. “Ce inseamna “revelatie”? Inseamna a pune in evidenta, a scoate in evidenta… Ei bine, lucrurile acestea si fapturile necuvantatoare reveleaza ceva… Descopera ceva… Ele stiu precis, orisice planta stie ca primavara ea trebuie sa se rasara” (ce sugestiv foloseste aspectul reflexiv verbal, fostul meu student, acolo unde limba uzuala il refuza, aspect reflexiv ce indica, in cazul de fata, o libertate a fapturilor de a accepta voia Domnului si a participa la implinirea ei…), “orisice planta stie ca primavara ea trebuie sa se rasara, sub cuvantul ca Dumnezeu o cheama de acolo unde a stat…; de sub ger, de sub frig, de sub lapovita si ninsoare, ea rasare… pentru ca asta este Chemarea ei; asta este codul ei, pe care l-a pus Dumnezeu.

                “De aceea se spune foarte frumos ca Adam in Paradis era ascultat de toate animalele si de toata Creatia, intrucat intreaga Natura inconjuratoare il vedea ca Rege al Creatiei, ca stapan al intregului univers. Bineinteles ca abaterea lui de la legea divina l-a facut sa alunece, sa cada intr-o neascultare fata de lumea inconjuratoare si este firesc, cum spune Apostolul Pavel: lumea inconjuratooare a fost supusa prin greseala primului Adam.

                “Moise reuseste sa depaseasca aceasta indepartare de Dumnezeu si se apropie cat mai mult de intelegerea duhovniceasca a lucrurilor. Coborarea lui la popor este legata de o deceptie totala. El stie cat de multe face Dumnezeu pentru lume, stie cat de mult iubeste Dumnezeu lumea, constata cat de mult lumea este indepartata de Dumnezeu. Din pacate artizanul sau colaboratorul acestei deceptii este si Aron. Si Aron care e dintre ai sai; fratele lui Moise, este obligat, intr-un fel, sa pactizeze cu lumea idolatra, insa chemarea sfanta pe care o are il ridica din lumea vinovata si il scoate la cu totul alta chemare.

                “Moise sparge Tablele Legii scrise de mana lui Dum- nezeu. Dumnezeu il recheama, dar de data aceasta Tablele Legii sunt facute de el. Lumea nu poate totusi sa primeasca Chemarea pe care Dumnezeu i-o lanseaza. Trebuie sa aduca ceva din lumea ei, din slabiciunile ei. De aceea Moise construieste alte Table. Ar fi fost cea mai mare fericire ca lumea sa posede niste Table facute de Dumnezeu. Insa Moise trebuie sa le refaca. Sunt scrise din nou si Moise coboara la lume, de data aceasta cu un mesaj precis, sa mearga la Faraon sa-i scoata pe evrei din robia aceasta a mortii, sa-i ridice. Si este adevarat ca Aron se face interpretul lui Dumnezeu, se face cuvantatorul lui Dumnezeu, nu numai in Egipt, dar si in tot periplul acesta din pustia Sinaiului.

                “O alta Chemare pe care am putea-o aprofunda ar fi aceea a lui David. O Chemare sfanta, pentru un prooroc. David era un necunoscut. Unul dintre cei mai mici fii ai lui Iesei. Pastea turmele in munti, deci intr-o contemplatie naturala, intr-o apropiere de Dumnezeu: era pastor. Era un om care traia in natura si intelegea natura. Era un om care depasise, intr-un fel, modernismul orasului sau al lumii contemporane lui. El ajunsese la intelegerea dumnezeiasca, printr-o simplitate, printr-o asceza, printr-o curatenie sufleteasca si trupeasca.

                “Atunci cand Samuel se apropie, el insusi fiind un chemat al lui Dumnezeu, despre care vom vorbi cu alt prilej – deoarece Chemarea lui Samuel este deosebit de importanta –, deci atunci cand Samuel merge sa il cheme pe David si sa-l unga Rege in locul lui Saul, care se aratase nedemn de aceasta Chemare sfanta, intrucat si el devenise idolatru, Samuel se apropie de casa lui Iesei, dupa descoperirea dumnezeiasca, el proorocul lui Dumnezeu. Bineinteles ca Dumnezeu, printr-o pedagogie divina, vrea sa il intelepteasca pe Samuel. Cand ii prezinta Iesei pe toti copiii sai, el se gandeste, de buna seama, ca primul va fi acela care este ales. La care Dumnezeu ii spune: Nu este acesta. Omul priveste la fata, Dumnezeu priveste la inima. Ceea ce spuneam in emisiunea trecuta: Chemarea se adreseaza inimii, se adreseaza fortei spirituale din om, sufletului. Pe cand omul priveste la exterior, priveste la forta fizica, la robustetea omului, la curajul omului, la intelepciunea omului, Dumnezeu are alte criterii de alegere. Partenerii sai de dialog sunt altii decat aceia pe care noi ii stim si pe care noi ii apreciem in lumea contemporana. Tocmai un cioban neluat in seama, abandonat de toti, tocmai un Moise gangav, tocmai un David ce-si purta turma prin munti si printre pietre, sunt alesi. David este chiar ales ca rege al lui Izrael. si Chemarea aceasta este pecetluita de catre Samuel.

                “Intr-adevar, reuseste sa-l unga Rege pe David si deindata David paraseste turma oilor, vine la palatele imparatesti. O adevarata schimbare de mentalitate, o adevarata schimbare de loc, am putea spune – intrucat David continua sa duca o viata de ascet: psalmii lui sunt martori ca el se imbraca deseori in haina aspra si cu cenusa pe cap, mai ales cu ocazia unor greseli personale. Isi plangea pacatele cu lacrimi, ducea o viata cu adevarat inchinata lui Dumnezeu. Chemarea nu-l paraseste!”

                – “Faptul ca David nu a fost numai Rege, profet, ci si poet explica foarte bine o fraza pe care ati rostit-o mai devreme, cand ne-am apropiat de personalitatea lui. Anume ca David a trait in mare smerenie, nevazut nici macar de fratii si parintii sai, la coada oilor, in umbra stelelor, in raza soarelui, pe nisipuri, pe langa smocuri de iarba, rare cu siguranta, in acele zone. si ati mentionat, ati sugerat, mai bine spus, ca natura necuvantatoare a constituit o prima Chemare pentru el, l-a pregatit pentru Chemarea prin profetul lui Dumnezeu. Si aceasta, accentele Prea Sfintiei Voastre, imi impune sa dedic una dintre emisiunile ce urmeaza Chemarii nemarcate prin adresare a Cuvantului, Chemarilor pe care le sufera oamenii, poetii – caci David a fost si poet –, dar toti  oamenii au partea lor de acces la Poezia Lumii, deci pe poeti, dintre oameni, Dumnezeu ii cheama si prin lucrurile necuvantatoare, fie ca sunt frumuseti, fie ca sunt lucruri spaimantatore, fie ca sunt lucruri odihnitoare, fie ca sunt lucruri tulburatoare, peisajul, fapturile, zburatoarele, pestii, toate, desigur, ne cheama la acceptarea unei Puteri care le-a facut pe toate, care le diriguieste pe toate, si nu se opreste aceasta Chemare necuvantata la lumea ce ne imprejmuie in imediatul vizibil ci, cum ati scos in evidenta in chip minunat, in emisiunea precedenta, de coboram prin universul acesta cutremurator de mare al celulelor trupului nostru, al organelor noastre, pana la gene, unde este inscris Cuvantul lui Dumnezeu, pentru fiecare celula, pentru fiecare organ, pentru intregul nostru organism, suntem coplesiti ca pretutindeni, il gasim pe Dumnezeu, de veghe, pazind viata pe care ne-a daruit-o si pe care noi ne straduim, spre rusinea noastra, s-o naruim la tot pasul. Chemarea lui Dumnezeu ne imprejmuie. Chemarea lui Dumnezeu o respiram. In Chemarea lui Dumnezeu ne odihnim. Si in Chemarea lui Dumnezeu gasim puterea de a merge mai departe, spre Bine si spre Lumina.

                “Prea Sfintia Voastra, este o mare cinste pentru mine sa-mi ingaduiti sa va tulbur din cand in cand in numele acestor emisiuni. Nadajduiesc sa regasiti ragazul, pe care Vi-l puteti dobandi cu atata greutate, datorita treburilor Eparhiei, pentru a ne relua convorbirile si cu alte prilejuri. Binecuvantati si iertati. Ramaneti cu bine si Dumnezeu sa va aiba in paza Sa.”

                Ascultatorii mei vor regasi multe dintre caracteristicile Chemarii, aflate in atat de bogatele in idei incursiuni ale Prea Sfintitului Irineu Slatineanu, in lumea veterotes- tamentara, le vor regasi in exemplificarile oferite in cadrul emisiunii CRED, DOAMNE, AJUTA NECREDINTEI MELE. Chemarea, desi diversificata, dupa personalitatile celor chemati si dupa imprejurarile in cari se manifesta Ea, este unica, o forma a iubirii divine, pornita de la o sursa fara de pereche, de la izvorul vietii, de la Dumnezeu. Ea variaza in raport de receptor, insa beneficiaza de o pecete inconfundabila prin taria Ei de neevitat, prin certitudinea ce o insoteste, certitudinea ca suntem indreptati catre limanul linistirii noastre, al fericirii, al impacarii cu Domnul si cu semenii. Chemarea aceasta, pe care oricare dintre noi o va auzi mai devreme sau mai tarziu, dupa pregatirea noastra duhovniceasca (fie si daca nu banuim ca Ea se va face auzita si de urechile noastre smerite sau chiar manjite de neincredere, ori astupate de necredinta), Chemarea aceasta ne va da dreptul sa revenim la Tatal, Ea devenind semnul iertarii Sale si al bucuriei Tatalui care vede savarsindu-se curand intoarcerea fiului Sau risipitor.

1. NU POATE FI DRAGOSTE ADEVARATA

DACA N-O PURTAM IN NUMELE TATALUI

In cadrul acestei emisiuni, ma voi stradui, impreuna cu dvs., sa aflu si sa aflam ce este credinta. Toti credem; cel putin aceia care ma ascultati: de aceea pierdeti timpul cu mine. Credem si ne dam seama ca o facem prea putin; altfel decat cum am vrea sa fie credinta noastra; credem cu neincredere. Si, totusi, credinta are atatea fatete, atatea lacasuri, incat putem gasi si fateta ce sa ne corespunda noua, putem gasi lacasul in care sa ne aflam cuibul. Pentru ca exista credinta pentru toate firile; exista credinta pentru toate caracterele; pentru toate educatiile; pentru toate aspiratiile. Or, atunci cand gandim la credinta noastra, noi o confruntam cu niste clisee despre credinta si ni se pare ca ea nu este corespunzatoare acestor clisee. In concluzie, socotim ca nu credem cum trebuie.

                In aceasta emisiune, pe masura ce se va dezvolta ea, ne vom sargui sa descoperim fatetele credintei, lacasurile ei potrivite fiecaruia dintre noi si sa ne gasim linistea, ajutati de Cel in care credem, de Dumnezeu, pentru a ajunge sa credem mai pe masura firii si formarii noastre.

                Aceasta inseamna sa ajungem in pace cu noi insine. Dar pentru a fi impacati cu noi insine, trebuie sa fim impacati cu Dumnezeu, pe care-L regasim in toti semenii nostri. In concluzie, trebuie sa fim impacati cu oamenii.

                Deindata ce ne gasim pacea cu noi insine, va disparea sentimentul inutilului, pe care il avem toti, chiar daca savarsim lucruri utile – din punct de vedere practic. Chiar daca izbutim sa ne realizam pe plan social, sentimentul inutilului, ca un sunet de orga profund, sta indaratul fiecarui gand, rasuna indaratnic dimpreuna cu fiece gest al nostru. Or, inutilitatea, ca simtamant personal, este rezultatul constiintei ca nu suntem in pace cu noi. Precum am spus mai sus, deindata ce ne impacam cu Dumnezeu, suntem in pace si cu noi insine, fiindca ne aflam pe Calea Luminii, pe Calea Adevarului, Dumnezeu fiind Adevarul.

                Aceasta cale a Adevarului este calea Crestinismului. O, dar ce inseamna Crestinismul? Ce inseamna sa fim crestini? Apoi, lucrul devine din ce in ce mai complicat.

                A fi crestin inseamna a accepta Iubirea ca lege a existentei.

                Hristos a adus acest minunat, acest uluitor, acest nemaiintalnit precept al Dragostei dintre oameni. Pana la El, in toate religiile, pretutindeni pe pamant, oamenii se desparteau in rude si prieteni, pe de o parte, iar dusmanii si familiile rivale, de cealalta parte. A trai intr-o lume populata de dusmani insemna a trai intr-o lume lipsita de pace – cum a fost aceea impusa de “lupta de clasa” introdusa in viata noastra cotidiana de catre comunism. Hristos a rasturnat tot ceea ce s-a cugetat anterior de catre oameni despre oameni si relatiile dintre ei. Hristos a venit si a spus cu simplitate ca trebuie sa ne iubim unii pe altii. Desigur, stiti asta. Iar noi nici macar nu izbutim sa pricepem ce inseamna sa ne iubim unii pe ceilalti. Este, cred, cea mai grea cumpana ridicata in fata crestinilor.

                Cum sa ne iubim? Cat sa ne iubim? Cand sa ne iubim?

                – Sa ne iubim DESAVARSIT!

                – Sa ne iubim ca pe noi insine.

                – Sa ne iubim tot timpul.

                Este, insa, cu putinta sa ne iubim vrajmasii? Sa ii iubim pe cei care ne tortureaza, care au facut rau parintilor nostri, sotiilor, sotilor, fratilor, copiilor nostri? Sau le fac astazi? Sa ii iubim pe cei care ne iau painea de la gura? pe cei care ne scurteaza viata? care ne imbolnavesc? care ne umilesc?

                Sa ii iubim pe cei care ne sunt indiferenti (pana la a incepe sa-i iubim)?

                Este cu putinta sa ii iubim pe ceilalti asa cum ne iubim pe noi insine?

                Dar daca nu ma iubesc pe mine insumi, atunci ce fac? Daca ma arat nepasator la cine sunt, la ce mananc, la cum dorm, la cum ma imbrac, la cum traiesc? Daca, mai mult decat nepasare, vadesc dusmanie fata de mine insumi? daca ma urasc pentru o pricina sau alta, pentru vreo fapta din trecut, pentru vreo boala, pentru vrun gand ce nutresc?

                Da, sunt niste intrebari grele. Sunt intrebarile cele mai dificile, acestea starnite in fata unui botezat caruia nu ii este destul ca e botezat, ci vrea sa traiasca in conformitate cu Botezul sau intru Hristos.

                Avem ragaz indelungat, in cadrul emisiunilor viitoare, sa discutam in ce masura lucrul acesta este posibil; in ce masura suntem datori sa-l facem.

                Dar, pana una-alta, as vrea sa va comunic ceea ce mi-a spus si mie, candva, un duhovnic, Prea Cuviosul Parinte Arsenie Papacioc.

                Venise la el o maicuta si se plansese, in cadrul spovedaniei, de o traire a racelii; isi simtea sufletul impietrit, ca de gheata.

                Nu mai avea chef sa se roage. Nu mai resimtea dorul de a se impartasi din bucuria intregii obsti monahale. Nu o mai indemna nimic la niciuna dintre cele curate.

                Si Parintele Arsenie a sfatuit-o:

                – “Ingenunche, chiar daca n-ai chef s-o faci. Rosteste rugaciunile, desi n-ai chef s-o faci. Asteapta. Asteapta sa-ti dea Dumnezeu iarasi dragul de-a le inalta spre El. Stai in genunchi in asteptarea lui Dumnezeu.”

                Nu putem sa-i iubim pe ceilalti, ziceam?

                Sa-l rugam pe Dumnezeu sa ne daruiasca dragostea de semeni.

                Dar sa nu asteptam cu bratele incrucisate.

                Asa cum o invata Parintele Arsenie pe monahie sa rosteasca rugaciunile, fie si daca nu putea picura suflet in cuvintele lor, la fel si noi sa facem gesturile dragostei, in asteptarea clipei in care Dumnezeu va umple aceste gesturi cu caldura dragostei, rupta din Rai.

                Sa ne gandim in fiecare clipa, cand cineva ne face rau sau, pur si simplu, ne calca pe nervi, ori ne rapeste timpul – ce e mai pretios decat timpul irosit? – cu o vorbarie searbada, intepatoare, obraznica, inveninata, sa ne gandim: ‘Cum as face, cum as proceda, daca l-as iubi pe acest om? daca n-ar fi un strain, ci fratele meu, mai mic sau mai mare? sora mea, mai putin varstnica sau mai in varsta? mama mea? tatal meu? ce as face? cum m-as purta cu ei?’

                Si ne-am da seama ca, in cazul acelora, nu numai ca am fi inarmati cu rabdare, nu numai ca am asculta cu respect, ci ne-am stradui sa intelegem ce ne spune, de ce ne spune, cum ne spune? ce il indeamna sa ni se adreseze? ce asteapta de la noi? Astfel, dintr-o data, ne-am postat in pozitia aceluia care cu dragoste primeste pe semenul sau si vrea sa il inteleaga. Este dragostea pentru semen mult mai mult decat intelegerea pentru el? Sigur ca da, exista, dupa intelegere, implicarea si daruirea noastra de noi insine, pentru a-i face viata mai frumoasa, pentru a-i inlatura piedicile din cale, pentru a-l ajuta; si mult mai multe.

                De fapt, stim atat de putine despre dragoste…

                Dragostea ne-a readus la credinta. Ca nu poate fi dragoste adevarata, daca n-o purtam in numele Tatalui care ne-a plamadit pe noi toti.

2. “DE  POTI  CREDE,

TOATE SUNT CU PUTINTA

CELUI CREDINCIOS”

Una dintre variantele inferioare ale credintei – dar nu mai putin tot o forma a ei – este credinta in aproape. Credinta in aproape nu numai ca ne ajuta sa ne apropiem integral experienta de viata a aproapelui, deci sa facem pasul esential pentru a-l iubi, dar prin aceasta credinta in el il si sustinem sa ramana in continuare exemplul ce a fost – daca a fost unul –, ba chiar sa se intreaca pe sine insusi. Astfel il punem in pozitia de a deveni – atunci cand nevoia se isca – organ al Chemarii lui Dumnezeu la forma superioara si desavarsita a credintei, aceea in El, Facatorul si Purtatorul nostru de Grija. In aceasta ipostaza vom intalni, in emisiunile ce ne asteapta pe viitor, multi semeni, aducatori de stiri despre fericirea ce ne asteapta de-I dam ascultare Domnului.

                In schimb, neincrederea – cu atat mai mult cand este nemotivata –, cu un alt cuvant: suspiciunea, devine latul agatat de picioarele oricarui avant onest si nobil nutrit de cel suspectat. Neincrederea va fi perechea de catuse impiedicand miscarea mainilor aceluia care incearca sa inoate in apele credintei in semenii sai, poarta a Credintei in Dumnezeu.

                Este adevarat ca Adam a cazut. Dar Domnul nostru Iisus Hristos nu ne-a indemnat sa-i spionam semnele urmatoarei caderi, ci sa-l ridicam din prabusirea sa. Adaugam ca suspiciunea este egala unui branci dat celui neatent, unei piedici puse alergatorului destins; ea, suspiciunea, seamana cu saparea unei gropi drept indaratul calcaielor acelui semen in care afirmam a crede. Iar acestea le cunoastem prin propria noastra experienta, din clipele sau perioadele mai lungi cand cei din juru-ne, cei apropiati, au incredere in noi si o dovedesc prin vorba, atitudine sau fapta, ori, dimpotriva, neavand aceasta incredere, cand ne ranesc optimismul, nadejdea in noi insine, ne taie aripile – cum se spune in chip obisnuit –, ne rapesc bruma de curaj ce avem fie pentru a o apuca pe un drum nou, fie pentru a ne indrepta purtarea, fie pentru a ridica fruntea impotriva napastuirilor de tot felul.

                Nu vom intalni vrajmas mai mare al credintei in aproape decat suspiciunea.

                Dar suspiciunea este rodul tocmai al celuilalt aspect al cunoasterii prin credinta, al acelui sens ce apare in framantari de tipul: ‘cred ca…, se prea poate ca…, dar…’. Pe aceasta cale, Iago l-a aruncat pe Othello, generalul maur, personaj principal al tragediei scrise de William Shakespeare, al carei titlu i-a preluat numele, l-a aruncat, ziceam, cu prilejul unei convorbiri despre Cassio, Iago, lingusitorul, fariseul, blandul cu falsitate, respectuosul insinuant, copiind modelul de gandire al stapanului pe care-l voia subjuga, adoptand, de forma, credinta in locotenentul sau, afirmata de Othello, l-a aruncat pe general in bratele disperarii. Cum a facut-o? O, ce simplu! ‘Cred, stapane, ca-i cinstit Cassio. Pare-se ca ar fi cinstit; poate ca e… Dar…’. Cu aproximatie acestea-i erau cuvintele marsave ce au strapuns platosa de incredere in oameni purtata de Othello. Si astfel, in inima generalului, a prins radacini amare banuiala. Ea s-a preschimbat in boala incurabila. Ea l-a condus la crima, apoi la sinucidere; ucigandu-si tot ce avea mai de pret, pe Desdemona, iubita-i sotie, nu s-a mai suportat a ramane viu.

                Pentru a analiza, mai aproape de lumea credintei in Dumnezeu, cea care va constitui materia tuturor ceasurilor urmatoare ale emisiunii CRED, DOAMNE, AJUTA NECREDINTEI MELE, pentru a analiza, spuneam, locul suspiciunii in existenta umana, ne vom adresa unui text apartinand lui Andrei Serbulescu, autorul unor memorii de detentie.

                Candva, memorialistul a cunoscut, in puscarie, un criminal; si nu unul obisnuit ci, pentru spiritul nevinovat al fiecaruia dintre noi, unul ce produce oroare. Detinutul in cauza, pe nume Mucegai, provenea dintr-o manastire. Nu! Nu era calugar; nici macar frate; nici sluga. Era adoptat de o obste monahala, pentru mizeria lui, pentru lipsa lui de sprijin, dupa frumosul obicei caritabil al unor atari institutii, de a deveni refugiul celor care nu mai au speranta pe pamant. I se dadu hrana, i se oferi culcus, fu trimis la cate o munca ici-colo, si i se intari siguranta in ziua de maine. Cum istoriseste Mucegai insusi: “Munceam la Sfanta Manastire pentru udatura, mamaliga si loc de odihna”. Calugarii il imbiasera si-l invatasera a citi si scrie si, mai presus de orice, a se ruga lui Dumnezeu. Mucegai isi vedea de robota lui, nu pizmuia pe nimeni, nici fapte de ocara nu savarsea.

                Dupa ce trecusera opt ani de atare chiverniseala, iaca, pierira ca din senin niste odoare de pret din sfanta biserica. Staretul, manat de suspiciunea cine stie carui calugar cu mintea rasucita catre rele si limbaret, l-a chemat si l-a invinuit a se fi capatuit cu bunurile celea ale lui Dumnezeu. – “Prea Cuvioase”, se sumeti rusinatul Mucegai, “vorbesti cu pacat. Eu n-am furat! De ce sa zici ca le-am luat eu?!”, se caina el indarjit. “Nu-i drept!” De pomana se batea cu pumnii-n piept, ca staretul ii chema pe jandarmi. Mucegai fu luat pe sus si dus a fost…

                Nici in fata puterii civile nu recunoscu fapta de rusine. Asta deoarece adevarul era ca nu furase nimic. Asa ca-ntr-o buna zi se facu nevazut, gasi cale de izbava, fugi de la inchisoare catre manastirea de sub ocrotirea careia il smulsesera ostasii legii. El povesteste: – “Am escaladat zidul de afara. M-am furisat pana la bucatarie. Am luat cutitul al mare. Am patruns prin efractie pana la chilia Prea Sfantului, am impins usa si am ajuns in fata acuzatului. Dupa ce i-am stabilit identitatea, l-am anchetat, l-am trimis in judecata, l-am judecat, l-am condamnat si si-a ispasit fapta: l-am taiat. Am facut Sfanta Cruce si m-am rugat Domnului sa ma fereasca de cel rau ca eu nelegiuire n-am faptuit.” Recunoastem, in relatarea sa, stilul anchetelor, cel judiciar, adoptat de Mucegai drept un stil elevat; asta pentru ca, sarmanul, deprinzand de la monahi ca omul nu se cade sa ramana prost, ci se cuvine sa invete toate cele bune, printre care si o vorbire mai slefuita, si placandu-i lapidarul terminologiei juridice si precizia frazelor, si le insusise in cresterea personalitatii sale din contactul cu mediul cel nou.

                Va sa zica, datorita unei suspiciuni nedrepte, Mucegai a ajuns la crima, in acelasi timp rugandu-se lui Dumnezeu sa-l fereasca de cel rau, ca se simtea curat de jaful a carui groaza de ocale ii fusese trantita in carca. Se refugie la niste ciobani, fu iarasi prins, anchetat si, cum zice singur: “Domnul judecator de instructie Ionescu Alexandru mi-a stabilit identitatea, mi-a luat interogatoriul, i-am povestit din fir-a par de ce si cum am comis faptele si l-am rugat sa nu ma dea in judecata, fiindca Prea Sfintitul m-a acuzat pe nedrept, a procedat la reconstituirea crimei si dupa ce a incheiat cuvenitele acte a incheiat si dosarul si m-a trimis in judecata.” Iar tribunalul, tinand seama de argumentele procurorului Firescu Mihail, l-a gasit vinovat si l-a condamnat. “Un jurat”, continua el, “m-a intrebat daca nu-mi pare rau. I-am spus ca nu, fiindca acuza Prea Sfintitului era nedreapta. Asta mi-e crucea dac-am facut cuiva rau.” Se vede limpede ca fixatia lui era pe nedreptatea ce i se savarsise datorita suspiciunii si de aceea nu contenea a se dezvinovati de a-si fi insusit ceva neingaduit. Cat pentru fapta urmatoare, varsarea sangelui, el nici n-o baga in seama: intra in mod firesc in mintea lui stramta si stramba, ca o concluzie normala a represiunii pentru cea dintai.

                A evadat iarasi. Si, noaptea, l-a “taiat” pe judecatorul de instructie Ionescu Alexandru. S-a dus si la procurorul Firescu Mihail, sa nu ramana dator nimanui! Zice: “Am escaladat gardul. Am patruns prin efractie in bucatarie. Am intrat in alta incapere. Am fortat usa si am ajuns in incaperea unde domnul procuror tocmai scria la masa. L-am rugat sa nu se sperie, sa nu se scoale de la masa. Domnule draga, trebuie sa va spun, ca era tare galben si tremura. I-am aplicat procedura de urgenta, i-am stabilit deindata identitatea, l-am anchetat, l-am judecat, l-am condamnat si si-a ispasit fapta: l-am taiat. Ce sa-i fac, domnule? Doar i-am spus cu binisorul ca nu sunt vinovat. Prea Sfintitul mi-a adus acuza nedreapta.”

                Daca suspiciunea, cand este indreptata impotriva unui individ educat, a unui ins cu mare experienta de viata si cu intelepciune castigata in ani, nu-si azvarle toate otravurile (stavilita de antidoturile culturale ale victimei) si nu-i va schimba firul existentei, in cazul celor simpli ea poate fi atat de dureroasa incat sa-si transforme victimele exact in acel ceva ce sa merite aratarea cu degetul, in obiectul banuielii insesi, iar, mai departe, in autentici faptuitori de rele.

                Referirea la Othello si la Mucegai exemplifica suficient cat este de grava suspiciunea in relatiile umane si mai foloseste la ceva: sa ne arate ca importanta credinta in semeni – oglindirea incetosata a credintei in Dumnezeu – este calea pacii intre noi.

                Si acuma sa continuam a cerceta credinta, deoarece noi am discutat-o doar pe aceea ce sta la temelia bunei intelegeri dintre oameni. Insa credinta este mult mai mult decat ce am vazut pana acum; ba este chiar altceva.

                Credinta este cea mai sigura dovada a existentei lui Dumnezeu, pentru acela care crede.

                Ce vrea sa insemne termenul ‘dovada’? Prin ‘dovada’, prin ‘proba’, se intelege ceea ce se poate innoda intr-un lant de rationamente. Intr-adevar, dovada este acel ceva exterior care vadeste ca rationamentul este corect. Dovada, proba, certifica rationamentul, ii confera greutate, certitudine. Iar credinta aduce o certitudine. Deci, are valoarea unei dovezi. Mai mult, este o dovada suficienta siesi; nu mai depinde de rationamente pe care sa le certifice, dupa cum deducem din cuvintele Sfantului Maxim Marturisitorul, citate in emisiunea precedenta: “Credinta este o cunostinta ce nu se poate dovedi. Iar daca e cunostinta ce nu se poate dovedi, atunci credinta este o legatura mai presus de fire, prin care in chip nestiut si indemonstrabil ne unim cu Dumnezeu intr-o unire mai presus de intelegere.”

                Credinta seamana, intr-un anume fel, cu glasul constiintei. Si in cazul uneia, si in cazul celuilalt, avem de-a face cu trairi launtrice care nu depind de noi, ci care, deseori, ni se opun, de pe o pozitie in contradictie cu personalitatea noastra deformata de pacat. Si una si celalalt sunt acreditate de un nu stiu ce categoric care ni se impune ca prezenta a unui adevar imuabil. Semnalarea acestei similitudini are o insemnatate mai mare decat poate fi cuprinsa la prima vedere. Nici credinta, nici glasul constiintei nu se invata nici din carti, nici de timpuriu, pe cale orala, de la familie, dascali, ori amicii varstei dintai. Spuneti singuri: v-a explicat cineva vreodata ce este glasul constiintei si unde trebuie el cautat? dar credinta? Si totusi, toti aceia care stati acum langa aparatul de radio si ma ascultati simtiti atat inclinare catre credinta, cat si sunteti indemnati de catre glasul constiintei sa aflati cate ceva de la mine, daca voi fi rostind ceva cat de cat nou;  pe ambele, credinta si glasul constiintei, le cunoasteti fara sa le fi deprins de la nimeni. Credinta si glasul constiintei sunt in noi de la bun inceput. Desigur, ele se intensifica sau se estompeaza datorita influentelor mediului, binefacatoare sau daunatoare. Dar credinta si glasul constiintei nu pot fi niciodata amutite.

                Am subliniat aceasta apropiere, deoarece glasul constiintei s-ar zice ca desfasoara in timp, si la momentul propice, glasul stramosului Adam, cel de dinainte de cadere, inscris in inima sa de catre intelepciunea lui Dumnezeu; el corespunde, in acelasi timp, si celui mai inalt ideal posibil de conceput ca finalizare a umanitatii, in sensul asemanarii cu Tatal. A doua ratiune pentru care am facut apropierea este urmatoarea constatare: cu cat este credinta mai puternica, pe atat mai puternic se face auzit glasul constiintei, ca si cand ar inflori si s-ar hrani cu taria celei dintai. Ele se afla in raport direct proportional. Este ca si cum credinta ar constitui o sursa de alimentare cu energie a manifestarii acelei programari a fiintei umane (programare insotita de o completa autonomie a fiintei omenesti fata de ea). De ce sa fie ea intarita de catre credinta? Pentru ca dintre toate trairile credinciosului, credinta este singura sa legatura directa cu Dumnezeu, autorul acestei finalizari asteptate si al manifestarii ei (iubirea socotind-o ca pe o treapta superioara, mai rar intalnita).

                Credinta, ca sa ne intoarcem la ea, este singurul mijloc de cunoastere a lui Dumnezeu, care impune o certitudine: este! Ea mangaie setea de absolut a crestinului. Aduce cu sine lumina sau, mai precis: luminarea. Este puntea la capatul careia te intampina Dumnezeu, in Imparatia Lui. Iar pe aceasta punte luneca in valuri luminescente limpezimile inalte ale Harului. Caci “credinta este o punte de legatura, care infaptuieste unirea desavarsita, nemijlocita, si mai presus de fire a celui ce crede cu Dumnezeu cel crezut”, cum spune acelasi Sfant Maxim Marturisitorul.

                Insa si la acest nivel al credintei, ca legatura cu Dumnezeu, Sfintii Parinti ne graiesc despre doua trepte sau aspecte ale credintei: “Mintea care incepe sa se intelepteasca (sa filosofeze) in cele dumnezeiesti, incepe de la credinta si, trecand prin cele de la mijloc, sfarseste iarasi la credinta cea mai de sus”, scrie Talasie Libianul si Africanul. Si ca sa se vadeasca faptul ca nu sunt doua credinte, ci doua trepte, el se exprima, in vederea mai lesnicioasei intelegeri: “La inceputul intelepciunii, e vazuta frica care e la urma. Iar la sfarsit, iubirea care e la inceput.” In practica, el vorbeste despre doua capete ale aceluiasi drum: “Mintea, incepand sa se intelepteasca (sa filosofeze) de la credinta cea mai apropiata, sfarseste la teologia (cunostinta de Dumnezeu) de dincolo de orice minte, care este credinta ce nu se mai uita si vederea celor nevazute”. Teologia pomenita de Talasie este dobandita prin unirea cu Dumnezeu intru iubire, nicidecum sa nu credem ca este vorba despre teologia aceea rationala, academica, ce nu se poate lamuri decat conform limitelor judecatii.

                Pentru noi, rolul cunoasterii prin credinta este de prim rang, aceasta fiind o cunoastere duhovniceasca experimentata individual (dar totdeauna conforma Sfintei Traditii si gasindu-si izvorul improspatator in Biserica).  Credinta este calea cunoasterii desavarsite, realizata prin unirea totala a fiintei in iubire.

                Dintre toate mijloacele de cunoastere a lui Dumnezeu, credinta fiind unicul care ne da certitudinea prezentei Lui, ea inscrie omul intr-un univers al bucuriei neintrerupte. Cu noi este Dumnezeu, rasuna glasul obstei credinciosilor. Nadejdea este duhul credintei. Datorita credintei, credinciosul nu este o fiinta statica, ci una in perpetua miscare: el paseste, sa strabata puntea. Cat de bine se stravede aceasta in pozitia ortodocsilor in biserica: ei stau drepti, gata de marea plecare catre Dumnezeu. Credinta il aseaza pe om pe un pamant creat pentru el si dat lui spre folosinta, dar si spre rascumparare, intr-un cosmos creat din iubire, decazut prin caderea lui Adam si a carui mutatie pe verticala o mijloceste tot credinciosul rascumparat de Hristos. Datorita credintei, veti dobandi, toti cei care ma ascultati, veti dobandi cel mai nobil simtamant ce vibreaza sub soare: veti deveni co-raspunzatori, alaturi de Creatorul nostru. Credinta il sprijina pe omul credincios, il intareste, il face sa triumfe. Credinta este garantia pacii launtrice si a celei obstesti. Credinta este calea spre Dumnezeu. “De poti crede, toate sunt cu putinta pentru cel credincios”, ne lasa mostenire averea credintei Sfantul Evanghelist Marcu. Acestea sunt cele mai minunate cuvinte ce va pot adresa la despartirea noastra de astazi: “De poti crede, toate sunt cu putinta celui credincios”…

                Nu ne ramane decat sa ascultam impreuna muzica fara seaman a Chemarii lui Dumnezeu.

3. DESPRE  CHEMARE,

INTR-O  CARTE  MONAHALA

In lucrarea sa “CARAREA IMPARATIEI”, autorul ieromonah Arsenie Boca a sesizat urmatoarele distinctii intre chemari:

                “La aceasta traire a vietii vesnice, cu incepere de aici, Dumnezeu isi cheama copiii prin mai multe graiuri, prin mai mult surle. Iata cateva dintre ele:

                1. Chemarea launtrica a constiintei;

                2. Chemarea dinafara a cuvantului;

                3. Chemarea prin necazurile vietii;

                4. Chemarea prin necazurile mortii;

                5. Chemarea prin semnele mai presus de fire;

                6. Chemarea prin chinurile de pe urma de la Antechrist;

                7. Chemarea la Judecata.”

                El vine in intampinarea temei emisiunii de fata, in partea ei ce ne preocupa in aceasta perioada de inceput.

                 Desi am mai schimbat cateva pareri, inca de la primele noastre intalniri pe calea undelor, despre glasul constiintei, deoarece si fostul duhovnic de la Prislop spune cateva cuvinte cu privire la acest insemnat tovaras de trecere prin viata al omului si calauza, cand i se ratacesc pasii, cum niciodata nu se cade sa socotim ca le-am aflat pe toate cate au de-a face cu glasul constiintei, voi da citire, pentru dumneavoastra, si meditatiei ieromonahului, celebru pictor si orator sacru, Arsenie Boca.

                “E un grai tacut, o chemare lina, pe care o auzi sau intelegi ca vine dinlauntru, dar totusi de dincolo de tine, de la Dumnzeu. Insusi cuvantul con-stiinta” (eseistul religios desparte in scris prima silaba de substantivul subsecvent – “stiinta” – pentru a lamuri vizual formarea cuvantului, dar si cele ce are de comunicat cititorului) “insemneaza – isi dezvolta el ideea inceputa – a sti impreuna, la fel. Iar cei ce stiu impreuna, la fel, sunt Dumnezeu si omul. Prin urmare cugetul sau constiinta e ochiul cu care vede Dumnezeu pe om si acelasi ochi cu care vede omul pe Dumnezeu. Cum il vad asa ma vede – asa simt ca ma vede – vedere deodata dinspre doua parti.

                “Patimile, reaua vointa si peste tot pacatele, dar mai ales nebagarea in seama a acestui glas, ingramadesc niste valuri peste ochiul acesta, niste solzi, care-i sting graiul, incat abia se mai aude. Atunci si Dumnezeu se stinge din ochiul nostru incat se pare ca nici nu mai este Dumnezeu. Prin pacatele noastre, capatul omenesc al constiintei noastre s-a imbolnavit. Intelegem, prin urmare, cum se face ca s-a intunecat Dumnezeu atat de tare in ochii pacatosilor, incat acestia ajung de buna credinta in rautatea necredintei care i-a cuprins si li se pare ca abia acum au ajuns la ‘‘adevar’’.

                “Glasul constiintei insa, fiind si capatul lui Dumnezeu din fiii Sai, nu va putea fi inabusit mereu, toata vremea vietii nostre pamantesti. Odata si odata incepe sa strige la noi, parandu-ne lui Dumnezeu si inaintea noastra de toate faradelegile facute; iar daca nu ne impacam cu parasul acesta, cata vreme suntem cu el pe cale – face autorul o trimitere la “Evanghelia lui Matei” –, drumeti prin viata aceasta, avem cuvantul lui Dumnezeu ca El va asculta para si-i va da dreptate, si ne va baga in chinurile iadului.

                “Sunt oameni care s-au invechit in rele – nevrand sa stie de Dumnezeu – si, mai catre capatul zilelor, cand indaratnicia firii s-a mai stins, s-au pomenit cu o rabufnire napraznica a constiintei bolnave, rupand toate zagazurile faradelegilor si azvarlindu-le pe toate in fata lor, incat si somnul le-a fugit si mintea. Caci cu adevarat a fugit mintea omului care o viata intreaga nu face altceva decat sa stinga glasul constiintei. De aceea nu vrea Dumnezeu sa iesi din viata aceasta, fara sa stii si tu ca ti-ai omorat sfatuitorul cel mai bun ce-l aveai la indemana pretutindeni, Si nu te lasa sa pleci fara sa vezi, inca de aici, unde te vei duce. Asa sunt tocmite lucrurile, ca o data sa vada fiecare, vrand-nevrand, ceea ce trebuia, prin credinta, sa vada totdeauna.”

                Poate ca era nevoie sa incep convorbirea de astazi cu dumneavoastra prin a insaila cateva cuvinte despre autor, insa m-am lasat manat de parerea ca toti stiti cine a fost ieromonahul Arsenie Boca, acela ale carui ganduri despre glasul constiintei vi le-am comunicat. Parerea mi s-a intarit prin aceea ca, din  adolescenta si pana acum cand – fie ca imi place, fie ca nu, dar n-am ce face –, acum cand pasesc, in sila, spre ultima parte a vietii, ei bine, in aceste cateva zeci de ani, prin orice medii sociale m-am invartit, fie intelectuale si lumesti, fie clericale, ori prin lumea libera, ori prin temnita, numele lui Arsenie Boca a fost rostit pretutindeni cu veneratie, cu oarece cutremur pios, cu un amestec de incredere si de teama, cu taina.

                Aceste simtaminte proveneau din convingerea multora ca ieromonahul de la Manastirea Brancoveanu – Sambata de Sus avea nu numai o cultura religioasa vrednica de cinstire, nu numai aplecari carturaresti creatoare, nu numai maini dibace intr-ale artelor plastice, diriguite de un dar ales de pictor, ci si puteri rare, cum ar fi aceea a vederii cu duhul, cum se spune in popor ca era ‘vazator’.

                Aduc aici o marturie, dintre sute cate s-ar putea constitui dovezi, a unei maicute care l-a vizitat in multe randuri pe cand picta biserica Draganescu, de langa Bucuresti – dansa fiind in acea vreme inca fata in casa parinteasca –, sa o povatuiasca asupra persoanei cu care era potrivit sa se fi maritat. Pe atunci inca nu stia dumneaei incotro avea s-o traga Dumnezeu.

                Or, in secretul inimii, tanara isi dorea inelul cununiei – e adevarat –, dar cum? Ei doi, sotul si cu ea, sa traiasca in casnicie ca o sora cu un frate; in curatie – cum s-ar spune: in feciorie. Nimeni nu-i cunostea visul. Nici macar prieteniei mamei sale nu i-l incredintase.

                Ce credeti? Cand se duse la parintele Arsenie cu flacaul respectiv, duhovnicul i se adresa in auzul tuturor celor de fata:

                – “Daca-l iei, sa nu carecumva sa crezi ca viata voastra va fi dupa cum iti faci tu socoteala…”

                ‘De un’ sa stie parintele Arsenie ce-mi doresc eu?…’, se mira ea, aprinzandu-se-n obraji ca bujorul – de rusinea altor consateni de fata la acestea.

                Monahul dinainte-i, vazand-o ca tace, relua pe sleau:

                – “N-o sa traiti in feciorie.”

                Si n-au trait in feciorie, pentru ca nici nu s-au casatorit. Nu mult dupa asta, fata se calugari. Destinul ei se poate rezuma in trei cuvinte si o Chemare.

                Monahia Zamfira Constantinescu, editorul lucrarii “CARAREA IMPARATIEI”, caracterizeaza limpede personalitatea autorului ca duhovnic: “As putea spune ca pentru fiecare era altul, dupa structura, educatia si cerintele fiecaruia. Se identifica fiecaruia, ca sa-l ajute sa-si descifreze intentia divina ascunsa in destinul fiecaruia” – si deoarece se refera la numerosii studenti ce-l cautau pentru calitatea sa de confesor, adauga, cu profunzime: “fapt care la varsta tineretii nu-l prea pricepe nimeni, sau intrebare pe care aproape nici un tanar nu si-o pune, nu si-o punea atunci si cu atat mai mult nu si-o pune astazi, cand nu duhovnicul este calauza tinerilor.”

                Desi nu intra in stabilirea portretului parintelui Arsenie Boca, nu ma voi retine de a continua citatul din textul maicii Zamfira Constantinescu, pentru insemnatatea morala a constatarii sale:

                “Astazi se folosesc toate mijloacele, mult mai mult decat atunci, pentru a trezi cat mai devreme instinctele si a indeparta astfel pe tineri de interioritatea, de sufletul si de spiritualitatea lor. Parintele Arsenie a dorit sa lamureasca mai ales pe tineri sa-si indrepte viata inca din tinerete dupa legile divine, prevenindu-i de urmarile care atarna asupra pacatelor, sfatuindu-i sa-si cladeasca viata pe temelia Hristos.”

                De aceea calugarita, fosta stareta a Manastirii Prislop, dedica zidirii sufletesti a tineretului de astazi editarea “CARARII IMPARATIEI”.

                Revenind la parintele Boca, atat de mare i-a fost renumele incat Marin Preda, intr-unul dintre ultimele sale romane, l-a instituit prototip in cadrul unei cutremuratoare spovedanii a Maresalului Ion Antonescu, dinainte de aruncarea Romaniei in razboi. Statura duhovnicului vizionar o depaseste cu mult pe aceea a ostasului drept, incalcit de sumbrul viitor, anevoie de descifrat, in care se afunda si-si pravalea neamul iubit.

                La propunerea fostului Mitropolit Nicolae Balan, parintele Arsenie Boca se muta de la Brancoveanu la manastirea Prislop, langa Hateg, ctitorita prin anul 1400 de Sfantul Nicodim de la Tismana si Vodita si rectitorita de fiica lui Moise Voda, Domnita Zamfira, asezamant ajuns o paragina, prin anul 1948, cand avu loc aceasta miscare.

                Incepand cu vara acelui an, parintele Arsenie Boca fu in multe randuri arestat, sub banuiala, niciodata dovedita, ca ar fi dus o activitate legionara sau ca ar fi intretinut relatii cu luptatorii anticomunisti din muntii Fagarasului. Se pare ca Patriarhul Justinian, cu bine cunoscutul sau umor, a exclamat, la seminarul Monahal Horezu, despre aceleasi intemnitari:

                – “Nu stiu ce-i cu omul acesta, ca mereu e luat, si mereu eliberat, si de fiecare data iese mai luminat”.

                Monahia Zamfira Constantinescu, din a carei insemnare, ce incheie volumul, culeg informatiile, face o vehementa si staruitoare pledoarie sa demonstreze ca parintele Arsenie Boca nu s-a opus in nici un fel comunismului, ci a sfatuit la obedienta. Nadajduiesc, pentru statura lui inscrisa in memoria colectiva dupa ce a trecut in cealalta lume, ca lucrurile n-au stat chiar astfel, deoarece supunerea in fata ateilor ce au ingenunchiat Biserica Romana, atunci cand buna parte dintre cei din jurul sau – clerici si mireni – ii infruntau de dragul onoarei romanilor, al libertatii, al copiilor, al slobozeniei credintei crestine, supunerea aceasta devenea closca omuciderii si a unei noi rastigniri a lui Hristos, de astadata pe pamantul carpatin.

                Cu atat mai tare ma mangai cu speranta ca parintele Arsenie Boca nu s-a numarat printre prea destuii slujitori ai altarului strabun care au inchis ochii asupra samavolniciilor puterii, cu cat intemeindu-ma tot pe scrisul aceleiasi monahii-editor aflu ca, luand incuviintarea Mitropolitului Nicolae Balan, parintele Arsenie l-a ascuns pe geniul poetic Nichifor Crainic – fostul sau indragit profesor – (l-a “ocrotit”, textual) de urmaritorii care-n cele din urma l-au aruncat intr-o crunta si mitic umilitoare detentie.

                E limpede pentru oricine: parintele Arsenie Boca a participat, dupa modalitatea ingaduita unui preot – adica punand in practica dragostea pentru semenul haituit – la opozitia fata de tirania pangaritoare de Biserica si Dumnezeu, a participat alaturi de atatia alti monahi, monahii si preoti marturisitori si nu s-a lepadat de porunca si chemarea iubirii, cum ne impinge, din motive ramase obscure, a crede editorul cartii.

                Iar fiindca l-am pomenit pe uriasul desfasurator de icoane verbale, sa-mi ingaduiti a cita portretul ce i l-a desenat Nichifor Crainic parintelui, intr-un fragment de epistola neincheiata, dupa o vizita la biserica din Draganescu, pe atunci inca santier al pictorului calugar.

                “Iubite parinte Arsenie,

                “A fost o vreme cand te-am stiut pictor de suflete dupa modelul Domnului nostru Iisus Hristos. Ce vreme inaltatoare cand toata tara lui Avram Iancu se misca in pelerinaj, cantand cu zapada pana la piept, spre Sambata de Sus, ctitoria voevodului martir! O fi fost asa de la Dumnezeu ca toata acea bulboana spirituala uriasa sa se desumfle la comanda ca si cum n-ar fi fost?

                “Ceea ce am admirat la Sfintia Ta e ca nu te-ai lasat. Din zugrav de suflete, fericite sa se modeleze dupa Domnul tuturor, iata-te zugrav de biserici, adica al celor ce poarta pe chipurile cuvioase reflexul desavarsirii Fiului lui Dumnezeu. E o mare mangaiere, acum cand nu mai ai prilejul sa desavarsesti pe aspiranti, sa poti mangaia cu penelul pe cei desavarsiti pentru a-i da pilda pe zidurile sacre.

                “Mica biserica de la Draganescu, are norocul sa simta pe zidurile ei zugravite predicile fierbinti, pe care mii de oameni le ascultau la Sambata de Sus.

                “E o pictura noua ca si predica de-atunci.”

                Iar de aici inainte, lauda lui Nichifor Crainic coboara asupra zugravelii.

                Oricum, acelasi Patriarh Justinian l-a adunat pe parintele Arsenie Boca pe langa sine, i-a dat de lucru in atelierele de la Schitul Maicilor cunde i-am fost si eu prezentat pe cand aveam vreo saisprezce ani, de staretul schitului Rarau, parintele ieroschimonah Daniel –Sandu Tudor, duhovnicul meu, pana ce mai tarziu ieromonahul a trecut la pictarea bisericii pomenite. Apoi, comunica monahia Zamfira, intre anii 1969-1989, a fost duhovnicul metocului Manastirii Prislop, organizat undeva in Sinaia, intr-o casa nestiuta.

                Acum, ca suntem cat de cat incunostintati asupra decurgerii anilor sai pe pamant, sa revenim la tema emisiunii de fata: Chemarea lui Dumnezeu.

                Parintele Arsenie Boca adauga, in “CARAREA IMPARATIEI”, un nou capitol dupa acela privitor la glasul constiintei. Acestalalt se numeste: “CHEMAREA CUVANTULUI SI TACEREA TRASA LA RASPUNDERE”. Un titlu ce impune sa si tragem niste concluzii deloc magulitoare pentru tacerea pe care mai toti preferam a o pastra cand se aude Chemarea lui Dumnezeu. Iata cuvantul parintelui Arsenie:

                “Larma vietii si galagia grijilor desarte striga oamenilor in urechi nevoile lor pamantesti, mai tare decat striga glasul constiintei trebuintelor lor vesnice. Oamenii abia mai aud cele de dincolo si li se par departe, surzenia tot mai mult se intareste si chemarea lina nu se mai aude. Dar Dumnezeu, milostivul, ca sa nu-i piarda in faradelegile lor, le randuieste si chemare dinafara, prin glasul slujitorilor Sai. Prin preoti nu te cheama omul, ca sa-ti pui nadejdea in om, ci te cheama Domnul ca sa-ti stramuti viata ta de om. Inca de demult i-a chemat Domnul pe oameni prin preoti si leviti, prin lege si prooroci, adica prin constiinte mai curate, care nu strambau Chemarea lui Dumnezeu. Iar la plinirea vremii a venit la noi oamenii Insusi Dumnezeu-Fiul sau Dumnezeu-Cuvantul.

                “Cine a chemat pe oameni mai duios decat Iisus, ca sa-L cunoasca pe Dumnezeu ca Tata, iar pe ei insisi ca fii si frati ai Sai? Iisus, e drept, chema si cu glasul dinafara, dar nimeni, niciodata, n-a grait mai tainic, mai de-a dreptul constiintei Chemarea Tatalui catre fiii Sai, ca El. Caci Iisus ardea de mila lor, ca un Dumnezeu.

                “El a propovaduit, binevestindu-ne, Imparatia Cerurilor si, prin slavita Sa inviere, biruinta asupra mortii, vestea si descoperirea celei mai mari bucurii de pe pamant. Ucenicii Sai de atunci si din toate vremile au propovaduit pe Imparatul Cerurilor, induplecand pe oameni sa se adune cu felul de viata in tara de obarsie si la masa Imparatului. Noi slujitorii Sai, nu purtam preotia noastra, sau preotia legii vechi, ci purtam si propovaduim preotia imparateasca a lui Iisus Hristos. Deci nu chemam pe oameni cu chemarea de om, ci Dumnezeu prea milostivul isi cheama copiii, prin graiul omenesc al slugilor Sale vazute. Nu ne propovaduim pe noi, ci Dumnezu se propovaduieste prin noi, singurul care are dreptul sa se propovaduiasca pe Sine, fiind in stare sa ne mantuiasca. Iata pe cine urmam, ascultand preoti cu constiinte luminate. Nu e graiul omului, ci voia lui Dumnezeu care striga catre oameni, din sfinti, o chemare mai tare. Pe sfinti nu-i stim, dar pe cei datori cu cuvantul ii stim. Raspunderea lor e limpede si tacerea fara aparare.

                “Dar cum a zis oarecine: calea cea mai lunga pe pamant e de la urechi la inima, incat ani de zile nu ajung ca sa-i dai de capat. De aceea, fiindca ochiul constiintei si-a mai pierdut vederea si nici urechea nu intelege chemarea cuvantului ce-si are obarsia de dincolo de vorbe, Dumnezeu milostivul, ca sa nu piarda pe oameni, le randuieste o chemare mai tare.

“CHEMAREA CARE USTURA”

                “Mai tare si mai duios de cum a chemat Iisus pe oameni, nu-i poate chema nimeni de pe lume. Necazurile vietii, insa, iau pe oameni mai aspru dintr-o alta parte, silindu-i sa-L caute pe Dumnezeu. Necazurile nu sunt fapta lui Dumnezeu, ci urmarea greselilor noastre, urmare pe care ingaduie Dumnezeu s-o gustam spre inteleptirea noastra. Am mai putea adauga ca, gresind omul cu toata voia sa, intra sub alta stapanire unde i se fura si-si pierde multe insusiri sufletesti – si de cele mai multe ori libertatea constiintei – bunuri fara de care se simte in multe chinuri. Pretuiesti un lucru cand nu-l mai ai.

                “Sunt doua feluri de necazuri. Necazurile pentru pacate si necazurile pentru Evanghelie. Aci vorbim numai despre necazurile vietii de pe urma pacatelor, si care, prin usturimea lor, au darul sa fie crezute de cel ce trece prin ele. Iar omului care vrea sa iasa din ele nu-i ramane alta cale decat sa-si indrepte purtarile dupa voia lui Dumnzeu. Deci ‘‘cand iti va veni vreo incercare pe neasteptate, nu invinovati pe cel prin care ti-a venit, ci intreaba-te pentru ce a venit si vei afla raspuns. Deoarece fie prin acela, fie prin altul trebuie sa bei amaraciunea judecatii lui Dumnezeu’’”, citeaza autorul din Sfantul Maxim Marturisitorul.

                “Din pricina suferintei iata un schimb de cuvinte intre Dumnezeu si om:

                “Omul se roaga de Dumnezeu sa-l scape de necazuri si Dumnezeu se roaga de om sa-si schimbe purtarile. Socotiti acum care de cine sa asculte mai intai? Chemarea aceasta mai aspra o face droaia de necazuri si nenorociri, stramtorari si napaste, vrajbe intre oameni, bataie intre parinti si copii, razboaie si varsare de sange, pagube, betesuguri, seceta si foametea, si tot felul de pustiiri, ce nu s-au pomenit: toate, urmari si plata indesata pentru purtare si pentru lipsa de minte, ca oamenii nu vor sa inteleaga la ce imblateala de necazuri ii duce iubirea de pacate.

                “Iar precum necazurile vietii sunt un grai mai aspru al lui Dumnezeu catre oamenii mai grei sau mai vicleni la minte, ne sta marturie Scriptura. Sunt mii de ani de cand s-au scris acestea, dar raman mereu dovada ca noi silim pe Dumnezeu sa ne bata.”

                Sumbru final de emisiune, dar plin de invataminte. Cine are urechi de auzit sa auda!

4.  CHEMAREA

“RUGULUI  APRINS”

Unul dintre numeroasele daruri ce ni le face credinta este si acela de a ne deschide ochii si urechile pentru a putea zari si auzi Chemarea lui Dumnezeu, dupa cum ne deschide mintea pentru a o intelege.

                ‘Ce este aceea: Chemarea lui Dumnezeu?’, ma veti intreba.

                Mai lesne imi este sa va exemplific prin comparatie setea dupa Chemarea Domnului, resimtita ca o seceta asteptand ploaia roditoare, ca o cunoastere a propriei lipse de fruct, care cunoastere aspira la umplere, la insamantare, ca o uscaciune ce se vrea si ea darui, dar mai intai se cere fecundata cu Duh.

                Sa ascultam Chemarea!

                Cum suna o Chemare de acest soi?

                Sa dau cuvantul personajului narator din povestirea mea: “RUGUL APRINS”, din volumul cu acelasi titlu si cu subtitlul: “DUHOVNICII ORTODOXIEI, SUB LESPEZI IN GHERLELE COMUNISTE”, publicat in 1993 de Editura RAMIDA.

                “A fost o intalnire stranie. In cursul acesteia, am avut sentimentul ca am iesit din taramul obstesc, pentru intinderea catorva ceasuri, si ca, adastand alaturi de poteca vietii, cineva imi rasfoia cartea sortii. Era o intrerupere, o falie; era golul dintre doua file.

                “Dealtfel si imprejurarile momentului, desi extrem de banale, ii confereau un caracter unic. Numai acela care a fost internat intr-un lagar poate intelege ce insemneaza sa n-ai sansa de a izbuti macar o data sa te sustragi de la silnicia iesitului la munca. Doar inconstienta febrei, membrele zdrobite, moartea, aveau crezamant in favoarea odihnei.

                “Ei bine, am gustat fericirea o data, o singura data, o absolut singura data, de-a ramane in curtea imprejmuita de sarma ghimpata. Mi-e cu neputinta sa-mi reamintesc ce ratiune i-a convins pe paznici sa-mi ingaduiasca a vecui acea zi fara sa platesc birul autodistrugerii cotidiene. De buna seama, va fi fost vreo plaga la laba piciorului atat de saritoare-n ochi incat nici impietrirea lor n-ar fi dezis-o. Pentru a ramane intre hotarele celor de neinteles petrecute in ziua aceea nu voi scormoni prin zgura indesata peste tinerea de minte, ci constat doar ca atat de miraculoase erau orele ce mi se pregateau incat pana si modul cum m-am apropiat de ele s-a incetosat datorita unei puteri de dincolo de contingent.

                “De ramas in dormitor nu era ingaduit. Rataceam prin ograda vasta, de la o cladire la alta, pana cand clanta usii uneia dintre ele ceda sub apasarea mainii.

                “Nu patrunsesem niciodata in alt dormitor. Era interzis s-o faci. Daca, de cand se indreptasera coloanele detinutilor catre camp, incercasem, din dezabuzare, intrarile in pavilioane, in nadejdea ca as fi intalnit vrun detinut, sa schimb o vorba cu cineva, acum, ca simteam mica bara metalica extragandu-si limba din refugiul interior al broastei, aparu intre coastele mele alt impuls, de data aceasta unul meschin, pe care nu concepeam sa mi-l recunosc. Intentionam sa cantaresc cu ochii mei cat ma defavorizase norocul, cu cat se dovedeau mai bune conditiile de trai ale celorlalti in raport de cele impuse brigazilor noastre, caci salasluiam intr-un bordei vechi si darapanat, pe cand restul condamnatilor beneficiau de cladiri noi, inaltate de echipe de zidari desemnati dintre detinuti insisi. Aveam posibilitatea sa-mi observ pentru intaia oara fizionomia invidiei – fiindca multe pacate avand, de acesta unul fusesem ferit pana atunci.

                “Analizei de sine nu-i fu dat sa se lafaiasca indelung in mintea mea nauca de neodihna, de nepregatire, de ne-exersare, deoarece indata m-am si pomenit in hala. Paturile se oranduiau inghesuite unul in altul, despartite de coridoare inguste. Privirile imi dadura roata lent uriasei incaperi pustii. Le dezamagea aceeasi priveliste, dezumanizanta ca si in locul unde se afla propriul meu culcus. Simultan, exultam ca nu fusesem strabatut de nici o unda de bucurie rautacioasa starnita de gandul ca si ceilalti aveau parte de o mizerie egala cu a mea, de unde am tras concluzia ca starea de invidie fusese una pasagera, straina de forul meu, nici macar o invidie, ci dorinta de a gasi pricina sa ma tanguiesc ca soarta era mai cruda cu mine decat cu altii – o nevoie inexplicabila a noastra, la destui semeni permanentizata dealtfel.

                “Deodata, am sesizat…

                “Panica ma sufoca un fragment de secunda. Insa inima, ce brusc se decisese sa-mi bata mai repede, se potoli indata, pentru ca acel ceva remarcat de mine si care ma alarmase nu era kaki, ci tarcat. Vazusem o spinare sumetindu-se de sub fiarele unui pat, ca a unui delfin din ape. Cum zic, spinarea era zabrelita; deci, apartinea unui alt nenorocit de teapa mea si nu unui caraliu. Daca ar fi fost a unui gardian, acesta m-ar fi condus de-a dreptul la poarta, adica in camaruta unde se imparteau cu darnicie loviturile de vana de bou, bulon de cauciuc si ceatlau.

                “De cum mi-am dat seama cu ce stare sociala aveam de-a face, se ivi o alta dilema. Individul o fi fost bolnav, ca mine, sau vrun turnator privilegiat? Daca ar fi fost careva retinut in lagar pentru un supliment de ancheta, nu cauta sub saltea atat de linistit. Pe de alta parte, eu mi-as fi dat seama pana atunci ca plutea o stare de anxietate printre cei care ne pazeau. Si acestia, ca si noi, intrau in alarma cand sosea inopinat cineva de la ‘centru’, indiferent ca cel din urma era amplasat pe harta in miezul Brailei sau al Bucurestilor. Incercand sa ma retrag pisiceste, dupa cum si patrunsesem acolo, era posibil sa ma simta insul si sa ma fi denuntat ca incalcasem regulamentul de ordine interioara. Dar el nu-l incalca? Am preferat sa-i castig bunavointa. Dealtfel, atat de nesatioasa imi era nevoia de contacte umane si speranta ca mi-ar fi iesit in cale intre puzderia de figuri anoste si o personalitate pe langa care sa ma cuibaresc, incat nu aveam taria sa fi dat inapoi.

                “In concluzie, am inaintat catre mana pe care mi-o intindea Destinul.

                “– “Sunteti bolnav?”

                “Ghemuit in patru labe, se sprijini anevoie de bara de fier si-si scoase capul la vedere. Oasele chipului sau, dispus pe o latime mica, pana si cele ale testei acoperite cu doi centimetri de par carunt, i se alungeau peste asteptari pe verticala. Asa fiindu-i conformatia craniului, iti era greu sa remarci vreo scobitura in obrajii sai, caci, intr-un fel, era un om scobit pe de-a-ntregul. In schimb, scofalcirea pielii sale ma izbi. Ca si albeata ei nenaturala, accentuata de ochii nemasurat de extinsi, cu lichefieri de albastru spalacit pe margini, pe cand la mijloc,s culoarea era concentrata intr-o tensiune aproape materiala, de otel. Obrajii, foarte nerasi, pareau crispati de frica, impresie lasata si de zgairea lui la mine. Cel putin alt nume n-am gasit atunci pentru expresia lor. Greseam total in interpretarea mea. Se holba cu pupilele marite ale unui personaj dintr-o fresca ruinata de neingrijirea a doua-trei veacuri ce au calcat-o inexorabil cu carul zdrumicator de vieti al Timpului, sub rotile lui greoaie si indiferente la Frumos.

                “I-am zambit, sa-i ogoiesc panica:

                “– “Si eu.”

                “Adica, nici eu nu ma simteam bine.

                “– “Nu sunt bolnav”, raspunse limpede si fara urma din temerea pe care ma asteptasem sa i-o recunosc in tremurul vocii. Dimpotriva, glasul, ce parea sa-i fie obisnuit cu cantarea, avea ceva luminos; in orice caz, nu-l umbrea nimic, ceea ce era in contradictie flagranta cu situarea noastra sub talpa Raului. Parca mi-ar fi parvenit sunetele originare, neemise de corzi vocale, ci asa cum ar fi emanat de-a dreptul din Cosmos. Rosti, sa ma lamureasca:

                “– “Sunt plantonul lagarului.”

                “Nu avusesem cunostinta pana atunci despre existenta unei atari atributiuni pentru un purtator de zeghe. Datorita acestei recomandari am priceput cu ce se ocupa pe lutul ce podea dormitorul, fiindca, dupa cum am mentionat, rasarise cu o matura in mana, ca un Neptun purtator de trident.

                “Se ridica in picioare. Ma miram cum razbea sa suporte povara hainelor vargate. Era o fata de batran. Doar mijlocul ochilor, cum am mai declarat-o, palpaia viu in el. Imi facea rau sa-l contemplu. Atinsese ultimul grad de distrofie. Respira gafait pe marginea propriei sale gropi. Ma miram ca nu-i auzeam horcaitul sfarsitului.

                “– “Doctorul Dabija”, se apropie tarsait de mine si-mi intinse mana numai zgarciuri si bete.

                “Ma inconjura cu un suras cald ce nu apartinea trupului sau fantomatic, ci era imprumutat acestuia, de la distanta, ca si cand sufletul i-ar fi bantuit pe deasupra si-i folosea corpul pentru a pastra legaturile cu pamantul. Daca glasuirea nu-i era atat de logica si la obiect, nu mi-ar fi venit peste mana sa-l socotesc strigoiul unui puscarias mort prin acele locuri, uitat de toti si revenind sa cerseasca o rugaciune de dezlegare. Dar nu; am aflat curand, fara nici o retinere din partea sa – retinere obisnuita la noi ceilalti, cat inca nu ne incredintam asupra caracterului conlocutorului –, fara nici un ascunzis, ca fusese arestat in afacerea “Rugul Aprins”. Am schimbat cu dragoste idei despre fericirile credinciosului, despre zumzetul incalzitor al inimii iubitoare de Dumnezeu, despre viata de dupa moarte si despre lucruri de mult mai marunta insemnatate, precum studiile mele din trecut, nesiguranta asupra a cum avea sa-mi arate traiul, dupa eliberare, si asupra incertitudinii privitoare la profesia sau mestesugul meu viitor, ca – banuiesc a o mai fi scris – mi se intrerupsese frecventarea cursurilor universitare in anul al doilea, abia pornit.

                “Timpul se abstrasese din preajma noastra si dialogam pe o gura de rai mica dupa masura costelivilor visatori ce eram. Cand se vesti un inceput de forfota din directia bucatariei, am tras cortina de stele ce ne despartise de realitate si mi-am luat ramas bun, sa ma feresc de cautaturile celor care mi-ar fi putut pedepsi revenirea de cateva ceasuri la starea fireasca a omului, adica nimbata de iubirea dintre frati.

                “– “Voiam sa-ti spun ceva…”

                “Eram nerabdator sa ies, strans cu usa de instinctul de conservare redevenit activ.

                “– “Nu-ti mai bate capul cu nimic din cate te framanta. Dumnezeu te pregateste sa scrii spre lauda Sa. Vei fi un izvoditor de carti inchinate Lui. Ele vor raspandi credinta, vor imblanzi sufletele, vor indemna la fratietate. Fii linistit. Dumnezeu a ales in locul tau. Fii binecuvantat!”

                “‘Totusi, este bolnav…’, am regretat sa constat in ultima clipa a agapei intelectuale la care luasem parte, oaspete mai cinstit ca oricine. si nu ma refeream la o maladie trupeasca, ci la una a sufletului plecat prea departe in tinuturile fara de margine ale inchipuirii si care nu-si mai gasise calea de intoarcere.

                “Niciodata pana la capatul ispasirii mele nu am mai avut prilejul sa-l intalnesc. Aceasta a fost cea dintai pedeapsa pentru asprimea cu care-l judecasem. A doua pedeapsa a constat in a-l intalni in libertate. La cativa ani buni dupa revenirea mea in familie.

                “Era zi de sarbatoare: Sfantul Dumitru Basarabov. Ma tarasem ca melcul intr-o coada lunga si stufoasa de persoane doritoare sa sarute Moastele in racla lor din Catedrala Patriarhiei. Ma protapisem la rand pe la sapte dimineata si se facuse trei jumatate cand am pornit-o in josul dealului, spre fosta Hala de Carne din Piata Unirii. Alaturi de mine cobora fostul asistent universitar la Facultatea de Medicina. Nu apucase sa se ingrase. Imi amintesc ca mi-a retinut atentia largimea neretusata a pantalonilor sai negri. Din vechea lui infatisare nu mai ramasese decat privirea-i neobisnuita. Era ras proaspat si isi taiase obrajii in mai multe locuri; se pregatise cu neindemanare sa-l intalneasca pe Sfant. Plutea in jurul sau un aer jovial si ingenuu, ca de Pasti sau de Craciun, si, nu stiu de ce, extrem de balcanic.

                “L-am condus pe strazile ce se varsau, dupa numeroase cotituri, printre casute cu curte, penduland peste veacurile al nouasprezecelea si al douazecilea, in calea Rahovei. Increngatura celor discutate de noi acum contrazicea ultima mea impresie, ce ma insotise dupa despartirea de el de odinioara. Si-mi parea rau ca ma dovedisem necrutator fata de felul sau oaresicum mai fantezist de a ma fi incurajat. In definitiv, cu ce-mi gresise? Doar ca incercase sa ma indrume pe un drum pe care m-ar fi dorit angajat, folosindu-se de tonul unei certitudini, adevarat – lipsita de acoperire. Numai ca eu eram atat de coplesit de propriile mele intrebari si disperari privind sfera practica imediat urmatoare eliberarii ce se apropia, incat lumina folosita de el in calauzirea mea ma jenase si in loc sa o fi luat drept ceea ce era si sa-i fi depus opinia alaturi de cate altele se razboiau in mine, o intunecasem cu neincrederea mea.

                “Abia de-mi trecura acestea prin minte ca firul monologului sau o apuca pe noi carari sinuoase ce tindeau sa ma smulga din aceeasi realitate ocolita de noi altcandva. Pleca, in dezvoltarile sale, de la fapte aparent fara insemnatate, ale carori martori eram – cum paseam pe asfalt fara zgomot –, ori de la fapturi intalnite in cale. Un cocos, pe un gard prapadit, isi falfai rosul de sange si curcubee ce-ti luau ochii, peste saracia gradinii si raceala ulitei, ca si cand ar fi scuturat doua bogat inflorate covoare oltenesti. Isi insoti miscarile ample de trambita puternica a cucurigului desfasurat din note numeroase, atat grave, cat si ascutite. O salcie tulburase linistea asfaltului mort si cu radacinile-i strapungatoare farmase dureros trotuarul, mai intai pe dedesubt, ulterior la suprafata, pana la pietrele de bordura fatuite, respingandu-le si pe acestea, in laturi si inclinat, sa-si faca loc subpamantean vreuna dintre radacinile ei. La plecare, cand fusese tanara, se izbise cu tampla de caramizile zidurilor, cimentuite. Le ocolise, faurindu-si drum piezis, iar acum, la batranete, strabatea, cu trunchi gros si oblic, pe deasupra fasiei cenusii pe care paseam noi doi, dar suvitele dese, infrunzite cu cercei verzi fara numar, ale ramurilor ei fara sira spinarii si la indemana clatinarilor boarei, bolteau strada ca si mersul nostru. Doctorul se oprise, ma apucase de incheietura mainii si exclamase: – “Ne invata sa n-avem teama. ‘Nu va fie frica…’, ne spune fara cuvinte, ‘Sunt cu voi. Sub scutul coroanei mele subrede in aparenta, nu se va atinge raul de sufletele, nici de trupurile voastre…’. Asa ne graieste intreaga Natura; doar s-o ascultam… Graieste in numele lui Dumnezeu, e solul Lui pe langa prostii de noi cei inspaimantati…”

                “Ce poet inegalabil aveam alaturi de mine si cum nu stiusem a-l cunoaste! Pedeapsa imi era chiar aceasta descoperire. Si cu atat mai osandit ma simt astazi, ca n-am stiut fi la inaltimea dragostei sale pentru mine si n-am apucat, pana in pragul batranetilor mele, sa scriu un rand intru lauda lui Dumnezeu…

                “Totusi cat gresesc fata de doctorul Dabija… Nu am ajuns eu, filolog prin vocatie, optiune si studii, eu care n-as fi banuit niciodata una ca aceasta, sa slujesc Bisericii, ca profesor al studentilor teologi? N-am publicat suma de studii in revistele Ei? N-am conceput si editat numeroase carti cu privire la suferintele clerului in temnitele comuniste, atunci cand insisi slujitorii Altarului pastreaza o tacere smerita asupra slavei lor? Nu am sfatuit eu tineretul sa se apropie de semeni cu frateasca dragoste si, mai ales, de treaza aparare a adevarului si dreptatii?

                “Nici vorba ca toate acestea sa se invecineze cat de cat cu splendoarea ipostazei in care ma vazuse proiectat profetul din lagarul Salcia. Insa nici nu inseamna ca firul evolutiei mele s-a desfasurat aiurea decat pe urmele intuitiilor sale. Cumpanindu-mi-se aceasta remarca, nu se vadeste oare ca eu am fost cel lipsit de minte, cel orb, cel surd, iar el – cuvantatorul viitorului? I se cuvine dreptul de a i se recunoaste, cu atata intarziere rusinata, precizia diagnosticului duhovnicesc cu care m-a aruncat in a doua mea intrupare, cu alte cuvinte in existenta de dupa savarsirea condamnarii. Intr-un fel foarte incalcit mi-l pot socoti zamislitor spiritual.”

5. CHEMAREA  LA  PREOTIE

A  STUDENTULUI  DETINUT

CONSTANTIN VOICESCU

Frumoasa preocupare ne-am ales cu prilejul acestor emisiuni: sa ne oprim  asupra Chemarii la credinta, pe care ne-o face Dumnezeu! Si se cuvine sa intarziem mult asupra acestei chestiuni, sa ne pregatim a auzi Chemarea, cand ne va veni, a o intelege, a fi suficient de caliti pentru a-i da ascultare. Sa nu creada careva ca lui nu i se va face Chemarea! Cum pe toti ne iubeste Dumnezeu, pe toti fiii Sai ne vrea langa El, si de aceea ne cheama. Iar daca nu-L auzim, ori daca nu ne socotim vrednici si zicem: ‘Nu, nu sunt eu acela chemat… Ma-nseala auzul…’, sa nu ne-nchipuim ca nu se va repeta Chemarea – se va tot repeta pana ce-i vom da in cele din urma ascultare. Nu-i vom da ascultare intocmai cum este de asteptat: cu entuziasm, cu jertfire de sine, cu dorinta de foc de a pune umarul la implinirea voii Domnului. Ii vom da ascultare fiecare dupa puteri si intelepciune sau chiar impotriva puterilor si a vointei noastre, pentru ca buni si iubitori ni se cade sa fim!

                Va sa zica, in vederea recunoasterii Chemarii acesteia neobisnuite, datoram a ne pregati, sa aflam cat mai multe despre cum s-a manifestat si se manifesta ea in vietile celorlalti, ale acelora care au auzit-o si si-au plecat grumajii sub dulcele Ei jug.

                Urmati-ma intr-un penitenciar destinat condamnatilor politici de catre ateii comunisti. Am scris despre cele de mai departe in povestirea: “LOTUL TUBERCULOSILOR”, din volumul: “RUGUL APRINS. DUHOVNICII ORTODOXIEI, SUB LESPEZI, IN GHERLELE COMUNISTE”, citat si in meditatia anterioara.

                In anul 1950, Ministerul de Interne a luat o hotarare umanitara, ceea ce constituia o exceptie de neinteles: a decis reactivarea unei inchisori cu caracter de sanatoriu T.B.C., in localitatea Targu-Ocna. Parintele Constantin Voicescu, revenit din morti, cu care stau de vorba acum, de fata fiind si dumneavoastra, isi aminteste:

                – “Pentru ca mi s-a redesteptat o tuberculoza mai veche, am scapat de iadul de la Pitesti.”

                Sfintia Sa face aluzie la asa-zisele reeducari, nume dat unor torturi inimaginabile, la care erau supusi acolo studentii arestati in 1948.

                – “Si i-am multumit lui Dumnezeu ca sufeream de T.B.C. Astfel, am ajuns in primavara lui ‘50, in mai, la Targu-Ocna. La inceput am avut un regim mai bun, mai bland. Faptul ca puteam sa circulam prin curte, ca initial nu erau gratii la ferestre, ca ni se dadea o mancare mai consistenta, asistenta medicala, ca doctorii nostri detinuti s-au putut organiza oficial, ca a aparut o asistenta medicala” – insista parintele – “si un ajutor medical, cu stiinta oficialitatilor” – repeta el, sa intelegem si eu si dumneavoastra ca aceasta ‘minune’ s-a petrecut cu adevaratelea. Iar noua ne place sa-l auzim repetand, de ca si cum ar fi cel mai frumos basm despre puscarii –, “un ajutor medical ce consta in a avea noi insine grija de bolnavii mai grav, a-i sluji conform necesitatii, asa cum puteam, a avut o mare importanta asupra starii noastre de spirit.”

                Nu-mi vine sa-mi cred urechilor. Dar dumneavoastra, ce parere aveti? Vreau sa ne lamurim. Il intreb:

                – “Era chiar rugamintea medicului inchisorii de a fi ajutat de colegii de breasla numarati printre condamnati?”

                Povestitorul raspunde:

                – “Da. Si nu numai a medicului oficial, ci a insasi conducerii puscariei.”

                Sunt absolut naucit, deoarece, in perioada cand am fost eu detinut, la cele mai grave boli primeai lovituri de bata in loc de tratament (pe poetul D. Iov l-au dus la moarte pe calea aceasta), iar intr-ajutorarea dintre detinutii sanatosi si aceia bolnavi era crancen pedepsita. Eh, dar cate anotimpuri ale durerii n-au cunoscut temnitele comuniste pentru politici si cat de deosebite erau intre ele…

                – “In legatura cu respectivul medic al penitenciarului, doamna doctor Margareta Danielescu, femeia aceasta care era un fel de inger pazitor pentru noi, a fost un om extraordinar!”, se incalzeste parintele Constantin. “Si-a riscat situatia profesionala! S-a purtat uluitor de bine cu noi! Ne-a ocrotit. Ne-a ajutat. Ne spunea vorbe bune. Ne mangaia. Acum, cand ne-am intalnit noi, fostii puscariasi, la Targu-Ocna, dupa Revolutia din Decembrie ‘89, am invitat-o si pe ea, si-ti dai seama ce satisfactii a avut aceasta doctorita ca toata lumea era gata, pur si simplu, s-o ridice pe brate, ce mai…!”

                – “Spui ca intr-ajutorarea dintre bolnavi era cunoscuta conducerii…”, insist eu, sa-l readuc la cele ce ne interesaza: Chemarea lui Dumnezeu; caci era un soi de Chemare, recunoasteti: sa-i vizitezi pe bolnavi! O Chemare facuta taman prin securisti…

                – “Absolut, absolut! Sigur ca faceam unele lucruri pentru care nu ne feream de ei, dar nici nu ni le sugerasera ei. Erau acolo bolnavi mai grav, ti-am spus. Nu puteau manca hrana obisnuita care, la inceput era buna, subliniez. De pilda: o bucata de unt, o bucata de marmelada. Unii dintre bolnavi, care erau mai zdraveni, o duceau pe picioare, isi cedau aceste suplimente, bucata de carne: le dadeau celor mai suferinzi. Cum s-a intamplat si-n alte parti, cand era vorba despre astfel de cazuri. Au fost tineri care n-au gustat aproape tot timpul din bucata lor de unt sau din celelalte. Suportau sa manance arpacas mult, fasolea din cazanul comun. Nu erau nehraniti; de aceea s-au lipsit de aceste lucruri bune: sa le ofere celor ce aveau mai multa nevoie de ele. Asadar s-a desfasurat o lucrare dintr-acestea de intr-ajutorare.”

                Care va sa zica, in sanatoriu s-a organizat, cu stirea, deci incuviintarea, comenduirii, ajutorul medical. Pe langa el, exista un firesc ajutor dat de la om la om.

                – “Am inteles ca pe langa intr-ajutorarea despre care mi-ai vorbit, bolnavii isi gaseau odihna si intr-o viata religioasa disciplinata”, ma interesez.

                – “Da. Figura centrala care a dat nota acestei vieti spirituale din intreg sanatoriul a fost Valeriu Gafencu. El era unul dintre cei mai grav bolnavi. Nu parasea patul, inca de pe cand fusese la penitenciarul Pitesti de unde fusese adus. El a fost centrul vietii duhovnicesti din Targu-Ocna. Ducea o viata crestina de adancime, ce ne atragea pe toti. Se nascuse un curent spiritual, in puscarii, inca din ‘41-’42, curent condus si intretinut de doi detinuti, un avocat si un medic: Trifan si Marian. Aveau o linie filocalica de vietuire. Li se raliasera si Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, studenti pe atuncia, si Marin Naidin, Virgil Maxim. Aceasta directie spirituala s-a accentuat in perioada ‘44-’47, cand detinutii au avut o viata mai libera. Au fost vizitati de familii; lucrau in aer liber, la Galda, la vie. Aveau dreptul la carti religioase, cum este “PATERICUL”. S-a format un curent de rugaciune intensa. Asadar, cand am ajuns la Targu-Ocna, eram incunostintat ca Valeriu Gafencu reprezenta acel grup de ‘traitori’ de la Aiud. El a fost bucuros ca eu ii cunoscusem pe monahii Benedict Ghius, Daniel (pe numele de poet si publicist: Sandu Tudor), pe Sofian. In ‘46-’47, la manastirea Antim se desfasura lucrarea “Rugului Aprins”. Iar noi, studentii, ne mai duceam pe acolo, mai ascultam conferinte. Deci mai stiam, de pe afara, cate ceva despre Rugaciunea Inimii. Personal, avusesem norocul sa am si un duhovnic bun, pe parintele Toma Chiricuta. Mi-a fost duhovnic de cand eram elev. In inchisoare statusem cu Roman Braga, pe atunci student la Teologie; ba nu, o terminase. Cazuse cu grupul de 10-12 studenti apropiati de “Rugul Aprins”, in ‘49.

                “Cu alte cuvinte, Valeriu Gafencu era si el interesat de cele ce mai aflasem de pe la parintele Daniel, de acolo, din clopotnita manastirii Antim. Asa s-a format intre noi o legatura sufleteasca. Eram foarte atasat de el. Sentimentul cu care te apropiai de el era simultan de bucurie si de sfiala. Avea niste ochi mari albastri care parca zambeau: radea permanent. Intr-un fel, nu indrazneai sa i te uiti in pupile. Nu stiu cum, era de o finete si de o delicatete extraordinare. Nu deranja pe altii; nu cerea ajutor. Erai dator sa-i ghicesti nevoile si gandurile. si, neincetat, cu surasul pe buze, indiferent de durerile pe care le avea. Era luat din ‘41. Fusese student la Drept, la Iasi. Chiar conducea tineretul de acolo, cu Paul Miron, pe care-l stii. Au cazut impreuna.

                “Toata lumea era de acord ca Gafencu cunostea extraordinar de bine doctrina ortodoxa, dogmatica. Pe de alta parte, cunostea bine tehnica Rugaciunii Inimii, pe care o aplica si o preda si altora. Mai toti cei cu care a intrat in contact au fost iluminati de lumina aceasta pe care o raspandea. Nu i-a putut rezista nici o minte, cat ar fi fost ea de isteata. De pilda, pastorul Wurmbrandt a stat in aceeasi camera cu Valeriu Gafencu si in urma unor discutii ce durau ore intregi, pastorul a trebuit sa cedeze. Or, acest pastor – evreu botezat – a fost la un moment dat intr-o situatie foarte grea. Atunci a spus: – “As vrea sa intru in Imparatia lui Dumnezeu pe aceasi poarta pe care intra Valeriu Gafencu”.

                “Nu a existat acolo sa apara aversiuni politice intre noi. Imi dadeam seama ce insemna prezenta Bisericii si a unor sarbatori crestine, in vederea acestei impacari. Astea ne uneau pe toti. Cand era Craciunul, Pastele, ne simteam atat de bine unii cu ceilalti!”

                – “Atunci ti-a venit ideea sa urmezi cursurile facultatii de Teologie, pe cand te pregateai de eliberare?”

                – “Da. M-am gandit chiar la calugarie.”

                – “Datorita atmosferei de acolo?”

                – “Datorita ei. Si datorita lui Valeriu Gafencu si lui Ion Ianolide. Si mai e ceva.

                “Circulau printre noi niste file din “SFANTA SCRIPTURA”. Ba chiar doua editii am vazut. Ne-am pus pe copiatul lor. Si le-am invatat de dinafara. Initial m-am intrebat: ‘Cum sa–nvat eu proza?’. Intai am invatat capitolul al treisprezecelea, despre dragoste, din Epistola. Daca am vazut ca mergea si proza, am mai invatat si altele, si altele. Pana la urma am stiut “EVANGHELIA LUI IOAN” complet; mai toata a lui MATEI; cate ceva din alte Evanghelii; “FAPTELE APOSTOLILOR” aproape in intregime; fragmente din cateva “Epistole”. Le repetam in fiecare zi. Eu i-am dat pastorului Wurmbrandt “EVANGHELIA LUI IOAN”. De la mine a invatat-o. Deci, atmosfera traita m-a indemnat spre preotie. In plus, spuneam rugaciuni; invatasem pe de rost paraclise, acatiste… Acum nu mai stiu atatea pe deasupra. Parca era mintea stramtorata anume ca sa putem invata. Sigur, avea importanta si alimentatia. Eram hraniti mai bine. Ceea ce memorasem la Pitesti, nimic nu mai stiam; mde, perioada de devitaminizare! Normal ca stand astfel lucrurile, ma gandeam la calugarie…”

                – “Existau printre voi monahi, preoti, care intretineau acest ritm de viata?”

                – “Categoric! De pilda, parintele Gherasim Iscu, dintre figurile mari! N-a trait, saracul! A murit constient de ce i se intampla. A zis: – “In noaptea asta o sa ma duc…”. Nu ma aflam in camera cu el. Fusese staretul manastirii Tismana. Ultimile lui cuvinte au fost: – “In noaptea asta trec dincolo. Te rog, spala-ma un pic pe fata si, daca ai cu ce, taie-mi si unghiile. Nu vreau sa las aici un corp neingrijit. Auzi? Canta ingerii…” Asa s-a dus. Insotit de glasurile ingeresti.”

                Privesc in gol, pe ganduri. Imi trece prin minte ceva stupid: ‘Daca mi-e foame, mi-a mai fost foame si deaceea recunosc senzatia cu usurinta. Daca mi-e sete, nu mi-e sete pentru prima oara; recunosc si setea. Daca ieri am schiopatat, pentru ca m-a durut piciorul, azi, la desteptare, misc putin laba; remarc ca ma mai doare nitel; banuiesc ca voi schiopata si astazi. Dar de unde recunosc ca voi muri in cursul acestei nopti? doar mor pentru prima oara, nu ?’. Ma scutur de ideea nastrusnica. Imi ramane in inima numai cutremurul de adineaori: ‘Pe parintele Iscu l-au insotit ingerii o bucata de drum…’.

                Parintele Constantin Voicescu reia povestirea:

                – “Cuvintele lui Valeriu Gafencu, adresate paznicilor, cand au intrat pentru numaratoarea de seara, in ultima zi a vietii lui, au fost: “Domnilor, in noaptea asta ne despartim. Eu va parasesc. Dumnezeu sa va ajute si dumneavoastra sa va puteti mantui sufletele”.”

                Dupa o pauza a amintirii pioase, conlocutorul nostru, al meu si al dumneavoastra, isi aminteste:

                – “L-am mai avut pe parintele Viorel Todea, din Muntii Apuseni, din Ariesel. El avea asupra sa Sfanta Impartasanie. Faceam spovedania, impartasania, ca-n catacombe, intr-o baie, undeva. Sau ne plimbam si ne spovedeam; si-ntr-un colt ne impartaseam. Sfintele erau uscate.”

                – “Vinul de unde il aveati?”

                – “Il fabricam noi din marmelada sau foloseam vinul tonic primit intre medicamente. Mai tarziu, la Aiud, a fost cineva care a avut Sfinte Moaste la el. S-a putut savarsi Sfanta Liturghie!”

                – “Si alte figuri preotesti au mai fost?”

                – “Da. Parintele Sinesie Ioja, care era un mare rugator. Varlaam Lica, un alt monah. Au venit la un moment dat – uite, le-am uitat numele… – doi preoti: socrul cu ginerele sau; dar n-au stat mult pe la noi.”

                Urmeaza cea mai stranie intamplare, poate, din intreaga existenta a parintelui Constantin Voicescu. Pentru ea v-am retinut atentia pana acum.

                Sa-l ascultam istorisind-o.

                – “A avut loc un lucru ce ne-a impresionat pe toti in chip deosebit. A fost dezafectata capela care facea parte din vechea inchisoare, cladita de un domnitor, pe vremuri. Acela, descinzand intr-o vizita, a fost indurerat sa constate ca ocnasii nu vedeau soarele niciodata, munceau sub pamant, mancau sub pamant, dormeau sub pamant. Si le-a construit o gherla la suprafata, la distanta bunicica de ocna, sa faca doua plimbari pe zi sub cerul liber. O numeam: La Castel. Din acel timp se credea ca data si capela. Ei bine, cand a fost aceasta dezafectata, ne-am pomenit ca ni s-au adus carpe de sters pe jos. Ele constituiau fragmente din vesminte preotesti, de patrafir, de steaguri, de antimise si asa mai departe. Dandu-ne noi seama de aceasta, am cautat – cu mare grija, de teama turnatorilor – sa le recuperam, sa le ascundem. Mi-aduc aminte ca am cusut o Sfanta Fata de Masa intr-o saltea, nu mai stiu nici eu unde. In sfarsit, am facut tot ce era cu putinta sa nu se ajunga a se spala pe jos cu ele, ceea ce detinutii de la dreptul comun au si facut-o, nestiind, sarmanii, despre ce era vorba.”

                Fericirea bolnavilor de la Targu-Ocna era ca se nimerisera in mainile lor acele fragmente ce simbolizau Eternitatea. Orice risc merita asumat pentru pazirea lor.

                – “Eu am luat un patrafir pe care mi l-am cusut in captuseala paltonului. Paltonul mi-l lasasera; se ingaduiau haine groase acolo. Cu el m-am invelit toata perioada detentiei, pana la eliberare. M-am tot intrebat: ‘Nu cumva este o legatura intre asta si optiunea mea pentru preotie?’. Anume faptul ca-mi pazea umerii un patrafir? Dealtfel gandul de a ma dedica vietii bisericesti s-a tot accentuat la Targu-Ocna.”

                – “Parinte, daca-mi aduc bine aminte”, il intrerup pe vorbitor, “patrafirul simbolizeaza jugul lui Hristos. Acest jug isi si gasise locul potrivit pe umerii aceluia chemat sa devina preot, nu? pe umerii Sfintiei Tale. Aceasta a fost o Chemare sub jugul lui Hristos.”

                – “Cam asa. Cand m-am eliberat, primul drum l-am facut la biserica Zlatari, unde slujea duhovnicul meu, parintele Toma Chiricuta. Tocmai ispravise slujba de seara. Imi amintesc ca i-am raspuns: – “Sunt fericit ca am fost acolo…”. Asa simteam. Si acum simt la fel: nu regret nimica. Ii multumesc lui Dumnezeu ca am fost acolo. De acolo am iesit cu dorinta de a ma preoti.”

                Acolo, adica in temnita, tanarul Constantin Voicescu a auzit Chemarea la credinta jertfitorului de sine, Chemarea lui Dumnezeu.

 

6. PILDA CREDINTEI  UNUI  FOST  ATEU

Sa continuam a cerceta ce este Chemarea lui Dumnezeu la credinta, folosind marturiile directe ale acelora care au auzit-o.

                Intr-o carte: “GHERLA. DIN MLASTINA DISPERARII” de Dumitru Gh. Bordeianu, am intalnit urmatoarele privitoare la rechemarea de catre Dumnezeu a unui ins care, din spaima si necugetare, se lepadase de Creatorul sau; este vorba despre autor insusi.

                Ne aflam in 1952, in luna de inceput a primaverii. Dumitru Bordeianu, inca tanar ca ani, dar batran prin secatuirea de orice umbra de nadejde ar mai fi adiat prin inima sa, bolnav intr-atata incat pana si odiosii conducatori ai cetatii Gherla acceptasera sa nu fie scos in fabrica unde munceau ‘reeducatii’, sub vechea si dusmanoasa supraveghere a ‘reeducatorilor’ lor, Dumitru Bordeianu beneficia, in schimb, de nesperata ingaduinta de a fi scos din celula pentru a matura prin curte sau, impreuna cu alti inapti pentru truda atelierelor, sa care tinetele cu murdarie ori sa umple cu apa hardaiele celularului, ceea ce-i prilejuia sa vada soarele si sa inspire cateva guri zdravene de aer curat.

                Pronia mijloci sa fie trimis, intr-o buna zi, in partea de miazazi a curtii, acolo unde se inalta luminos un paraclis dezafectat.

                Trecand prin dreptul acestuia, intepeni la vederea unui batranel cazut in genunchi, inlauntru, inaintea unei icoane. Isi tinea mainile impreunate in gestul rugaciunii, la inaltimea pieptului, si era adancit in sine.

                Strainul, pana sa-l vada, bocanise din talpile de lemn ale sabotilor, netemandu-se ca ar fi turburat linistea cuiva. Pacanitul lor il smulse din contemplare pe varstnic. Capul ii juca incet pe gat si se uita indarat, fara a face vreo alta miscare ce sa-i tradeze intentia de a-si parasi pozitia. Constata, fara emotie, ca aparuse un detinut necunoscut. In loc de fireasca spaima ca acesta l-ar fi putut pari pentru ceea ce facea, lucrul cel mai obisnuit sub domnia ‘reeducatorilor’, din pieptul imblanzit de dialogul cu Domnul ii urca o imbiere adresata lui Bordeianu, prin care-l invita sa ingenunche alaturi de el. Era o chemare atat de naturala si de prieteneasca incat celalalt, care demult fusese inghitit de beznele fricii, uita de scoala prudentei si, desi nu mai gasea calea rugaciunii, desi se stia exclus de la agapa spirituala a inaltarii in comun a inimilor spre Dumnezeu, nu se putu opune si adopta aceeasi pozitie si el, alaturi de omul invaluit in pace. Vazandu-l langa sine, murmurul acestuia din urma il lamuri cu cine avea de-a face:

                – “Sunt Fluieras.”

                ‘Fluieras?! Fluieras? Nu fusese el comunist?!’, se intreba Dumitru Bordeianu. ‘Nu. Nu a fost comunist. A fost social-democrat’. Da. Dumitru Bordeianu nu gresea: un social-democrat de frunte, membru al Comitetului Internationalei Socialiste, secretar al partidului lui Titel Petrescu.

                Odata cu impunerea comunistilor, Partidul Social-Democrat s-a scindat, Lothar Radaceanu (pe numele sau adevarat: Wurtzelbaum), Voitec si altii, trecand de partea comunistilor; pe cand oamenii de caracter au ramas fideli lui Titel Petrescu si vechilor lor idealuri; dintre acestia si Fluieras.

                Titel Petrescu si cu ai lui fura curand zvarliti in puscarii.

                Seful partidului cazu victima celui mai bun prieten, un avocat cult, simpatic si talentat, care o vizita pe sotia sa si-i tot cerea bani pentru a-i da mita, ici si colo, insista, in vederea eliberarii sotului ei. Cand rezervele familiei Petrescu se istovira, acelasi presupus om al legii ceru obiecte de arta sau de valoare. Cand se gatara si ele, ii comunica doamnei ca Titel, sotul ei, se prapadise. Slujbe bisericesti peste slujbe bisericesti, parastase, pomeniri, pomeni. Iar cand disparutul reveni pe neasteptate acasa, doamna lui se pare ca-si pierdu mintile, constatand ca cel dus dintre noi era viu ca toti viii.

                Titel Petrescu fu singurul dintre sefii partidelor politice din acele timpuri, care, de mila acolitilor sai ce putrezeau prin ocne, si cu o previziune politica valabila pentru urmatorul sfert de veac, accepta sa publice o dezicere de propriul trecut, in scopul slobozirii tuturor social-democratilor de prin gherle. Aceasta se realiza cu adevarat. Doar Fluieras refuza sa contrasemneze dezicerea si a ramas in detentie.

                Dumitru Gh. Bordeianu, auzind cu cine avea de-a face, se simtea smerit, el care pierduse orice legatura cu Creatorul. Smerenia il sfia. Cunostintele politice despre trecutul lui Fluieras ii starneau uluirea, mai ales cand le asocia cu privelistea acelui coleg de inchisoare prabusit inaintea milei lui Dumnezeu.

                Curand batranul, care se simtea gazda in casa parasita a Domnului, isi incheie ruga, se inchina larg, cu dragoste si incredere, si-si depuse privirile senine si blajine asupra pupilelor intrusului.

                – “Domnule Fluieras, nu sunteti celebrul social-democrat?”, zise acesta.

                – “Ba da”, i se raspunse cu seninatate.

                – “Nu sunteti ateu? Cum de va rugati? Cui?”, tasnira ca din pusca intrebarile lui Dumitru, care vazuse diavolul triumfand asupra binelui si patrunzand in sufletele atator tineri, preschimbandu-i in fiare de neinchipuit.

                Pentru el, stradania de a mai rosti o rugaciune, cand aparea, rareori, nevoia s-o faca, se solda numai cu pronuntarea mecanica a cuvintelor, lipsita de orice continut afectiv, de orice adaugire sufleteasca, de orice induiosare a iubirii: era damnat; o stia; era convins de asta. Poate mai mult: era un indracit. Celalalt ii raspunse, blajin:

                – “Am fost ateu: in tinerete. Tare demult. Am crezut in inselaciunea cu ateismul. Prostii! Totul e minciuna, in afara de icoana, asculta-ma pe mine. Nu mi-a mai ramas decat sa ma rog lui Dumnezeu de iertare pentru cele ce am crezut.”

                Dumitru Bordeianu isi lasa uitatura sa se plimbe, odihnita, peste trasaturile lui calde. Simtea ca omul acela respira intr-o Imparatie de Sus, unde el, Dumitru, nu mai avea acces, ale carei porti se inchisesera pentru tanarul ‘reeducat’. Nu se mai stia desprinde dintr-acea sorbire din irisuri a pioseniei cuminti si plina de iubire, ce-l ametea. Statu cat statu astfel, cu ochii-n ochii impacatului cu Domnul, asteptand, poate, sa picure si-n el puterea credintei. Inca o data se convinse ca ii erau taiate aripile si ca ingerul fugise departe. Atunci se dezmetici. Nu putea face altceva, pentru a ramane om, daca dragoste crestina nu mai avea, decat sa-i sopteasca:

                – “Fiti prudent. Pe aici misuna ciripitorii puzderie. Daca va vinde vrun ticalos, va costa viata…”

                – “De-acum nu ma mai tem. Cum ma scot, la bucatarie, la curatat cartofi, vin aici si ma rog. Esti ortodox?”, il intreba, de parca i-ar fi simtit raceala.

                – “Da.”

                – “Crezi in Dumnezeu?”, insista social-democratul iubitor de Hristos.

                ‘Dumnezeu se simte cu inima si nu cu buzele. Ratiunea rece nu-l poate simti pe Dumnezeu; numai inima curata, calda si plina de dragoste Il poate simti, pentru ca El e dragoste. Buzele mele rostesc rugaciunea, dar inima mea e rece si goala…’, ii trecu prin minte conlocutorului inspaimantat; dar nu deschise gura, ci pleca.

                S-au intalnit acolo de mai multe ori. Sedeau ingenunchiati, umar la umar, si spuneau rugaciuni.

                “In intalnirile noastre in acea capela, eu il simteam pe batranul Fluieras atat de aproape si atat de cald langa mine, parca-l simteam pe tata cu barba alba langa mine”, scrie Dumitru Gh. Bordeianu. si adauga: “Fluieras era fierbinte si astepta sa plece din lumea asta”.

                Ultima oara cand l-a intalnit si au mai stat de vorba, inainte ca Bordeianu sa fie scos in fabrica, Fluieras i-a zis:

                – “Fatul meu, toate sunt minciuni. Sa nu-L pierzi pe Dumnezeu, ca atunci ai pierdut totul.”

                Pe urma, in drum spre locul de munca sau la revenirea de la atelier, cand il zarea departe, se pleca adanc.”Il salutam cu o umila veneratie pe acest ateu revenit la dreapta credinta”, marturiseste memorialistul.

                Intr-o dimineata, cand se apropie de masa lui de lucru, Dumitru Bordeianu gasi pe aceasta un bilet caligrafiat cu litere de tipar, anume distorsionate, sa nu fie recunoscuta mana ce le trasase: “CRIMINALII DE REK sI JUBERIAN L-AU UCIS PE FLUIERAS”. Bordeianu ingheta. Nu  putu crede vestea sinistra. Acceptarea adevarului nu veni decat printr-aceea ca nu l-a mai zarit prin curte pe cel numit, nici in ziua respectiva, nici in urmatoarele.

                Ce il facea sa se indoiasca de stire? Nu ca Fluieras fusese omorat. Era cel mai simplu lucru, in perioada ‘reeducarilor’, ca un detinut investit de Ministerul de Interne cu acest drept asupra colegilor sai, sa le ia viata, la porunca lui Nicolski. Turcanu, seful acestei actiuni de distrugere a studentimii in inchisoarea de la Pitesti, continuata in cea de la Gherla, o facuse cu cel mai bun prieten al lui: Sura Bogdanovici, care initiase ‘reeducarile’, insa refuza calea violentelor, preconizand-o pe aceea a convingerii, informarii si invataturii. Innebunisera atatia insi batuti si umiliti fara precedent. Se imbolnavisera pentru a-si da sufletul ca urmare a minarii organismului si a lipsei de ingrijire medicala si hrana. De cate ori detinutii scapau o miime de secunda de vigilenta reprezentantilor din gherle ai clasei muncitoare, ei incercau sa se sinucida.

                Dar ‘reeducarile’ intrasera intr-un colaps misterios. Turcanu, Popa Tanu, Martinus, Livinschi, Prisacaru, Caba, Dan Dumitrescu, Aristide Popescu, Nutti Patrascanu, Lica Pavaloaia, in sfarsit vreo treizeci si sase de criminali si ‘demascatori’ notorii, dintre care primii sase citati au acceptat sa intre in jocul Securitatii fara a primi o palma macar, numai in speranta ca vor fi eliberati inainte de termen si investiti ofiteri anchetatori, sa conduca, mai departe, provocarile si turnatoriile, ‘demascarile’, la nivelul tarii intregi, pe cand ceilalti devenisera bestiali in urma unor torturi ce-i dezumanizasera total, treizeci si sase, deci, fusesera scosi din Gherla. Nu se stia unde ajunsesera. Bizuindu-se pe propria laudarosenie anterioara a tortionarilor, victimele credeau ca fusesera eliberati. Doar sistarea ‘demascarilor’ in camerele de tortura le lumina treptat-treptat mintile, ca daca ‘demascarile’ conduceau efectiv la rasplata ‘demascatorilor’, nu era firesc sa inceteze; normal era sa devina si mai sangeroase. Dar iata ca ordinul suna altfel.

                Plecand comitetul organizatoric initial, puterea a trecut in mainile lui Rek si Juberian. Pe cel dintai il regasim, la Jilava, daca urcam de-a-ndaratelea in timp, la inceputul sistemului in baza caruia un detinut politic urma sa bata un alt detinut politic, in cadrul unei anchete in toata puterea cuvantului. Se pare, cum spuneam, ca era un vechi comunist, caruia ii scapasera, in propria-i ancheta, numele unor tovarasi. Condamnat inainte de 1944, nu fusese eliberat cand au venit la putere fostii sai colegi de crez. In schimb, i s-a oferit posibilitatea de a-si arata atasamentul fata de ideile marxiste prin torturarea noilor camarazi de puscarie. Ceea ce a acceptat de buna voie, crezand ca avea sa fie reabilitat.

                Cat despre Juberian, situatia sa era dramatica, dupa cum era a tuturor schingiuitorilor care trecusera initial prin torturi, in calitate de victima. Ba chiar se aude ca a fost unul dintre cei mai chinuiti studenti. Bordeianu a asistat la aducerea lui in camera 2 parter, de la Pitesti, complet desfigurat, in nesimtire, si la azvarlirea lui pe ciment in imediata vecinatate a naratorului, neprimind mancare timp de cateva zile la rand, hrana pe care nici n-ar fi putut-o inghiti, datorita mutilarilor, ceea ce n-a insemnat ca, orbit de spaima, n-a ajuns un criminal notoriu si ca n-a fost, in cele din urma, impuscat.

                Deoarece il cunostea din acele conditii strigatoare la cer, Dumitru Bordeianu se indoieste ca, dupa incetarea batailor, si-ar fi asumat uciderea lui Fluieras. Parerea sa este ca Goiciu, bestialul comandant al Gherlei, a faptuit-o, fie personal, fie ordonand-o unui subordonat, in urma poruncii primite de la Interne. Memorialistul isi intemeiaza aceasta presupunere pe trecutul lui Goiciu de director al penitenciarului din Galati, unde ingrozise condamnatii care-si executau pedepsele. “Avea anumite predispozitii de a ucide preoti sau fii de preoti. Putini dintre acestia, care au trecut prin inchisoarea din Galati, au scapat cu viata din mana acestui calau. Sunt martori oculari care au stat in celula cu un fiu de preot, cand acesta a fost surprins de Goiciu, prin vizeta portii, in momentul cand isi facea rugaciunea. Acesta a intrat in celula, l-a lungit pe fiul de preot pe dusumea si l-a zdrobit cu picioarele pana l-a lasat mort”, scrie Bordeianu.

                Goiciu ducea pana la ultima consecinta atitudinea generala a organelor de conducere din lagare si penitenciare fata de slujitorii lui Dumnezeu. Voi recurge la memoriile arheologului Vladimir Dumitrescu, pentru a exemplifica aceasta afirmatie. Scena s-a desfasurat in lagarul de la Gales (Canalul Dunare-Marea Neagra). Sapatorii cu pedepse administrative, adica nejudecati, ci carora doar li se comunicase cati ani le revenea sa efectueze munca fortata, n-aveau voie sa doarma altfel imbracati decat cu chilotii si camasa pe ei. “Intr-o noapte am fost trezit din somn de niste racnete fioroase si, deschizand ochii, am vazut pe brigadierul-sef insotit de un securist cum racneau la preotul Florea. L-au pus sa se dezbrace si apoi cu propria-i curea a fost batut pana tot spatele i s-a facut numai vanatai.”  Era vinovat de a fi dormit cu pantalonii pe sine, sa se apere de frigul noptilor dobrogene.

                Ceea ce ma mira este ca Dumitru Bordeianu, informandu-ne asupra faptului ca Goiciu se lauda cu prietenia ce-l lega de Gheorghiu-Dej (toti detinutii auzisera despre aceasta cardasie ce-i adusese lui Goiciu marirea), nu banuieste ca ordonarea mortii lui Fluieras a provenit de la omul nr. 1 al regimului. Personal, fac aceasta presupunere pentru ca muncitorul Fluieras, social-democrat notoriu in tara si peste hotare, ameninta propria popularitate a secretarului general numit. Si stim prea bine ca preluarea de catre Dej a functiei acesteia se facuse prin eliminarea fostului secretar in ilegalitate, Foris, pe care am dezvaluit-o in: “TRAGEDIA LUI LUCRETIU PATRASCANU. CONVORBIRI CU OMUL POLITIC CORNELIU COPOSU”, publicata in editura mea RAMIDA. Era firesc ca, dupa aceleasi canoane, sa continue a se debarasa de orice prezumptiv contracandidat la cinstirea populara. Doar astfel au cazut prada orgoliului sau, Lucretiu Patrascanu, singurul intelectual ce-l umbrea, ca si indragitii de Stalin Ana Pauker, Vasile Luca, precum si Teohari Georgescu, insasi mana sa dreapta in asasinate.

                Lasand de-o parte aspectul politic al acestei crime, sa revenim la o afirmatie a lui Dumitru Bordeianu, elocventa in definirea portretului lui Fluieras: “Fluieras era fierbinte si astepta sa plece din lumea asta”. Ni se comunica oare o presimtire a ce urma sa se petreaca cu el? Era doar o dorinta a intalnirii cu Dumnezeu, fata catre fata?

                Fluieras se despartise de lume si de suferintele ei. Sufletul sau era Dincolo, inainte de i l-au smuls din piept ucigasii. A suferit durerea; poate ca una fara margini. Dar nici o mutilare sufleteasca nu i s-a mai putut aduce: Fluieras gasise calea adevarului, dreptatii si iubirii.

                Cat de bine i se potriveste un cuvant al unui batran puscarias, intalnit de Al. Mihalcea in celula, reprodus in amintirile acestuia, intitulate: “JURNAL DE OCNA”: “Nu ma intereseaza ce fac altii cu trupul meu, ma intereseaza ce fac eu cu sufletul meu”.

                Trupul lui Fluieras a fost ucis. Sufletul sau, cu geamantanul plin de iubire, astepta trenul vietii celei noi.

                Iar inainte de trecerea dintre vii, el s-a facut unealta lui Dumnezeu, ca prin el, Creatorul sa-l cheme iarasi la credinta pe autorul memoriilor, pe Dumitru Bordeianu, care se lepadase de ea.

7. RUGACIUNEA INVINGE FRICA

Astazi nu ar fi pentru prima oara cand prezentam cazul unui credincios care si-a pierdut credinta in cuptorul ars de flacarile atrocitatilor suferite in temnitele comuniste. Dar intr-o emisiune intitulata: “Cred, Doamne, ajuta necredintei mele”, nu despre pierderea credintei mi-am propus sa vorbesc ci, dimpotriva, despre recastigarea ei, datorata dulcei Chemari a lui Dumnezeu, adresata sufletului inmarmurit de groaza, catre El, pacea si odihna noastra, intaritorul si indreptatorul ratacirii noastre.

                Acesta este si cazul unui copil, la timpul cand se petreceau lucrurile cumplite ce le relateaza in memoriile sale intitulate: “DUMNEZEUL MEU, DE CE M-AI PARASIT?”, publicate de mine in editura RAMIDA. Numele sau este: Justin Paven.

                Dar acest copil tarzielnic, de douazeci si putini ani, pe vremea suferintelor sale in gherla, in ‘reeducari’, izbuti curand sa-si redobandeasca increderea in Dumnezeu, credinta, datorita, faptului ca n-a ramas surd la Chemarea Facatorului nostru, rostita pentru el, prin mijlocirea exemplului dat de un frate de suferinta. si atat de mare i-a crescut credinta recastigata incat studie teologia, parasindu-si vechile aspiratii intelectuale si se calugari.

                “Momentul culminant al acestui Calvar”, se spovedeste Justin Paven, referindu-se la ‘reeducarile’ ale caror victima era, “l-a constituit insa pedepsirea bietului Nita Cornel, in seara zilei de 28 februarie 1950.

                “Se facuse numarul de seara si, dupa inchidere, Turcanu si-a mobilizat iarasi echipa pentru operatiuni. Avea de smuls niste declaratii de la tanarul bacauan care nu se lasase convins pana atunci sa spuna tot ce stia sau ce banuia Turcanu ca stia.

                “Dupa cateva intrebari, insotite de amenintarile de rigoare, vazand ca raspunsul era nesatisfacator, Turcanu a asmutit haita contra lui. Repezindu-i cativa pumni, l-a varat intr-un cerc format din 6-7 tortionari care l-au luat in primire cu pumnii si picioarele, zvarlindu-l de la unul la altul ca pe o minge, pana cand a cazut jos, ametit. L-au udat cu apa, sa se trezeasca, si i-au dat un mic ragaz ca sa se hotareasca sa vorbeasca.

                “Trebuia sa spuna ce stia despre omorarea unui soldat sovietic prin partile lui si daca luase si el parte la acea crima politica. Probabil ca existau ceva informatii in legatura cu amestecul lui Cornel in acea afacere si Turcanu voia sa smulga de la el confirmarea, dar bietul baiat fie ca nu stia, fie ca ii era frica sa declare, rezista cu darzenie sa afirme ceva si nu zicea decat: “nu stiu nimic!’.

                “Vazand ca nu voia sa vorbeasca, au inceput sa-l bata la talpi, fara sa-l descalte. Loviturile primite prin incaltaminte sunt mult mai violente, pentru ca durerile se localizeaza in special la cap; apoi l-au pus sa faca manej, lovindu-l din nou cu pumnii, pana cand a cazut iarasi in nesimtire.

                “Turcanu turba de furie vazand ca nu putea scoate de la el nici un cuvant. Nu mai intalnise pana atunci atata putere de rezistenta la nici unul dintre torturati, iar acum un copil de 19-20 ani primea loviturile cele mai crancene, doar cu un usor geamat de durere.

                “Noi, care asistam la scena aceasta de groaza, ce dura de vreo doua ore, eram cu sufletele crispate, nestiind pana unde putea merge oribila maltratare a unui om.

                “Dar bestialitatea calailor a intrecut orice imaginatie in supliciul aplicat sarmanului copil.

                “Dupa ce l-au lasat putin sa-si mai revina, in care timp Turcanu se plimba furios si se gandea la o noua metoda de schingiuire, il auzim ca da ordin sa i se lege mainile la spate si-i face semn lui Vasile Puscasu, namila care avea cea mai mare forta dintre ei, sa-l ridice in sus.

                “Urcandu-se in picioare pe marginea priciului, Puscasu il prinse de mainile legate si rasucindu-i-le, il suspenda in aer, intr-o pozitie care sugera imaginea crucificarii.

                “Bietul copil, cu capul complet varat in piept, a mai avut puterea sa scoata un strigat sfasietor in momentul cand i s-au luxat bratele, apoi facea eforturi disperate sa traga aer in piept.

                “In jurul lui, vreo patru sau cinci tortionari il loveau cu ciomegele, cu un sadism ingrozitor, peste cap, peste picioare, intr-o infernala pofta de distrugere a vietii.

                “Dupa cateva zeci de lovituri, dintre care unele cu varful ciomagului in stomac si in piept, i-au dat drumul sa cada de la inaltime.

                “S-a prabusit inert, cu fata la pamant, fara sa se mai poata misca din loc. I-au dezlegat mainile ce se balabaneau pe langa corp, cu articulatiile complet zdrobite, si dupa ce i-au mai varsat o cana cu apa peste cap, l-au tarat pe un pat de fier, in mijlocul camerei.

                “Abia mai rasufla. Dupa un timp a inceput sa delireze. Probabil facuse o hemoragie interna. Vorbea fara sir si ciomagarii din jurul lui faceau haz, batandu-si joc de cuvintele fara inteles ce le scotea in nestire.

                “Turcanu comenta incruntat cu ciracii lui despre indaratnicia “banditului” si se batea cu pumnul in piept ca pana la urma o sa-l faca sa vorbeasca:

                “– “Am eu ac de cojocul lui, ticalosu’!… Crede ca se joaca el cu mine?!… O sa vada el care-i mai tare!…”

                “Fierbea de ciuda ca “EL, TURCANU” a putut fi astfel infruntat!

                “Sunase stingerea demult si ne bagasem cu totii sub paturi, fara sa se poata apropia somnul de vreunul.

                “Plantonul care ramasese de veghe avea sarcina sa-i dea unele ingrijiri lui Cornel peste noapte.

                “N-a mai fost insa nevoie, pentru ca, putin timp dupa aceea, a intrat in coma.

                “Vadit alarmat si nestiind cum sa procedeze, plantonul si-a luat inima-n dinti si l-a trezit pe Turcanu, care s-a sculat si a pus pe Gherman si pe Nuti Patrascanu, care fusesera studenti la Medicina, sa-i faca respiratie artificiala, fapt care, probabil, i-a grabit sfarsitul.

                “Eu imi trasesem patura peste cap, facandu-ma ca dormeam, dar ma uitam ingrozit pe sub ea, urmarind scena aceasta groaznica: un om cu trupul zdrobit de bataie, cu bratele complet luxate, muribund, este maltratat pana in ultima clipa a vietii cu aceste miscari de respiratie care apareau acum atat de grotesti.

                “Cand si-au dat seama ca murise, au inceput sa intre in panica.

                “Se invarteau speriati pe langa el Gherman, Rosca, Puscasu, cautand sa stearga urmele de violenta, spalandu-i sangele de pe corp si de pe picioare, dar vanataile care apareau acum mai proeminente nu se lasau deloc ascunse.

                “Doar Turcanu ramasese in aparenta calm si indreptandu-se catre usa a batut, sa-l anunte pe militian.

                “Mi-au ramas intiparite in suflet cuvintele pline de cinism cu care a vestit moartea sarmanei victime:

                “– “Domnu’ sef, anuntati doctoru’ ca a incetat sa bata inima unui ‘bandit’!…”

                “A venit felcerul si dupa ce i-a verificat pulsul, l-au pus pe o brancarda, scotandu-l din camera. Au trecut pe langa patul meu de langa usa, unde stateam chircit de groaza, cu patura in cap, ca sa nu fiu descoperit ca am asistat la aceasta scena care ar fi umplut de oroare si cele mai tari inimi.”

                Pe deasupra masura, Justin Paven, care suferea el insusi rigorile torturilor, mai fu martor la inca un deces datorat chinurilor.

                “Impreuna cu noi fusese adus si Bogdanovici, care abia se mai tinea pe picioare. Era intr-o stare de slabiciune jalnica, de nedescris. Avea aspectul unui casectic” [casexia este o stare de istovire generala a organismului cauzata de boli cronice; n.n.], “dar nu atat din lipsa de mancare, cat mai ales din tratamentul de violente la care fusese supus. Acum Turcanu il lasase in pace, dar nenorocitul nu s-a mai putut redresa.

                “Intr-o zi n-a mai fost in stare sa se ridice in capul oaselor si a fost nevoie sa fie hranit de altii. Imi amintesc cu cata atentie caritabila se ocupa de el Georgica Georgescu, dandu-i toate ingrijirile pe care conditia claustrarii noastre le ingaduia, dar n-a mai rezistat mult.

                “Statea intins pe prici, cu ochii aproape imobili, privind undeva, dincolo de tavan, si nu scotea un cuvant. In tot timpul cat am stat cu el, nu l-am auzit rostind decat cateva cuvinte. Se putea citi pe fata lui o amara descurajare care cred ca a contribuit in mare masura la grabirea sfarsitului sau.

                “Poate ca, totusi, in tacerea aceasta prelungita, Dumnezeu a putut sa-i trezeasca, dintr-un sambure de credinta primit la botez, un act de parere de rau pentru viata sa de pacat si incheiata atat de tragic” [Bogdanovici a fost acela care a inaugurat cuplitele reeducari, cazandu-le apoi prada el insusi; n.n.].

                “A expiat intr-o dimineata, ducand cu el taina unei faradelegi pe care a ispasit-o prin moarte pe Crucea inchisorii, dupa ce a primit acelasi tratament de respiratie artificiala ordonat de Turcanu, in momentul cand intrase in coma.

                “A fost primul om din viata mea pe care l-am vazut de aproape dandu-si sufletul si al patrulea mort din seria cu care am intrat la ‘reeducare’.

                “Dupa scoaterea lui din camera, in tacerea apasatoare care se lasase, Turcanu a tinut sa-i faca un scurt panegiric:

                “– “Asa vor pieri toti oportunistii care isi inchipuie ca pot insela bunavointa regimului!…”

                Nu este de mirare ca in atari traume, credinta studentului regalist Justin Paven se clatina, pana aproape de ultima-i palpaire. Renunta la rugaciune. Una dintre pricini fu ca victimele reeducarilor ajunsesera atat de subjugate de batausii lor incat aveau sentimentul ca orice gand le era citit de reeducati si ca urmau a fi pedepsiti pentru fiorul abia simtit al unei clatinari a mintii sau afective.

                “Devenisem tacut, morocanos, stateam toata ziua pe prici, cu fata in sus, privind in tavan si facand din crapaturile tencuielii jocuri aiuristice ale imaginatiei. Ma gandeam la anii care-i mai aveam de petrecut in inchisoare, in conditiile acestea, si ma cutremuram.

                “Desi pana acum nu parasisem scurta rugaciune de seara care ma insotise toata viata, din copilarie, acum incepuse sa-mi fie frica sa ma rog, ca nu cumva sa ma simta careva si sa ma toarne ca n-am ‘terminat-o cu misticismul’.

                “Intr-o seara, insa, l-am simtit pe colegul meu de prici, Lungu Mircea, langa care dormeam, ca-si facea cruce si se ruga sub patura. I-am strans mana intr-un gest de fratietate tainica si de atunci am prins curaj si am reinceput sa ma rog cu mai multa staruinta, simtind cum se lasa in suflet acea liniste pe care ti-o da increderea ca nu esti singur in acest chinuitor purgatoriu si ca Cel caruia I te adresezi va trebui sa raspunda intr-o zi cu eliberarea din cazne.”

                ‘Priza’ cu Dumnezeu, realizata prin descifrarea Chemarii Sale, asistarea la rugaciunea colegului, ce avu rolul de a destepta glasul constiintei memorialistului, il reazvarli in valurile urcatoare ale aspiratiei spre Divinitate. De la aceasta clipa si pana la calugarirea sa, saltul fu extrem de mic, deoarece Chemarea era incarcata cu energia necesara istovirii trairilor precedente. Chemandu-l, Dumnezeu ii acorda si puterea de a se invinge pe viitor si de a-I ramane alaturi tot restul vietii.

 

 

 

 

8. TREZIREA

DIN NECREDINTA

Dumitru Gh. Bordeianu, la memoriile caruia abia am recurs saptamanile trecute, in cautarea feluritelor chipuri ale Chemarii lui Dumnezeu la credinta, ne ofera privelistea unei alte Chemari, mult mai intense, facuta lui prin mijlocirea unui tanar suferitor in temnita, dupa aceea savarsita prin social-democratul Fluieras, daca o mai tineti minte. De data aceasta, Chemarea este mai intensa si nu are numai rolul de readucere aminte a indatoririlor ce le avem fata de sufletul nostru, de a cauta sa reinnodam o legatura rupta cu Cel de Sus, ci, in plus, are si un rol curativ de prim ordin, autorul gasindu-se intr-o jalnica stare de prostratie, aproape fara iesire, pana la patrunderea lui Gheorghe (Gicu) Jimboiu in existenta sa duhovniceasca.

                Cel numit, orfan de tata, originar din Valea Trotusului, student la Academia Comerciala din Brasov, arestat si batut la securitatea din aceeasi localitate pana se imbolnavi de tuberculoza, avu norocul de a fi transportat la penitenciarul Targu-Ocna, unde se gasi sub influenta minunatului Valeriu Gafencu, care – poate va amintiti – ne-a fost revelat de parintele Constantin Voicescu, intr-o emisiune ceva mai veche, drept ‘omul lui Dumnezeu’.

                Aceasta fraza-portret, scrisa de Dumitru Gh. Bordeianu, i se aplica fara gres lui Jimboiu: “Un tanar curat trupeste si sufleteste, inzestrat cu o mare blandete si bunatate.” Aflam ca nu s-a plans vreodata a suferi de foame. Se jertfea pe sinesi pentru prieteni, dar si pentru dusmani. Ceea ce impresiona cel mai mult la el era intelegerea ‘de neinteles’ cu care-si cantarea calaii. Era desavarsit convins ca avea o misiune pe pamant, aceea de a faptui binele si numai binele, “parca venea din alta lume”, exclama Bordeianu. Si explica aceasta mai pe larg: “Jimboiu, cum numai sfintii au inteles, s-a identificat cu chemarea pe care ne-o face Fiul lui Dumnezeu, noua oamenilor: ‘‘Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi da odihna’’”.

                El continua cu o observatie ce ne este tuturora de folos, deoarece toti am trecut, trecem sau vom trece prin ezitari similare alor sale:

                “Din momentul in care l-am cunoscut pe Jimboiu, n-am mai citit “VIETILE SFINTILOR” ca pe o lectura oarecare. Cunoscandu-l pe el, orice indoiala, orice suspiciune ca au existat si mai exista sfinti pe pamant a fost spulberata pentru totdeauna din sufletul meu. Acest martir, cu fizicul lui de sfant bizantin, a fost pentru mine modelul de neegalat a ceea ce trebuie sa fie si sa faca omul pentru mantuirea lui si a neamului care l-a conceput.

                “(…) Nu gasesc cuvinte sa-mi exprime veneratia si admiratia pentru acest tanar martir. (…)Toate cele de mai sus se pot rezuma la o propozitie: un inger cu chip de om.”

                Aceasta prima parte a portretului lui Gicu Jimboiu se incheie cu convingerea ca el a izbutit sa duca pana la capat porunca lui Iisus: ‘‘Fiti desavarsiti precum Tatal vostru Cel Ceresc desavarsit este’’.

                Intr-adevar interventia lui in trairea duhovniceasca a lui Dumitru pare aceea a unui mesager al Proniei.

                Sa coboram in bolgia celulei unde cei doi s-au intalnit, fara a vorbi inca unul cu altul. Pasiti cu bagare de seama, sa nu tulburam miracolul acestei dragoste dintre semeni ce infioreaza cuvintele.

                “In miscarea mea prin camera, am observat ca acest tanar ma urmarea cu privirea. La un moment dat m-a si surprins uitandu-ma la el. A trebuit atunci sa ma reazim de perete ca sa nu-mi pierd echilibrul. Ceva inexplicabil imi cuprinsese sufletul si parca o forta contrara vointei mele se opunea acestei priviri. Am tresarit si mi-am dat seama atunci ca un duh, contrar celui care ma poseda, imi ravasea sufletul. Nemaiputandu-ma misca prin camera si simtindu-ma foarte epuizat, m-am intins pe prici. Fata imi era ca de mort, sangele disparand parca din obrazul meu. Observandu-mi paloarea fetei, camarazii m-au intrebat ce este cu mine. Le-am raspuns ca nu ma simteam bine. Noaptea care a urmat a fost pentru mine o noapte pe care nu o voi uita niciodata. Duhul Satanei care ma stapanea, ma tortura si ma ingrozea, probabil ca nu mai putea suferi privirea cu care Jimboiu (…) se uita la mine.”

                Ati remarcat situatia morala disperata in care se gasea naratorul, pe cale de a-si pierde mintile. Slabiciunii lui i se opune forta morala a celuilalt, care parca i-ar fi diagnosticat starea, o forta morala indestul de mare pentru a provoca starea de lesin.

                “A doua zi dimineata Jimboiu s-a apropiat de mine si m-a invitat la el pe prici, sa stam de vorba. Duhul care ma stapanea ma oprea sa fac acest pas dar gestul lui Jimboiu – ma luase de mana – m-a facut sa-l urmez.

                “Primul cuvant pe care mi l-a adresat a fost: ‘‘Frate, esti bolnav; nu te teme insa si ai incredere in mine. Deschide-ti sufletul si spune-mi tot ce ai pe inima; poate voi fi in stare sa te ajut cu ceva’’. In cateva cuvinte i-am spus tot ce aveam pe constiinta. Si la destainuirea mea, el mi-a spus: ‘‘Ai gresit grav inaintea lui Dumnezeu, de ce nu ai incercat totusi sa te rogi mai departe si in Pitesti?’’.” Desigur, ati recunoscut numele odios al temnitei unde, in anii 1949-51, studentimea romana a fost supusa unor chinuri de neimaginat, pentru a ceda si a deveni unealta comunismului. Printre efectele acestei presiuni, Dumitru Gh. Bordeianu a simtit ca-si pierdea credinta, deci demisese de la rugaciune. El istoriseste mai departe:  “Raspunsul meu a fost ca nu stiam cine m-a oprit. A continuat intrebandu-ma daca imi fac rugaciunea. ‘‘O fac dar nu simt nimic; mi-e inima de piatra’’, a fost raspunsul meu. ‘‘De cand te rogi, i-ai cerut iertare lui Dumnezeu?’’ La raspunsul meu negativ, a continuat: ‘‘De plans, ai plans?’’. Din nou, nu. ‘‘As vrea sa stiu si eu cum te rogi’’. Dupa ce i-am spus rugaciunea cu care ma rugam, mi-a raspuns ca ma rog bine. ‘‘Simt insa ca m-a parasit Dumnezeu.’’ ‘‘Nu-l ofensa pe Dumnezeu, El nu te-a parasit, tu L-ai ofensat’’, m-a apostrofat.”

                Recunoasteti darul spovedaniei si cel al sfatului duhovnicesc ce il umpleau pe sarmanul puscarias, fara nici o imfatuare, fara prihana; il simtim dedicat total semenului, doritor sa-i priceapa dificultatile si sa-l ajute, ca un preot adevarat, chemat si nu facut. Gheorghe Jimboiu isi inchina preocuparile refacerii relatiei dintre om si Dumnezeu. Felul sau de a tatona ranile sufletesti poate deveni model pentru orice slujitor al Altarului care nu si-a gasit inca drumul catre cel ingenunchiat inainte-i, cerand nu numai dezlegare, ci si sa i se indice calea pe care s-o apuce pe viitor. Sfetnicul nu asteapta, in cazul de fata, sa i se solicite o indreptare; el se grabeste, in temeiul unei puteri de a citi cele negraite, se grabeste sa scoata la iveala neajunsurile tainice de care sufera conlocutorul provocat de el a si le recunoaste, intru mai grabnica vindecare. Este un doctor autentic al secretelor de nemarturisit ce bantuie ruinele sufletesti.

                “Dupa acest schimb de cuvinte credeam ca am vorbit cu un inger, caci puterea care emana din el redusese la tacere duhurile ce ma chinuiau. Si de atunci m-a invitat in fiecare zi sa stam de vorba. Dandu-mi seama ce fel de om este si cat de mare putere spirituala avea, l-am implorat sa se roage si el pentru mine. ‘‘Eu am sa ma rog’’, mi-a raspuns el, ‘‘dar trebuie un efort personal. Ofensa adusa lui Dumnezeu nu se poate sterge decat cu lacrimile caintei. Numai cand te vei ruga cu lacrimi si te vei cai de ofensa adusa lui Dumnezeu si iti vei cere iertare, Dumnezeu iti va auzi glasul si te va ierta’’”.

                Reactia unei inimi dezobisnuite de dulceturile tainuirii cu Domnul fu violenta. Dumitru Bordeianu marturiseste:

                “Timpul care a urmat il foloseam discutand cu Jimboiu. Cu cat insa discutiile durau in timp, cu atat violenta torturii mele era de nesuportat. Asteptam in fiecare zi, cand ma trezeam din putinul somn, sa ma trezesc nebun. Lucru paradoxal, gandirea si puterea mea de judecata functionau in mod normal si eram constient de starea in care ma aflam si asta imi facea mult rau.”

                Contactul cu aceasta faptura a lui Dumnezeu dadu roade grabnice si temeinice. Chemarea pe care Domnul o facea prin mijlocirea lui Gheorghe Jimboiu nu era o chemare simpla, ci era insotita de infiltrarea in Dumitru Gh. Bordeianu a unei puteri de a se depasi pe sine insusi in a face pasul din fundul prapastiei spre lumina. Parca el ar fi strigat: ‘Cred, Doamne. Ajuta necredintei mele!’

                “Era in Sambata Pastelui. Cu o zi inainte m-am rugat lui Dumnezeu, atat de adanc cum poate nu am facut-o niciodata in viata mea, traind insa si disperarea ca rugaciunea nu-mi fusese ascultata. La limita disperarii; nu as putea descrie, imi lipsesc cuvintele, starea mea din acele momente.

                “Sambata seara deci, pe la orele zece, cand a sunat stingerea, m-am intins pe prici. De cateva nopti nu-mi mai gaseam somnul. Spre miezul noptii ceva m-a indemnat sa ma dau jos de pe prici si sa ma misc prin camera. M-am apropiat de geam si in clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla sunand orele douasprezece, si anuntand slujba Invierii. Sunetul clopotelor mi se parea venind din alta lume, atat era de armonios. Am cazut atunci in genunchi in fata geamului si cu mainile incrucisate ca pentru rugaciune, am strigat din adancul sufletului meu: ‘‘Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, marturisesc si recunosc ca Te-am ofensat, dar Tu Doamne stii ca am ajuns la limita suferintei, incercarii si rabdarii. Nu mai pot suferi! Fa din mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar ma rog Tie din toata fiinta mea, de este cu putinta, iarta-ma si invie sufletul meu pentru ca eu cred nelimitat in Invierea Ta’’.

                “In clipa aceea, cum stateam in genunchi cu mainile incrucisate si ochii atintiti printre gratii, toata fiinta mea s-a cutremurat si din ochii mei au inceput sa curga siroaie de lacrimi. Printre lacrimi atat doar am mai putut rosti: ‘‘Doamne, fie-ti mila de mine!’’. N-am apucat sa termin aceste cuvinte, ca tot corpul meu a fost cuprins de un tremur si o zvarcolire ca la posedati si am simtit cum din sufletul si trupul meu a iesit si m-a parasit o forta. Era duhul Satanei care ma muncise si ma stapanise timp de patru ani de zile. Indraznesc sa aseman vindecarea mea, pentru ca vindecare a fost, cu ispasirea unui om care duce o mare povara in spate, care cade sub greutatea ei, nu se mai poate ridica si in acel moment cineva ii ia greul, acela simtindu-se dupa aceea, dintr-o data, atat de usor de parca ar zbura. Asa m-am simtit si eu indata ce acea forta satanica m-a parasit.

                “Am cazut cu capul pe ciment, lesinat, cu camasa uda de transpiratie si lacrimile nu mai incetau sa-mi cada siroaie. Mi-am simtit fruntea udata de lacrimile cazute pe cimentul rece, si le-am sarutat. Erau lacrimile caintei pe care Dumnezeu binevoise sa le primeasca, iertandu-ma de ofensa pe care I-o adusesem. In patru ani de chin eu nu varsasem o lacrima, dar acum sufletul imi era scaldat in baia caintei si a minunii lui Dumnezeu”. Scriitorul german E.T.A. Hoffmann nu ar fi pus pe hartie in chip mai impresionant aceste neobisnuite dezvaluiri!

                Amintirea lui Bordeianu continua tot astfel putin inca; este o splendida uvertura duhovniceasca inainte de revenirea la finalizarea portretului rembrandtian al lui Gheorghe Jimboiu, cu lumini de aur strigator imbratisate de clar-obscur si bezne.

                “M-am ridicat de pe ciment si, ca o aparitie din lumea visurilor, in fata mea statea Jimboiu. L-am imbratisat, graind din toata inima mea crestinescul: ‘‘Hristos a inviat!’’. ‘‘Adevarat a inviat’’ a fost replica lui, plina de duiosie. Am plans o vreme, amandoi. In viata mea n-am simtit pe nimeni asa de aproape ca, in acea clipa, pe Jimboiu. Traiam amandoi bucuria vindecarii si invierii mele. Am vrut sa-i multumesc pentru pretioasa indrumare pe care mi-a aratat-o, dar el s-a multumit sa graiasca: ‘‘Lacrimile tale au fost primite de Dumnezeu si mila Lui te-a vindecat. De cand te-ai dat jos de pe prici am vazut tot; nici eu nu dormeam. Ma bucur din toata inima pentru tine’’.

                “Se facuse ziua si cei din camera s-au sculat, in timp ce soarele lumina camera. Pe mine lumina Invierii ma scalda in razele ei. Eram un alt om, pentru ca ‘‘pierdut am fost si m-am aflat, mort am fost si-am inviat’’” .

                Trebuie sa recunoasteti ca avem de-a face cu o pagina valoroasa a unui posibil si necesar “PATERIC al temnitelor romanesti”!

                Titlul “PATERICULUI” pomenit ma ispiteste sa caut in aceasta carte fara egal vreo lamurire suplimentara pentru intelegerea personalitatii absolut iesite din comun a purtatorului mesajului lui Dumnezeu adresat lui Dumitru Gh. Bordeianu, atunci cand era cazut mai jos decat toti.

                Hai sa rasfoim impreuna aceasta culegere de povestiri din vietile parintilor din pustie din primele veacuri ale crestinismului.

                Un pustnic, mergand sa-l viziteze pe parintele Arsenie, facu ceva ce politetea lumii nu ingaduie, dar aceasta ii fu de folos: inainte de a bate in usa, pentru a-si vesti prezenta – daca asa o fi fost uzanta si in acele timpuri si locuri, se uita pe fereastra. “A vazut pre batranul peste tot ca un foc”, spune cartea din batrani. Ni se da si o explicatie: “caci era vrednic acel frate de a vedea lucruri minunate” (e bine de mentionat ca o anumita treapta a imbunatatirii ingaduie perceptii peste Fire). Ca a vazut, asta e sigur, deoarece Avva Arsenie, turburat, il intreba, printre altele: “‘‘Nu cumva ai vazut ceva?’’”. Va sa zica, atunci cand se afla in  rugaciune, avva se preschimba in foc, stare de care era constient. Iar anumiti oameni, vrednici de a vedea cele ce indeobste nu pot fi percepute, o puteau face. Cum? Ce insemna, fiziologic si psihologic vorbind, aceasta extindere a organului vazului si asupra ‘lucrurilor minunate’?

                Cum defineste Avva Daniil Faranitul, organul prin care se vad cele nevazute e reprezentat de “ochii cei intelegatori”.

                Nu oricui ii este dat sa vada cele ce nu sunt de vazut, cum reiese din spusele Avvei Vitinie:

                Au venit la usa parintelui Macarie doi tineri, dintre care unul era ceva mai varstnic; l-au intrebat, necunoscandu-l, de nu stia unde salasluia insusi dansul. Auzind de zvonul petrecerii lui, voiau sa se aseze prin preajma-i. Cantarindu-i din priviri, i se parura monahului prea gingasi pentru o asceza atat de grea cat isi doreau si-i indemna sa se stabileasca oriunde in alta parte. Vazand, insa, cu ce duh smerit al ascultarii fura gata sa plece, ii retinu, gandind ca insesi nevointele locului ii vor convinge sa ia alta cale, mai potrivita lor. Drept care, le arata un teren stancos, bun de pus temelie pe el, ii dumiri de unde sa-si care lemne pentru a-si cladi chilie. Ii invata sa impleteasca din finic cosnite, cui sa le dea sa li se aduca paine in schimbul lor. Si-i lasa in grija Domnului.

                Trei ani de zile nici nu-i simti ca ar fi vietuit prin apropiere. Dupa scurgerea acestui timp, isi zise sa se duca sa priceapa cum vietuiau. Posti o saptamana, sa-l intareasca Dumnezeu a le vedea lucrarea.

                Ciocani la usa lor, precum ei odinioara la a sa. Ii deschisera si, fara vorba, batura metanie. Batranul rosti o rugaciune si lua loc. Cel mai mare dintre tineri ii facu semn celuilalt sa iasa si se readanci in rucodelie, fara sa scoata vrun cuvant. La ceasurile noua, dadu de stire praslei sa puna de fiertura. Apoi acesta intinse masa in tacere, iar pe ea aseza frumos trei posmagi. Aduse si apa pentru racorirea gatlejului. Baura. Pe urma, tot cel mare, singurul care (dintr-o intelegere a lor, nefacuta publica) era limpede a fi avut drept la a cuvanta, il intreba pe Avva Macarie de pleca. Raspunsul fu ca ramanea – el voia sa vaza cum vietuiau ei.

                Asternura doua rogojini si se intinsera cu totii, intr-o parte cei doi, in cealalta batranul.

                “Iar daca s-au culcat, m-am rugat lui Dumnezeu ca sa-mi descopere lucrarea lor. Si s-a deschis acoperamantul chiliei si s-a facut lumina ca ziua”, povesteste avva. “Eu ii vedeam pre ei, iar ei nu ma vedeau pe mine”.

                Si insiruie cele surprinse: “Si am vazut pe diavoli ca veneau ca niste muste spre cel mai mic. Si unii veneau sa saza pe gura lui, iar altii pe ochii lui. Si am vazut pe ingerul Domnului ca tinea sabie de foc si il ingradea si gonea pe diavoli de la dansul. Iar de cel mai mare nu puteau sa se apropie.” Cand ispravira rugaciunea inceputa, dupa ce se amagira ca batranul adormise, se culcara.

                Curand se desteptara iar. Il intrebara pe avva daca dorea sa spuna dimpreuna cu dansii cei doisprezece psalmi. El incuviintand, “cel mic canta primii cinci, cate sase stihuri si un aliluia. Si, la fiecare stih, iesea cate o faclie de foc din gura lui si se suia la cer. Asijderea si cel mai mare, cand deschidea gura lui si canta, ca o funie de foc iesea si ajungea pana la cer. (…) Deci am cunoscut ca cel mai mare este desavarsit, iar cel mai mic inca se lupta cu vrajmasul”.

                Nu este cazul sa mai insistam in exemple; cele prezentate pana acum nu fac alta decat sa amplifice sentimentul nostru ca Gheorghe Jimboiu era situat chiar mai sus, in ierarhia duhovniceasca, decat o banuia acela chemat prin el de Dumnezeu, la credinta, si care marturiseste despre el. Gheorghe Jimboiu se prea poate sa se fi folosit de ‘ochii cei intelegatori’. Cel putin asa lasa textul de subinteles.

                Vom cauta, si pe viitor sa mai lamurim cat putem din aspectele multiple si variate ale Chemarii la credinta. Pana atunci meditati la cele ascultate aici; ele va vor ajuta sa va limpeziti propria asezare in raport de aceasta Chemare indelung discutata in emisiunea de fata.

 

9. TEOLIPT  AL  FILADELFIEI

SI  GRIGORIE  SINAITUL

DESPRE  LECTURA

De data aceasta vom intarzia impreuna asupra unor spuse ale lui Teolipt, mitropolitul Filadelfiei: “Sarguieste-te deci sa faci din chemare fapta”. Iar talmacitorul cuvantului sau in limba romana, raposatul academician pr. prof. Dumitru Staniloae comenteaza aceasta propozitie astfel: “Viata calugareasca este aleasa pe baza unei chemari de la Dumnezeu. Cel care a ascultat de aceasta chemare trebuie sa prelungeasca in fapte raspunsul sau afirmativ. Numai asa raspunsul la chemarea lui Dumnezeu este deplin.”

                Ce voieste sa spuna Teolipt prin preschimbarea chemarii in fapta? Desigur el gandeste la chemarea in monahism. Insa aceasta nu inseamna ca mirenii, adica dumneavoastra si cu mine, n-ar avea de castigat din meditarea la spusele sale. Castigul, pe de o parte, este in adoptarea, cu masura, a mesajului acesta la viata lumeasca; pe de alta parte, castigul nostru sta in intelegerea traiului monahilor si monahíilor, pentru a sti mai bine sa le pretuim nevointele si astfel a ne deschide ochii asupra truditorilor duhovnicesti din zilele noastre si din tara noastra. Ca ce semn mai mare de dragoste pentru semeni putem da decat stradania de a-i intelege?

                Iata cuvintele prin care mitropolitul Filadelfiei isi dezvolta ideea:

                “Si precum te-ai insingurat cu trupul, lepadand pana si gandurile lucrurilor, precum ti-ai schimbat portul, departeaza si vorbele si pe cei ce-ti sunt aproape dupa neam. Caci de nu vei scapa de imprastierea in cele din afara, nu te vei ridica impotriva celor ce te pandesc din launtru. Si de nu vei birui pe cei ce te razboiesc in cele vazute, nu vei rapune pe viclenii cei nevazuti.

                “Iar cand vei face sa inceteze imprastierile din afara si vei parasi gandurile din launtru, mintea ti se va ridica la lucrurile si la cuvintele Duhului; si in loc de obisnuinta cu rudeniile, vei deprinde chipurile virtutii; in loc de vorbele desarte, nascute din taifasul cu lumea, sufletul iti va fi luminat si inteleptit din meditarea si dezvaluirea cuvintelor dumnezeiesti ce se misca in cugetare. Descatusarea simturilor se face lant sufletului, iar inlantuirea simturilor aduce eliberarea sufletului.”

                Parintii si maicutele din manastiri, odata auzind chemarea, multe au de pus in practica pana la a o putea urma cum se cuvine. Veniti din ‘neoranduiala lumeasca’ si intunecimea ei – cum o denumeste Teolipt –, abia de li se lumineaza nitel cugetul si simtamintele, pentru a ravni la ordine, armonie, lumina. Mintea fiindu-le lacasul zgomotelor lumii, al grabei imaginilor ce cutreiera memoria a toate cate tin de prea trecatoarele si prea putin consistentele mesaje ale simturilor, abia de stiu incerca sa se adune din imprastiere. Inima fiindu-le alipita de cate li se par dulceturi, in sminteala desertaciunilor ce sunt patimile, abia de izbutesc sa le constate amarul. Totusi, in cautarea pacii si a propriei nobleti cutreera – daruite de Dumnezeu tuturora, dar pe cari prea putini le recunosc –, in cautarea lor, se leapada de toate pornirile irationale ale lumii, recastigandu-si vointa cea buna.

                “Ia pilda de la intelepciunea albinelor”, sfatuieste mitropolitul Filadelfiei. “Acelea, stiind ca roiul viespilor le da tarcoale, raman inauntrul stupului si scapa de vatamarea atacurilor acelora. Socoteste intalnirile desarte ca niste viespi si fugi de ele cu toata sarguinta.”

                Macar intr-atata sa-l ascultam. Pentru ca, altminteri, cu “intalniri desarte” ne vom trece viata, intalnirile desarte se vor hrani si ingrasa cu timpul nostru, cu anii masurati pentru pardalnica noastra de viata – unica! – ce ne-a fost daruita, “intalnirile desarte” vor fi leaganul cuvintelor fara adancime, al imaginilor aducatoare de moarte spirituala, al gandurilor ce nu se inalta, ci se tarasc, al ispitirilor spre tot mai jos, si ale altor si altor si a nenumarate altor “intalniri desarte”. Lumina din noi va tot scadea, glasul Chemarii se va tot asurzi, potecile ni se vor tot incalci, picioarele nu ne vor mai asculta cand le vom indrepta – tot mai rareori – sa ne scoata din clisa tragatoare la fund si nadejdea nu vom mai sti unde sa ne-o cautam si gasi.

                “Deci, sezand in casa”, ne indeamna acelasi intelept Teolipt, “pomeneste pe Dumnezeu, ridicandu-ti mintea de la toate si aruncand-o spre Dumnezeu fara de glas. Si toata simtirea inimii vars-o inaintea Lui si lipeste-te prin dragoste de El. Caci pomenirea lui Dumnezeu este vederea lui Dumnezeu, Care atrage privirea si dorinta mintii spre El si o invaluie in lumina din jurul Lui. (…) Iar rugaciunea este convorbirea cugetarii cu Domnul, cuvintele rugaciunii strabatand la Dumnezeu impreuna cu mintea intinsa intreaga spre El.”

                Nu a sosit clipa sa intarziem asupra felului in care sa ne rugam cu spor si cu roade. Emisiunea aceasta, CRED, DOAMNE, AJUTA NECREDINTEI MELE, se va opri indelung si asupra acestui act sacru al convorbirii cu Dumnezeu. Pentru moment, presupun ca inca sunt dator sa pomenesc Chemarea la credinta. Iar dupa cum m-a indemnat sufletul astazi, sa insist o leaca asupra raspunsului dat acestei chemari.

                Asadar sa urmam sirul gandirii mitropolitului Teolipt, adastand doar la umbra fantanilor din cale, acolo unde ne indeamna el sa luam cate o gura de apa vie, pe drumul cunoasterii.

                Auziti-l la popasul urmator:

                “Iar cand te vezi slabind in rugaciune, foloseste o carte si, luand aminte la citire, primeste cunostinta. Nu trece peste cuvinte grabit. Descoase-le cu cugetarea si aduna-le in visteria mintii. Pe urma gandeste la cele citite, ca sa ti se indulceasca cugetarea din intelegere si sa-ti ramana neuitate cele citite. Prin aceasta ti se va aprinde inima de cugetarile dumnezeiesti. (…) Ia in inima ta cuvintele evanghelice si povetele fericitilor parinti, cerceteaza vietile lor, ca sa poti cugeta la ele in timpul noptii. In felul acesta, cand cugetarea ti se va osteni de rugaciune, o vei reinnoi prin citire si gandire la cuvintele dumnezeiesti si o vei face si mai sarguincioasa la rugaciune.”

                Imi dati voie sa reiau zisa lui cu incetinitorul.

                Va sa zica, oricarui om i se intampla sa osteneasca din truda cu mintea, atintita asupra unuia si aceluiasi obiect al cugetarii abstracte. Concentrarea atentiei se poate face cu mare spor doar pe timp limitat si nu prea lung. Cu cat mai mult se petrece aceasta cand preocuparea mintii este rugaciunea, pentru ca nu numai puterile cugetatoare trebuie incordate intr-o singura directie, ci si pe cele ale simtirii li le asociem, cum sunt smerirea, bucuria, parerea de rau, increderea, exultarea, teama si atatea altele pe care bine le cunoasteti. O simfonie pentru o orchestra foarte mare, ce executa imnul intalnirii cu Domnul pe toate corzile sufletesti. Pana si trupul, nebagat in seama in acele minute sau ceasuri, e mereu controlat de cenzorii subconstienti. Efortul este foarte mare si, cum spuneam, nu ne sta in putinta a-l sustine prea mult timp.

                Si ce vom face daca suntem hotarati a continua rugaciunea? Cu buzele vom rotunji cuvintele stiute pe de rost sau insailate de nevoia momentului, iar fraul inchipuirii il vom slabi, lasand-o sa zburde pe unde cioburi de amintiri o cheama cu sclipetele lor colorate, sa injghebeze din ele basme intru care ne va adormi trezvia? Iar semnelor amortelii madularelor sau ale cine stie caror dureri si boli le vom ingadui sa ne atraga la ingrijorare si spaima pentru sanatatea noastra? Iar poverilor existentei materiale le vom permite sa ne aduca in fata ochilor launtrici mijloace de a le invinge? si mintii ii vom da voie sa insiruie planuri ale razboiului cu lumea sau cu punga cam goala?

                Ce vom face? Teolipt ne propune ceva atat de simplu si de la indemana: sa luam o carte si, citind-o, sa invatam din filele ei cum sa traim sau sa-L cunoastem mai bine pe Dumnezeu, ori alcatuirea lumii vazute si nevazute, fie a propriei noastre fiinte launtrice, fie primejdiile ce ne pandesc si cum sa le intampinam sau atatea alte nestiute ce ne devin castiguri; asa cum, ostenind sa rezolvam probleme de matematica e recomandabil sa citim despre viata si munca unui om de seama, savant sau filosof, literat sau inventator, sau sfant.

                Sa nu rasfoim cartea. Sa nu citim cuvintele pe jumatate si sa trecem de fraze inainte de a ne fi patruns intelesul lor. Sa nu privim literele pe deasupra, in galop sau chiar ca din zbor, ci sa intoarcem pe toate fetele sensul celor tiparite, ca si cum mereu ar ramane un capat de gand nezarit pana acum, pe care inca il mai putem aduce la lumina daca-l agatam, il tinem strans si-l tragem catre intelegere. Iar cand am lamurit si istovit ideile, sa le contemplam, intr-o pauza a lecturii, sa ne veselim de descoperirile facute, sa triumfam ca am mai sters un colb al nestiintei si sa punem memoria in activitate ca al nostru sa ramana castigul celor citite.

                Daca tomul in care ne-am adancit este “Biblia”, o scriere a unui Parinte al Bisericii, o viata de sfant, fragmentele rumegate vor iesi singure la iveala in viitoarele clipe de ragaz, ori le vom chema noi din memorie, iar ele – ale noastre devenind – vor lua locul in amintire al multor ganduri fara rost; dimpotriva acestora, la rugaciune ne vor indemna, mai adanca, mai sustinuta, mai curata, deoarece, prin lectura am invatat a ne ruga si a trai mai bine, am invatat de la rugatori si traitori cu adevarat mari.

                Ce lectie mai potrivita pentru un intelectual modern, in formare, am putea obtine de la un inalt profesor universitar, de la un academician savant, si ce vorbe mai indragostite de citire ne-ar putea acestia incredinta? Avem adunate in paragraful ascultat toate treptele unei lecturi desavarsite si incalzitoare. Iar randurile lui sunt o palma aducatoare de rusine, izbind obrazul celui ramas inecat in minciuna atee a comunistilor, care acuzau manastirile de incultura, de “obscurantism” (ca sa folossc insasi injuria lor), o palma rusinoasa peste buzele necugetate ale aceluia care uita ca din Biserica, din invatatura Ei, din tiparnitele, din scolile, din slujbele Ei religioase a inflorit cultura omenirii in ultimile doua mii de ani. Si iata cat de contemporan noua este acest indemn rostit in urma cu sase veacuri, in “beznele” Evului-Mijlociu, cum ne-am obisnuit a-l eticheta vinovati.

                Apoi Teolipt al Filadelfiei ne indruma sa psalmodiem, “cu glas linistit si cu supravegherea mintii”, cum ne atentioneaza. “Si daca iti scapa mintii, repeta stihul ori de cate ori se intampla asa ceva, pana-ti vei avea mintea insotind cele spuse”. Ne mai indruma sa ingenunchem si sa lucram cu mainile cat timp ne rugam, “ca sa alungi somnul si trandavia, aceasta invioreaza si ea lupta nevointei.”

                Celor curiosi le voi oferi si spusele Sfantului Grigore Sinaitul, privitoare la lectura (traduse de acelasi acad. parinte prof. D. Staniloae). Ele sunt vrednice a destepta curiozitatea, adresandu-se unor cititori care, in text, sunt imprejmuiti de ispite specifice lecturii.

                “Sa citesti, de esti lucrator, zice Scararul, cele ce-ti sunt de folos la lucru.” Va atrag atentia ca prin “lucrator” autorul subintelege rugator cu rugaciunea inimii. “Caci implinirea lor”, continua el, “face de prisos citirea celorlalte. Citeste pururea cele despre linistire si rugaciune, de pilda: din Scara, din sfantul Isaac, cele din sfantul Maxim, ale Noului Teolog, ale ucenicului sau Stithatul, ale lui Isichie, ale lui Filotei Sinaitul si ale celorlalti asemenea lor, cate sunt ca acestea. Iar celelalte lasa-le pana ce ai vreme, nu fiindca sunt de lepadat, ci fiindca nu ajuta scopului, mutand mintea de la rugaciune la tot felul de istorii. Citirea sa o faci de unul singur”, aduce autorul o noua recomandare, ridicandu-se impotriva lecturii cu glas tare si destinata altor urechi, de ca si cand stapanii lor ar fi nestiutori de carte sau prea “narozi sa desprinda de unii singuri intelesurile din cele tiparite; sa nu te mandresti cu rasunarea glasului, nici cu sarguirea rostirii frumoase, sau cu buna-intocmirea cuvintelor, sau cu rasunarea placuta a lor; nu te lasa furat de patima, lipsind sau fiind de fata, de dorinta de a face placere vreunora. Nu fii nesaturat la citire, fiindca in toate cea mai buna este masura; nu citi cu apasare, nici cu lene si cu nepasare, ci cu cuviinta, cu blandete, cu buna randuiala, cu intelegere, cu ritm, cu mintea si cu sufletul, sau si cu ratiunea. Caci imputernicindu-se mintea prin acestea, se intareste in deprinderea de a se ruga cu staruinta. Iar prin cele potrivnice acestora, pomenite mai sus, dobandeste intunecare si slabanogire, incat vei simti si durere de cap si vei slabi si in rugaciune.”

                Sfantul Grigorie Sinaitul a acoperit si el, prin viata sa, a doua jumatate a secolui XIII si prima din veacul al XIV-lea, ca si mitropolitul Filadelfiei.

                Cand primim atari invataturi amanuntite in legatura cu chipul in care trebuie sa citim, pentru a trage de pe urma lecturii toate foloasele ravnite, ne intrebam in mod firesc unde se afla filosofia lecturii in Occident in aceeasi perioada istorica si nu ne mai simtim datori a ne pleca privirile jenate in fata celor care terfelesc starea culturala a monahismului rasaritean, intr-o pornire aberanta si total necunoscatoare a realitatilor vremii. Si mai trebuie adaugat ceva, aceasta spre lauda monahismului romanesc. Obstea de la Tismana, sub egumenatul lui Nicodim, a avut legaturi directe cu Sfantul Grigorie Sinaitul, cand acesta era stabilit la Paroria, introducand practica rugaciunii neincetate la asezarea monahala romaneasca numita; unii romani, pare-se, au fost chiar ucenicii Sfantului, acolo, la Paroria. Iar mai presus de toate, Sfantul era in corespondenta cu voievodul Tarii Romanesti Nicolae Alexandru.

                Constienti de aceste date slavite ale istoriei culturii stramosesti, sa ne straduim si noi a pune in practica cele invatate astazi despre cum sa facem Chemarea fapta si despre cum sa citim.

10. CHEMAREA 

LA  MONAHISM

 A UNOR STARETI  RUSI

Desigur, va intrebati de saptamani in sir, de cand stam de vorba asupra credintei, de ce daruiesc atata timp din convorbirile noastre CHEMARII.

                Poate ca va voi dezamagi spunandu-va ca o fac nu numai pentru ca ea este cea dintai atingere dintre constiinta noastra si iubirea pentru noi a lui Dumnezeu, care ne cheama alaturi de El, de partea Binelui, a Vietii Vesnice, a Dragostei, deci este poarta ce se deschide in fata cautarii noastre nelinistite si ne dezvaluie privelistea impacarii cu Dumnezeu si cu noi insine, ci si pentru alta pricina.

                Toate cate tin de dumnezeire se reflecta ca intr-o oglinda si pe pamant. Jertfa din dragoste de Dumnezeu pentru plinirea dreptatii cosmice divine se reflecta in truda pentru plinirea dreptatii pentru oameni. Cercetarea tainelor de peste fire, ale lumii ingeresti si ale tuturor cerurilor, se reflecta in cercetarea tainelor firii, ale legilor naturale.

                Nu toti oamenii ajung acum la credinta deplina si deplin mantuitoare. Aceasta nu inseamna ca sunt oamenii raului. Ei pot prea bine sa iubeasca omenirea, munca, buna intelegere, iar ochii sa nu li se fi deschis inca indestul pentru a se dumiri ca acestea izvorasc din nesecatul Ocean al preaplinului intelepciunii divine. Ei isi daruiesc puterile, zilele, simtamintele unei oglindiri a acestei intelepciuni dumnezeiesti, fara sa poata deslusi Lumina ce se reflecta in sufletele lor doritoare de Bine, fara a sti s-o numeasca, fara sa o identifice cu Dumnezeul cel Viu.

                In umbra cunoasterii lor, se pot defini chiar ca atei, pot gasi nenumarate garduri de netrecut intre ceea ce cred ei ca sunt si credinta, pot sa fie indiferenti la predania Bisericii, dar nu pot sa se abtina de la credinta lor in bunatatea, frumusetea si dreptatea semenilor lor, nu se pot abtine de a crede in necesitatea jertfirii individului in favoarea celorlalti indivizi sau a speciei in totalitatea ei, nu se pot abtine sa puna umarul, cu toata energia si cu tot optimismul, la plinirea invataturilor evanghelice, desi ignora sursa lor.

                Paradoxal, despre acestia as spune: ‘Sunt atei? Nu-i nimic. Totul este sa fie crestini.’ Adica, omul este om cand se poarta crestineste, indiferent daca-si inchipuie ca are alte pareri decat suna poruncile lui Iisus.

                Si, la drept vorbind, mult din povara lumii moderne atarna pe umerii acelora care, in ceata aflandu-se, traiesc in sclipetul intrerupt si abia de zarit pentru ei al Bunei Vestiri care pe altii ii covarseste cu plinul Luminii.

                Ei bine, glasul constiintei este treaz in toti cei despre care vorbesc: studenti, tineri lucratori, tineri fara profesie, someri, medici, ingineri, profesori, arhitecti, muncitori, scriitori, artisti, fiecare refuzand a se lasa numiti credinciosi, dar neavand liniste si neistovind pentru binele oamenilor, pentru dreptate, pentru adevar, pentru pacea dintre toti.

                Si glasul constiintei este acela prin care primesc Chemarea, doar ca lipsa lor de cunoastere si indaratnicia lor derivata din aceasta intunecare a stiintei ii fac ca nu identifica de unde provine ea.

                Sunt sigur ca aceia dintre dumneavoastra care ma ascultati intamplator si care n-ati atins inca statutul unui aspirant crestin constient de crezul sau puteti sa va dumiriti asupra chemarii careia ii inchinati existenta si asupra originii ei divine, daca o confruntati cu alte chemari trecute in revista de emisiunea: CRED, DOAMNE, AJUTA NECREDINTEI MELE.

                Daca astfel se petrec lucrurile, tare mi-ar place sa ne intalnim, sa ma opriti pe strada si sa ma apostrofati: ‘Domnule Mihai Radulscu, eu sunt ateu. Dar… nu-i nimic. Noroc ca sunt crestin!…’

                Eeh, destula vorbaria de prisos. A batut ceasul sa fim martori ai unui alt fel de chemare, aceea prin auzirea cuvantului lui Dumnezeu, pe care toti il auzim in aceleasi conditii cu eroul povestirii ce urmeaza, insa prea putini ni-l asumam asa cum a facut-o el.

                Intr-o familie nobiliara rusa, aceea a Colacevilor, s-a nascut un baiat care fu botezat Teodor. A fost adoptat ca un apropiat de vaduva marelui cneaz Vasile Ivanovici, iar printul Ivan al IV-lea s-a imprietenit cu el. Inclinarea il atragea catre lecturile duhovnicesti si o viata lipsita de stralucirea lumeasca.

                La 5 iulie 1537, asistand la Sfanta Liturghie, auzi cuvintele evanghelistului Matei: “Nimeni nu poate sa slujeasca la doi domni, caci sau pe unul il va uri si pe celalalt il va iubi, sau de unul se va lipi si pe celalalt il va dispretui”. Pentru intaia oara de cand le citea ori asculta, ele se preschimbara in Chemare, pentru urechile sale. Era copt pentru atare traire. Se simti plin de dragoste nelumeasca si gata a lepada lumea pentru Dumnezeu.

                Tot incercand cu mintea istorisirile ce ajunsesera la el, cu privire la o manastire sau alta, cugetul si dorul i se oprira asupra manastirii Solovat, inaltata pe o insula pustie din Marea Nordului.

                Fara a-i cunoaste careva hotararea, schimba straiele boieresti pe un caftan, cum purtau poporenii, parasi in taina Moscova si merse, merse si iar merse… Adasta, ostenit de cale si de ruperea sa de obiceiurile si mangaierile celor instariti, pe malul lacului Onega, in satul Huji. Ceru adapost unui taran, Subeta, si hrana ii ceru; pentru binefacere, isi oferi puterea bratelor drept ajutor la munca. Se speti la una, la alta, fu si cioban la oi, in timp ce ai sai rascolira tara intreaga, sa-l gaseasca; in cele din urma il socotira mort.

                Ajuns la manastirea Solovat, fu primit cu incredere si pus la ascultari anevoiase, cum ar fi taiatul lemnelor, sapatul gradinii, caratul pietrelor de constructie, ridicarea navodului, cand se pescuia, cararea sacilor la moara. Ba era si batjocorit pentru neindemanarile sale; i se mai intampla sa primeasca si chelfaneli, de nu manca si batai zdravene chiar. Dar tot la calugarire se opri, sub noul nume: Filip. Primi multe raspunderi pe care le savarsea cu zel.

                Insa, dornic de si mai mare asprime, se retrase in adancul ostrovului, intr-o padure necalcata de om. Apoi reveni in obste. In 1548, staretul bolnav ii propuse sa-l lase urmas peste frati. Arhiepiscopul Teodosie al Novgorodului il hirotoni preot si-l darui cu o carja de egumen, insotita de o gramata arhiereasca; numai ca, afland Filip de imbunatatirea starii de sanatate a egumenului Alexei, il ruga sa-si continue pastorirea, el, Filip, instrainandu-se iarasi in puterea padurii. Aceasta nu dura mult. Egumenul batran fu ingropat. Filip deveni carmaciul manastirii si o pazi timp de optsprezece ani, pana ce tarul Ivan cel Groaznic il alese mitropolit al Moscovei si a toata Rusia, la 25 iulie 1565.

                Multe aflam din “PATERICUL SOLOVATULUI”, publicat de Manastirea Lainici, despre cum s-a desfasurat ascultarea lui Teodor – adica Filip –, ascultarea sa de chemarea lui Dumnezeu, pana la moartea lui de mucenic, datorata faptului ca s-a opus puterii craiesti, in apararea legii dragostei dintre semeni, insa nu acum vom vorbi despre acelea.

                Ci sa ne grabim catre alt vietuitor din acelasi locuri salbatice, pentru care Chemarea a fost trezita de constiinta starii proprii de pacatosenie. Viata lui e relatata de Vasile Kenozeret duhovnicului acestuia Iosif:

                “Mi s-a intamplat sa ma indepartez de manastire intr-atat ca am pierdut drumul si m-am ratacit prin padure, fara hrana si apa. Deodata, in departare, mi s-a parut ca vad o umbra de om. M-am luat dupa ea, dar umbra s-a ascuns in desis; eu am continuat sa alerg si am ajuns la o carare  ingusta chiar si pentru o persoana. Pasind prin aceasta trecere, am zarit un deal si acolo se vedeau urme de om descult. In deal se observa o crapatura mica. Facandu-mi cruce, am intins mainile si am pipait un om si plin de spaima am spus din nou o rugaciune, la care locuitorul pesterei mi-a raspuns: ‘‘Amin’’.”

                Dupa o scurta punere in tema, dupa hranirea ratacitului cu oaresice iarba muiata in apa, ce il inviora, pustnicul ii povesti despre sine:

                “Eram muncitor in manastirea Solovat; numele meu este Andrei (…). In curand s-a trezit in mine constiinta pacatului; s-a nascut in mine o dorinta puternica sa las totul si sa slujesc lui Dumnezeu. Fara a mai amana, am plecat in pustie, unde am gasit locul acesta; am sapat o pestera si m-am asezat in ea. Am indurat si foame, si sete, ma hraneam cu poame si ciuperci; de multe ori am indurat navalirile dracilor, batai, ocari, boli; ma luptam cu cugetele mele de parca erau fiare salbatice. Nu o data ma tanguiam ca am plecat in pustie si ca izolarea mea este neroditoare. De multe ori chiar paraseam pestera, cu gandul sa revin in lume. Dar atunci se auzeau tunete, incepea ploaia si eu eram nevoit sa ma intorc in pestera. Aici racoarea linistita ma intarea. Altadata ma ridicam sa plec din pestera in toiul iernii, dar gerul aspru nu ma lasa sa fac nici macar cinci pasi. Trei ani de zile a durat aceasta lupta grea. Dupa trei ani de ispitiri grele pentru mine, m-a cuprins o liniste adanca, toate atacurile chinuitoare au luat sfarsit. Atunci a venit la mine cineva in chip de lumina si mi-a grait: ‘‘Intareste-te si nu parasi calea catre Dumnezeu, care ti-a fost aratata’’. Acela mi-a dat aceasta iarba, spunandu-mi: ‘‘Hraneste-te cu ea si bea apa din lacul acesta’’. Si iata ca de 38 de ani ma hranesc cu aceasta iarba’’.”

                Trecu ce trecu si intrusul ii ceru slobozenie si-l ruga sa-i arate drumul inapoi. Insinguratul ii facu pe plac, solicitandu-i a pastra taina retragerii sale. La drum, nu i se paru a fi strabatut mai mult de jumatate de versta pana la asezarea monahala de unde plecase.

                Autorul incheie cu: “La putin timp dupa aceea, Vasile, impreuna cu un alt ucenic al lui Iosif – Damian, a pornit in cautarea pesterei lui Andrei; dar trecand o saptamana intreaga, n-au gasit nici padurea deasa, nici dealul, nici pestera.”

                Petrecand cu mintea prin aceeasi culegere de istorioare despre parintii din Solovat, intalnim si un pustnic, urmarile Chemarii caruia le vedem, pe cand Chemarea insasi, launtrica, nu i-o putem identifica.

                Este vorba despre Nichifor care, ajuns aici, in Marea Nordului, ostenea pentru obstea monahala, alaturi de toti cei in putere, observa postul cel mai necrutator, odihna si-o culegea din atipeli si nu din somn indelungat. Cum spune textul: “In ceasurile de ragaz ii placea foarte mult sa citeasca din viata lui Marcu Oracenschii. Chipul acestui pustnic a patruns adanc in sufletul lui si l-a determinat sa aleaga viata de pustnic.”

                Acum, va rog sa fiti atenti la clipa Chemarii urmate de un raspuns prompt, fulgerator:

                “Odata, cand erau toti de fata, Nichifor a sarit de pe scaun, si-a facut semnul crucii, si-a scos braul si sandalele si, numai intr-o camasa cenusie, a fugit in padure, petrecand in pustia din insula Solovat 12 ani in post, rugaciune si metanii.” Trecand acestia, fu tuns calugar, iar peste alti trei ani se pustnici.

                Cu alte cuvinte, cum o fi sunat Chemarea, ea numai de Nichifor a fost auzita, iar el altcuiva n-o destainui vreodata.

                O alta Chemare mai putin obisnuita avu loc sub imparatirea tarului Petru I si fu adresata preotului de mir Ioan, al carui suflet se impodobea mai ales cu darurile milei si al milosteniei, impins de care vizita adesea temnitele, statea indelung de vorba cu condamnatii, ii ajuta cu bani, dupa cum platea si datoriile celor aruncati dupa gratii din pricina galbenilor.

                Se purta vorba ca se intovarasea cu talharul Talitkim, iar parele ajunsera la urechile tarului. Cel din urma il dadu pe mana arhiepiscopului Kolmogorului, Atanasie, pentru a-l tunde in monahism pe parintele Ioan, ca osanda.

                Autorul anonim al biografiei sale specifica: “Supunandu-se intru totul si vazand in aceasta o chemare a Proniei dumnezeiesti, parintele Ioan s-a indreptat pe calea harazita lui”. Astfel ajunse la manastirea Solovat, botezat Iov, dupa numele calugaresc. Indelungi si grele supuneri la ascultari monahale, posturi iesite din obisnuit, i-au convins pe toti si mai presus de ei pe staret sa-i ingaduie a se retrage la schitul Anzersk, al carui ctitor (si mai mare peste parinti) deveni. Mai tarziu, pentru viata lui exemplara, fu tuns in schima si primi numele: Iisus.

                In urma unei vedenii, el cladi un alt schit, numit Rastignirea, pe muntele local Golgota.

                Trairea sa mistica este amanuntit descrisa in “PATERICUL SOLOVATULUI”. Socotesc insa ca dumneavoastra, ascultatorii mei, cunoasteti multe despre inaltarile sufletesti, din atatea scrieri parcurse. Mai insemnat mi se pare sa raspund intrebarii pe care v-o puneti fara doar si poate: la ce a fost chemat parintele Ioan? La ce a fost chemat? Drept lamurire, voi cita cateva randuri foarte clare, ce se vor si sfat pentru noi, cand incercam sa credem mai adanc si mai desavarsit.

                “O data, la sarbatoarea Adormirea Maicii Domnului, chelarul a venit la staret si i-a spus: ‘‘Parinte, n-are cine sa aduca apa la bucatarie’’. Batranul s-a ridicat si a inceput chiar el sa care apa de la iazul de sub munte; vazandu-l obstea pe ostenitor, au sarit cu totii si au adus apa din belsug. Acelasi chelar a venit dupa o vreme oarecare sa se planga iarasi batranului: ‘‘Parinte, porunceste unuia dintre fratii cei trandavi sa pregateasca lemne pentru bucatarie’’. ‘‘Eu sunt trandav, voi merge si voi pregati’’, ii raspunse fericitul. Desi se aflau la ora mesei, batranul a binecuvantat sa se mearga la masa, iar el a luat toporul si a inceput sa taie lemne. Dupa masa s-au apucat si fratii sa pregateasca lemne pentru folosinta lor”.

                Vrednica i-a fost Chemarea! Iata raspunsul asteptat;  si este bine sa-l aflam cu totii: Chemarea la credinta e Chemarea la iubirea de Dumnezeu, iar in fiece semen se cuvine sa-l vedem pe Hristos. Iar pe ceilalti se cade sa-i iubim ca pe noi insine. Chemarea staretului era de a se face mai mic decat toti si, smerindu-se, sa preia corvoada tuturora. Era o Chemare la munca, la ascultarea celui mare de cel mic, pentru a-i usura viata. Pentru aceasta fusese el adus in pustie.

                Si la ce a mai fost chemat parintele Ioan? Ne va uimi inceputul explicatiei ce o primim de la cronicarul bisericesc, ca ulterior sa constatam ca nu i s-a schimbat parintelui Ioan chipul cunoscut pana acum:

                “S-a apropiat de sfarsitul vietii pamantesti. (…) Acum el isi concentra mai mult atentia asupra propriei persoane, cu toate ca nu inceta sa se ingrijeasca, ca deobicei, de binele aproapelui. Adeseori se trezea cantand cu umilinta, printre lacrimi: ‘‘Suflete al meu! suflete al meu! pentru ce dormi? Sfarsitul se apropie si vei sa te turburi’’. Uneori batranul se ducea pana la mormantul sau, sapat din timp, si, stand deasupra, cugeta la moarte si la judecata lui Dumnezeu, varsa lacrimi si ofta adanc’’.

                Asa am aflat ce este Chemarea si la ce suntem chemati?…

11. CHEMAREA 

NECREDINCIOSULUI,

INTR-UN ROMAN

DE  VLADIMIR VOLKOFF

Usor este a vorbi despre chemarea celor credinciosi! mi-ati putea reprosa dumneavoastra, ascultatorii emisiunii CRED, DOAMNE, AJUTA NECREDINTEI MELE, pe care o sustin pe acest post al radiodifuziunii de aproape patru luni. ‘Credinciosii abia asteapta sa fie chemati de Dumnezeu; pentru ei viata n-are nici culoare, nici gust, nici frumusete, in absenta Chemarii. Chemarea le confera sensul nadajduit, le umple existentele intocmai conform cu aspiratiile lor!’, m-ati lamuri, usor denigratori fata de insistenta mea si persiflandu-ma cu sau fara crutare. Apoi m-ati strivi cu intrebarea apasata si batjocoritoare: ‘Dar ce se alege de chemarea celor necredinciosi? Cine sta s-o asculte? Cine o baga-n seama? Pe cine sa intereseze ea?’.

                Cu aceasta, omenirea a si fost impartita in buni si rai, in fiii lui Dumnezeu si in slugile iadului. Insa cum o atare divizare este impotriva naturii, cum nu exista, pe pamant, bun desavarsit, nici rau total si compact, voi respinge intrebarile ce mi-au fost aruncate jignitor in obraz.

                Le voi respinge? Le resping oare?

                Iata ca inima imi sopteste ca, desi nu este valabila categorisirea unora ca ucenici definitivi ai iadului si aserviti lui in toata fiinta lor, totusi atari semeni indoielnici ne calca in drum, iar noi vazandu-le numai una dintre fete, aceea diabolica, suntem gata sa-i etichetam drept ‘cei rai’. Va sa zica, fie potrivita despartirea lor de ‘cei buni’, fie nepotrivita, sunt dator a tine seama si de prezenta celor dintai printre noi (dealtfel si Psalmistul a confirmat-o) si sa ma intreb, dimpreuna cu ascultatorii mei recalcitranti, ce se alege de samanta semanata pe pamantul constiintei lor. Rodi-va ea au ba? Caci si Iisus Hristos a pus problema lor, intr-o parabola dintre cele mai adanci din punctul de vedere psihologic.

                In absenta marturisirilor scrise de catre indracitii care s-au lepadat de satana, la auzul chemarii Domnului – si trebuie sa recunoastem, cu tristete pentru dreptul la stiinta al omului, ca nu prea s-au grabit cei rai sa se laude cu incalcarile lor de omenie, pentru a ne vadi prapastia din care s-au ridicat apoi catre blandetea lui Dumnezeu –, in absenta spovedaniilor, ziceam, atat de insetat asteptate de poporul nostru indelung mucenicit, in absenta spovedaniilor securistilor de tot soiul, cadristilor, anchetatorilor calai, uneltelor tiraniei antiumane comuniste, a turnatorilor si iudelor din libertate si din puscarii, a ‘reeducatorilor’ de o sumbra notorietate intre cazurile revarsate in noroi, peste marginile firescului existentei umane, cum a turnat-o in forme angelice Dumnezeu, Creatorul nostru, in absenta rostirii adevarului cu scopul ca posteritatea sa nu mai pacatuiasca in acelasi chip marsav ca ei, ne raman, spre analiza, personajele fictiunii literare.

                Desigur, ar fi fost de mult mai mare invatatura sa avem in fata ochilor autobiografia Apostolului Pavel, privitoare la perioada cand numele sau era Saul, prigonitorul crestinilor. Dupa cum, citind si recitind autobiografiile fostilor detinuti politici trecuti prin ‘reeducarile’ de la Pitesti, abia pomeniti, m-ar intari sufleteste sa aud prinzand glas mustrarile de cuget ale unuia dintre fostii tortionari, mai mari sau mai mici, care, ulterior, si-au revenit, ba chiar au fost manati de constiinta in bratele ocrotitoare ale Bisericii, si, de asemenea, au hotarat sa slujeasca ravnitori si definitiv Altarul. Probabil ca mai usor este sa spui numai: ‘Am gresit!’ si sa-ti poleiesti incalcarea poruncii dragostei cu rozuri diafane, decat s-o amanuntesti cum si ce fel. De aceea duhovnicii carora li se duce buhul, duhovnici manastiresti deobicei, insista pana la sange asupra imprejurarilor in care s-a savarsit pacatul si asupra modului cum a prins el cheag, in cele mai crude si aberante detalii.

                Iesim, incomplet si ezitanti, dintr-o cumplit de lunga epoca a ateismului triumfator, aceea a dominatiei sovieto-comuniste in Romania. Acolo trebuie cautati ‘cei rai’ pusi fata in fata cu Chemarea. Ne vom folosi de un roman dintre cele mai bune ale secolului, in modesta mea parere, al carui titlu in limba noastra – cam tradator, dupa modelul personajului principal insusi – este: “STRUTOCAMILA”, iar autorul lui se numeste: Vladimir Volkoff. Filele acestuia ne vor ajuta, pe de o parte, sa ne lamurim ca ins ‘rau’ integral nu prea exista; pe de alta parte, ca si ‘cei rai’ surprind Chemarea si ii raspund sau nu-i raspund, dupa niste criterii ce nu pot fi ghicite dinainte; de unde concluzia: samanta trebuie oricum aruncata; nu avem voie sa judecam rodnicia pamantului pana a-l descoperi cum lasa o samanta buna sa incolteasca in el ori o impiedica sa fiinteze.

                Care a fost, in conditiile istorice numite, cea mai de seama trasatura a trairii omului?

                Ea ne intampina inca din primele pagini ale romanului. Sa-l ascultam graind unui preot pe un secretar raional de partid din U.R.S.S.:

                “– Parinte, ce sa fac sa ma mantui? Am familie, si mi-e grozav de frica. Nu vreau nici sa-mi las situatia dar nici din cealalta parte nu ma lasa Dumnezeu. Ar trebui, stiu bine… Siberia. si cu toate acestea, Nicodim… si Iosif, cel din Arimateia… Nu?… Astea nu se socotesc deloc?… si tanarul cel bogat, care tinea legile? Cum sa interpretez… Daca m-as putea spovedi! Dar, vezi bine, nu. S-ar afla imediat.

                “– Cum ar putea sa se afle?, il intreba preotul.

                “– Mi s-ar vedea pe fata, cred.

                “– Dar crezi; deci esti mantuit.”

                Nu este cazul sa insist: secretarul de partid credea si ravnea – aproape – din tot sufletul sa se mantuiasca. Numai ca pretuia avutia si puterea prea mult, mai mult decat insasi mantuirea, dupa cum se si temea de riscul muceniciei. Complacandu-se in bucuriile lumesti, auzea, permanent, Chemarea: nu ma lasa Dumnezeu, o spune cu simplitate si cu disperare! Stie ca garantia mantuirii, dupa cate a facut pentru stabilitatea monstruosului in existenta fratilor sai, garantia mantuirii personale nu poate fi decat martiriul; in termenii sovietici: Siberia!  Dar gandul i se intoarce iara si iara la “Sfintele Scripturi”; cauta in ele pilde ce sa-l linisteasca: Nicodim, Iosif din Arimateia, tanarul bogat ce tinea legile. Simte ca numai indrumarea unui bun duhovnic l-ar putea smulge din rataciri si ezitari. Insa ii este frica, o spaima cumplita de razbunarea ateilor de la putere, daca s-ar afla ca tine legaturi cu Biserica. In acest caz, ce-i ramane? Nu-i ramane decat calea duplicitatii, acea cale mohorata adoptata de noi, mai toti, sub regimul comunist, el neputand alege.

                Iar intreg romanul “STRUTOCAMILA” este o demascare a duplicitatii ca o cale imposibila, ca o cale a esecului garantat, a naruirii spiritualitatii umane.

                E vorba despre duplicitatea personajului principal Grigori, ofiter de securitate care a primit misiunea sa se inscrie la seminar, sa se calugareasca si sa impuna ungerea sa episcop, pentru a se distruge, prin mijlocirea lui, Biserica Ortodoxa Rusa, din interior. Cat de mare i-a fost ticalosia se citeste intr-una dintre faptele ce l-au promovat in ochii celor care l-au ales pentru aceasta misiune. Candva, dupa ce a tras in teapa un preot (care, premonitor si simbolic, ii purta numele), dupa ce l-a tras in teapa pe un picior rupt de scaun, i-a dat foc cu lampa de sudura. Explica ce l-a indemnat la aceasta fapta: “Voiam si eu sa ma conving ca un popa e si el un om ca oricare altul. N-avea nici un fel de madular sacerdotal. Si o barba adevarata; care ardea si ea daca-i dadeai foc…”

                Planul ofensivei ce se preconizeaza a fi pornita cu ajutorul sau si motivarea ei sunt clar expuse de superiorul ierarhic al lui Grigorie:

                “Neron era un copil. El isi inchipuia ca Dumnezeu poate fi rasturnat din afara. Aici n-a nimerit-o. Si noi am impuscat popii cu sutele. Si ce-am facut cu asta? Un episcop ti-i face la loc, o mie de popi deodata. Noi am incercat sa-i lichidam pe toti episcopii, deodata, ca sa rupem lantul: asi! E o adevarata hidra, iti spun. Mai ramane mereu unul si din el se fac doi, ca-n sciziparitate. Luptam impotriva unor infuzorii! Ce ne trebuia noua e sa intram in inima raului si sa-l taiem de acolo. Ma intelegi? Mai baiatule, tu ai fost ales ca varf de atac. (…) Singurul lucru la care tin ei, din care traiesc ei, e credinta. Dar ea nu se frange. O facem sa putrezeasca.  Tu ai sa fii agentul putreziciunii acesteia a credintei. (…) Ai sa vezi: n-o sa-ti fie usor deloc. Posturi, priveghiuri, prosternari. Au sa-ti intepeneasca de tot genunchii si au sa ti se tulbure de tot privirile. (…) Si inca ceva: in societatea asta a noastra curata, comunista, tu ai sa fii anacronismul, sperietoarea, cioara. Ai sa inghiti multe. Si are sa trebuiasca sa accepti. Sa-ntinzi si obrazul celalalt.”

                Iar planul nu este cincinal, dupa obiceiul economiei sovietice, ci este un plan pe douazeci de ani. Douazeci de ani din viata lui Grigori va trebui el sa slujeasca Bisericii in asa fel incat sa dobandeasca increderea cea mai inalta a varfurilor ei. Intretimp, “ai sa-ti faci un fisier. Ai sa incerci sa obtii cat mai des sa-ti schimbe parohia. Ai sa faci dosar cu orice piosenie din astea ale lor pe care ai s-o vezi. Ai sa le castigi increderea sefilor. Si pe urma, intr-o buna zi, peste douazeci de ani, marea socoteala. Ii spanzuram pe toti, cu capul in jos, de clopotnite. Dar va trebui ca oamenii de bine sa rada. N-avem nevoie de martiri. Clovni demascati. Clar?”

                Fisierul s-a intocmit, zi de zi si ceas de ceas. Ce cuprindea? “Sunt acolo laici prea credinciosi, decani de parohie care organizasera acasa la ei cursuri de catehism pentru copii, episcopi care, la spovadanie, si-au marturisit ura crancena fata de seful statului, secretari de Partid care si-au botezat copiii…” Redactat in greaca veche, sa nu inteleaga cineva care l-ar fi deschis intamplator cu ce se ocupa parintele, cand ‘lucra la teza sa de doctorat’…

                Sarind etapele, pentru a ilustra cu un fragment de o mare dibacie scriitoriceasca in surprinderea trairilor dihotomice-antonimice ale personajului principal (voi reveni asupra termenului; pentru moment, o explicatie simpla: trairi ce se bat cap in cap, ca doua fete ale aceleiasi monede, ce nu se pot uni intr-una, nici anula una pe cealalta), pentru a ilustra personalitatea lui beneficiind de doua manifestari ce se contrazic una pe alta, vom citi impreuna o intalnire a sa cu un om si cu fisierul in discutie.

                “Violenta asta e o ispita comuna, dar care pe el il incerca mai profund. I-ar fi snopit in bataie cu placere pe unii din enoriasii lui in loc sa le dea iertarea sau sa le impuna atatea rugaciuni sau atatea matanii. Incidentul semnificativ a fost cel al epitropului, agent al regimului pe care il slujea si Grigori. Dar ce agent! Individ sordid, josnic, incercand sa infometeze parohia, fara sa se expuna el insusi nici unui risc. Cu el, Grigori a cazut cu bucurie in ispita si cedand ispitei a slujit biserica; satisfactia era tripla si paradoxala. Si-o aminteste si acum cu o bucurie feroce.

                “Epitropul, un mic birocrat cu costum in dungi, bine incheiat, venise intr-o seara sa-i reproseze ca botezase un copil fara ca tatal sa-i fi facut o declaratie la asociatia de cult.

                “– Intelegeti, parintele, ca lucrurile astea nu mai pot sa dureze asa. Legea e, cum s-ar spune, lege. Trebuie respectata. Eu sunt raspunzator de ceea ce se petrece la noi, bunul Dumnezeu este bunul Dumnezeu, dar regulamentul e facut pentru toata lumea. Intelegeti si dumneavoastra, parintele, ca daca va luati prea multe libertati, noi n-o sa mai putem, ca sa zicem asa, sa va mai tinem in serviciul nostru. Caci, in sfarsit, de ce sa nu le spunem lucrurilor asa cum sunt? Daca botezati, daca inmormantati, daca ii casatoriti, daca spuneti liturghia, o faceti pentru noi, acestia care va platim. Noi suntem, ca sa zicem asa, patronii dumneavoastra si ca atare putem sa va obligam sa respectati legile. Acum, daca legile astea nu va plac si daca sunteti un dusman al regimului, va dati seama ca datoria noastra de patrioti ne impune sa dam socoteala celor in drept… L-ati botezat pe micutul lui Vasilici si mi-ati ascuns asta pentru ca Vasilici este subdirectorul uzinei si el isi ascunde credinta in Dumnezeu. Dar asta nu l-a impiedicat sa va plateasca! Banii astia, banii lui Vasilici, sunt aici in buzunarul dumneavoastra, parintele. Dar dumneavoastra n-aveti intentia sa-i declarati la fisc, nu-i asa? Cu alte cuvinte uite-l pe marele Vasilici care se pregateste sa insele Partidul – stiu ca a facut cerere sa fie primit in Partid – in vreme ce parintelul Grigori e pe cale sa insele fiscul?

                “Plescaia din limba cu un aer reprobator, cu ochii mereu intr-alta parte, asa ca Grigori nu-i vedea decat albul pupilelor. (…) Grigori simte una din furiile lui bune, vechi, militaresti, care-i urca din maruntaie pana in varful degetelor. E asezat, aplecat inainte, cu coatele pe genunchi, in fata epitropului. Lasa sa se aseze o pauza apasatoare si ochii lui duri fixeaza tinta ochii albi ai epitropului. Deodata, se ridica in picioare, cu sutana lui neagra, indesata si barboasa parca. Epitropul tresare. (…)

                “Grigori s-a intors la icoana infiorat de placere la gandul ca are sa joace un rol indraznet si greu.

                “– Dumnezeu ma vede, rosteste el cu vocea solemna, desfasurandu-si incet fraza; si el vede ca indignarea pe care o simt eu in fata nedreptatii nu se deosebeste de cea pe care a simtit-o el insusi in fata negustorilor din templu. Epitropule, datorez sufletului tau nemuritor singurul tratament pe care inima ta impietrita este in stare sa-l inteleaga.

                “Inca intors spre icoana, Grigori isi face cruce cu un gest larg si pios. Joaca comedia, sigur, dar se gandeste de asemenea, si cu pasiune, la sfintii violenti, la Alexandru si Vladimir…

                “(…) Epitropul se trage tot mai indarat pe scaunul lui, bate din pleoape, cu ochii tot intorsi intr-o parte, gangaveste, lasa bale. Cu mana stanga Grigori il insfaca de gulerul camasii si de nodul cravatei, strangand totul in pumn, in asa fel ca omuletul a si inceput sa se gatuie. Pe urma, cu mana dreapta, fostul ofiter izbeste metodic in mutra livida, asa cum izbea pe vremuri in mutra tampa a vreunui recrut beat sau idiot.

                “Dar, la drept vorbind, satisfactia nu e aceeasi. Grigori nu bate. Aplica o corectie.

                “Cand cu un efort se opreste, epitropul se prabuseste pe scaun, cu gura cascata sa poata sa respire, cu degetul gros si aratatorul apasandu-si nasul ca sa-si opreasca sangele.

                “– Acum, spuse Grigori calm, cu vocea doar putin ragusita de o bucurie placuta, daca ai de gand sa te apuci sa povestesti ca l-am botezat pe fiul lui Vasilici are sa se afle ca mi-ai promis ca ai sa-ti tii gura daca-am sa-ti dau bani. Cat despre lectia asta pe care ti-am dat-o, n-ai decat sa te lauzi cu ea, mie n-are ce sa-mi strice.

                “Epitropul se ridica clatinandu-se, tinandu-se mereu de nas. Ajunge la usa, cu degetul intins spre dusumeaua nedata bine la rindea si spune, pe nas, umil:

                “– Parinte, iertati-ma. V-am facut o pata mica, acolo…

                “E sange.

                “Grigori isi impreuneaza bratele si, cu bunatate superioara, raspunde:

                “– Stergem noi. Mergi in pace, fiule.

                “Epitropul iese.

                “(…) Grigori se indreapta spre masa de lemn vopsit pe care se gasesc ligheanul si ulciorul de apa. Se spala pe maini cu grija, fara graba. Sapunul prost face totusi clabuc.”

                Ei bine, dragii mei, dupa ce am trait alaturi de parintele Grigori indignarea lui sfanta, pe care pe drept a asemuit-o cu indignarea lui Iisus in fata negustorilor din templu, la care indignare se adauga aceea impotriva credinciosului pentru care indicatiile marsave ale Partidului sunt mai presus de poruncile lui Dumnezeu, impotriva credinciosului ce nu intrevede nici o contradictie intre pozitia sa de membru al Bisericii si aceea de activist procedand cu rigoare absoluta ca un dusman al Bisericii, dupa ce am primit deplina satisfactie (desigur …nu prea crestineasca), de pe urma ‘pedagogiei’ cu care a fost tratat de catre un securist devenit preot, dar neuitand sa se respecte pe sine insusi, asa cum prea putini preoti au facut-o sub regimul comunist, vine Marea Surpriza, dovada puterii infailibile de diagnosticare a lui Vladimir Volkoff, autorul romanului. Ascultati:

                “Cu mainile bine sterse se instaleaza la cealalta masa, cea care-i slujeste de birou si, in greceste si in cifru, adauga pe fisa lui Vasilici, pe care scria deja “si-a botezat copilul pe ascuns”, mentiunea “se pare ca a facut cerere de intrare in partid” si adauga si originea informatiei.”

                Nu pot parasi aceasta splendida incursiune in psihologia turnatorilor din lumea Bisericii fara sa acord ascultatorului curios si explicatia data de romancier comportamentului foarte special al preotului Grigori cu prilejul intalnirii cu epitropul.

                “Violenta ca atare nu e o ispita care damneaza. Ea nu exclude puritatea. Deseori ea e indisolubil legata de puritate. (…) Grigori era un pur”.

                Astept cu nerabdare trecerea saptamanii ce ne desparte de miercurea viitoare, pentru a continua impreuna incursiunea in sufletul neclatinat, desi, vai!, cat de clatinat de Chemarea lui Dumnezeu, in sufletul locotenentului si preotului Grigori.

12. DESPRE  CHEMAREA 

ACELUIASI OFITER ATEU

Cu prilejul emisiunii trecute am inceput discutarea romanului “STRUTOCAMILA” de Vladimir Volkoff, pentru a intelege ceva din felul cum reactioneaza necredinciosul la Chemarea lui Dumnezeu. Personajul principal, pe nume Grigori, este un tanar ofiter de securitate sovietic, care a primit ordinul de a se inscrie la seminar, in vederea castigarii pozitiei de episcop al Bisericii Ortodoxe Ruse, astfel participand direct la distrugerea acesteia.

                De la bun inceput ne dam seama ca e posibil sa interpretam trimiterea sa in aceasta misiune ca o alta fata a Chemarii lui Dumnezeu, una formulata invers, prin glasul dusmanilor lui Dumnezeu, dar nu mai putin interpretabila si ca o Chemare cifrata, o Chemare la a participa la Biserica, ca membru al Ei activ.

                Intr-adevar, Chemarea strapunse coaja de clisa depusa pe sufletul lui Grigori intr-o existenta de ostas fara mila, nici judecata proprie, o perfora inca de la poarta micutei institutii de invatamant religios.

                “Grigori isi da seama ca o muzica se aude din fundul manastirii ajungand pana la ei; o recunoaste. Ii e dureros inscrisa in amintire, inca din copilarie. Un cor batran de o mie de ani, stiut de o mie de ani, urat impreuna cu tot restul. Muzica lor.

                “– Maica-mea mi-l canta cand eram doar atatica.”

                Ii displace profund ca el, ateul, el razboinicul in care ‘tovarasii’ au cea mai mare incredere ca n-are nimic comun cu slugile Domnului si il transforma in berbecele cu care sa se demoleze credinta, tocmai el simte tresarind in fundul sufletului, printre catifelurile celor mai vechi si calde amintiri, fiorul difuz al prezentei ocrotitoare a mamei raposate si a iubirii ei de odinioara, atat de odihnitoare, iubirea ce l-a voit crestin si bun.

                Romancierul transcrie grabit intoarcerea gandului sau ca a unui titirez: “Pe loc, ar vrea sa-i jigneasca pe astia, sa le faca ceva rau. Ar vrea sa-i izbeasca acuma cu pumnul in fata impasibila a portarului.”

                Insa, necesitatea de a se impune elev il impiedica sa ridice bratul. Dimpotriva, se face miel. Aceasta extrem de mica deschidere catre buna cuviinta si imblanzire este suficienta pentru a ingadui Chemarii sa rasune iarasi in subconstientul sau, prin mijlocirea aceleiasi muzici:

                “Strabat curtile parasite. Ici colo un copac. Peste tot obloane trase, usi sparte, ziduri prabusite, fresce sterse. Dezolare. Si cantecele, cand mai departate, cand mai apropiate, dupa cum se intorc ei prin labirinturile curtilor interioare. Cantece grave, greoaie, naive in expresie, sublime in desenul lor. Vin direct din veacul al doisprezecelea, se gandeste Grigori. Intr-o clipa, revede intreaga istorie a tarii sale si, de la un capat la altul, acelasi cantec psalmodiat de glasuri barbatesti, cu o seninatate stupida care se inalta pentru a-i fermeca auzul Domnului. Cuvinte arhaice il fac sa i se stranga inima; i se pare ca se deschide deopotriva frumusetii si amintirii. Se grabeste sa ia nota de aceasta sensibilitate pe care nu si-o cunostea.”

                ‘A lua nota’ presupune nu doar ca recunostea ceva fara precedent in constiinta sa, ci ca recunostea ceva periculos, judecat dupa criteriile regulamentului militar de care asculta, ceva ce trebuia sugrumat din fasa. Constient de incitarea intamplarii, incearca sa si-o explice pe cai rationale: da vina pe lungimile de unda ale tonurilor muzicale sau pe asociatiile de idei trezite de cor – muzica i-o readuce in minte pe mama sa. Doar n-o sa se apuce a se acuza, el, locotenentul in misiune de servici, ca reactioneaza normal la niste fenomene acustice sau psihologice… Mai mult, se pune in garda ca va pati acelasi lucru, cand va simti mirosul tamaiei si gustul vinului caldut din impartasanie, la cari va ajunge obligatoriu prin adoptarea lui de catre rector, printre cursanti.

                Numai ca nu doarme Chemarea lui Dumnezeu; ea a gasit o poarta stramta, nepazita, spre sufletul cekistului si da navala catre inima lui. Autorul ii spune pe nume, folosindu-se de gura preotilor profesori veniti sa-l cunoasca:

                “– O vocatie merita totdeauna cel mai mare respect, cine ar putea sa conteste asta? Dar, fireste, nimic nu e mai de regretat decat o vocatie gresit interpretata. Trecem in clipa aceasta printr-o criza nationala, cum n-am mai cunoscut de 26 de ani. S-ar putea ca dumneata, cetatene, sa fi fost foarte emotionat, cum sa-ti spun, in sensul colectivitatii intregi, si poate ti-ai orientat pur si simplu emotia asta in sens religios, ceea ce este laudabil in sine, dar nu e rodnic. Nu e deloc sigur ca e vorba de o chemare care sa te priveasca pe dumneata personal.”

                Bineinteles ca Grigori a uitat de Chemarea intemeiata pe muzica. Acum nu mai lucreaza in el decat teama ca n-ar putea convinge pe cei din conducerea seminarului sa-l accepte, ceea ce ar insemna sa nu-si poata nici macar incepe misiunea. Dar este suficient sa fie condus la trapeza, sa i se dea o strachina si o lingura de lemn, ca si celorlalti elevi, ca aceeasi Chemare sa se insinueze pe cai si mai ascunse catre fondul sau bun, profitand ca n-a fost timp sa fie inscris in portie.

                “Grigori simte ca cineva i-a atins strachina. Cine-si permite? E vecinul sau, care i-o ia acum din mana, surazand si privindu-l in ochi. Surasul lui are un fel de sfiala si un alt fel de siguranta in sine. Dupa o scurta ezitare, Grigori da drumul castronului. Vecinul i-l aseaza pe masa, fara sa faca nici un zgomot, cu grija, sub barbia lui Grigori. Pe urma isi baga lingura in strachina lui, o scoate plina de terci si transporta cu grija lingura pana la strachina lui Grigori, fara sa lase sa i se scurga nici o singura picatura.

                “Atunci vecinul din partea cealalta face sa lunece strachina lui Grigori spre a lui. Cele doua castronase se lovesc cu zgomot mic, mat si tandru. O noua lingura se varsa in ea, la fel de majestuoasa ca bena unei macarale.

                “Unul cate unul seminaristii iau cate o lingura din terciul din strachina lor si o desarta in strachina lui Grigori. Unii trag strachina lui Grigori spre ei. Altii se ridica in picioare, cu lingura plina in mana.”

                Chemarea nu mai trebuie specificata, nici cele ce se petrec in sufletul neofitului. Pasajul este atat de puternic graitor, amintind de Cina cea de Taina, incat el va lamuri, fara a fi vreodata reamintit in scriere, toate cele petrecute de aici inainte cu personajul acesta mult incercat de Chemare, ca si de refuzul Ei. Si, in orice caz, el face pe deplin de inteles purtarea lui Grigori, care l-a costat prima sa ancheta in calitate de victima.

                Trei ani mai tarziu, pe cand Grigori spala dusumelele bisericii, trei camioane cu militieni, condusi de capitanul Lodzianco si de un loctiitor politic, patrunsera cu forta in seminar, sa-l evacueze. Singur Grigori se bucura, afland vestea; caci desfiintarea seminarului presupunea dezlegarea sa de atat de anevoioasa misiune si ca urma sa primeasca alta, pe masura firii si pregatirii sale de cekist. “Printre ei se afla adevarul meu”, exclama el in sinea sa, usurat, privind invadatorii. “Seminaristii si trupa stau fata in fata. Grigori, care a intrat ultimul, s-a oprit in spatele soldatilor, cu bratele incrucisate. Il cuprinde un simtamant ciudat; pentru moment, tovarasii sai sunt cei pe care ii are in fata, cei de acolo, seminaristii. Le vede privirile ingrijorate, demnitatea lor aparenta, le ghiceste frica – acea contractie incontrolabila a tubului digestiv. A mancat din painea lor neagra, din terciul lor, a baut apa lor. Cu ei si-a facut exercitiile de rugaciune, epuizante fizic, nopti intregi in postul cel mare. Le cunostea slabiciunile, mirosul fiecaruia dintre ei. (…) Dusmanii lui sunt tovarasii lui. Tovarasii lui sunt dusmanii lui. Ca printr-un semn, el se gaseste acum in afara grupului unora din ei, in spatele grupului celorlalti. (…) Grigori poate acum sa vada reactiile seminaristilor ca din afara si, tocmai din cauza aceasta, el devine constient de apartenenta lui – oricat de temporara, oricat de fragila ar fi – la grupul lor. (…) Grigori se simte si el acum un seminarist.”

                Un cercetator al trairilor dihotomice-antonimice, cum imi place sa ma socotesc prin aceea ca eu am nascocit acest nume pentru o figura de stil inca neluata in primire de retorica pana ce am atras atentia asupra ei, pe cand puneam bazele unei discipline noi stiintifice: antropologia stilistica, unui atare cercetator nu-i pot veni sub mana mai potrivite situari dihotomice-antonimice decat cea in care se trezeste proiectat seminaristul Grigori: “Dusmanii lui sunt tovarasii lui. Tovarasii lui sunt dusmanii lui.” Aceste formulari, privite de pe pozitiile retoricii, nu pot fi in nici un fel denumite, nici explicate. Ele sunt echivalente cu o exprimare de tipul: albul e negru – ce se apropie de un fragment de vers shakespearean – sau cu exactul citat din spusele lui Iago: “Eu nu sunt cel ce sunt”. Adica sunt ceva si arat altfel, pe dos. Iar in romanul nostru: “Dusmanii lui sunt tovarasii lui. Tovarasii lui sunt dusmanii lui”. N-are rost sa insist mai mult decat era necesar pentru limpezirea termenului folosit. Mai important in context este dubla traire antonimica resimtita de Grigori, datorata prezentei in sine a lui Dumnezeu, sosit pe urmele Chemarii ofiterului seminarist.

                Ce se petrece in localul cu destinatie sacra in timp ce noi ne preocupam de retorica?

                “Lodzianko se intoarce spre trupa si spune cu vocea sa de comanda, jovial:

                “– Baieti, va dau o ora sa faceti curatenie peste tot aici. Intr-o ora, caporalul are sa-mi prezinte un local care sa arate decent pentru treburile cinstite comuniste. Caporale!

                “– Tovarase capitan?

                “– Te jupoi de viu daca mai gasesc aici picior de chestii sfintite.

                “– Picior, tovarase capitan. Dar ce fac cu desenele astea de pe pereti, tovarase capitan?

                “– Ce vrei. Le camuflezi cu balega de vaca. Executarea!

                “Vocea aspra. Calcaiele batute. Sepcile militare pe care intrusii nu si le-au scos si care subliniaza fatis saluturile ierarhice.

                “Caporalul face cate un semn usor din ochi unuia, da un ordin altuia. Unul din ei, firesc, se pune de santinela. Rutina de manevre. Ei, si asta e, o mana buna, aspra, de soldat vanjos, se lasa peste rama de acaju a unei Fecioare. Alte maini peste cadre aurite, dantelate, cizelate. Icoanele imense se pun in miscare, leganandu-se, fiecare purtata de cate doi soldati. Chipurile austere ale sfintilor, emaciate de post, innegrite de varsta, se inclina si se indreapta. Injuraturi, la inceput innabusite, apoi, rasunand ca niste blasfeme sincere, se inalta cu cordialitate. Un candelabru se rastoarna la pamant cu zgomot mare. Caporalul exclama urat.

                “In coltul sau, parintele Mitrofan, cu parul alb colilie, cu tenul straveziu, se roaga mai departe, in adoratie in fata Fecioarei sale preferate.

                “– Asculta, bunicule, si pe asta trebuie s-o luam, spune caporalul cu nasul in vant.

                “Parintele Mitrofan ii priveste fara sa inteleaga:

                “– Si pe asta?

                “– Si pe asta, bunicule, asa e legea.

                Mitrofan surade vesel:

                “– Ia-o, ia-o baiatule, daca asa e legea.

                “Caporalul ridica dintr-un umar, gest de scuza, apoi scoate din cui panelul de lemn pictat. Atunci Mitrofan isi ridica mana alba, ofilita si il binecuvanteaza pe caporal.

                “– Sclavi, sclavi! se gandeste Grigori. Nu-si apara nici macar Fecioara.

                “Caporalul ramane cu gura cascata. Un soldat care a vazut scena ranjeste:

                “– Te-ai procopsit, tovarasu’ caporal! Curand canti si dumneata la liturghie!

                “Caporalul nu-l asculta. Ii intinde icoana preotului:

                “– Poate, bunicule, vrei s-o mai saruti o data, ultima oara?

                “– Vreau, sigur, spune Mitrofan cu blandete. M-am legat de bucata asta de lemn. Uite cat de pline sunt culorile. Uite cat e de frumoasa, mica porumbita a desertului, cu ochii ei negri si degetele ei atat de lungi.

                “– E frumoasa, chiar, aproba caporalul.”

                Grigori priveste, fara sa ia atitudine sentimentala in favoarea nici uneia dintre tabere. Si gazdele, si tabaratorii ii sunt frati; cu cei din urma a convietuit ieri; cu cei dintai convietuieste acum. A invatat sa-i cunoasca si pe unii si pe ceilalti, sa le cantareasca simplitatea, bunatatea, bunul simt si, mai ales, infinita capacitate de a asculta de superiori. Doua osti, doua  discipline. Una – de fier; cealalta, din consimtire personala, dragoste si intelegere. Isi zice – si nu greseste – ca soldatii, nici macar cand blestema odoarele sfinte, nu-s rai. O fac din nestiinta si pentru ca acelea se impotrivesc, uneori, prin dimensiuni, ori greutate, trudei lor de salahori. Mai ales pentru ca ‘asa e legea’. Ceilalti il calca pe nervi pentru ca si-au omorat cu buna stiinta barbatia si desi pentru ei biserica reprezinta tot, nu sunt capabili sa si-o pastreze intacta, tocmai datorita conceptiei adoptate si respectate cu grija ca daca primesti o palma, musai sa intinzi si al doilea obraz, sa-ti fie lovit.

                “Grupul de seminaristi si de preoti nu s-a clintit din loc. (…) Se retrag pas cu pas spre cor, pe masura ce soldatii iau icoanele pe care le ingramadesc in curte, fara batjocura, fara ostilitate, fara remuscari, doar cu niste injuraturi cu jumatate de gura cand vreun panel prea mare iese cu greu pe usa.”

                Saracia bisericii, umezeala din peretii ei abia acum le surprinde pentru intaia oara Grigori si cu atat mai tare il raneste ca preotii n-au puterea de a se apara. Nu crestinul din sine – daca ar fi rasarit asa ceva in asti trei ani de studiu –, ci soldatul incapatanat sa apere ceva drept rabufneste:

                “– Hei, stai nitel, vlajganule!

                “Vlajganul se intoarce spre el. E inalt, urat, are un aer prostesc si gura intredeschisa. A intrat cu cizmele lui mari si pline de noroi in partea din fata a naosului, acolo unde dusumeaua – de caramida si lemn – straluceste de curatenie atat de mult, incat statura desirata a iconostasului isi si starneste acolo rasfrangerea.

                “Grigori inainteaza spre el. Rage, copilareste:

                “– Eu am spalat aici pe jos. Eu, intelegi? Ia uite ce-ai facut aici, idiotule!

                “Grigori si-a pierdut stapanirea de sine. A uitat de locul acesta sfant, de primejdie, de sarcina lui. Il injura acum pe omul capitanului Lodzianko asa cum ii injura pe oamenii lui pentru un percutor de arma spart, pentru o catarama de centura care nu stralucea cum trebuie. Se amesteca si pe el in epitetele pe care le varsa peste celalalt: “Porc de taranoi” alternand cu “paganule” si numele Domnului revine in acuzatiile de sacrilegiu. Dupa doua fraze, nu-i mai ajung cuvintele. Fata asta stupida a soldatului ii atrage ca un magnet pumnul ascutit, pe vremuri bine exersat. In spatele omului, se ridica iconostasul aurit si mai sus plafonul pictat, unde se inalta pe tron Hristos rege care judeca pe toti si pe toate. La stanga, un crucifix de lemn, la dreapta, naframa sfintei Veronica; peste tot acelasi Chip, de o plenitudine si de o retinere tainica, pretutindeni aceiasi ochi deschisi spre altceva, care-l urmaresc si pe Grigori cel care este aici si pe un alt Grigori care e altundeva. Privirea aceasta inexpresiva si devoratoare il tulbura pe Grigori, il indeamna spre o si mai mare violenta, spre un extaz eliberator. S-a terminat acum cu trei ani de umilinte, de ingenunchieri, de prefacatorie. S-a terminat cu strachinele de lemn, cu spovedaniile inchipuite, cu ascezele facute cu de-a sila. S-a terminat cu plecaciunea asta a lui insusi in fata celuilalt, om sau Dumnezeu. Grigori isi cumpaneste pumnul si loveste. Soldatul se clatina pe picioare, cu mana la barbie.”

                Ne vine sa credem ca simtamantul jignit al credinciosului este acela care ii hraneste furia. Dar furia nu se potriveste cu dragostea si iertarea. Nu. S-a desteptat fiara stapanita pana acum; in pumnii sai navaleste ciuda adunata in cei trei ani de practicare a unei religii neintelese si refuzate, sub obrocul careia si-a ascuns tineretile. Totusi, in loc sa se napusteasca alaturi de spoliatori, sa fie cel dintai in distrugerea locasului de cult, pentru a-si razbuna irosirea vietii in numele unei doctrine urate si careia avea menirea sa-i apropie sfarsitul, constatam ca se revolta impotriva barbariei comuniste. De ce? Cum este cu putinta? E impotriva logicii. Ce-l mana? Nu-mi ramane decat un singur raspuns plauzibil: Grigori a descoperit ca-i iubea pe sotii sai intru Hristos; si, cu neimblanzitele sale apucaturi de odinioara incerca sa-i apere, un Petru scotand sabia si taind urechea osteanului, pentru salvarea lui Iisus.

                Aceasta iubire de semeni o va plati sub ancheta si tortura. Iar profesorul ce voia sa-i stapaneasca bratul razbunarii va plati cu viata, in aceleasi temnite; un calugar va ajunge la ospiciu, socotit nebun (fara sa fie!). Un altul dintre profesori are fericirea de a nu fi trimis decat la munca de jos: muncitor fara drept de a mai sluji altarului.

                Sfarsitul acestor peripetii sufletesti il vom afla peste o saptamana. Pana atunci sa cugetam impreuna la Chemarea ce se indreapta catre necredincios. Cum il transforma Ea?

                Sa ne reintalnim cu bine.

13. AUZIM CHEMAREA,

DAR N-O INTELEGEM

TOTDEAUNA

 

Ceea ce admir la Vladimir Volkoff, autorul romanului “STRUTOCAMILA”, este rabdarea cu care urmareste alternarea unei categorice opozitii rationale si politice a lui Grigori, personajul principal, fata de Biserica, opozitie grevandu-i aproape intreaga existenta, cu strafulgerari ale unei credinte si religiozitati intrate prin efractie in afectele, cugetul sau comportamentul sau; iar cand spun ‘strafulgerari’ as vrea – daca ar fi cu putinta – sa sterg cu buretele tot ce tine de luminescenta in aceasta notiune si sa inlocuiesc orbitorul cu orbul, cu ternul, cu adancatul in ceata.

                Ascultatorii care m-au urmarit in ultimile doua emisiuni sunt in tema asupra faptului ca ma straduiesc sa descifrez modul in care este receptionata Chemarea lui Dumnezeu de catre ateu, de catre acela care a facut pactul cu diavolul, in ignoranta unei lumi a Binelui. Personajul urmarit de mine este un ofiter de securitate sovietic, Grigori. Misiunea ce i-a fost incredintata este sa faca studii teologice pentru ca, ulterior, sa se strecoare in ierarhia Bisericii, sa o dinamiteze pe cea din urma din interior.

                Numai ca, de la poarta seminarului, el a fost intampinat de Chemare, ascunsa printre notele unor cantari psaltice ce-i aminteau de religiozitatea mamei sale si de propria-i copilarie, cu o tenta de nostalgie binecuvantata. La aceasta s-au adaugat chemarile purtarilor smerite si pline de iubire crestineasca ale profesorilor si colegilor. Tardiv, Grigori a avut revelatia ca vibra la unison cu lumea inchisa intre zidurile manastirii unde invata, pana la a-si trada fata de cekisti situarea, intr-o izbucnire de furie impotriva lor; aceasta l-a costat arestarea si cazna anchetelor.

                Anchetator ii era insusi acela care-i incredintase misiunea, un intelept in felul sau, bun cunoscator al oamenilor, ca si al pericolelor aduse de o misiune atat de hazardata, de neobisnuita, care il trimite iarasi pe Grigori la aceeasi munca, oricat ar vrea cel din urma sa scape de ea. Calugarirea i se refuza – or, ea era singura cale catre episcopat. Nu-i ramane decat sa se casatoreasca si sa fie hirotonit preot de mir, urmand ca ulterior sa-i moara nevasta si sa poata fi uns epicop. Ideea pleaca de la Grigori insusi, constient ca moartea obligatorie a nevestei sale nu avea sa fie una naturala.

                Pentru a nu risca sa-si dea in vileag subterfugiul, Grigori sustine intreg programul de rugaciuni si posturi la care este dator preotul, cu atat mai mult cu cat, in noile imprejurari, el nu are o clipa de izolare, convietuind cu o sotie ce oricand poate fi martora, in fata parohiei, a credinciosiei lui sau, dimpotriva, a necredintei. Iata cum si-a trait ultimile saptamani dinainte de hirotonire.

                “Grigori s-a pregatit pentru preotie cum ar fi facut orice diacon. In timpul slujbelor religioase sau in singuratatea chiliei care i se rezervase, el se ruga cu aceeasi grija, cu aceeasi constiinta profesionala, unui Dumnezeu in care nu credea. Pe de o parte, voia sa joace dupa regula jocului, sa nu neglijeze nimic din exigentele misiunii sale. Pe de alta parte, gandul sau atipit, deprins cu exercitiile de pietate, inainta cu usurinta pe cararile rugaciunii; ii era tot mai usor sa se roage, mult mai usor decat sa se gandeasca la altceva, cu conditia sa se fi aflat intr-un loc convenabil, sa faca gesturile consacrate, sa-si fixeze ochii pe cate un obiect de cult. Nu avea credinta, dar deprinsese tehnica, si  – asa cum o dovedeste experienta misticilor – tehnica are in problemele spirituale o la fel de mare importanta ca si in cele trupesti, acrobatie, virtuozitate sau mestesug de orice fel. Anumite rugaciuni, cum ar fi rugaciunea domneasca, functionau fara ca el sa fi fost constient ca pornise mecanismul repetitiilor. Se rugau de la sine rugaciunile acestea. Se surprindea asupra faptului, din cand in cand.

                “Ia te uita, ma rog. Ce idiot. Cand oi fi inceput?”

                “Si nu numai ca repeta astfel cuvintele in sine. Cuvintele acestea duceau cu ele franturi de gand, franturi de atentie, ca si o carpa agatata de spita unei roti si care e dusa de rotirea rotii. O parte din eul lui repeta neobosit “Ai mila, Iisuse”. Ca si cum Iisus ar fi putut sa-l auda.

                “Uneori Grigori se surprindea nelinistit. “S-ar zice ca popii astia, cu manevrele lor, sunt pe cale sa-mi grefeze o bucata de piele de la ei; piele de crestin pe un petic al trupului meu… Doar n-o sa ma apuc sa cred…”.”

                Ba, credea! Credea fara s-o stie! Si nu numai ca ajunsese sa creada, dar mai si practica, in aceeasi totala nestiinta, rugaciunea neincetata, la care multi sihastri aspira, fara s-o atinga intotdeauna.

                Sa nu uitam ca, dupa preotire, Grigori a slujit Altarului douazeci de ani, cu seriozitate, ca nu cumva sa i se ghiceasca naravul de a consemna, in greceste, informarile lui cu privire la enoriasi, superiori pe linie bisericeasca, inchinatori intamplatori. A slujit neingaduindu-si nici o greseala, nici o scapare, nici o lenevire, nici o abatere. A fost preotul desavarsit, doar ca nu voia sa-si recunoasca faptul ca devenise credincios. Pupilele intelegerii i se deschisesera mai mult sau mai putin. “– Firea omeneasca nu s-a schimbat de la instaurarea socialismului mai mult decat de la venirea lui Iisus, spune Grigori, nu fara sarcasm.”

                Explicatia sarcasmului sau sta in defrisarea realitatii pentru prima oara fara ochelarii de cal ai propagandei; o face cu propria-i minte. Ea apare detaliata in cele ce urmeaza:

                “A indurat toate deceptiile tot mai amare ale preotului si ale agentului in misiune, ceea ce e mult pentru un singur om. A imbatranit. Incepe sa sufere de reumatism si devine mizantrop. Degeaba isi spune ca odata ce-si va rade barba va redeveni locotenentul de viitor care era acum douazeci de ani, asta nici macar nu-l mai face sa ranjeasca.”

                Noua sa stare de spirit ii inacreste toata rasuflarea, ii indurereaza toata miscarea.

                Vladimir Volkoff surprinde personajul atunci cand nu se mai poate suporta din pricina duplicitatii, cand, din disperarea adusa de impartirea inimii sale in doua, ajunge sa traiasca pe hotarul dintre continuarea tot mai sufocanta a falsului si autodenuntare:

                “Copiii, cu increderea lor indiscreta, il fac sa-i fie frica. Nu-i plac copiii; nu-i place sa-i insele pe copii. Cand da impartasania si cand lingurita de aur intra in gura fara dinti a unui tanc cu ochi misteriosi, Grigori simte totdeauna o senzatie de enervare extrem de violenta. Aproape ca-i ia la insulte pe parinti:

                ”– Stiti ce faceti? De ce va lasati progenitura pe mana minciunii? Eu sunt minciuna, se gandeste el de multe ori, cu la fel de multa solemnitate ca si Hristos spunand: “Eu sunt adevarul”.

                “Ii vine uneori sa urle in biserica (…):

                “– Nu lasati copiii sa vina la mine!

                “Nu urla si da mai departe impartasania, si murmura uneori la urechea unei mame sfasiate care face parte din tineretul comunist:

                “– Adu-l pe micul Vasia mai des. Trebuie ca mirosul de tamaie sa-i fie cunoscut inainte de cel al binelui si al raului.

                “Astfel ca joaca si rolul lui Hristos si pe cel al serviciilor secrete in acelasi timp.(…)

                “– Eu merg pe sarma intinsa asa cum Hristos mergea pe ape…”

                Pricepe, da, pricepe. Dar nu-i trece prin cuget ca ar putea schimba foaia. Nu: este comunist; e agent; are o misiune. Sufera tot mai mult datorita sfasierii sufletului. Nehotararea se plateste. Cel incapabil sa aleaga binele primeste pedepse de neinchipuit. Cea mai grea palma ce i-a manjit fata vreodata i-o va da un muribund, cu ultimile sale puteri. Dureroasa lovitura, cu atat mai mult cu cat Grigori este constient ca “un preot bun nu se limiteaza la a face niste servicii marunte aproapelui sau. Un preot bun nu e un cercetas. Un preot bun e un sfant.”

                Printre cei mai docti enoriasi, cat priveste religia, se numara si un batran, pe nume Ambrozie. Avea doar calitati; activa ca un ferment printre ceilalti credinciosi, om de omenie si de prea putina incredere in politica. Parintele Grigori il pretuia si se sprijinea pe ajutorul sau. Ambrozie se imbolnavi de cancer. Preotul il vizita, neluand seama la duhorile pestilentiale degajate de amarat; ba il deranja parerea ca rudele batranului s-ar fi zis ca-i asteptau moartea ca pe o usurare. Spovedania lui Ambrozie decurse astfel incat preotul fu uluit si enervat peste poate de increderea mosului in intelegerea lui Dumnezeu fata de faptele sale. Sfanta Impartasanie trecu cu bine. Urma un Sfant Maslu. Dupa acesta, cu o ultima revenire a vlagai, bolnavul ceru sa se deschida fereastra.

                “– Am deschis, spuse Grigori. Probabil ca nu mai poti sa simti si sa vezi. Ma auzi?

                “Ambrozie clipi. Buzele ii tremurau: mai era in stare sa surada? Daca suradea intr-adevar, era cu fatalism amuzat. Dupa cateva incercari nereusite, isi recapata suflarea si spuse:

                “– Cu atat mai rau.

                “Grigori ar fi suportat resemnarea, dar umorul sau ceea ce se parea a fi umor il exaspera. Se aseza pe marginea patului, se apleca cat mai aproape de omul de alaturi, avand pe buze o intrebare scandaloasa:

                “– Ambrozie! Ambrozie! Chiar nu ti-e frica de moarte?

                “Ochii lui Ambrozie, pana atunci tintuiti pe un punct de pe tavan, se rotira cu greutate spre Grigori si i se oprira pe tampla lui stanga.

                “– De ce frica, intreba intr-o soapta care mai putea fi inca inteleasa usor. Le e frica celor care nu stiu. Dar eu stiu. L-am citit pe Sfantul Macarie, Sfantul Macarie din Alexandria. Acum ingerul meu are sa vina sa ma mangaie. Trei zile. Pe urma ma duc in cer. Il salut pe Domnul Dumnezeu. Vizitez Paradisul. Il laud pe Domnul sase zile. Imi uit tristetea. Dar ma chinuie greselile. Ma intorc la Domnul. Il salut. Cobor iar. Vizitez infernul. Ii plang pe cei blestemati. Treizeci de zile. In a patruzecea ma intorc sus. Domnul ma recunoaste pentru totdeauna dupa drepturile mele. Asta e.

                “Grigori nu mai suporta. Se apleaca si mai mult, nasul lui aproape il atinge pe cel al muribundului pe care-l scutura:

                “– Idiotule, nu exista nici Paradis, nici Infern, nici Dumnezeu. Astea-s povesti pentru babe. In cateva minute ai sa fii mort. Ai sa putrezesti si nu are sa mai fie nimic. N-ai sa simti nimic, n-ai sa mai gandesti, n-ai sa mai fii. Eu nu sunt preot, sunt agent al guvernului platit ca sa va pun pe fise. Ma auzi? Ma auzi?

                “Asta e marea ispita, si Grigori i-a cedat! Cea mai mare dintre ispitele lui ca preot, cea mai mare dintre ispitele lui ca agent, aceeasi. Intr-o clipa de slabiciune si-a tradat amandoua misiunile in acelasi timp. Se trage indarat; il priveste pe Ambrozie cu dorinta mai plina de furie ca acesta sa-l fi inteles si speranta cea mai fierbinte ca el sa nu fi inteles nimic. Ambrozie nu pare sa reactioneze. Pare doar mai crispat decat adineaori. E o iluzie? Nu, toti muschii i se incordeaza, trupul incepe sa i se arcuiasca, nu mai respira, strange aer in piept. E agonia? Grigori se trage si mai mult indarat. A inteles oare Ambrozie? Frica de moarte l-a intepenit astfel deodata? Dintr-o data ochii i se opresc asupra lui Grigori; scoate un strigat ragusit, dar rasunator.

                “– Fiule! Fiule! Nu crede asta! E o minciuna! E o…

                “Nu ajunge mai departe. Grigori apuca una din perne si o aseaza cu amandoua mainile peste fata care urla acum a lui Ambrozie asa cum adineaori pe fruntea lui linistita aseza o clipa Cartea Sfanta.

                “Cateva secunde, doua tresariri, trei secunde inca, siguranta. Grigori se ridica, tinand in mana perna cu care si-a indreptat greseala.

                “Cateva bale pe albul pernei. Incet, preotul le sterge cu maneca sutanei uzate.”

                Grigori nu se mai stie impaca nici macar cu sine insusi – sau: mai ales. Glasul constiintei il chinuie neincetat: ‘Esti un om cu doua fete! Esti si indrumatorul credinciosilor, nadejdea lor, stanca de care se agata ei; dar esti si vanzatorul lor, o iuda, ce este mai abominabil pe pamant, o otreapa in care nimeni nu poate avea incredere; un preot de nimic, fara nimic sfant!’. Pe terenul minat de glasul constiintei, diavolul strecoara o ispita: ‘Divulga-te, prin asta dezvaluindu-i nenorocitului astuia ce trage sa moara ca traieste o minciuna, crezand spusele Bisericii! Doar astfel iti vei dobandi linistea. Rapindu-i-o pe a lui! Demasca-te!’. Simtea ca daca dadea ascultare vocii insinuante, impingand spre adevar pe comatic, stingandu-i ceea ce lui i se parea ‘orgoliul’ credinciosului – il numea ‘orgoliu’ deoarece numai un orgolios putea crede ca exclusiv crestinii cunosteau adevarul, cand era evident pentru Grigori ca adevarul sta in stiinta – scapa de obsesia ca nu era chiar exclus sa stapaneasca adevarul pana si unul ca Ambrozie; iar el, Grigori sa se fi inselat… Dupa marturisire, Ambrozie era un pericol: sa moara!

                In cuvintele autorului, cele gandite de Grigori pe tot parcursul existentei sale duble sunau astfel:

                “Un agent de informatii deghizat in preot. Spune-i cuvintele astea infricosatoare, satanice, oricarui credincios. Ce-si va inchipui imediat? O fiinta sordida, lipicioasa, demna de dispret, un prefacut, un las, un taler cu doua fete, respingator si josnic pana dincolo de puterea de a ti-l inchipui. Sunt eu acest personaj? Nu. Eu sunt un ofiter, care ar fi putut sa faca in armata regulata o cariera stralucita, sunt un om care gandeste, capabil sa ia hotarari, sa tina piept, sa modifice mersul lucrurilor. Pot sa par odios dar nu sunt josnic.

                Or, reactia disperata a cancerosului, care voia cu ultimul sau strigat sa-l ajute pe preotul sau sa se mantuiasca si el prin credinta, il nauci: in loc sa ucida credinta – asa cum isi facuse socotelile ca va izbuti cu cateva cuvinte doar, credinta triumfa si-n moarte impotriva necredintei sale, intarita in iertare si bunatate impotriva lui, impotriva a tot ce facuse indoctrinarea comunista din el. Palma ca aceasta nu mai primise Grigori niciodata in viata. Prin ea, celalalt il reducea la zero. Iar in spatele celuilalt izbandea Hristos. Ura impotriva celui puternic, ca si precautia de a face pierduta spovedania sa, sa nu se afle ca s-a tradat, il determinara sa treaca la sufocarea bolnavului. Grigori a savarsit o noua crima, ca pe timpuri…

                Nu era singura ce-l ispitise. Intreaga-i viata era o ispita – cum dealtfel, stau lucrurile cu toti oamenii. Dar cu Grigori, mai presus de toti. Din insasi optiunea sa initiala de a sluji tradarea de semen, activand pentru serviciile speciale, survenea cumplita sa dezumanizare:

                “Sunt preot, se gandeste el, si asta implica o serie de functii distincte. Am sa am, incepand din acest moment, relatii speciale cu Dumnezeu, cu superiorii mei, cu tovarasii mei, cu enoriasii mei. Va trebui sa dau ascultare, sa celebrez, sa dau invataturi si ajutor. Va trebui de asemenea sa rezist pasiv regimului. Nu mai am voie sa dau pumni acum cand sunt sfintit. Am sa indur toate umilintele cu supunerea care i se cuvine agentului in misiune. Am sa-mi primesc rasplata mai tarziu (…). Regimul are vreme. In ce-i priveste pe superiorii mei, disciplina militara e totul; ei n-au sa se planga de mine. Eu sunt obisnuit. Asta n-are sa ma impiedice sa-mi tin fisele la zi.(…) In ceea ce priveste legatura cu Dumnezeu, cu ce numesc ei a fi Dumnezeu, n-am decat sa ma refer la instructiile privind antrenamentul pentru falsele legaturi telefonice. Formezi un numar inexistent, asculti discul care-ti repeta la nesfarsit: “Nu exista numarul pe care l-ati format”, si tu vorbesti inchipuindu-ti de fiecare data ca celalalt iti raspunde si tu dandu-i replica pe cat se poate mai putin precis. Am sa stau la capatul de aici al firului. La celalalt capat, nimeni. Am sa vorbesc in microfon si am sa-mi aud propria rasuflare in membrana receptorului. (…) Asta-i tot.”

                Un program de viata pentru cel caruia nu-i parvine vederii nici un petic, cat de mic, de cer albastru si liber. Omul in pestera, asa cum ne-a grait Platon despre el. Numai ca spre deosebire de omul filosofului elin, acesta al lui Vladimir Volkoff intra in pestera de buna voie si din convingere; intra in iad, din convingere. Poate fi nascocit ceva mai cumplit?

                Ei bine, o a doua mare revolta survine in sufletul sau, in urma unei noi arestari si a unei neintrerupte anchetari cu curentul electric. De data aceasta Grigori s-a desprins… Este pentru intaia oara slobod cu adevarat fata de comunisti si gata sa se predea Domnului Dumnezeu rabdatorul.

                In ultima clipa, cand sa fie eliberat, este vestit ca in aceeasi dimineata, sotia lui a suferit un accident rutier si ca a murit.

                Superiorii ii deschisesera calea spre episcopat.

                In concluzie, ma veti intreba, Chemarea auzita in atatea randuri de locotenentul ucigas Grigori va da roade?

                Va voi raspunde: roadele le cunoaste numai Dumnezeu. In cazul acesta precis, al personajului unui roman, roadele le cunoaste autorul care si-a incheiat cartea aici.

                Ceea ce am castigat noi este constiinta ca pana si un ticalos ca Grigori are dreptul la Chemarea lui Dumnezeu; ba o si intelege. Cu cat mai mult cei drepti…?

14. CHEMAREA PRIN VISE

              Astazi vom cauta impreuna Chemarea la Credinta intr-un teritoriu straniu, cu care suntem toti obisnuiti, dar pe cat de cunoscut ne este pe atata ne ramane de nefamiliar si ne intriga de cate ori facem cativa pasi si patrundem in interiorul lui. La ce ma refer?

                La vise.

                Suma dintre ascultatorii mei, auzindu-ma mentionand despre ce vom vorbi, au jubilat, deoarece exista parerea ca visele sunt profetice; de aceea se publica din cand in cand carti de dezlegare a viselor, numite ‘‘Chei’’; ele au inceput a fi scrise inca din timpurile antichitatii; la fel, s-au redactat relatari ce  pledeaza pentru aceasta caracteristica a viselor; ele sunt prezente pana si in “Vechiul Testament”.

                Nu eu sunt acela care sa aduca vreo lumina in aceasta privinta. Trebuie sa fii foarte inaintat in asceza si mistica pentru a avea o opinie limpede si adevarata, vrednica a fi impartasita si altora, cu privire la caracterul profetic al viselor. Mai mult, voi pleda pentru ca ele sa nu fie considerate ca atare decat atunci cand viata ne este supravegheata de un duhovnic cu mari puteri de patrundere in suflet si cu o stiinta a binelui si raului ce o depaseste pe cea comuna. Martor imi este “PATERICUL”, aceasta minunata culegere de istorisiri exemplare din vietile pustnicilor, ce abunda in prezentari de vise inselatoare, infatisate constiintei de fortele dusmanoase omului si lui Dumnezeu.

                Altii, intimi ai psihologiei moderne – de tipul psihanalistilor sau practicantilor psihologiei abisale –, vor stramba din nas dispretuitori, socotind ca visele sunt emanate din subconstient si n-au nici o legatura cu dezlegarea viitorului. Ii voi intreba doar: De unde stiti ca subconstientul nu este un alt nume pentru iadul din noi insine? Ar fi interesanta o incursiune in domeniul unei atari paralele, cu atat mai mult cu cat, daca s-ar dovedi vrednica a fi sustinuta, ea ne-ar conduce la ideea ca subconstientul constituie un iad controlabil. Insa nu vom intarzia nici aici.

                ‘Atunci de ce sa vorbim despre vise?’, ma veti intreba. Iar eu va voi raspunde: ‘Pentru ca visele, ca orice manifestare a vietii noastre psihice, o oglindesc pe aceasta mai mult sau mai putin fidel; iar noi convorbim despre Glasul Constiintei, dupa cum cautam si reflectarea Chemarii lui Dumnezeu in aceeasi Constiinta, deci stam de vorba despre niste fenomene ale vietii psihice. Or, fiindca exista banuiala generalizata ca visele ascund un adevar, ma simt obligat sa cercetez aceasta banuiala – poate nu pana la capat, ci cat este necesar pentru a cobori o noua treapta spre profunzimi, ca sa spun ca v-am fost si eu de folos intrucatva. Si cum am luat obiceiul sa discutam mult despre conditia omului in detentia cea mai crunta ce se poate inchipui, adica in inchisorile comuniste pentru politici, deoarece in ele omul s-a putut descoperi in ce are el cel mai rau si cel mai bun, fiind vorba despre o conditie de limita, ne vom indrepta si astazi catre portile grele ale inchisorilor in care vom bate iar.

                Familiarizat cu fascinantele vise relatate in memorialistica de detentie a conationalilor nostri, victime ale regimului de teroare comunist, m-am bucurat sa am prilejul a le compara cu cele ale unui detinut politic din Spania razboiului fratricid. Ma gandesc la publicistul englez de origina maghiara Arthur Koestler si la cartea sa de amintiri “UN TESTAMENT SPANIOL”. Corespondent al cotidianului londonez “News Chronicle”, el a fost arestat de falangisti si, deoarece publicase in Marea Britanie un volum neagrat de ei, a fost condamnat la moarte. Spre norocul sau, dupa patru luni de la judecata, fu eliberat.

                Iata textul in cauza:

                ”In timpul noptii, mi s-a prabusit patul. M-am regasit pe podea, visand ca am fost impuscat. Aceasta confirma urmatorul fapt de mirare: fractiunea de secunda scursa intre troznitura si desteptare este suficienta pentru imaginarea retrospectiva a unei intregi povesti preliminarii. Perceperea de catre ureche a busiturii nu va ajunge la constiinta decat atunci cand povestirea improvizata se va fi incheiat. Pana in acea clipita troznetul asteapta in anticamera.”

                Comentariul psihologic al autorului surprinde un proces complex din activitatea creierului: Perceptie – Imaginare explicativa – Constientizare tardiva a perceptiei precedente, ramasa inca neconstientizata – Valorificarea ei in cadrul scenariului imaginat, valorificare fara legatura cu adevarata origine a perceptiei.

                Se pot adauga si altele. Explicarea conforma realitatii a zgomotului este ca el s-a datorat deteriorarii patului. Imaginarea retrospectiva subsecventa, indiferenta la realitate, duce pana la capat temerile surde din subconstient, ce au tot crescut de la arestarea visatorului si pana in noaptea cu pricina. Aceste temeri au fost incurajate pe parcursul detentiei de numeroasele executii nocturne din penitenciar, al caror martor indirect fusese Arthur Koestler, groaza aglomerata in timp, gata de explozie, sufocanta. Scenariul visului provoaca deversarea fricii depozitate in memorie, deversare necesara vietuirii mai departe a visatorului apasat de spaima pana la limita suportabilului. Prin acest scenariu, strigoii mortii violente impuse au fost  eliminati din subconstient; macar partial. In urma visului, se presupune ca Arthur Koestler isi curatase, fie si cat de putin, interiorul psihicului, putand iarasi coabita cu sine insusi.

                Ziaristul nu se margineste la cele de mai sus, ci incearca si schitarea unei vederi de ansamblu:

                “Acest vis al impuscarii constituie o exceptie; in noptile celelalte nu am decat vise agreabile. Niciodata n-am avut vise atat de frumoase. Adeseori rad in vis si aceasta ma desteapta.

                “Pe langa asta, animale frumoase, peisaje grecesti, de asemenea fete nostime, fara erotism. Dealtfel, devin din ce in ce mai cast; citind, ma bucur daca eroii nu se culca unul cu celalalt si daca toate decurg conform onoarei. Altcandva, era dimpotriva.”

                Pentru intelegerea universului oniric al lui Koestler, in acea epoca, este necesar sa aruncam o privire asupra existentei sale celulare. O inchisoare civilizata – poate cea mai comoda din Europa anilor ‘30, dupa cum ni se lasa de inteles. Carti de citit; vizite saptamanale ale familiilor, in cazul celorlalti detinuti; in cazul sau, vizite ale consulilor; creion, hartie de scris; dreptul la cumparaturi de alimente de lux si vin, de la cantina penitenciarului; dreptul la scrisori; acela de a avea bani asupra ta; dreptul la frecventarea frizeriei interne; acela de a juca fotbal, capra si de a te plimba cat era ziulica de lunga; vizite in celula ale gardienilor, pentru ‘a mai schimba o vorba’ cu tine; absenta totala a bataii si torturii etc. Intr-o atare atmosfera nu este surprinzator ca visele au un aer paradisiac si sunt lipsite de consistenta.

                Intr-aceasta consta unul dintre izvoarele deosebirii dintre visele ziaristului londonez si cele ale romanilor detinuti, care n-au cunoscut o secunda cand amenintarea cu violenta sau moartea sa nu planeze asupra lor, care au fost permanent injositi, agresati, aruncati in bratele disperarii.

                O alta sursa a acestei deosebiri sta in cultura din care descind visatorii. Arthur Koestler provine dintr-una rationalista, rece, in care religia nu are pondere launtrica mare si in care superstitiile au fost in buna parte eradicate prin urbanizarea mediului rural. Pe cand noi urcam dintr-o cultura traditionala, sateasca, patriarhala, lirica si suntem induhovniciti de ea si de Ortodoxie. Ortodoxul traieste launtric; anglicanul, catolicul, calvinul o fac prea putin. Pentru noi, trairea launtrica se imprumuta masiv din mituri, legende, credinte, iar realitatea este colorata de acestea. Realitatea nu ne izbeste constiinta de-a dreptul ci, mai intai, ea coboara in subconstient, ca abia dupa aceasta scalda metaforica si simbolica, sa fie constientizata. De aceea – si cu atat mai mult – ‘realitatea onirica’ are, pentru detinutul roman, o deschidere spre un profetism jinduit.

                Odata cu discutarea acestor vise de detentie nu se istoveste interesul ce ni-l starneste scrierea “UN TESTAMENT SPANIOL”, asta fiindca autorul isi pomeneste si visele din libertatea ulterioara, in cari se revede inchis.

                “Adeseori noaptea ma trezesc crezandu-ma inca in celula 40 si inchipuind in fata ferestrei mele o dunga alba – semn al interdictiei – pe solul marei curti interioare intunecoase.

                “Iar si mai frecvent visez ca trebuie sa ma intorc in celula 40, pentru ca am uitat acolo ceva. Ghicesc vagamente despre ce este vorba.”

                Pana la o imbunatatire a vietuirii sale, din izolarea totala la beneficierea de toate drepturile celorlalti detinuti politici expuse mai adineaori, privind pe fereastra, printr-o sita de fir metalic, la jocurile si deambularile confratilor de temnita, Arthur Koestler, ar fi vrut sa comunice cu ei. O bucata de timp nu pricepea de ce aceia nu raspundeau semnelor adresate lor, pana ce un puscarias i-a atras atentia ca o dunga varuita pe pamant, in curte, le semnaliza limita pana unde le era ingaduit sa se apropie de el. Va sa zica, acea “dunga alba” simboliza imposibilitatea unei relatii cu semenii, interdictia de a comunica, repet.

                Totusi, si aici intervine o taina a psihologiei detinutului, – indiferent pe ce meridian si sub cizma carei tiranii ar suferi –, publicistul britanic observa:

                “Exista in noi un mecanism curios ce coloreaza experienta devenita amintire. El actioneaza fara grija, culorile se scurg amestecandu-se unele cu celalalte ca balele si cu atat mai feerice par. Deseori, noaptea, cand ma destept, resimt nostalgia casei mortii din Sevilla si imi imaginez ca – intocmai astfel stau lucrurile – nu am fost nicicand atat de liber ca acolo.

                “E un  simtamant bizar si totusi foarte viu. Duceam o viata regulata in curtea mare interioara; proximitatea constanta a mortii o apasa si ansamblul o usura. Ni se luase sarcina oricarei raspunderi. Majoritatea dintre noi nu se temea de moarte ci numai de a muri si erau ceasuri cand depaseam pana si frica de a muri. In acele ceasuri, eram liberi…, insi fara umbre, concediati din randurile muritorilor; era experienta libertatii celei mai absolute pe care o poate cunoaste un om.

                “Aceste ore nu revin niciodata si tot ce ne lasa ele este sentimentul de a fi uitat ceva in celula 40.”

                Acest sentiment al libertatii in temnita, il confirm pe Koestler, invinge simtamintele dependentei, claustrarii, interdictiei. Este adevarat ca pieirea raspunderilor sociale ce le aveam in libertatea anterioara retinerii noastre asuma partial circumstantele nasterii sentimentului de libertate.  Dar, conform experientei ziaristului englez insusi, in inchisoare apar alte raspunderi, generate de noile prietenii legate si de grija pentru om in general, impusa de un regim identic de vietuire in cadrul caruia solidaritatea are un cuvant important de spus.

                Socotesc ca simtamantul libertatii in temnita provine mai ales dintr-un contact mult adancit cu sinele, fata de legatura noastra cu noi insine ce ne caracterizeaza starea de libertate fizica. In sfarsit, omul are ragazul si independenta necesare cunoasterii de sine, analizei de sine, pozitionarii sale in univers, fata de aproape si de Dumnezeu. Arthur Koestler nu si-a pus toate aceste probleme, insa nici nu-i putem refuza contactul cu aceasta stare complet desprinsa de indatoririle obstesti, in care stare – finalmente! – te cunosti, stai de vorba …si cu tine. Or, noi care suntem apti de entuziasme ce ne schimba cursul vietii, chiar si pana la a ne pierde mintile, in contact cu ceilalti, la descoperirea adevaratului lor chip, cu cat mai antrenati se cuvine sa fim de descoperirea eului nostru!

                Sa iau o pilda din “UN TESTAMENT SPANIOL”, din care reiese cat de profund a avut autorul cartii sansa de a se cunoaste:

                “Mi se intampla uneori, in cursul unei crize de disperare, sa-mi recit de treizeci, de patruzeci de ori, pe parcursul unui ceas, acelasi vers, pana ce sa ma gasesc intr-o stare de transa si, astfel, sa depasesc criza. stiam ca realizam morisca cu rugaciuni, mataniile, tam-tam-ul monoton al padurii virgine, magia verbala a primitivilor. Dar avea efect, desi o stiam.

                “Obtineam acelasi rezultat printr-o metoda exact opusa acestor procedee de amortire si ce consta, dimpotriva, in cele mai lucide speculatii abstracte.

                “Ma agatam mai intai cu putere de un fir al meditatiei, consideratiile lui Freud, de pilda, asupra mortii, asupra nostalgiei mortii, asupra dorintei de a muri. La capatul catorva minute avea loc o excitare a imaginatiei, iar speculatia riguros logica sau ce parea ca atare dobandea intensitatea unei halucinatii. Apoi sosea linistirea, criza trecuse. Puterea curativa a acestor doua metode rezida in aceea ca reprezentarea nuda a stalpului de executie tocmai se ratacise in problema generala a fiintei si a muritului, deprimarea individuala in deprimarea biologica universala, asemeni felului in care tensiunile si vibratiile unui post receptor de telegrafie fara fir se scurg prin conductul pamantului in rezervorul colectiv; astfel imi conduceam deprimarea in pamant.

                “Pe scurt, invatam ca spiritul dispune de ajutoare pe care nici macar nu le banuieste in timpurile normale si pe care le descopera doar in imprejurarile anormale. Datorita lor ajungem sa suportam ceea ce este la drept vorbind de nesuportat de catre constiinta, dupa ce au provocat in noi un soi de stupoare sau o forma de extaz. Tehnica pe care o foloseam sub apasarea condamnarilor la moarte consta din exploatarea artificiala a acestor surse.

                “Stiam, pe deasupra, ca in momentul decisiv, adica atunci cand urma sa fiu pus la zid, acest mecanism avea sa intre in functiune in mod automat, fara interventia mea. Imi aminteam cu exactitate impresia pe care o avusesem pe scara casei lui Sir Peter in clipa cand asteptasem glontul, acea impresie fantastica a unei dedublari a persoanei, ce te face sa actionezi automat sub privirea constiintei tale, care te observa ca un strain, cu o relativa indiferenta si fara sa intervina. Stiam ca in ultima clipa te bucuri de un soi de stare lucida: constiinta face in asa fel incat sa nu asisti treaz la propria ta pieire. Nu-si da pe fata secretul disparitiei ei, dupa cum nici pe acela al trezirii sale.

                “Nu vedem bezna: patrundem in ea cu ochii inchisi.

                “Iata de ce situatiile traite nu sunt niciodata la fel de cumplite ca reprezentarea lor. Natura are grija sa nu lase copacii sa creasca pana la cer; iar copacii durerii sa nu o faca mai mult decat ceilalti.”

                Prin contactul cu Sinele si nu prin melopeea repetarii versului, nu prin speculatiile abstracte, ci prin descoperirea fortelor proprii ignorate pana atunci, prin acest contact cu Sinele prilejuit de singuratatea totala si completa izbutea Arthur Koestler sa ridice un colt al draperiei ce il ascunsese lui insusi pana a fi ajuns in puscarie. Cu aceasta ocazie, sorbea o gura de libertate, inconstient ca acea intalnire cu el insusi, ca revelator al Existentei, deci al lui Dumnezeu si tainelor Lui, asta insemna, si NU abstragerea din lantul raspunderilor sociale, cum presupuneam mai inainte, nu abstragerea din ele, ci eliberarea din lantul evenimential si al materiei grosolane, eliberare insotita de descifrarea legilor psihologice, ba chiar duhovnicesti; aceasta descifrare era aceea care-i dadea senzatia nemaiintalnitului.

                Odata pus in libertate, cismeaua cu apa vie seca. Nu se mai vazu, nu se mai cunoscu; isi pierduse umbra si urma.

                Se uitase pe sine insusi. De aici, acea atat de exacta (si poetica, in acelasi timp) interpretare a viselor ce-i sopteau ca uitase ceva in celula 40 si ca era musai sa revina acolo. Repet: se uitase acolo pe sine, cel ‘eliberat’, in sensul duhovnicesc. Nu se mai putea regasi si nu avea sa se mai regaseasca niciodata. Pentru ca adevarata libertate o cunoscuse numai in inchisoare.

                Prezentarea celor doua vise ale lui Arthur Koestler ne-a folosit sa impartim visele in: 1. cele obisnuite, de interpretare a realitatii nocturne in raport de obsesiile personale si 2. cele ce au a ne grai despre adancul fiintei noastre si a ne da o lectie asupra structurii noastre duhovnicesti si a relatiilor ei cu Dumnezeu, vise formative – in cel mai nobil inteles al cuvantului.

                Plecand de la aceste constatari, ne vom reintalni peste o saptamana pentru a ne adanci in universul oniric al temnitelor romane si a cerceta in ce masura el este si o cale a Chemarii la Credinta si in ce fel poate fi aceasta.

15. VISELE  INVIERII,  DECADERII

SI  ELIBERARII

In continuarea discutiei precedente va voi aduce la cunostinta visul pe care l-a avut profesorul Onisifor Ghibu in Saptamana Patimilor, in lagarul de la Caracal, in 1945, deoarece oglindeste tema preponderenta a zilelor precedand Invierea, ce bantuia cugetele lagaristilor internati si bineinteles pe acela al povestitorului. El consemneaza in “ZIARUL DE LAGAR. CARACAL – 1945”: “Parca murise in bratele mele maicuta sau Veturia.” A numit-o pe sotia sa. “Se adunase la trup ca un copil mic. Am ramas uluit de o asemenea intamplare, cu care nu voiam sa ma impac nicidecum si, deodata, moarta a inceput sa invie, sa se imbujoreze la fata si sa zambeasca. Parca era, totusi, Veturia.” Nu este un vis de trecut cu vederea, tinand seama de perioada calendaristica (ma refer la calendarul bisericesc) cand a avut loc, cat si la starea deplorabila a nadejdilor visatorului, brusc luminate, prin vis, de apropierea Pastilor.

                In cele ce urmeaza, il voi ajuta pe cititor sa-i patrunda intelesul.

                1. La inceputul relatarii visului si in incheierea ei, constatam confuzia dintre mama si sotie, ca personaj principal; in final, confuzia tinde sa se rezolve, fara ca iesirea din ea sa reprezinte o optiune definitiva: visatorul se decide pentru sotie, ca personaj al visului sau, ramanand la  termenii nesigurantei – “parca … totusi”.

                2. Visul este cladit pe doua intamplari antitetice: moarte si inviere.

                3. Ambele sunt insotite de anumite fenomene naturale (cel dintai hiperbolizat): moartea micsoreaza trupul (batrana mama redevine copil); inviata se roseste iarasi in obraji si surade, ca pe timpul vietii.

                4. Mai exista o traire vrednica de mentionat: daca moarta este mama visatorului, el – fiul – o tine-n brate, pe ea – devenita copil –, ca un parinte pe fiica sa, iar parintele – mama-copil – se afla in pozitia de altcandva a feciorului ei. Adica o inversare de personalitati ce, probabil, constituie si cheia visului.

                5. E important de repetat ca visul a avut loc in noaptea precedand Saptamana Patimilor, saptamana ce introduce Invierea Domnului.

                Acum ca am facut sublinierile necesare patrunderii in codul visului, sa incercam sa ne apropiem de intelesul sau, prin decodare si comentarea celor scoase la iveala.

                A. Marea si pamantul sunt receptacolele vietii si simboluri ale uterului matern. Mama, prin inversare, simbolizeaza aceste doua elemente (nu marea pomenita, ci apa). Gaia, Rhea, Hera, Demeter, Isis, Ishtar, Astartea, Kali, sunt simultan zeite mume si ale fertilitatii.

                Mama iti da viata si-ti ramane adapost, siguranta, caldura, odihna, izvor al hranei, aparator, indrumator, prieten. Dar reprezinta si pericolul ca, prin prelungirea vietuirii in trupul ei, sa te sufoce ingustimea lui. La fel, a sta agatat indelung de fustele sale, dupa nastere, sub calauzirea ei, in umbra vointei sale, presupune o castrare a personalitatii copilului, o devorare a vietii lui de catre genitoarea sa. De aceea, mori pentru mama (iesind din trupul ei) si te nasti pentru pamant, pentru o viata noua, sub obladuirea unei mume noi – pamantul cu legile sale –, o muma potrivita noului stadiu. Moartea finala te ofera hrana acestei mume de pe urma, pamantul. Relatia mama-copil este ambivalenta, iar ‘moartea’ (ruperea cordonului ombilical) reprezinta o nastere. Aparitia unei mume noi, simbolice – pamantul –, pregateste primirea solului ei personificat: femeia iubita – sotia, in cazul de fata. Echivalenta dintre mama si sotie este usor de facut. De ambele ne leaga cea mai intensa dragoste posibila omului pentru vreun semen; aceasta iubire cuprinde recunostinta, admiratia, mila, dorinta de ocrotire (primita si oferita), intelegerea si cerinta de a fi inteles, impacarea datorata satisfacerii reciproce a tuturor nevoilor; si toate celelalte sentimente nobile si generoase.

                Dogma crestina insista asupra fecioriei Mariei; prin aceasta incurajeaza dezvaluirea ca ea, fiind fiica lui Dumnezeu – ca noi toti –, este si mama lui Dumnezeu,  in calitate de mama a Pruncului Dumnezeu, deoarece Iisus este Dumnezeu, deci parintele tuturora, dar si Fiul lui Dumnezeu. Primind conceperea prin Duhul Sfant, ea este Maica lui Iisus, aceea care a fost fecundata, spiritual vorbind, de Dumnezeu. Pe atari adevaruri revelate se bizuie constructiile onirice in care inversarea de personalitati (mama si sotie), in sensul aratat, este posibila. In calitate de fecioara, Maria intruneste intreaga potentialitate a lumii; in calitate de mama, ea devine mijlocul direct al Creatiei. Cele doua reprezentari nu se opun intre ele, ci se continua, mijlocind interventia principiului creator.

                Mama reprezinta un arhetip; cel mai insemnat. El este asimilat inconstientului, lui ‘anima’, din care urcam spre constiinta.

                B. Moartea constituie pieirea absoluta a ceva viu si pozitiv. Ea repeta nasterea (in masura in care aceasta constituie moartea starii fetale); insa, dupa cum nasterea-moarte desemneaza trecerea intr-o noua forma a vietii, la fel, moartea presupune o noua mutatie intr-un alt stadiu, necunoscut anterior, deci o alta nastere. Moartea este legata de simbolica pamantului, din care face parte si simbolizarea maternitatii. E ineluctabil legata de conceptul mamei, deci al nasterii; este un alt aspect al nasterii. Dupa cum fatul nu se poate indrepta decat spre nastere (‘moarte’ – in raport de stadiul de fat), la fel omul nu se poate indrepta decat catre moarte, un alt fel de nastere. Ce stadiu inedit pregateste apropierea de moarte? Iadul sau Raiul. Acestea sunt numele starilor viitoare si s-ar spune ca liberul arbitru ingaduie optiunea intre o stare si cealalta, inca din cursul existentei terestre. Aceste stari coexista in noi inainte de moarte (in cursul vietii); moartea face posibila disjungerea lor, alege binele de rau, alege viul de forma lui viitoare, caci moartea coexista in noi cu viata, dupa cum viata extrauterina coexista cu viata intrauterina, ca destin inevitabil. Orice initiere presupune moartea omului vechi.

                Toate acestea inlesnesc ajungerea la acceptarea rationala a invierii, ca posibilitate postuma, desi nefireasca, adica potrivnica legilor naturii, cum le cunoastem azi – si directiei impuse de acestea, dar nu si legilor duhovnicesti.

                Invierea este un dat al Crestinismului. Speranta credinciosului este invierea in trup, confirmata de Hristos apostolului Toma, prin existenta reala a ranii Sale.

                Atari cunoasteri ingaduie scenarizarea din visul de la care plec.

                C. Exista o alta inversare de personalitati in acest vis, ce trebuie mentionata. Este cunoscut ca in vis, cel mai adesea, vedem ca in oglinda, adica invers decat in diurn. In acest caz, trebuie considerat ca personajul ce a murit si a inviat nu este nici mama, nici Veturia, ci este visatorul insusi, visatorul care a trecut, la nasterea sa, prin moartea ca fat si invierea sub soare, cand a fost luat in brate si leganat de mama, inlocuita mai tarziu de sotia sa, visatorul care traieste cu atata intensitate Saptamana Patimilor ce pregateste moartea si invierea ‘nadejdii’ noastre, Iisus Hristos, deci a tuturor sperantelor noastre, mai ales acelea ale eliberarii.

                Va sa zica, ne amintim ca visul a avut loc in saptamana precedand Invierea, cand ideea Invierii framanta sufletele celor din lagar. E limpede ca subconstientul visatorului a inlocuit propria persoana cu un alter ego: mama sau sotia (neclar definite deoarece ele, impreuna, simbolizeaza Muma primordiala, matricea Vietii), care alter ego se imputina de la o clipa la alta, dupa cum profesorului Ghibu, in realitatea diurna, i se reducea personalitatea datorita limitarilor aduse de conditiile privarii de libertate.

                Apoi venea incurajarea, cu caracter, oarecum profetic: VEI INVIA! Caci pluteau in aer, pentru toti, miresmele resurectiei din morti.

                Acest vis cu care am inceput, in ordinea transcrierii este precedat de un altul, mai putin limpede la lectura. L-am citat pe precedentul mai intai deoarece el arunca o lumina foarte bogata asupra starii de spirit a memorialistului, in cursul detentiei din 1945.

                Acestalalt vis (din noaptea anterioara) suna dupa cum urmeaza:

                “Am ajuns cu trenul in gara Stana, dar trebuia sa continui drumul. M-am dat putin jos din tren, sa-mi vad casa si gradina. In fata casei era un car-platforma, din care soldatii aruncau cu furcile cucuruz in pod. Am strigat de departe la ei. Casa era destul de schimbata. Gradina rasturnata. Pe unde fusesera cararile cele frumoase, erau numai rapi uriase.”

                Visul este unul al calatoriei, dar nu al uneia initiatice, ci doar de indepartare de destinul personajului, asa cum l-a cunoscut el pana atunci, realizata de vietuirea in lagar. Un popas ii ingaduie o privire asupra trecutului sau cel mai luminos, adica o privire aruncata asupra proprietatii sale de la Stana, ce simbolizeaza intreaga fericire a existentei de pana atunci a familiei lui Onisifor Ghibu. El constata trei modificari ale trecutului de care s-a despartit prin absenta: schimbari survenite in infatisarea cladirii (nementionate in amanunte, deoarece nici visatorul nu era constient ce modificari anume in viata sa aducea detentia; nu stia nici macar, la ora visului, daca era definitiv epurat din invatamantul superior sau nu); distrugerea cararilor, preschimbate in rape (simbolizand neputinta visatorului de a se mai folosi de drumurile prin zile, cunoscute si indragite); si stricarea gospodariei de catre oameni in uniforma care se purtau fara grija, nici precautie, cu bunurile sale, iar aceasta o faceau pe picior de plecare, adica din mers, dintr-un timp ce a navalit asupra sa si aflat in plina curgere (carul-platforma). Nu este dificil sa citesc in aceste personaje o simbolizare a soldatilor de paza a lagarului, pe mana carora incapuse Onisifor Ghibu si, mai ales, a ceea ce reprezentau ei: Forta politica opresiva. Ruperea de trecut este explicata prin prezenta uniformelor, oarecum instapanite asupra domeniului paradisiac ce-i apartinuse pana la arestare, ca si de prezenta trenului (trenul vietii) a carui oprire in dreptul Stanei este de scurta durata. Ele – simbolizand deci irumperea in existenta visatorului a coercitiei, luarea in stapanire a soartei sale viitoare – umplu podul casei cu cucuruz adus de tren. Adica pregatesc hrana zilelor, anilor ce vor urma, o hrana dupa alegerea soldatilor, dupa hotararea Puterii. Podul simbolizeaza cu claritate mintea visatorului: in ea se depoziteaza cele din cari se va cladi viitorul lui, atunci cand fericirea trecuta se afla intr-o vadita decadere.

                Mult mai tarziu, Onisifor Ghibu are un alt vis de care-si aminteste si-l socoteste foarte caracteristic, din pacate nemotivandu-si aceasta opinie (caracteristic pentru ce?).

                “Eram cu Procopovici undeva, unde aveam de urcat o panta, din cale afara de ridicata. Era ca peretele unei cladiri, cu o inclinatie de circa 85%. Panta era alba ca laptele, ca praful de zahar sau ca zapada cea marunta. Urcam, tinandu-ne de mana, cu imense greutati si obsedati mereu de teama ca ne vom rostogoli. Cand eram aproape de sfarsit, ne-au parasit puterile, incat era sa cadem in neant. Totusi, ne-am opintit din nou si am ajuns in varful dealului, respectiv al pantei, de unde mai aveam sa mai facem un inconjur la fel de periculos. O noua teama ne-a cuprins, dar, dupa noi opintiri, am trecut si peste acest obstacol si am ajuns la liman. Mai departe nu-mi mai amintesc visul. Nu pare un vis fara vreo explicatie, pe care nu incerc s-o dau aici”, ceea ce este regretabil caci contactul unui pedagog de talia sa cu propriul subconstient ar fi plin de invatatura pentru noi.

                Procopovici este un fost coleg de la Universitate din Cluj, infiintata de Onisifor Ghibu, amestecat in epurarea celui din urma, apoi cazut la randul lui printre indezirabili, ajuns coleg de lagar si cabana cu autorul “ZIARULUI”; in principiu, era cel mai apropiat dintre codetinuti. Destinul le era comun, ambii, intelectuali din acelasi mediu si cu aceleasi preocupari, din acelasi oras, zacand in lagar pentru pricini similare.

                Vestile privitoare la tot mai apropiata eliberare, dupa trecerea prin sita unor comisii de triere, despre ale caror criterii nu se banuia nimic si ce aveau misiunea de a elibera pe unii, iar pe altii de a-i inainta justitiei, creau in lagar o tensiune greu de suportat. Pentru a li se conferi libertatea, cei doi trebuiau sa-si dovedeasca nevinovatia in fata comisiilor ministerului de Interne, trebuiau sa arate ca nu erau pangariti cu nici una dintre acuzatiile, ramase necunoscute lor, ce li se puteau aduce, ca nu erau murdari, ca nu erau negri, ca nu erau fascisti. De aici, albul imaculat al pantei extrem de abrupte ce aveau de cucerit cei doi in vis. De remarcat cele trei comparatii facute de Ghibu cand isi transcrie visul: laptele, praful de zahar, zapada cea marunta. Asa era urcusul lor aproape imposibil de efectuat si plin de peripetii de speriat. Sub ei, haul, prabusirea care era echivalenta cu pierderea vietii. Dar au izbandit asupra tuturor dificultatilor si s-au mantuit, adica se simbolizeaza ca se vor elibera, ceea ce nu mai consemneaza Onisifor Ghibu, pentru a nu cadea in umbra superstitiilor ce-i pandesc lesnicios pe detinutii lipsiti de orice alte nadejdi decat acelea oferite de vise si ce nu i-ar fi stat bine.

                Cu o saptamana in urma am infatisat judecatii dumneavoastra doua vise ale lui Arthur Koestler, unul din detentie, altul (de fapt o categorie intreaga) din libertatea de dupa eliberare. Cel dintai aducea moartea prin impuscare; celalalt, revenirea in detentie in vederea recuperarii sentimentului libertatii launtrice.

                Astazi am examinat trei vise noi: doua ale certitudinii ca toate greutatile prezentului vor fi invinse, greutati echivalente cu naruirea intregii cladiri a fericirii pamantesti de pana la arestare, iar al treilea dand seama de acea naruire ce ameninta cu preponderenta viitorul.

                Remarcam ca, fara vreo invocare anume a unor vesti despre viitor, subconstientul prezinta constiintei, in toate cele cinci cazuri, niste dezvaluiri ale viitorului imediat sau mai departat, pe care le propune ca certitudini.

                Sa incercam traducerea intr-o singura fraza a respectivelor mesaje.

                In cazul viselor lui Koestler: a) vei muri impuscat si b) daca mai vrei sa fii cu adevarat liber, cauta in tine libertatea ce ai descoperit-o in temnita ca apartinand duhului tau. In cazul lui Ghibu: a) Vei invia din aceasta moarte a detentiei; b) Ti se pregateste o existenta dependenta, de acum inainte, de forta represiva; si c) Te asteapta o foarte grea stradanie pentru a-ti redobandi libertatea, dar vei invinge.

                Categoric sunt niste mesaje; adevarat ca sunt contradictorii. Ele sunt dependente de imprejurarile sociale, mentale, sentimentale si volitive ale visatorului din perioada cand au avut loc visele si concretizeaza preocuparile cele mai intense, mai apasatoare ale momentului.

                Neoprindu-ne la aceasta treapta a descifrarii fenomenului psihic adus in fata dumneavoastra, sper sa putem identifica si o Chemare la Credinta, cu prilejul acestor vise si al altora pe care le vom analiza impreuna saptamana viitoare.

16. VISUL,  CA  REVELATOR  AL VIITORULUI

SAU AL ADEVARULUI  DIURN  NECUNOSCUT

              Continuandu-ne incursiunea in lumea viselor de detentie, as incepe convorbirea de astazi cu o poezie intitulata: “COSMAR”. Dialogul ce o alcatuieste deseneaza cu suficienta fidelitate opinia pe care o are intemnitatul despre vise.

– “Trec ape tulburi

cu copaci smulsi,

cu dobitoace moarte,

umflate sa plezneasca,

trec ape tulburi,

cenusii, vinetii,

brune cu spume,

vin ape grele,

tot curge puhoiul neincetat,

surpa maluri, case,

suge vite si porci din departari,

suge cerurile, vanturile, zarile,

macina, zdrobeste, farma,

fata pamantului scurma,

zdrumica, terfeleste,

ucide, ucide, ucide…”

– “Astfel de vise inseamna ‘puscarie’…”

– “Omule, dar in temnita ma aflu.

Care alta puscarie-mi vesteste visul?

Tu talmacesti toate drept ‘gherla’!”

– “Ce altceva mai astepti?”

– “Ca bine zici. Ce altceva?”

                Cu alte cuvinte, puscariasul, sosit in temnita cu fondul aperceptiv creat in libertate, este insotit si de o suma de superstitii, adunate din cultura orala inculcata din cea mai frageda copilarie. De aceea el vrea sa citeasca in vise niste revelatii asupra viitorului sau, incifrate in conformitate cu un cod general valabil sau, chiar, cu unul potrivit numai vietuirii in inchisoare. Astfel, descopar in autobiografia lui Ioan Munteanu, intitulata: “LA PAS, PRIN “REEDUCARILE” DIN PITESTI, GHERLA SI AIUD”, urmatoarea referire la o ‘cheie’ a viselor de detentie: “– Parinte ne despartim, azi noapte am visat cal alb. In limbaj de puscarie, la talmacirea viselor, calul alb inseamna drum bun, dupa cum gaina grasa inseamna pachet de acasa. Si am ras.

                “La scurta vreme, nici n-a trecut o ora, l-a luat din camera din nou si nu l-am mai vazut.” Explicarea visului este imediat urmata de confirmarea evenimentiala. Acelasi lucru il constatam in consemnarea lui Eugen Magirescu, din “MOARA DRACILOR”. Plecarea sa dintr-o celula unde coabita cu Liviu Baruta, pentru a fi mutat intr-o celula unde avea sa cunoasca torturile reeducarilor de la Pitesti, i-a fost prevestita de un vis al colegului numit: “venise gardianul, (…) m-a luat pe mine si m-a batut groaznic, sa ma omoare”. Visele, imi motivez mereu atentia ce le-o acord in aceste convorbiri, constituiau, in temnite, materie de comentariu bogat, de crezamant, de posibil ‘contact’ cu viitorul si destinul.

                Alte vise sunt socotite viziuni oferite de o capacitate de clar vedere la distanta. I. Munteanu ne pune la dispozitie un exemplu aflat de la altcineva din celula: “Mama lor s-a sculat intr-o noapte tipand ca l-a vazut pe fiul plecat la razboi adunandu-si matele si bagandu-si-le in burta. A plans de spaima cat a mai tinut noaptea. Baiatul nici nu i-a mai venit inapoi si cand s-a intors un camarad care luptase alaturi, a venit la ei si le-a spus ca sublocotenentul Marinescu a murit cu abdomenul sfartecat de un brand. Visul mamei, in fluxul telepatic a facut-o sa vada sfarsitul fiului prea iubit.” Acelasi face o analiza limpede si convingatoare a unui vis propriu, legat si de ancheta fratelui sau, aflat simultan in detentie. “I-am pierdut urma fratelui meu, caci ii mutase si pe ei. Nici n-am stiut ca intre timp fusese dus la Bucuresti la o ancheta. Intr-o noapte am visat ca se facea ca el strabate un cimitir, printre cruci, iar eu mergeam pe langa gardul din afara, dar tot in aceeasi directie. La un moment dat s-a auzit o voce care-l striga:

                “– “Gheorghe, Gheorghe!”

                “Eu, de dincolo de gard, i-am strigat mai tare:

                “– “Nu raspunde, seamana cu vocea mamei, dar nu-i ea. Mergi drept inainte si ne intalnim dincolo de gard.”

                “Era de fapt povestea noastra, daca raspundea la ancheta aceea era implicat pe nedrept intr-o cauza grea. N-am retinut data visului, dar curand a fost adus inapoi si se afla in carantina, la parter, intr-o camera de pe colt, caci l-am auzit vorbind cu altii despre calatoria sa. Si ne-am intalnit dincolo de gardul inchisorii, cand ne-am eliberat, in 1963. Nici astazi nu cred ca a fost un vis de refulare, mai degraba unul premonitor”.

                Se poate ca ascultatorul sa se intrebe la ce bun reproducerea viselor culese din amintirile publicate de fostii condamnati. Raspunsul este cel mai firesc din cate se pot da: prin repetarea gestului consemnarii se dovedeste ce dimensiune importanta a sufletului o constituie atari vise.

                Voi cita si o traire a carei denumire ii este pana si memorialistului anevoie sa o gaseasca; sa fie vis? sa fie halucinatie? sa fie viziune? Este vorba despre un fragment din cartea lui Dumitru Gh. Bordeianu “MARTURISIRI DIN MLASTINA DISPERARII (CELE TRAITE SI SUFERITE LA PITESTI SI GHERLA”.

                “Era in Sambata Pastelui. Cu o zi inainte m-am rugat lui Dumnezeu, atat de adanc cum poate nu am facut-o niciodata in viata mea, traind insa si disperarea ca rugaciunea nu-mi fusese ascultata. La limita disperarii, nu as putea descrie, imi lipsesc cuvintele, starea mea din acele momente.

                “Sambata seara deci, pe la orele zece, cand a sunat stingerea, m-am intins pe prici. De cateva nopti nu-mi mai gaseam somnul. Spre miezul noptii ceva m-a indemnat sa ma dau jos de pe prici si sa ma misc prin camera. M-am apropiat de geam si in clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla sunand orele douasprezece, si anuntand slujba Invierii. Sunetul clopotelor mi se parea venind din alta lume, atat era de armonios. Am cazut atunci in genunchi in fata geamului si cu mainile incrucisate ca pentru rugaciune, am strigat din adancul sufletului meu: “Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, marturisesc si recunosc ca Te-am ofensat, dar Tu Doamne stii ca am ajuns la limita suferintei, incercarii si rabdarii. Nu mai pot suferi! Fa din mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar ma rog Tie din toata fiinta mea, de este cu putinta, iarta-ma si invie sufletul meu pentru ca eu cred nelimitat in Invierea Ta”.

                “In clipa aceea, cum stateam in genunchi cu mainile incrucisate si ochii atintiti printre gratii, toata fiinta mea s-a cutremurat si din ochii mei au inceput sa curga siroaie de lacrimi. Printre lacrimi atat doar am mai putut rosti: “Doamne, fie-ti mila de mine!”. N-am apucat sa termin aceste cuvinte, ca tot corpul meu a fost cuprins de un tremur si o zvarcolire ca la posedati si am simtit cum din sufletul si trupul meu a iesit si m-a parasit o forta. Era duhul Satanei care ma muncise si ma stapanise, timp de patru ani de zile. Indraznesc sa aseman vindecarea mea, pentru ca vindecare a fost, cu ispasirea unui om care duce o mare povara in spate, care cade sub greutatea ei, nu se mai poate ridica si in acel moment cineva ii ia greul, acela simtindu-se dupa aceea, dintr-o data, atat de usor de parca ar zbura. Asa m-am simtit si eu indata ce acea forta satanica m-a parasit.

                “Am cazut cu capul pe ciment, lesinat, cu camasa uda de transpiratie si lacrimile nu mai incetau sa-mi cada siroaie. Mi-am simtit fruntea udata de lacrimile cazute pe cimentul rece, si le-am sarutat. Erau lacrimile caintei pe care Dumnezeu binevoise sa le primeasca, iertandu-ma de ofensa pe care I-o adusesem. In patru ani de chin eu nu varsasem o lacrima, dar acum sufletul imi era scaldat in baia caintei si a minunii lui Dumnezeu.” Nici un scriitor profesionist nu ar fi pus pe hartie in chip mai impresionant aceste neobisnuite dezvaluiri.

                Ceea ce veti asculta mai departe constituie, dupa stiinta mea, un tip de incursiune inedita in lumea onirica. Este vorba despre istoria catorva ani din viata mamei unui detinut politic, oglindita in visele ei referitoare la fiul sau despre care nu avea nici o stire. Materialul reprezinta o prelucrare a fiselor adunate de mine pentru o lucrare in curs de elaborare, intitulata: “O BIOGRAFIE IPOTETICA. ALEXANDRU (SURA) BOGDANOVICI”. Mi s-a mai intamplat sa o pomenesc mai demult in cadrul emisiunii CRED, DOAMNE, AJUTA NECREDINTEI MELE.

                Popa Tanu, un bun prieten al lui Sura, cu care acesta mai fusese arestat si condamnat in adolescenta, acum ei gasindu-se iarasi impreuna in inchisoare, fusese nelipsit, atat in timpul liceului, cat si pe vremea facultatii, din casa si de la masa parintilor lui Alexandru, alintat Sura. Dealtfel, aceasta intimitate si aceasta ‘adoptie’ a lui de catre familia Bogdanovici – de dragul lui Sura, sa se simta inconjurat si de cei dragi sufletului sau nu doar prin relatia de sange, ci si prin preocuparile varstei – o va urmari pe doamna Agafia Bogdanovici pana si in visele de mai tarziu. Astfel, dumneaei mentioneaza in anul 1948, cand cei doi au fost arestati in luna mai, adica o face la sapte luni dupa disparitia copilului ei:

                “In noaptea de 18 spre 19 IX, i-am visat pe Surenca si pe Tanu. Ii vedeam pe fereastra inchisa stand in pat. M-au vazut si mi-au zambit. Pe urma le-am adus mancare: doua cesti cu cacao, paine cu colfete. M-am intalnit cu Surenca fata in fata pe sala si l-am apucat de ambele maini si l-am strans.”

                Poate ca au mai fost si alte vise consemnate, insa arhiva familiei n-a retinut altele decat din anul 1950 inainte. Adica:

                “2 spre 3 ianuarie 1950. Am visat ca a batut cineva la usa; si cand am deschis, postasul mi-a intins o carte postala de la Surenca.

                “In noaptea de 4 spre 5 ianuarie ‘50, am visat ca cineva a intrat in camera. Si cand eu m-am dus sa vad cine, era o figura barbateasca; statea langa usa: si era Surenca, care a vrut sa-mi faca o surpriza c-a venit pe neasteptate. Eu am vrut sa aprind lumina si lumina nu ardea. Si eu tot intrebam: “Cine e acolo? Cine e acolo?”

                “In noaptea de 12 spre 13 ianuarie. Noi cu totii l-am visat pe Surenca. Si in noaptea de 13 spre 14, l-am visat eu si Ninusi”, este vorba despre Nina, sora lui Sura. “In noaptea de 16 spre 17 (un an si opt luni”, mentioneaza mama cat trecuse de la arestare), “l-am visat pe Surenca atat de aproape, intr-o curte. Apoi sedea pe o banca, cu mai multi colegi si am vorbit cu dansul si i-am cerut sa vina cu mine caci am vrut sa-l sarut. A fost prima data cand l-am vazut dupa iesirea sa din inchisoare.

                “Noaptea de 17 spre 18 ianuarie. Am visat pe Surenca. Parca iar am fost intr-o gradina si deodata peste gard vine Surenca acasa. Zambea. Eu m-am repezit inaintea lui la usa de intrare in casa, strigand: “Surenca! Surenca!” Cand am intrat in casa, a intrat si Surenca. In partea cealalta a camerei s-a culcat pe un divan si eu, tot strigand, m-am apropiat de dansul, l-am sarutat pe fata si l-am intrebat cum de a venit el acasa. Si Surenca mi-a spus: “Acu de trei ultimile zile am stiut, adica mai mult am simtit c-am sa fiu eliberat.” Ce are sa fie? Sanatos?

                “Ninusica l-a visat pe Surenca in noaptea de 21 c-a venit acasa.

                “4/IX 951

                “In noaptea spre 4/IX eu si cu Ninusa l-am visat pe Surenica. Eu am visat parca noi ne-am dus la inchisoare sa-l vedem. Poarta a fost deschisa si am intrat. Un militar ne-a intrebat ce cautam. Si noi am raspuns ca vrem sa-l vedem pe Surie. El ne-a spus ca nu se poate, atunci noi ne-am intors si vroiam sa plecam. El ne-a intors indarat si a spus ca acuma avem sa-l vedem. Am stat si m-am gandit de unde are sa vie Surenica si deodata vad ca vine drept in fata, cu ochelarii negri pe ochi. N-arata rau, eu inca m-am gandit ca probabil a pus ochelarii ca sa nu para prea slab. Am vorbit cu el, am intrebat cum se simte. A fost atat de aproape de mine, parc-am simtit caldura trupului lui. Scumpul si iubitul meu copil, acuma pot sa te vad numai in vis si tot nu totdeauna! Pe urma Surenia m-a intrebat ce facem noi. Am spus ca viata merge inainte. El s-a uitat la mine foarte trist si a dat din cap. Of, Doamne, Doamne!

                “In noaptea spre 30/III Martie 1952”, sar consemnarile peste o iarna, “l-am visat pe Surenca ca a fost copil in fasa. S-a imbolnavit de diaree, pe urma am fost chemata caci lui i se facuse rau. Am venit si l-am vazut supt la fata, pe moarte. L-am luat in brate si in fata Icoanei m-am rugat si-l intreb pe copil “pentru ce te-ai nascut tu?” “Ca sa fiu cuminte” a raspuns copilul. Ce oare sa fie? Ce e cu copilul meu iubit? Unde este? Este in viata? Of, Doamne, Doamne arata-mi ce e cu el! Unde e ? Am sa ajung sa-l vad???”

                Daca visele anterioare nu fac decat sa satisfaca nevoia mamei de a-si revedea fiul, de a avea un semn de viata de la el, de a-l sti revenit acasa in sfarsit, cel din urma vis pe care vi l-am citit, tulbura prin revelatia facuta.

                Inainte de a-l confrunta cu marturia altui fost detinut politic, sunt dator sa mentionez ca Sura era mort din 15 aprilie 1950, cel putin conform Certificatului de moarte eliberat de Starea civila a Sfatului Popular al orasului Pitesti, seria Ma nr. 438417; raposase ca urmare a torturilor aplicate din ordinul lui Eugen Turcanu, seful reeducarilor studentesti de la penitenciarul Pitesti. Familia nu a aflat nimic despre acest deces; asadar, cand mama sa il visa, ea credea ca fiul ei traia si ca urma sa-l poata revedea in orice clipa.

                Marturia la care ma refer apartine lui Justin Paven, ale carui memorii (“DUMNEZEUL MEU, DE CE M-AI PARASIT?”) le-am publicat in editura mea RAMIDA. Autorul, pe atunci student, se afla in focul reeducarilor. Sa-l ascultam, pentru a doua oara, amintindu-si:

                “Impreuna cu noi fusese adus si Bogdanovici, care abia se mai tinea pe picioare. Era intr-o stare de slabiciune jalnica, de nedescris. Avea aspectul unui casectic, dar nu atat din lipsa de mancare, cat mai ales din tratamentul de violente la care fusese supus. Acum Turcanu il lasase in pace, dar nenorocitul nu s-a mai putut redresa.

                Intr-o zi n-a mai fost in stare sa se ridice in capul oaselor si a fost nevoie sa fie hranit de altii. Imi amintesc cu cata atentie caritabila se ocupa de el Georgica Georgescu, dandu-i toate ingrijirile pe care conditia claustrarii noastre le ingaduia, dar n-a mai rezistat mult.

                Statea intins pe prici, cu ochii aproape imobili, privind undeva, dincolo de tavan, si nu scotea un cuvant. In tot timpul cat am stat cu el, nu l-am auzit rostind decat cateva cuvinte. Se putea citi pe fata lui o amara descurajare care cred ca a contribuit in mare masura la grabirea sfarsitului sau.

                “Poate ca, totusi, in tacerea aceasta prelungita, Dumnezeu a putut sa-i trezeasca, dintr-un sambure de credinta primit la botez, un act de parere de rau pentru viata sa de pacat si incheiata atat de tragic.” Justin Paven probabil ca face aluzie la faptul ca insusi Sura Bogdanovici initiase “reeducarile”, intr-o forma lipsita de violenta.

                “A expiat intr-o dimineata”, continua amintirile, “ducand cu el taina unei faradelegi pe care a ispasit-o prin moarte pe Crucea inchisorii, dupa ce a primit acelasi tratament de respiratie artificiala ordonat de Turcanu, in momentul cand intrase in coma.

                “A fost primul om din viata mea pe care l-am vazut de aproape dandu-si sufletul si al patrulea mort din seria cu care am intrat la ‘reeducare’.

                “Dupa scoaterea lui din camera, in tacerea apasatoare care se lasase, Turcanu a tinut sa-i faca un scurt panegiric:

                “– Asa vor pieri toti oportunistii care isi inchipuie ca pot insela bunavointa regimului!…”

                Se pare ca suferea de diaree. Uimeste acest sfarsit cand este raportat la ultimul vis al mamei sale ce trebuia sa-l aiba dansa peste doi ani si cateva saptamani. L-a revazut prunc in fasa, cu insemnele mortii invinetite pe chip, bolnav de diaree. Intrebandu-l la ce s-a nascut, raspunsul copilului fu ca se nascuse pentru a fi cuminte – ceea ce poate fi interpretat ca o metafora a mortii.

                Ciudata intamplare…

17.  CUVANTUL

PREOTULUI

 PAVEL FLORENSKI

 DESPRE VISE

In aceasta a patra convorbire despre Chemarea la Credinta prin vise, ma voi opri mai intai asupra personalitatii preotului rus Pavel Florenski, unul dintre marii mucenici ai Bisericii cazute sub tragica stapanire bolsevica, din pricina nebuniei criminale a lui Lenin si Stalin. Nascut in 1882, ca fiu al unor intelectuali de vita (mama ii era armeanca), el insusi le urmeaza pilda studiind matematicile, filologia, istoria si teologia. In anul 1906 a fost inchis din pricina unui cuvant rostit la Academia Teologica prin care se ridica impotriva executiei unui ofiter; fu eliberat peste putin timp.

                Florenski a fost hirotonit preot in 1911; ulterior, a predat la Academia Teologica, iar mai tarziu a fost profesor in domeniul tehnic. In 1928 s-a trezit deportat la Nijni-Novgorod, dar surghiunul sau nu dura decat un an, deoarece, intervenind sotia lui Maxim Gorki, fu eliberat si primi un post important in domeniul cercetarii, acela de director adjunct la Institutul unional de Electrotehnica. Peste cinci ani, adica la 25 februarie 1933, este arestat din nou si i se da o condamnare de zece ani de lagar. Refuza emigrarea in Cehoslovacia, unde este invitat. Ca detinut, va duce o intensa munca stiintifica, in domenii variate precum: refrigeratia, transmisiunile, chimia marina, aceea a algelor. La 25 noiembrie 1937 este condamnat la moarte si, la 8 decembrie, executat prin impuscare, la Leningrad, dupa petrecerea unor lungi ani in insula siberiana Solovki. Ultimile sale cuvinte au fost: – “Este foarte greu, dar faca-se voia Domnului!”.

                Chipul sau firav, cum este evocat de prietenul lui de o viata Protoiereul Serghei Bulgacov, era modelat intru armonie, din interior, printr-o mare asceza – se lungea sa se culce abia la ceasurile trei sau patru in zori, pana atunci muncind fara intrerupere, intr-o incordare a vointei si a iubirii de stiinta rar intalnita. Citand din acelasi mare teolog rus stabilit in Franta: “Chipul sau, profilul, aspectul fetei, conformatia buzelor si a nasului aveau ceva din infatisarea lui Leonardo da Vinci, ceva ce sarea in ochi intotdeauna, dar, in acelasi timp, si ceva din …Gogol.” Acelasi, scrie despre glasul lui Florenski: “o voce delicata si dulce, de un farmec deosebit (…). In aceasta voce vibra insa si taria metalului, atunci cand trebuia.”

                Biograful mentionat incearca o definire a lui Pavel Florenski, in calitatea sa de preot:

                “El ramanea mereu liber fata de stat, de la care n-a asteptat nimic, nici inainte, nici dupa revolutie, strain fiind de orice slugarnicie, atat de jos in sus, in fata stapanirii, cat si de sus in jos. Se poate spune, oricat de paradoxal ar parea, ca parintele Pavel a trecut prin intreaga, catastrofala noastra epoca, de parca, sufleteste, nici n-ar fi luat-o in seama, ignorand aparentele ei revolutionare. (…) Atunci cand spunem acest lucru, trebuie sa luam in considerare masura dragostei de libertate a celui care stia, in chip inteligent, nu doar sa ‘asculte’ de stapanire, dar si sa nu i se ‘supuna’ in ceea ce considera a fi esential si de maxima importanta.

                “Devenit preot si asumandu-si cu toata raspunderea disciplina ierarhica si canonica, parintele Pavel a ramas liber si strain fata de supunerea oarba, care nu presupunea vreo indatorire de constiinta, ca si fata de considerarea autoritatii ca infailibila. Si-a pastrat aceasta libertate si in teologhisirea sa, impregnata organic de duh bisericesc, sorbindu-si inspiratia din Altar.”

                Ma izbeste faptul ca parintele Dumitru Staniloae, intr-un interviu pe care mi l-a dat asupra condamnarii sfintiei sale in lotul “Rugul Aprins”, a adoptat, pentru a se explica pe sine, o formula pe care Bulgakov a enuntat-o pentru explicarea refuzului lui Florenski de a se exila: “Voia sa impartaseasca pana la capat destinul poporului sau.” Sau poate ca teologul roman n-a intalnit-o cu prilejul lecturilor, ci, prin propriile-i trairi si experiente a ajuns la profundul si stralucitul adevar explodand in ea.

                Printre alte scrieri ale preotului Pavel Florenski, se impune eseul “ICONOSTASUL”, de la care volumul antologic romanesc, alcatuit si tradus de Boris Buzila, si-a luat titlul. Or, aceasta scriere ne poate sluji temeinic la formara unei opinii crestin ortodoxe asupra viselor.

                Pentru autor, frontiera unde se intersecteaza “cele vazute si cele nevazute” create de Dumnezeu este somnul, care “le desparte, dar le si uneste”, foloseste el o formulare dihotomica-antonimica, conform cu denumirea introdusa de mine in studiile de antropologie stilistica, adica o formulare ce scoate in evidenta, intr-o unitate, doua aspecte simultan opuse. Florenski constata ca “in noi insine viata, in aspectele ei vazute, alterneaza cu aspectele ei nevazute” si ca, in anumite momente, “extrem de comprimate, (…) invelisul vazutului pare a se destrama in noi intr-o clipita si, printr-insul, prin ruptura produsa, incepe sa adie “nevazutul”.”

                Apoi urmeaza o punere in tema mai exacta: somnul “este prima si cea mai simpla treapta a vietii in nevazut. (…) El da sufletului o stare extatica, facandu-l sa traiasca in nevazut” si ne ofera “presentimentul existentei unei alte vieti decat cea pe care inclinam sa o consideram singura.” Acest presentiment este sugerat de viziunile onirice ce cuprind sufletul la frontiera dintre somn si veghe, lamureste Pavel Florenski.

                Cred ca, pentru moment, s-a spus destul ca sa se motiveze considerarea de catre mine a visului drept o forma a Chemarii la Credinta, caci ce altceva reprezinta acest presentiment al unei alte vieti decat o invitatie la a cerceta acea alta viata, iar numele mijlocului prin care cercetarea se poate intocmi este Credinta. Va sa zica, o Chemare tainica si eminamente launtrica.

                Ramane ca, sub indrumarea preotului profesor Pavel Florenski, sa revenim la exemplele de vise date in intalnirile noastre anterioare, pentru a le descifra in modalitatea lor de Chemare individuala, tinand seama de explicatiile sale suplimentare: “Visele sunt (…) acele imagini care despart lumea vazuta de cea nevazuta, separa si, in acelasi timp, unesc aceste lumi. (…) [Visul] este impregnat de sensul altei lumi, nevazute, imateriale, non-tranzitorie, desi manifestata vizibil si, in aparenta, material. (…) Viziunea onirica este hotarul comun al unui sir de stari ce tin de lumea de-aici si de emotii care tin de lumea de dincolo, hotarul prin care se fixeaza ceea ce este aici si prin care prinde contur ceea ce este dincolo. (…) Visul poate aparea atunci cand constiinta accede la ambele maluri ale vietii, desi aflate fiecare pe trepte diferite de perceptibilitate.”

                Pentru a intelege visul lui Arthur Koestler, in care ziaristul britanic s-a vazut executat, vom tine seama de remarca preotului Pavel: “Pare deci corecta acea explicatie data viselor, dupa care ele se suprapun, in sensul cel mai exact al cuvantului, trecerii instantanee dintr-o sfera a vietii psihice in alta si abia mai tarziu, cand trec in amintire, adica atunci cand are loc transpunerea lor in constiinta diurna, incep sa se deruleze intr-o ordine temporala proprie lumii noastre vazute, desi continua sa aiba propria lor masura cronologica, “transcendentala”, care nu poate fi comparata cu cea diurna.”

                In cadrul dezvoltarii, Florenski recurge la exemplificarea cu unele vise produse, ca si cel prezentat de mine, de cauze exterioare. In privinta visului in discutie, cauza exterioara fusese prabusirea patului lui Koestler in timpul somnului acestuia. Florenski arata ca aceasta cauza exterioara “devine un impuls pentru declansarea plasmuirilor fanteziei”, in termenii sai. Acelasi lucru dedusese insusi Arthur Koestler, cu o foarte precisa diagnosticare a celor petrecute in mintea lui, anume executia sa, prin impuscare, visata. Ceea ce aduce nou logica lui Florenski, fata de deductiile autorului, si ceea ce imbogateste mult analiza, este faptul ca aceasta cauza externa, prabusirea patului, prilejuind o echivalenta imaginara, impuscarea, determina un intreg sir cauzal de evenimente imaginare, constientizate in vis, ce culmineaza cu echivalenta imaginara de la care s-a plecat in compozitia visului.

                Drept care el trage concluzia: “Unul si acelasi eveniment real este perceput prin doua constiinte: constiinta diurna  si cea nocturna.” Deci efectul unei cauze externe este un eveniment imaginar ce nu are nimic comun cu ea, care efect imaginar, in modul cel mai curios, este si efectul unui intreg lant de cauze si efecte tot imaginare. De unde, explica Pavel Florenski: “visul este  structurat teleologic; toate evenimentele sale se deruleaza in pregatirea deznodamantului, astfel ca acesta (…) sa aiba o profunda motivatie pragmatica.”

                Mai departe, Pavel Florenski patrunde si mai adanc in structura constiintei. El spune: “In vis, timpul “fuge”, si inca intr-un ritm foarte rapid, in intampinarea prezentului, in directia opusa miscarii temporale a constiintei in stare de veghe (lucide). El este intors spre sine si aceasta inseamna ca, odata cu el, sunt intoarse toate imaginile sale concrete. Si mai inseamna ca am trecut in domeniul spatiului imaginar. Atunci acelasi fenomen perceput aici, in spatiul imaginar, ca un fenomen real, apare vazut de dincolo, dinspre spatiul real, ca unul imaginar, adica desfasurandu-se intr-un timp teleologic, ca un  scop, ca un obiect catre care se tinde.”

                Socotesc suficiente acestea pentru demonstratia pe care si-o ofera ratiunea analistului – prin ‘analist’ il inteleg pe oricare dintre noi doritor sa-si priceapa structura mintii si a constiintei – demonstratia cu privire la straturile de percepere a realitatii puse la dispozitia noastra si de care, in diurn, nu suntem constienti. Mai mult, in cele pomenite, gasim si dovezi asupra structurii universului, a spatiului si timpului, mult mai complexe decat le intelegem cu ratiunea.

                Dar cele expuse ne ingaduie sa purcedem si spre o lamurire asupra calitatii profetice a starii onirice sau a celei atat de intrigante a perceperii la distanta sau in timpi deosebiti si, in cadrul unui scenariu simbolic, a receptarii acestor mesaje – nerationale – de catre constiinta. Gandul ma duce la visul Agafiei Bogdanovici – ultimul! –, acela cand si-a vazut fiul prunc, bolnav de diaree, afirmand, ca un adult, ca s-a nascut pentru a fi cuminte (o forma de denumire a starii decedatului), pe cand arata ca un mort viu; visul, o reamintesc, avea loc la aproximativ doi ani de cand feciorul, despre care mama nu stia decat ca era inchis, era mort din pricina dizenteriei si a torturilor perpetue, deoarece – pentru a ramane in limbajul visului – ‘nu fusese cuminte si ascultator’, dupa ce-i fagaduise mamei sale, revenind din detentia precedenta, ca nu se va mai ocupa in veci de politica… Subconstientul Agafiei Bogdanovici, folosindu-se de reversibilitatea timpului, patrunzand in alt spatiu decat cel diurn, cu mijloace posibile dar neintelese de ratiune, ajunsese pana la situatia, pana la scena mortii fiului si o infatisase constiintei intr-un limbaj stilistic.

                Aceeasi alergare cu viteze inimaginabile de-a lungul vectorului reversibil al timpului (ceea ce fizica refuza) a ingaduit visul lui Liviu Baruta, privitor la mutarea lui Eugen Magirescu intr-o celula unde cel din urma avea sa fie torturat de moarte, ceea ce s-a si petrecut in reeducarile despre care cei doi nu aveau cunostinta ca se desfasurau, in acele momente, in penitenciarul unde se aflau. Iar alergarea cu viteze inimaginabile pe vectorul reversibil al spatiului a ingaduit visul comunicat de Ioan Munteanu, de care probabil va amintiti, visul unei mame care si-a vazut feciorul de pe front “adunandu-si matele si bagandu-si-le in burta”, ceea ce urma sa-i fie confirmat ca adevarul-adevarat asupra mortii lui, de catre un camarad de lupta venit mult mai tarziu sa-i povesteasca respectivei mame despre imprejurarile disparitiei fiului ei.

                Va sa zica, fara a mai insista nici asupra viselor pe care vi le-am comunicat cu prilejul convorbirilor noastre anterioare, nici asupra teoriei preotului Pavel Florenski, acceptam ca multi dintre semenii nostri recunosc in visele lor, fie vestiri ale viitorului personal, ori ale altei persoane, cunoscuta de ei sau nu, fie ale unui grup uman.

                In alt tip de vise, ei atesta a cunoaste, pe aceasta cale, evenimente petrecute la distanta, despre care, altfel, nu ar fi putut avea cunostinta.

                Exista si o alta categorie de vise: acelea in care problematica perioadei cand are loc visul este metamorfozata intr-o structura ce o simbolizeaza si primeste, in cadrul ei, o rezolvare pragmatica indicand o cale de iesire din dilema sau doar sentimentul ca ea poate fi rezolvata. Cel din urma simtamant se degaja din acel vis al lui Onisifor Ghibu, in care alaturi de fostul sau coleg universitar, cu care se afla inchis la Caracal, escalada o panta foarte abrupta, dispusa aproape pe verticala, cum ar sta un zid. Totul era de un alb orbitor. Visatorul si tovarasul sau urcau, tinandu-se de mana, cuprinsi de groaza pericolului de a cadea si abia facand fata dificultatilor catararii. Aproape de culme, lipsindu-le puterile de a mai continua, fura pe punctul sa se prabuseasca. Reinnoindu-si fortele, printr-un efort ultim al incordarii, au atins varful, ce trebuia inconjurat, pentru a fi cucerit definitiv, ceea ce nu micsora vrajmasia terenului. Depasira si ultima incercare. Cu ce a ramas visatorul, in urma visului sau? El a ramas cu siguranta ca, oricat de grea era proba la care existenta il supunea, exista o iesire din acel impas, ce se dovedea a fi numai momentan.

                Unele vise au o structura extrem de complicata. La cladirea ei participa atat prestiinta, cat si clarviziunea, cat si simbolizarea, precum si rezolvarea evenimentelor din vis, care consta, de fapt, in rezolvarea realitatii intuite cu prilejul visului, cu alte cuvinte e vorba despre puterea de a influenta viata insasi, prin cele visate. Ne amintim de visul lui Ioan Munteanu al carui frate era si el arestat, ba fusesera in acelasi penitenciar dar, de o bucata de vreme, disparuse de acolo. Naratorul nu aflase ca fratane-su fusese condus la Bucuresti pentru o noua ancheta. L-a vazut in vis cum strabatea un cimitir, pe cand visatorul pasea dincolo de incinta lui, pe langa gard. La un moment dat Ioan Munteanu a auzit un glas strigandu-l pe fratele sau. Incerca sa-l acopere cu propriu-i ragnet, prin care-i cerea fratelui sa nu se lase amagit de asemanarea vocii aparute din senin cu aceea a mamei lor si sa nu-i raspunda. Ii ceru sa o tina drept inainte, pentru a se intalni impreuna cand se va ispravi gardul ce-i despartea. Istorisitorul comenteaza: “Era de fapt povestea noastra, daca raspundea la ancheta aceea era implicat pe nedrept intr-o cauza grea. (…) si ne-am intalnit dincolo de gardul inchisorii, cand ne-am eliberat, in 1963”. Ioan Munteanu l-a considerat un vis premonitor. Strabaterea cimitirului simboliza ancheta fratelui sau, al carei presentiment l-a avut visatorul. A avut si stiinta continutului anchetei, dar ea nu s-a manifestat in vis. In schimb, a intervenit – in temeiul acestei stiinte – in ancheta, cerandu-i fratelui sau sa nu raspunda. Asemanarea cu glasul mamei a vocii care punea intrebari zugraveste situatia anchetatului, transformat de conditiile speciale ale anchetelor intr-un copil dator sa raspunda la orice intrebare, dupa cum la fel de dator te simti sa dai raspuns intrebarilor parintilor. Gardul ce-i despartea unul de celalalt, simboliza metonimic temnita, situatia unor oameni lipsiti de libertatea de a se misca dupa cum voiau.

                Alteori visele dau satisfactie nevoilor sufletesti, avand in acest caz, un rol mangaietor. Astfel au fost majoritatea viselor Agafiei Bogdanovici, ce nu mai putea suporta sa nu-i fie permis sa-si vada fiul, sa-l sarute, sa vorbeasca cu el; inima ei, luandu-si acest drept in vis, izbutea sa continue a bate cat de cat normal si de a nu se opri, din prea multa si de nesuferit durere.

                Aceste trasaturi ale viselor, faptul ca sunt mangaietoare, ca iti dau prestiinta, vedere la distanta, participare la existenta ce-ti este interzisa de imprejurari, ca iti explica, intr-un mod pararational, viata si te explica si pe tine tie insuti, le recomanda drept niste porti spre o alta lume, hotarul dintre doua lumi, cum le-a numit Pavel Florenski. Iata un argument suficient ca sa le consideram drept o Chemare, macar formala, a lui Dumnezeu.

                Cand, la sfarsitul iernii, vantul aspru si inghetat se schimba, peste noapte, intr-o boare, patrunsa de o umezeala placuta, de temperatura mai ridicata, aducand aminte de zari mai calde, stim ca Terra ne conduce catre tinuturile peste cari imparateste primavara. La fel, sunt unele vise de pe gurile carora respiram adieri din cealalta lume; ele ne amintesc ca ea exista si prin aceasta ne cheama catre un alt fel de traire, in consonanta cu legile ei. In urma unor atari intamplari de noapte, la desteptare, ramanem cu obrajii arsi de straluminarea unui soare necunoscut, mai bun, mai luminator decat steaua ce ne privegheaza zilele impartial, mai strapungator prin ceturile incalcelilor diurne dureroase, mai generos; ramanem cu obrajii arsi de straluminarea unui soare de rai, ce ne-a indemnat pasii cale doar de un vis.

18.  PRESENTIMENTUL

Aceste convorbiri privitoare la Chemarea lui Dumnezeu in temnitele comuniste nu intentioneaza sa epuizeze toate tipurile de Chemare, ce variaza de la om la om si de la situatie la situatie. Totusi, deoarece am atacat timp de patru intalniri Chemarea ca deductibila din starea onirica, in anumite imprejurari speciale, nu gasesc a fi straina de tema noastra nici discutarea presentimentului, inrudit cu unele dintre visele comentate pentru dumneavoastra; si, deci, nu o voi evita.

                Iau presimtirea ca pe o modalitate a dialogului dintre om si Dumnezeu, cu prilejul caruia Parintele nostru ceresc, folosind glasul nostru launtric, ne pregateste pentru anumite incercari la care urmeaza sa fim supusi.

                Cazul ales pentru aceasta cercetare impreuna este al unuia dintre cei mai zelosi analisti de sine insusi, din domeniul memorialisticii romane, dintre fostii detinuti politici, pe nume Andrei Serbulescu. Pentru scopurile noastre, el prezinta avantajul de a fi fost un comunist convins, de religie mozaica, dar cu convingeri atee, in urma celei mai inraite educatii materialist dialectice marxist-leniniste, inainte de arestarea ce l-a condus la colaborarea cu Securitatea intr-un chip atat de odios incat, in temeiul inventiilor sale din timpul anchetei, cel mai bun prieten al lui, Lucretiu Patrascanu, a fost executat, Andrei Serbulescu devenind martorul acuzarii lui, cu o suita de minciuni ucigatoare, sugerate de anchetatori, la cererea lui Gheorghiu-Dej.

                Materialul l-am cules din volumul sau postum “MONARHIA DE DREPT DIALECTIC”, din care, daca va amintiti, am avut ocazia, intr-una dintre primele emisiuni aflate sub genericul CRED, DOAMNE, AJUTA NECREDINTEI MELE, sa analizam personajul lui Mucegai, un criminal iesit din comun prin confuziile de judecata facute.

                Distinctia existenta in limba intre verbele a simti si a presimti este ilustrata cu deosebita claritate de capacitatea de a se autoanaliza a autorului; nu ca ar fi stat in intentia lui sa ofere o atare incursiune psiholingvistica, ci deoarece are o memorie foarte sensibila la miscarile sufletesti. Cand am numit verbul a simti, nu l-am luat cu intelesul propriu, referitor la activitatea simturilor, ci in acela figurativ, referitor la sentimentul a ce pluteste in suflet, dupa cum reiese din urmatoarea marturisire:

                “Cine nu a purtat pe piept pata galbena” (aluzie la ‘steaua galbena’, obligatoriu a fi ornat, in public, reverul vestonului imbracat de evrei, sub dictatura hitlerista) “a unei excluderi publicate in “Scanteia” nu stie ce inseamna a fi lepros. Nu mai sunt necesare gluga si clopotelul care sa anunte trecatorilor cine trece. Cei care ma cunosteau, prieteni sau dusmani, ma vedeau ca si cum as fi fost din aer, intorceau capul sau treceau pe alt trotuar. Atat eram de coplesit, ca incepeam sa ma simt vinovat. Mi se parea ca orice trecator ma recunoaste, insa nu stie cat sunt de criminal. Uneori imi venea sa iutesc pasul, sa fug de toti acesti oameni pasnici ori sa le strig vina mea imaginara. Pentru vechii comunisti, presiunea morala a partidului este extraordinara. Toti stiu ce este inauntru, dar odata aruncati la gunoi se simt gunoi, un fel de mort care stie ca este iremediabil iesit dintre cei vii si trebuie sa se obisnuiasca cu viermii, pana devine vierme.”

                Va sa zica, atitudinea cunoscutilor intalniti intamplator pe strada impunea simtamantul vinei. Din acesta se nastea ‘parerea’ ca pecetea impusa de descoperirea, prin presa centrala, a excluderii din partidul comunistilor era pipaibila, prin vaz, tuturora. Ambele stari derivau din presiunea morala. Asta intelege Belu Zilber, al carui pseudonim este Andrei Serbulescu, asta intelege el, in acest context, prin a simti.

                Pasajul ne permite si o citire in adancime a ce simtea un membru de partid privitor la muritorii de rand, la cei care nu erau membri de partid: in afara partidului nu exista decat “gunoiul” societatii, compus din “cei morti”, metaforizati prin “viermi”. Ce inseamna “mort”, adica acela care nu este viu? Mortul nu participa la viata. Cei vii il arunca la cosul de gunoi, pentru ca ii incurca, le pute, ii poate imbolnavi cu miasmele si descompunerea sa; ingropat, sa nu mai stea in calea nici unuia dintre cei vii, e asimilat viermilor, prin aceea ca nu are alt de facut decat sa se tareasca departe de lumina apreciata de cei vii si folositoare lor, intretinandu-si amarnica existenta din putreziciuni, abia intuite de orbirea sa, lepadate de toti cei vii; el este oricand la indemana calcarii in picioare, a zdrobirii de catre cei vii.

                Insa Herbert Zilber, alintat, cum s-a vazut, cu numele Belu, nu se opreste la ce simtea odinioara. El mai traia, la ceasurile de cumpana, si altceva ce, pentru moment, nu eticheteaza psihologic decat cu acelasi verb, a simti, dupa cum urmeaza in fraza aceasta: “Cand m-am urcat in tren, am simtit avertismentele bine cunoscute mie: anxietatea si setea.” Este neindoielnic alt tip de miscare sufleteasca; sunt semnele presentimentului. Naratorul se straduieste sa-si priceapa – sau sa-si faca cititorul a intelege – de unde ii putea veni subtila boare a ceva rau ce se apropia de el: “Poate fiindca functionara care-mi liberase pasaportul s-a uitat altfel la mine decat ar fi fost normal sa se uite la un solicitant care o gratificase cu cadoul necesar urgentarii formalitatilor, poate fiindca avusesem impresia ca fusesem urmarit la Bucuresti, nu stiu de ce, dar clopotul de alarma a sunat odata cu plecarea mea din tara” ; trebuie stiut ca scopul calatoriei sale era unul subversiv – de spionaj antiromanesc.

                El tine sa-si confirme intuitia. Aceasta nevoie ne dezvaluie ca, oricat de educat era de spiritul dialectic, asa-zis stiintific, nu numai ca isi constientiza, ca orice alt ins dintre aceia neprelucrati in forja gandirii marxist-leniniste, acele presentimente, fara definitie stiintifica si rizibile pentru niste asa-zisi ‘realisti’ ca cei formati de partidul comunist, nu numai ca le constientiza ca prezente in sine, ci se straduia sa le si fundamenteze, prin proba realitatii. Aceasta este dovada ca nici macar cei din varful noii piramide ideologice ce se forma in acea perioada nu izbutisera sa scape de ‘superstitii’ – asa le numeau, nu? – care nici vorba sa fi fost superstitii; ele erau fenomene psihice inca neexplicate (in cazul de fata: psihosomatice, din domeniul neelucidat inca al parapsihologiei), faceau parte din sistemul uman de cunoastere a realitatii, cu care suntem toti dotati si de care voiau sa stirbeasca omul comunistii, in tentativa lor de creare a “omului nou”, mult inferior celui cu care ii confrunta natura.

                Belu Zilber nu este multumit de proba avansata pana aici; continua: “La Paris am aflat din ziare ca la Bucuresti se descoperise o vasta organizatie de spionaj sovietica si ca printre arestati se afla si Victor Aradi”. Era superiorul sau, caci Zilber, inainte de razboi fusese spion sovietic, precum majoritatea comunistilor de varf din perioada. El constata o nefunctionare a mijloacelor personale de cunoastere dinainte si de la distanta a viitorului; mai precis, o functionare intr-un cod pe care-l invatase partial doar – anxietatea si setea – cifru pe care nu era in stare sa-l foloseasca in traducerea pana la capat a mesajului: “Eram departe de Bucuresti, la adapost de orice pericol. Nici un moment nu mi-a trecut prin minte ca misteriosul nr.16, despre care ziarele romanesti anuntau ca este disparut, eram chiar eu. Din corespondenta cu familia mea si intreprinderea la care lucram nu rezulta ca as fi fost cautat sau cel putin suspectat, dar nu puteam scapa de anxietate si sete”. Doreste cu orice chip sa-si convinga cititorul de avertismentele pe care le primea, deloc deosebindu-se de orice baba care-si povesteste si dezleaga visele premonitorii, de care partidul hohotea si cu care baba lupta s-o faca nenociva ‘sanatatii clasei muncitoare’: “Lucram fara intrerupere, ca un automat, nu mancam, continuam sa traiesc din inertie, uscat de pustiitoarea mea sete, descompus de anxietate.

                “In trenul care ma aducea in tara aveam impresia ca sunt singurul pasager, poate si de pe glob. Daca ar fi vrut, conducatorul m-ar fi putut arunca pe geam sau pune in geanta lui. Nici astazi nu-mi amintesc sa fi vazut alt calator. Eram sigur ca mi se va intampla ceva grav, dar n-am rezistat hipnozei. Ajuns acasa, am avut timp sa distrug hartiile compromitatoare. A doua zi am fost arestat.” Cu adevarat era singurul pasager. Autorul nu acorda insemnatatea necesara acestui sentiment de tip hiperbolic. El se izolase de toti ceilalti, prin senzatia ca se indrepta catre implinirea destinului sau, ca ceva ineluctabil il atragea spre acea implinire – hipnoza pomenita. Ceilalti, mutandu-se de ici-colo, calatoreau, pur si simplu. El era Calatorul. El patrundea intr-o paralume, intr-o pararealitate. El urma sa se priveasca in Oglinda Incercarilor. Acesta este izvorul izolarii resimtite, distingerii sale de toti. Iar izolarea, distingerea de toti, erau si ele semne ale presentimentului.

                Cele de mai sus imi amintesc de saptamanile ce au urmat craparii catapetesmei din Biserica Sfantul Spiridon, intr-o noapte a Vinerii Mari sau a Invierii, mai demult. Fisurarea se datora lucrarilor subterane din zona, necesitate de metrou. Totusi, nevoia de aparare a bucurestenilor, in fata a tot mai asprei vieti impuse de tirania demolatorului Ceausescu, lansase zvonul ca era un semn dumnezeiesc. Nu era propriu-zis o lansare de zvon, era credinta populatiei ca avea, in sfarsit, sa coboare razbunarea Domnului, ca suferintele neamului erau vazute si ca li se dadea un raspuns, echivalent cu pustiirea comunismului ateu. Si nici n-a intarziat prea multi ani ‘raspunsul lui Dumnezeu’: Nicolae Ceausescu a cazut victima plutonului de executie comandat de tovarasii sai din conducerea partidului, care i-au luat locul, prefacandu-se ca usturoi nu mancasera si gura nu le mirosea, iar comunismul a cazut in urletele fericite ale poporului. M-a oprit pe strada vaduva unui fost membru al c.c.-ului, evreica, femeie de mare incredere a conducerii, dar cumsecade, care stia ca lucram in invatamantul superior al Bisericii, de unde deducea, biata de ea, ca eram mai aproape de planurile Creatorului decat ei, comunistii.

                – “Tovarase Radulescu, fata mea este foarte ingrijorata de ce se vorbeste; s-a dus la biserica Sfantul Spiridon, unde se aduna atata lume sa vada catapeteasma despicata; se zice ca… Dumneavoastra ce parere aveti?”

                Privirile sale cerseau o desmintire a maniei lui Dumnezeu ce infiora toate inimile. Accepta pana si o autoritate saraca precum a mea, investita numai de dansa, Si de nimeni altcineva (ma investise probabil pentru ceea ce socotea curajul meu nebun de a lucra, ca mirean, pentru Biserica intr-o lume in care Biserica era ultimul vrajmas ramas in picioare si trebuia fara doar si poate distrusa si Ea). Privirile sale implorau, umile, ca ale unui caine vagabond care te-a adoptat stapan si te roaga, pe muteste, sa-l iei acasa. Daca as fi fost un inselator, in clipa aceea o trimiteam sa se boteze si sa se pocaiasca; si m-ar fi ascultat. Dar n-aveam anxietatea, nici setea lui Belu Zilber, prin care sa comunic cu Incomunicabilul, deci imi lipseau chiar si aceste extrem de modeste semne ale adierii Harului, pe care un ateu bolsevic ca Herbert Zilber era atat de convins ca le putea sesiza dialogand cu el.

                “Dupa excluderea mea definitiva din partid”, continua el, “in 1947, odata cu haituiala celor care stiau ca un exclus nu poate fi lasat in pace, vechii mei tovarasi – anxietatea si setea – au reinceput sa ma bantuie. Mergeam pe strada imbracat corect, dar aveam sentimentul ca sunt gol, urmarit de mii de ochi”. Constatam ca, exprimat intr-o alta metaforizare, acelasi simtamant al distingerii de toti si al izolarii, ii insoteste ‘semnele’. Si, in sfarsit, termenul ce parea sa fuga de sub condeiul lui Andrei Serbulescu, dintr-o normala teama de ‘vocabularul mistic’, irumpe in text: “Sotia mea nu credea in presimtirile mele, cu atat mai putin in seara aceea.

                “Cand am iesit amandoi din bloc, pasagerii automobilului” (ii observase de mult timp, paianjeni asteptandu-si victima la oarece distanta de intrarea in bloc) “ne-au invitat la Ministerul Afacerilor Interne, pentru o declaratie.”

                 N-a mai calcat pe strada pana in 1964.

                Este interesant de remarcat ca intre simtire, cu intelesul cercetat de noi, si presimtire exista o capacitate de conformare la realitate, inversa decat ne-am astepta.

                “Brusc usa celulei se deschise si inauntru dadura buzna Marin Jianu si Nikolski. In timp ce gardianul imi lumina fata cu o lanterna, Nikolski isi stramba si mai mult ochii sasii, ca sa ma poata privi drept in ochi. Marin Jianu imi spuse: “Avem dovezi ca esti vinovat. Iti dau o ora ca sa recunosti”. Dupa ce i-am raspuns ca nu mai are nimic de asteptat de la mine, fiindca spusesem la ancheta tot [ce] aveam de spus, au plecat amandoi, trantind usa.

                “Pentru prima oara de la arestarea mea eram fericit. Imi inchipuiam ca este ultima proba la care sunt supus inainte de a fi pus in libertate. Doua saptamani am asteptat eliberarea.” Bineinteles ca ancheta s-a abatut si mai napraznic asupra sa; va sa zica, cele simtite (umplerea de fericire) au fost mincinoase. Pe cand presimtirile nu mint niciodata. “Trebuie sa marturisesc ca, desi nu aveam nimic pe constiinta, simteam ca de undeva bat vanturi rele.” Pentru prima data incepura investigatiile cu privire la un alt tip de spionaj (decat cel in favoarea U.R.S.S.-ului, de odinioara), practicat pasa-mi-te de el, in favoarea puterilor capitaliste occidentale.

                Ascultatorul va spune ca ma straduiesc sa demonstrez ceva ce, in mod evident, este fortat, anume radacinile unei gandiri religioase la Belu Zilber. Or, ca sa vin in intampinarea acestei afirmatii, voi atrage atentia ca exista un fragment in aceste memorii, din care contrariul poate fi dedus fara prea mari eforturi.

                “Intr-o seara, Lajos a fost luat la ancheta. S-a intors dupa cinci zile. Se dublase in latime la trup si la fata. Ca sa-l dezbracam a trebuit sa rupem hainele de pe dansul. Ne-a povestit ca, in seara anchetei, fusese batut cu “pumnele” – cum spunea el – pe fata si trimis la carcera ingusta, adica un sicriu vertical, in care nimeni nu poate sta decat in pozitia de drepti. Dupa cateva ore, oricine se umfla. Mai tarziu, dupa ce am fost si eu batut la talpi, singurul chin de care aveam groaza era carcera ingusta. Simteam cum ma sufoc numai la gandul de a fi inchis in sarcofag. Cand l-am intrebat pe Lajos cum de a rezistat mi-a raspuns simplu: “M-am rugat…”

                “Imi pare si astazi rau ca sunt vaduvit de puterea credintei. Este, probabil, o aptitudine cu care te nasti. N-am nici un fel de rezonanta pentru acest fel de muzica.” Ramane regretul a ceva presimtit si, din pacate, gustat niciodata. Dar presimtirea, dupa cum am vazut, te pune in contact direct cu realitatea.

                Andrei Serbulescu descrie amanuntit starea sa cand are presentimente – in termenii nostri: cand aude Chemarea lui Dumnezeu soptindu-i ca traieste anapoda si nu dupa legile divine. “Presimt cand undeva s-a hotarat ceva rau pentru mine, stiu cand s-a apasat butonul ghilotinei, vad taisul lamei si astept sa-mi cada pe grumaz, insa nu fug. Hipnotizat de ochii nenorocirii, nu mai pot face altceva decat sa astept.” Aceasta asteptare a implinirii raului putea fi evitata daca autorul s-ar fi apropiat din timp de Dumnezeu, i-ar fi inteles glasul, ar fi trait dupa canoanele Iubirii si nu dupa cele ale urii de om.

                Ca, Andrei Serbulescu, avea canavaua religioasa inscrisa in inima, desi n-o izbutea recunoaste, este si mai clar dintr-aceea ca simtea cel mai profund fior religios, acela al pacatului (bineinteles, fata de alta putere decat in cadrul credintei, pentru ca marxism-leninismul deformase toate cele naturale din sine si inlocuise sentimentul existentei lui Dumnezeu cu certitudinea fortei fara egal a partidului). “Strigoiul vinovatiei ne insoteste in viata. Spovedania nu-l omoara. Scapam prin uitare. Pacatul exista undeva in noi, cancerul, poate mediul natural al sufletului. Daca ar disparea, am exista ca si cristalele, dar n-am trai. Suntem vesnic vinovati fata de cineva: o femeie, un prieten, un frate.” El se simtea vinovat ca pacatuise fata de partid, prin nemarturisire! Culmea vicierii gandirii sta in aceea ca nu concepe viata fara pacat, ca si cum acesta ar fi fermentul, scanteia, bobarnacul dat existentei personale. Suntem martori ai unei inscaunari a pacatului in centrul fiintei noastre, a unei fetisizari a lui.

                Iar pe temelia derogarii vinovate de la spovedanie, pe care o mentioneaza Belu Zilber s-a aburcat nevoia de a marturisi nu numai ce era adevarat, ci, mai ales, ceea ce dorea partidul ca-l auda confesand, desi nu corespundea realitatii; insa stapanirea partidului, identificata cu aceea a Dumnezeului cel Atotputernic, avea mai multa priza asupra slabiciunii lui decat realitatea insasi, refuzata de partid, oricat de adevarata era: o realitate, deci, ce putea disparea fara sa sufere nimeni si sa fie inlocuita cu o fictiune, devenita adevar, prin aceea ca, i se spunea anchetatului, era necesara. Toate acestea deoarece indumnezeirea pacatului te face pe vecie robul minciunii si al servilor ei.

19.  CHEMAREA  PRIN  POEZIE

Am lasat pentru final un eseu ce s-ar putea intitula: ‘Poezia – mijloc de recuperare a sinelui’, de o mare insemnatate pentru orice crestin preocupat de formele variate ale Chemarii lui Dumnezeu, pentru ca el lumineaza splendid locul poeziei in viata de zi de zi a condamnatului politic sub comunism, in orice loc de ispasire s-ar fi gasit el, si cu cat mai mult a oricarui om inecat sub stivuirile imbeznate ale materiei, ce-l fac sa uite de sorgintea sa cereasca. In cele ce urmeaza, veti afla despre o fata inedita a poeziei, dupa trecerea multor milenii de creare a ei si de exultare prin ea.

                “Eu nu stiu, si apoi, la ce bun – poetii in vremi de restriste?”, citeaza Viorel Gheorghita, in memoriile sale, un stih de Hölderlin, din poemul Paine si Vin. “Pentru mine, acest celebru vers”, patrunde el in trairea sa spirituala, “acest celebru vers, de o actualitate evidenta, e o mai veche obsesie a mea si, nu mai putin, o grava nedumerire. Cata interogatie, cate indoieli, cata afirmatie si cate incertitudini se afla condensate in el? La ce bun poetii, cand cartile lor nu pot sa apara sau, daca apar, nu se citesc? La ce bun poetii, cand interesul pentru poezie e coplesit, in occident de huzur, la noi de saracie, pretutindeni de isteria muzicii pop sau rock? Asertiunea ca poezia, cultura in general, e un apanaj al alesilor, nu mi se pare de acceptat. Dimpotriva. Statutul ei e unul ontologic, dovada amploarea la care a ajuns fenomenul in puscarii. Iata, fac o afirmatie scandaloasa: nu omul face cultura, cultura il face pe om; nu poetul isca poezia, poezia isi zamisleste poetii, asa dupa cum adevarul zamisleste libertatea, asa dupa cum painea cea de toate zilele ne conditioneaza si ne sustine trupeste.”

                Ma voi opri o clipa asupra acestui termen de comparatie propus de memorialist, deoarece el pregateste o mutatie calitativa catre ceea ce reprezinta cu adevarat “painea noastra cea de toate zilele” la care se refera textul rugaciunii sugerat de aluzia scriitorului. Daca il vom denumi pe insusi Iisus Hristos prin acea “Paine”, ne va fi mult mai usor sa intelegem afirmatia ca Poezia este aceea care isi zamisleste poetii. Caci Dumnezeu este acela care-si zamisleste credinciosii, prin Chemarea Sa despre care vorbim impreuna de atatea luni de zile prin mijlocirea undelor.

                Plecand de la aceasta afirmatie, va voi intreba: putem oare sa-L despartim pe Hristos Dumnezeu de Poezie? Discutand despre forma de adresare lui Dumnezeu a omului, constatam ca ea a fost conceputa, in vederea ritualului, dar si a contactului personal de dimineata, seara, in pregatirea hranirii si dupa incheierea ei, de poetii Bisericii, in poezii sau texte pentru cantari, care corespund unor forme fixe ale timpurilor cand au fost create. Astazi, daca se compun acatiste noi sau paraclise sau alte forme fixe, Biserica se adreseaza tot unor poeti, pentru alcatuirea lor, dupa cum pentru zugravirea incintelor cultice ea apeleaza la pictori, pentru inflorarea catapetesmelor la sculptori si asa mai departe. Si intr-un caz si in celelalte este vorba despre profesionisti, ca sunt ai plaivazului, ai penelului, ai daltii. Urcand in ani, catre clipa cand ei au hotarat sa se specializeze intr-o directie sau cealalta, vom constata ca descoperim la ei, cu regularitate, o Chemare spre creatia plastica sau literara, o chemare cu neputinta de evitat, arzatoare, ce nu le ingaduie somnul, daca nu este dusa la implinire, ce nu le ingaduie preocupari straine, ce nu le ingaduie fericire straina procesului creatiei artistice. Cred ca, si intr-un caz, al poetului, dar la fel si in celelalte cazuri, al pictorilor, al sculptorilor, al tuturor creatorilor, in orice domeniu al artelor s-ar manifesta forta lor creatoare, sunt chemati tot de Poezia Existentei, acel mesaj indicibil ce permeaza de pretutindeni din cele iesite din Cuvantul Domnului cu ocazia Facerii si reflecta, ca in oglinda, constatarea Sa finala, de dupa fiecare zi, anume ca toate erau bine facute si ca-L multumeau. Va sa zica, acesta este primul sens al termenului ‘poezie’; abia la urma vine acela de gen literar (dramaturgia, romanul, poezia si celelalte), ori acela de creatie cu forma data, din domeniul literaturii (un poem, o poezie). Deosebirea dintre multumirea Parintelui a toate, dupa incheierea fiecarei etape a Creatiei, este alta decat aceea a omului ce patrunde in sfera poetica a Cosmosului: cel din urma se umple de o mirare exultanta a bucuriei, prin aceea ca are acces la frumusetile echilibrate in chip uluitor in Facere. Atat de plin este el de vibranta admiratie a universului incat laudele sale trec intr-un limbaj specific, prin care pana si tacerile dintre cuvinte – daca nu in mod special acelea – devin graitoare, prin asemuirea cu imperceptibila muzica a sferelor.

                “Experienta anilor de detentie”, scrie mai departe Viorel Gheorghita, “mi-a revelat aceasta taina a mantuirii prin poezie, a mantuirii prin cuvant, prin cuvantul rostit. Nu e vorba de vreo retorica sau de figuri de stil, menite sa impresioneze. Cum ar putea-o face? E vorba de o realitate existentiala, in ce ma priveste, de netagaduit. In urma demascarilor de la Pitesti si Gherla, retras in mine insumi ca intr-o inexpugnabila carapace, ca intr-o cripta, mi-am acceptat conditia de mormant inca viu. Clinic, nu eram mort. Antropologic, avand in vedere refuzul  devenit funciar, de a comunica, atat cu exteriorul, presupus a fi irefutabil primejdios, ostil, saturat, ca un burete ud, de violenta si delatiune, cat si cu propriile mele amintiri, cu propriul meu trecut, da! Nu e, prin urmare, deplasata afirmatia ca in ziua in care, somat de nu stiu ce demon, la Aiud fiind, am incropit primul meu vers arestat, m-am nascut a doua oara, prin poezie, eu care, liber fiind, nu am slujit poezia, mai mult am tradat-o. Primele lanturi care au cedat au fost acelea care ma tineau rastignit, pe crucea fara speranta a unui prezent perpetuu, impiedicandu-ma sa-mi simt radacinile si sa-mi asum trecutul. Efectul: introspectia lirica, prin mijlocirea poemului scurt, de forma fixa, sau evaziunea, aparent epica, prin intermediul baladei extrapolate. Treptat, treptat, in interiorul universului concentrationar, pe de o parte, in intunericul in care vegetam, pe de alta, prindea consistenta un alt univers, cel poetic, pe cat de inefabil, pe atat de reconfortant. Reconfortant intrucat nu era nici artificios, nici de imprumut; imi apartinea in totalitate, fiindu-mi consubstantial. Atata doar ca, pentru a-l descoperi au fost necesare suferinta si timpul si ispita Satanei.”

                Fara sa incerc o gresita confundare a planurilor, al celui ascetic si al aceluia in care vietuieste condamnatul politic, constat ca exista apropieri posibile intre ele. Ascetul elimina din existenta sa tot ce apartine lumii. El evita cvasicomplet comertul cu ceilalti oameni, atat din punctul de vedere al convorbirilor, al intrevederilor, al contactelor fizice sau senzoriale. Evita pana si amintirea lor, contra careia duce o lupta acerba si permanenta. El isi reduce nevoile vitale la minimum. Isi atinteste ochii cugetului si inima catre Tatal ceresc; tot gandul sau se indreapta, pe toate caile cu putinta, catre Dumnezeu si alterneaza aceasta intaritoare contemplare cu investigarea propriei slabiciuni, din ce in ce mai adanc coborata. Legile biologice devin vrajmasul sau de zi de zi si de ceas de ceas. Iar la asumarea legilor ceresti aspira permanent. Lupta cu strigatele carnii si se preschimba intr-o flacara ce arde de dorul intalnirii cu Stapanul. Isi tempereaza, pana la anulare, personalitatea incapatanata, prin taierea voii si intreruperea contactului cu omul vechi din sine. Cauta neincetat o cat mai deplina smerire si canonul trupului. Condamnatul politic, mai ales acela care a trecut prin  reeducari, cum este cazul lui Viorel Gheorghita, isi duce zilele cu o mancare neinchipuit de lipsita de vlaga hranitoare, in interdictia miscarii libere in afara locului (celulei) de detentie, in interdictia comertului cu oamenii (cu atat mai mult daca este aruncat in izolare, ori daca se afla intr-o camera cu reeducati, adica colegi de ai sai preschimbati in turnatori, prin bataie continua, sau in batausi ai propriilor camarazi), neavand dreptul la lectura, iar conversatia, chiar daca se incumeta sa se avante in ea, trebuie purtata soptit si cu risc, isi va intoarce mintea asupra ei insesi, alungand de la sine evocarea bucuriilor libertatii, ca prea starnitoare de durere, si aprofundand conditia umila, extrem de umila, a omului permanent amenintat si fara nici o putere de a-si schimba soarta. Nu mai are decat inaltarea mintii in rugaciune, catre singurul aparator care i-a ramas, catre singura lui si ultima nadejde, catre Dumnezeu. Autorul marturisirilor din care citez lamureste foarte simplu conditia ascetica a condamnatului politic, in care conditie insul este pregatit sa ia contact cu Poezia cerurilor.

                 “Nevoia de a comunica versurile, in circumstantele date” – este vorba despre circumstantele detentiei, la care se refera continuu Viorel Gheorghita –, “un impuls cu totul nou, nu doar pentru a fi memorate, cat pentru a fi confirmate, a reintemeiat apoi increderea in semeni, in buna lor credinta. Cu fiecare strofa invatata de omul de langa mine, cu fiecare lovitura de piatra, in teava caloriferului, prin intermediul caruia versurile, cu sutele, ajungeau la urechile altor si altor camarazi, teama se risipea, ca ceara in para focului, iar eu redeveneam om capabil sa ma bucur, capabil sa raspandesc bucurie (uneori si invidie), si, nu in ultimul rand, capabil sa imi asum riscuri, si nu putine.”

                Si iata cum rodul crestinesc al creatiei poetice iese in evidenta: ea te face sa-ti iubesti iarasi semenii, sa-ti redobandesti increderea in ei, sa-i ierti, sa-i socotesti din nou asemenea tie. Cum are loc aceasta transformare sufleteasca, de la starea celui ingrozit de aproape si vrajmasindu-l, la cel deschis spre el, dorindu-l partas al bucuriei tale si dorindu-te sa devii canalul prin care se transmite dragostea spre el? Ea este ingaduita prin propriul tau contact cu Iubirea Dumnezeiasca, cu Iertarea Divina, cu Adevarul. Acestea metamorfozeaza omul cazut, il inalta, il ajuta sa fie reprimit intre fiii lui Dumnezeu. Apoi toate sunt la indemana, caci faptura actioneaza iarasi ca o faptura a dragostei Tatalui ceresc, ca un frate cu toti fratii.

                Unde il conduce pe poet noul sau statut? Aflam urmatoarele:

                “In temnita, poezia si-a rascumparat dreptul de a exista, nu o data, cu sangele credinciosilor ei, urmarirea vinovatilor cutezatori” (adica a poetilor) “prelungindu-se pana in zilele revolutiei din 1989 si, intr-o anume masura, si dupa. La interval de peste un deceniu, anchete, tracasari, confiscari de manuscrise si, poate, chiar ruguri. Cate din manuscrisele confiscate vor mai fi existand, cine stie?”

                Voi aminti ascultatorilor mei de Justin Paven, autorul memoriilor “DUMNEZEUL MEU, DE CE M-AI PARASIT?”, publicate chiar de mine, in Editura Ramida. Cand am vorbit impreuna despre el, nu am mentionat motivul celei de-a doua condamnari a sale. Bolnav de tbc, a conlocuit la Targu-Ocna, inchisoarea destinata detinutilor pedepsiti de soarta si cu aceasta nenorocire, cu poetul Constantin Aurel Dragodan. Entuziasmat de versurile acestuia, create pe parcursul unei lungi detentii, treptat i-a invatat pe de rost intreaga opera. A sti pe dinafara stihuri, in inchisoare, inseamna a avea permanent o preocupare intelectuala: aceea de a le repeta, pentru a nu le uita. Pe langa acest exercitiu de memorie, extrem de util, deoarece functia respectiva a psihicului se toceste cu mare graba in conditiile claustrarii, repetarea aducea cu sine si o rafinare a sentimentelor, caci poeziile constituie condensarile celor mai intense trairi umane si a celor mai subtile. Astfel, contactul cu poezia reprezenta pentru noi toti o adevarata sarbatoare. Cum studentul Justin Paven mai avea putin timp de petrecut in puscarie, bucurandu-se de o condamnare mica, fu eliberat la termen si, odata ajuns in familie, transcrise in doua caiete, mi se pare, creatia prietenului Dragodan. Securitatea nu era deloc satisfacuta ca la destui dintre tebecistii de la Targu-Ocna le venise sorocul repunerii in libertate. Hotari sa-i arunce iarasi in gherla. Li se inscena un nou proces, motivat, de pilda, ca s-au intalnit si si-au mai povestit, ca omul, pataniile petrecute de cand nu se vazusera, ca si-au facut daruri amicale (parintele Constantin Voicescu, fie-i tarana usoara, a fost acuzat ca a primit, la nasterea fiului sau, actualul preot Mihai Voicescu, un carucior de copil, de la un fost coleg de temnita), ca au mers impreuna la manastirea Cernica, cu prilejul slujbei ce consacra recunoasterea Sfantului Calinic de a se numara printre Cei cu daruri ceresti, ca cineva (o domnisoara care nu mai fusese condamnata) a insistat ca fratele ei sa primeasca, prin oficialitatile inchisorii, penicilina atat de scumpa atunci, dar atat de eficienta in cazurile de tuberculoza; si pentru altele asemenea. S-a alcatuit un nou lot, cum l-am numit in titlul unei povestiri publicate in volumul “RUGUL APRINS. DUHOVNICII ORTODOXIEI, SUB LESPEZI, IN GHERLELE COMUNISTE”, “lotul tuberculosilor”. Ei bine, o tanara informatoare patrunsa in casa lui Justin Paven si dand peste caietele cu pricina, l-a tarat iarasi in fata justitiei militare, alaturi de cei pomeniti, drept care a primit alti douazeci si cinci de ani …pentru dragostea sa de poezie.

                 “Ceea ce stiu insa”, ne asigura Viorel Gheorghita, de la care am plecat, “e faptul ca ne gasim in fata unui mister ce nu poate fi in nici un fel zadarnicit, intrucat ratiunea de a fi a poeziei universului concentrationar rezida, nu in obiect, ci in act. Faptul de a o fi scris – impropriu spus, despre creion si hartie neputand fi vorba –, ca si acela de a o fi memorizat, e relevant, nu poemul ca atare. Actul modifica sufletul. Poemul poate fi confiscat, poate fi tezaurizat, poate fi ars; actul, odata produs, nu. Subzista in aceasta stare de lucruri paradoxul oricarei taine, in speta acela de a scrie si de a invata, fara speranta explicita de a-ti vedea poemele in situatia de a putea fi si publicate. (…) “Scris este: Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mat. Cap. 4, 1-4). In umbra celulei, sub bolta fara lumina a minelor de plumb, alaturi de libarci si trupuri schiloade, neinsufletite uneori, impreuna cu rugaciunea, poezia a fost un asemenea cuvant, nu mantuit, prin rostire, cum spune Lucian Blaga, ci mantuitor. Un omagiu mai deplin decat acesta, adus poeziei, consider ca nu e cu putinta. Poetii, si vechi si noi, in chiar aceste vremi de restriste, pot sa se bucure cum, la timpul sau, nu s-a putut bucura Hölderlin. In temnitele comuniste din Romania, poezia a fost convertita – in intimitatea lui, procesul imi scapa – in paine si vin, in trup si sange sacru. Si cat de bine si frumos ar fi ca aceasta convertire sa ramana un bun castigat.”

                Nici o alta vorba nu se cuvine adaugata. Repetand o propozitie inscrisa in sufletele noastre, ale tuturora, ramasa noua de la William Shakespeare: “Restul este tacere”, ne luam ramas bun de la acest mare cantaret al poeziei de temnita, Viorel Gheorghita.

20.  CHEMAREA 

PRIN  SUFERINTA

CELORLALTE  FAPTURI

ALE  LUI  DUMNEZEU

Exista unele chemari menite numai pentru intarirea curajului si a sperantei, prin aducerea aminte de Dumnezeu; ele reprezinta o ‘vitaminizare’ – daca imi este ingaduit sa folosesc acest termen medical – o vitaminizare a spiritualitatii noastre, dintr-o pricina ori alta vlaguita. Si de ce n-as utiliza un termen medical, cand Iisus Hristos s-a ocupat atat de indeaproape de tamaduirea trupurilor si a sufletelor?

                Atari chemari am cunoscut cu totii; atunci cand, daramati launtric de esec, de negasirea nici unei ultime portite de scapare dintr-un labirint de piedici si din plasa unor incalceli fara iesire, trecand prin dreptul unei biserici – noi care n-am mai pasit demult pragul uneia – hotaram brusc sa ne uitam cateva minute disperarea apasatoare si sa ne adancim in atmosfera unde Domnul este mereu prezent, chiar de nu se savarseste nici o slujba. De cele mai multe ori, facand aceasta, suntem constienti a cauta o linistire, asa cum un pahar de apa rece istoveste arsita launtrica a celui dogorat de razele piezise si necrutatoare ale unui soare strain si orb fata de slabiciunea noastra. Nu ne dam seama nici macar a avea nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, fiindca ritmul vietii moderne si felul incrancenat in care ne-am obisnuit sa ne ducem zilele ne-au departat de fericitele clipe ale copilariei cand ne ridicam cugetele catre Dumnezeu cu smerita dragoste si incredere.

                Si intram. Tacerea cucernica – nu pentru ca cineva ar sta ingenunchiat in dreptul vreunei icoane, ci cucernica datorita tuturor sfintilor care ne privesc din zugraveala lor – cade pe timpane ca un balsam. Racoarea, daca e zi de vara, ne mangaie tamplele ce ard de zumzetul gandurilor necrutatoare. Mirosul vag de tamaie ramas in aer, de la ultima cadire savarsita in incinta, ne graieste despre blandetea si dulceata duhovniceasca. Penumbra, deloc straina, ne este familiara si ne putem deschide inima in siguranta pe genunchii ei: acolo pare a-i fi cuibul.

                Reasezati in noi insine de acestea, ne adancim in sinea noastra, dar nu intr-una a framantarilor de pana atunci, ci intr-una unde nu se petrece nimic, aparent; dar ne simtim aparati. Este camara launtrica despre care ne vorbea Iisus. Si, fara s-o fi dorit, fara a ne fi asteptat la asta, ne pomenim rugandu-ne aproape fara cuvinte. Si desi cererile ne sunt imperios necesare – presupunem ca este timpul unei mari nevoi – rugaciunea ne este doar o stare de iubire si de predare in mainile Parintelui Ceresc.

                Cand starea binecuvantata se stinge fara interventia noastra, ne ridicam din strana unde ne-am odihnit sau din genunchi, daca pe ei am cazut, si iesim alt om: suntem atat de departe de necazuri… Le putem scruta oarecum la rece, cu o noua indrazneala si cu incredintarea ca nu ele sunt mai puternice decat noi, ci ca mai avem nadejde de izbanda.

                Dar amaratul de intemnitat, ca despre el vorbim de atata timp, nu are la indemana, mai bine spus nu avea la indemana, in temnitele comuniste, biserica, s-o cerceteze, la timpul de cumpana al secatuirii duhovnicesti. N-avea icoana. N-avea preot sa se spovedeasca si sa-i ceara a fi impartasit. N-avea alt frate crestin, sa se roage dimpreuna cu el (de fapt, avea pe toti colegii de detentie, numai ca rugaciunea laolalta, oricat de deseori se rostea, aducea, in cele din urma, cand era data pe fata, cand era descoperita de gardieni, pedepse cutremuratoare. Va sa zica, puscariasului nu-i ramanea nici o mangaiere, decat rugaciunea personala, bine tainuita.

                Si, totusi, cand si cand aparea, un semn de la Dumnezeu, cand ti-era viata mai grea, un semn de dragoste, fie prin mijlocirea unui semen, fie, mult mai arareori, cum stau lucrurile in cazul urmator, printr-o alta faptura a Domnului. Ascultati marturia aceluiasi Viorel Gheorghita care, saptamana trecuta ne-a lamurit asupra rosturilor poeziei ca mijloc de chemare a lui Dumnezeu.

                “Carute taranesti aduceau, in acea primavara, trunchiuri de copaci, materie prima pentru fabrica Aiudului. Atelajele erau preluate de militieni si conduse pana la locul de depozitare, pentru a fi descarcate de noi. Lipsa unui drum, cat de cat practicabil, umezeala, lipsa unor unelte specifice, ca si lipsa de experienta a oamenilor, faceau munca acestora grea si riscanta. Subzista, indeosebi, primejdia accidentarii, ca urmare a rostogolirii bustenilor peste neindemanaticii si firavii lor manipulatori. In cele din urma, un prim transport a fost descarcat. Cu cel de al doilea, lucrurile s-au complicat. La intrarea in depozit, rotile carutei au intrat in glod, pana aproape de butuc, iar caii, cu toate injuraturile si sfichiuirile de bici ale militianului, nu voiau sa mai traga. Suntem chemati de ajutor, noi. Incercam sa degajam rotile, sa ridicam osia din spate, sa impingem. Degeaba. Caii nu mai vor sa colaboreze. Suntem injurati si noi, suntem facuti bosorogi, incapabili, ma rog, tot tacamul. Tot degeaba. O noua incercare si inca una. In disperare de cauza, militianul abandoneaza. “Domnule militian, permiteti-mi sa incerc si eu.” Ma priveste, la inceput cu ura, apoi cu naduf. “Incearca!” Ma adresez apoi oamenilor, fara sa imi fac prea multe iluzii. Erau si slabiti si fara o elementara dorinta de a rezolva situatia. Totusi. “Cand va voi spune, va rog sa impingeti. Doar atat.” Ma apropii apoi de cai. Militianul imi intinde biciul. “Multumesc. Nu e nevoie.” Mangai caii pe frunte, ii imbratisez, le spun cateva vorbe, asa, la intamplare, le strang pe rand, varful urechilor. Ma privesc, de buna seama surprinsi, si raspund afectiunii mele inchizand ochii si inclinand din capete. Si acum, la treaba. Apuc darlogii si rostesc moale: “Noa, hai!” Nu exagerez. Caii se opintesc de parca mi-ar fi inteles vorbele si mai ales gandul, si intr-un efort suprem de solidaritate a robilor intre ei, musca zabala, isi incoarda muschii si urnesc din loc intreaga povara. Pana in dreptul stivei nu s-au oprit. Ii imbratisez inca o data in semn de multumire. Respir si eu, respira si ei, greu. O bucata de zahar, ori un pumn de ovaz li s-ar cuveni, dar de unde? Sau, stiu eu, poate ca mangaierea mea, in cazul robilor, si ei sunt tot niste robi, la un stapan mai mult sau mai putin cumsecade, e mai de pret. Oricum, in timp ce patrupedele inchideau ochii a intelegere si complicitate, din ochii mei se prelingeau lacrimi, sterse pe furis. Clipa a fost una de evadare.” A fost o clipa de evadare pentru ca Viorel Gheorghita isi retraia copilaria indulcita de comuniunea cu toate creaturile Parintelui nostru. Fragmentul releva de cat de putin are nevoie sufletul obiditului: daca dragostea omului ii lipseste, aceea a dobitocului ii este rai. Ea ii aminteste de starea paradisiaca, ii aminteste ca raspunzatori ne-a lasat Dumnezeu de intreaga Creatiune. Iar omul, atunci cand nici un alt gand, decat acela al supravietuirii, n-ar fi normal sa-l mane de la o zi la alta, in tentatia lui de a-si salva viata, aude in inima poruncile lui Dumnezeu si, daca a fost ispitit sa-si uite omenia, ea se redesteapta in sine, la chemarea lui Dumnezeu catre bunatate, dragoste si intelegerea a toata faptura.

                Dar cand este vorba despre suferinta oamenilor, cu cat mai profunda este chemarea de a ne invinge pe noi insine, pentru a usura durerea celorlalti, oricat de mare jertfa ni s-ar cere pentru aceasta…

                Ne vom intoarce din drum intr-o camera unde a fost depus Dumitru Bordeianu in penitenciarul Pitesti, la celula 18; acolo a vietuit alaturi de Costache Oprisan, un eminent tanar care, ca student lasase o dara de lumina, dupa absolvire, in sufletele profesorilor si colegilor sai, drept care fusese ales conducator al tineretului, si de Alexandru Munteanu, seful unei grupari studentesti de la Facultatea de Teologie din Sibiu. Pentru a intelege cele ce au urmat, este necesar sa aflam ca Oprisan, care studiase la Facultatea de Litere si Filosofie din Cluj, fusese ulterior in Germania, unde isi dedicase timpul perfectionarii intelectuale, si reprezenta o capacitate rar intalnita la tinerii de varsta sa. Cei doi colegi de celula, al doilea fiind autorul memoriilor, Dumitru Bordeianu, cum am spus-o, l-au rugat sa atace pentru ei o introducere in istoria filosofiei. “Expunerile sale erau facute de la suflet la suflet si atat de placute si atragatoare, incat opt ore pe zi, parca uitam de foame si de lumea de afara”, marturiseste naratorul.

                “Cele 11 luni, cat am stat cu Oprisan in celula, au fost pentru mine lunile cele mai placute din inchisoare”, deci din toata detentia, recunoaste el cu caldura si sinceritate induiosata.

                Condusi in camera demascarilor, supusi unei torturi permanente timp de o saptamana, de catre studentii ce acceptasera sa-si bata fratii de suferinta, pentru a oferi Securitatii noi dovezi de vinovatie a victimelor lor, fata de comunism, preschimbati in carne hacuita si zoi de sange, “in sambata care a urmat s-a produs si inevitabila cadere”,  se povesteste in continuare. Prin “cadere” se intelege, dupa cum se va vedea, ascultarea cumplit de dureroasa de ordinul de a-ti tortura propriul tovaras de suferinta, sub amenintarea uciderii tale in bataie, daca nu te supuneai cerintelor ciomagarilor. Costache Oprisan fu legat de picioare cu o funie. Munteanu primi un ciomag si, la porunca, izbi in talpile celui intins – acestea ii fusesera indicate, restul corpului nemaiputand primi nici o lovitura –, izbi fara prea multa vlaga, deoarece nu mai avea putere. Iosub urma la rand sa-si loveasca prietenul. O facu in cateva randuri, Bordeianu istoriseste cu sufletul la gura: “Dupa aceea a scapat ciomagul din mana spunand ca el nu mai poate lovi. Atunci s-a repezit la el Cantemir, l-a lovit cu un centiron peste cap si cu pumnul in burta. Iosub s-a prabusit si a fost dus in lovituri de picior pana in colt (…).

                “Acum imi venea randul mie. Cand mi s-a dat ciomagul in maini (nici atunci si nici alta data nu mi-am amintit ce am gandit si judecat in acea clipa) l-am auzit pe Prisacaru strigand: “Loveste-ti mentorul, banditule, ca te-a invatat filosofie, ca este un mare sef ”. (…) Lunguleac s-a apropiat de mine si m-a izbit in fata cu atata putere, ca din cateva lovituri m-a doborat la pamant. Apoi tot el mi-a pus ciomagul in mana, zicandu-mi: “Loveste-ti profesorul, banditule, ca de nu, te omor eu aici”.

                “Stiu ca am lovit dar nu in fata amenintarii ci a confuziei care ma invaluise, incapabil fiind de a mai gandi si rationa. (…) Am lovit omul pentru care as fi fost capabil sa merg la moarte. Cu voie sau fara voie, incet sau tare, nu mai are importanta, ci faptul ca am lovit conteaza si de aici a inceput caderea.” Crearea acelei “confuzii” speciale, bine numita de autor, duce la formarea ‘mediului rational’ in care se poate naste ‘obedienta’ de robot, pe care urmareau a o infiltra in cei supusi la cazna, reeducatorii. Asistam, datorita preciziei analizei la care s-a supus Dumitru Bordeianu ulterior, la fractiunea de secunda cand omul e deposedat de sine insusi si devine unealta perfecta o voii potrivnice, apartinand altcuiva.

                Veni momentul sa loveasca si Comsa. Refuza! Dumitru Bordeianu isi aminteste cu groaza: “Refuzul lui de a-si lovi seful si camaradul i-a zguduit pe toti (…). Atunci i s-a ordonat lui Oprisan sa-l loveasca pe Comsa. Acesta a zis ca nu este capabil nici sa ridice bratele si deci nu putea sa-l loveasca. In urma acestui dublu refuz, Comsa a fost legat de picioare si au fost chemati unii dintre elevii de liceu (…) sa-l loveasca. In urma gestului de mai inainte al lui Comsa, doi dintre elevi au refuzat ordinul.” Nu voi insista, pe urmele naratorului, decat afirmand ca, impreuna cu Comsa, suferira purgatoriul.

                Important pentru ceea ce urmarim este reactia lui Bordeianu, in ea cautand trairile sutelor de tineri care s-au vazut aruncati afara din ei insisi, in haul descompunerii morale, de care suntem apti toti, fara a fi constienti de aceasta:

                “Nu stiam ce inseamna sa ma revolt impotriva mea insumi, dar vazand gestul lui Comsa si al lui Oprisan, si mai ales al celor doi elevi, m-am revoltat pentru prima oara impotriva mea si m-am desconsiderat ca nimeni altul; fusese de fapt inceputul caderii mele.(…) Daca n-ar fi fost atitudinea […lor], as fi putut crede ca toti studentii au fost niste criminali. Comsa, Oprisan si cei doi elevi m-au trezit la cea mai cruda realitate.”

                Scoala caracterului (ce cumplita era ea in acele conditii, pe buza mortii!) nu se incheiase. Sa ascultam grairea memorialistului ducandu-si mai departe marturisirile: “Se zice ca prima greseala este cel mai greu de facut, pentru ca in momentul cand ai facut-o, lantul greselilor a fost declansat si caderea nu mai poate fi oprita.

                “In mintea mea se desfasura un proces, al carui continut era urmatorul: daca Ieronim Comsa, Costache Oprisan, precum si cei doi elevi, au avut curajul si taria sa refuze de a lovi, iar eu m-am supus ordinului din slabiciune si neputinta, insemna ca eu voi ajunge chiar mai rau decat Virgil Bordeianu” (este vorba despre tizul sau, unul dintre calaii notorii). “Si in acele momente de descumpanire am jurat, in sinea mea, sa incerc si iarasi sa incerc, cat timp voi mai putea, sa nu mai lovesc si sa cer numai ajutorul lui Dumnezeu, sa ma intareasca si sa-mi dea putinta de a rabda.”

                Una este decizia nobila luata de el de a rabda si alta este sa …te mai poti rabda dupa cele savarsite! “M-am intalnit”, ne incredinteaza, “cu Oprisan la Gherla, cand lucram la ateliere. Il salutam, cu un deosebit respect, dar nu m-am mai putut uita in ochii lui. In momentul cand il salutam si el imi raspundea, nu am avut taria, nici curajul, sa ma duc si sa-i cer iertare.”

                Si pasul imens de reapropiere de acel sine insusi ce il reprezenta cu adevarat a fost strabatut. Cand un alt detinut, Strachinaru, a fost pus sa-l bata pe Dumitru Bordeianu si a refuzat, i s-a cerut, drept urmare, acestuia sa-l bata pe el. Iar Bordeianu s-a invins, in sfarsit,  si a refuzat la randul sau sa fie obedient. Ambii fura dati pe mana tertilor si-si incasara plata demnitatii. Intre timp, avusese exemplul a cinci elevi ce nu cedasera indemnului de a scapa de tortura prin torturarea altora. “Fiecare s-a comportat si actionat in functie de “genele” lui sufletesti, de zestrea lui morala si in primul rand de credinta lui in Dumnezeu, de dragostea fata de El si fata de semenul sau.” Observatia este capitala, fiindca vine nu de la cineva care habar n-are ce au insemnat torturile reeducarilor, ci de la omul care a cazut si s-a redresat, care a vazut sute de insi cazand si zeci care n-au batut si i-au devenit exemplu! Evolutia trairii poruncii lui Hristos, pentru Dumitru Bordeianu, in aceasta relatie, este atat de spectaculoasa incat, mai tarziu, printre altele, a trecut si prin urmatoarea cumpana.

                “Intr-o buna seara, aproape de ora noua, s-a intors Zaharia de la camera 4 spital, fredonand cateva cantece.” Ascultatorul trebuie sa stie ca aceasta camera, numita “4-spital”, constituia, in penitenciarul Pitesti, in perioada asa-numitelor reeducari, sediul comandoului format din cei alesi de Securitate sa conduca torturarea detinutilor. Iar acesti indivizi marsavi, printre care se numara Zaharia, seful comitetului de reeducare din camera unde zacea Bordeianu, aveau libertatea sa circule prin inchisoare, de la o celula la alta, fara a fi insotiti de gardieni, ei fiind admisi de conducerea militara M.A.I. ca adevaratii raspunzatori de cele ce se petreceau in locul de detentie. “S-a oprit in dreptul priciului meu si mi-a zis sa-l urmez. M-a dus si m-a instalat pe priciul comitetului de tortura, m-a legat de maini si de picioare si s-a adresat celorlalti: “Veniti sa va imbratisati camaradul, care v-a fost sef de camera si nu a vrut sa bata”. (…) Marturisesc insa cu frica lui Dumnezeu ca niciodata pana atunci nu m-am simtit totusi mai aproape de oameni si mai afectuos fata de ei, ca in acea noapte de neuitat. In loc sa traiesc ura si razbunarea, traiam placerea si satisfactia – s-ar parea paradoxal – ca cei care ma loveau nu o faceau din ura, ci pentru ca erau innebuniti, constransi si torturati sa faca ceea ce faceau. In clipa aceea i-as fi strans in brate si le-as fi sarutat ranile si vanataile de pe corp. Nu m-am uitat si am inchis ochii, sa nu vad cine ma lovea, pentru ca in aceleasi imprejurari si eu il lovisem pe cel mai drag si stimat camarad, pe Costache Oprisan, la camera 2 parter. Dimpotriva, traiam bucuria ca trebuia sa-mi platesc slabiciunea, cum spunea Bogdanovici inainte: “Frate, asa se platesc greselile”. Si martor mi-e Dumnezeu ca in acele momente nu aveam in sufletul meu nici cea mai mica urma de ura, de desconsiderare, de repulsie sau vreo dorinta de razbunare fata de camarazii mei; dimpotriva, toti imi erau dragi asa cum de putine ori mi-a fost dat sa simt.”

                O saptamana a fost lasat sa i se vindece ranile, dupa care a fost batut individual. S-au gasit iarasi eroi ce au refuzat s-o faca. “Cei care au acceptat nu au lovit nici unul cum li se ordona, ci dimpotriva, eu ii rugam sa loveasca mai tare, iar ei, cu siroaie de lacrimi pe obraz, executau ordinul neintrecand insa nici unul masura. Jumatate din camera, cei care refuzasera sa ma loveasca, au fost si ei batuti crunt dupa aceea. Dar durerea mea pentru suferinta lor intrecea cu mult suferinta pe care mi-o pricinuisera cei care ma lovisera. Cine ar putea crede sau intelege ca poti iubi cu atata afectiune pe cel care ti-a provocat atata durere? Cei care n-au trecut pe acolo nu vor crede si nu vor intelege.”

                Comentariul meu nu poate aduce nimic nou, fara sa intunece lumina tainica degajata din aceste randuri nepamantesti, in cari Chemarea lui Dumnezeu la dragoste intre frati rasuna permanent, desi nerostita, rasuna ca un bas de orga; ele si multe altele marturisind despre temnitele de la Pitesti si Gherla se cuvine sa intre in “Vietile Sfintilor” si in orice scriere indrumatoare pentru viata duhovniceasca. Dupa cum pe ele sunt datoare sa se intemeieze elogiile supreme ce le-ar mai aduce, pe viitor, literatura, in veac, Omului!…

21. CHEMAREA

LA SUFERINTA

Ne aflam la penitenciarul Sucevei, in anul 1948, intr-o camera unde, ca si in celelalte, nu exista nici un pat. Detinutii zaceau pe jos pe niste rudimente de paturi. Foamea te rodea cumplit. Ziua nimeni nu deranja retinutii. Noptile, in schimb, erau odioase, pentru ca le sfasiau urletele celor schingiuiti. Eugen socoti ca, in mod premeditat, erau lasate deschise usile camerelor de ancheta, sa se auda in toata inchisoarea ce se petrecea acolo.

                Cat statu in acea camera, Eugen Sahan cunoscu un ins mai in varsta ca ceilalti colocatari –, care-i impresiona pe toti prin blandetea sa. Numele ii era: Vasile Ungureanu. Student mai varstnic, facea si pe dascalul la o biserica. Ocupa o camera a casei parohiale si tot acolo, prin mila lui, odihneau suma de colegi care n-aveau unde pune capul. Aceasta fusese pricina arestarii sale: considerat gazda de complotisti. Nea Vasile, cum i se zicea, te impresura cu o privire de culoarea vazduhului si calda de te topea. Toti se imprietenisera cu el.

                Intr-una din seri, Vasile Ungureanu fu carat la ancheta, pe la sapte-opt. Pe la unu noaptea, se deschise usa si fu aruncat in camera un trup inert. Era al lui nea Vasile. Fiecare ramase incremenit in coltul sau. Nici un fir de praf din incapere nu se clinti. Toata suflarea era inghetata de groaza.

                Speriat si el, Eugen, totusi, se indrepta catre masa de carne si sange. Mai veni cineva alaturi de el. Il ridicara impreuna cu bagare de seama. Il carara la locul din camera unde dormea pe jos deobicei cel ce ajunsese o ruina. Gemea.

                – “Nea Vasile, ce ti s-a-ntamplat?”

                – “Lasa, copii, ca trece, trece”, abia auzit si cu mare dificultate, dar hotarat sa-i impiedice pe cei doi a face caz de necazurile lui.

                Era plans; si in ce hal se afla! Cand l-au desfacut la camasa si pantaloni, de la cap si pana la genunchi, numai urme negre, una langa cealalta, parca asezate cu pensula de un zugrav dibaci, incrustarile loviturilor de bata; si pretutindeni rosu. Din el curgea sange, sange curat.

                Eugen si cu necunoscutul care-i sarise intr-ajutor trecura la a-l ingriji fara nici o pricepere. Comprese pe picioare, pe spate, pe tors. Il oblojeau pe cat posibil.

                Eugen Sahan nu mai ramase in incapere decat trei-patru zile, cel mult, si fu dus la Bucuresti, in catuse, pe tren.

*

                Prima vizita facuta de mine in Targu-Neamt m-a indreptat spre biserica cea mai apropiata de locul unde ma depusesera niste necunoscuti binevoitori. Ma adusesera aici in automobilul lor, taman de pe la Manastirea Cozia, imi pare.

                Un barbat uscativ, bland si indatoritor, cu priviri adanci albastre, ce graiau mai mult decat cuvantu-i smerit si lipsit de initiativa, jenat parca de a ma obosi cu raspunsurile modeste pe care le dadea intrebarilor mele entuziaste, curioase, dar si cu o evlavie evidenta si plina de bucuria ca ma aflam in Moldova, socotita de mine o Galilee a romanilor, ma intampina in pridvor, cu o cheie cat toate zilele in dreapta, tocmai cand intentiona sa incuie si sa iasa. Doream sa stiu tot despre acea cladire liturgica, dar si despre cate altele mai aveam de cunoscut in micutul oras, precum si ce trasee manastiresti se raspandeau de acolo prin jur, ce oameni deosebiti eram dator sa cunosc, ce preoti cu har si cate si mai cate altele, toate inghesuite intr-o clipa, sub un singur semn de intrebare, atunci cand omul se gatea de plecare la treburile sale, un cantaret bisericesc, de buna seama, imi spuneam, ori un paracliser sau un om de servici, dar fiu al altarului aceluia si …mai ales al Moldovei lui Stefan! Gandeam ca pentru un iubitor ca mine al locurilor sale natale merita sa zaboveasca, mare fiindu-mi setea de fiorul moldav al carui cult il aveam…

                Asa a si facut, cu dragoste, cu daruire de sine, cu stergere de sine, impartasind exultarea mea, lasandu-se antrenat de intarziata-mi adolescenta usor de citit in focul entuziasmului. Mi-a dat explicatii unde s-a priceput; pentru acelea ce-i lipseau isi tot cerea scuze; ma asigura ca voi gasi altii mai stiutori ca el; ma incuraja sa caut persoanele pregatite sa-mi satisfaca nevoile culturale; m-a lamurit cum sa ajung la Cetate si cum sa gasesc la poalele ei casa unui fost asistent universitar specializat in medievalistica si cel mai bun cunoscator al respectivei Cetati, pe nume cred: Constantinescu, dat afara din invatamant de regimul necrutator. Cand i-am dat dezlegare, s-a suit pe bicicleta si s-a departat ca un batran copil cuminte ce a primit ingaduinta profesorului sa paraseasca sala de clasa.

                Am ramas in Humulesti, peste pod, doua saptamani. Si atat de indragostit m-am simtit de zona si de locuitorii ei incat, in vacanta din vara urmatoare, acolo am alergat fara ezitare. Ma imprietenisem cu dascalul Vasile Cozma si cu sotia sa Jana si ani la rand am fost oaspetele lor. Targul a ajuns orasul meu de adoptie, ca mult l-am iubit si-l mai iubesc!…

                Intr-o seara, cand gustam noi un pahar de vorbe udat cu sangele viei dinapoia bucatariei unde zaboveam, iaca intra omul meu! L-am recunoscut pe data deoarece fusese cel dintai moldovean care ma imbatase cu bunatatea lui, in urma cu cativa ani, intr-acea biserica. M-am manifestat ca atare. Si el arata tare bucuros ca ma revedea, desi acum, timpul trecand si fumurile mai risipindu-mi-se, imi dau seama ca buna lui cuviinta era aceea care-l indemna sa nu-mi strice cheful si sa se prefaca a ma fi tinut minte in aceeasi masura. Oricum, de atunci inainte s-ar fi spus ca se lumina vazandu-ma, dupa cum si mie-mi batea inima mai cu caldura cand il intalneam.

                – “Domnul Ungureanu si domnul profesor Radulescu”, facu prezentarile gazda.

                Am asistat, ca un om al casei ce ajunsesem, la convorbire. Noul venit se afla intr-o lunga si perseverent desfasurata curte pe care i-o facea prietenului meu, domnului Cozma, pentru ca acesta sa sustina, ca dascal de vaza in zona, a fi si dansul numit cantaret la vreo biserica, nemaiavand cum trai.

                Ii observam smerenia: nu semana cu a unui credincios de rand, nici cu a unui calugar. Avea un gust al unor indescriptibile umilinte indurate, acumulate in ani, rabdate impotriva demnitatii revoltate in tacere. Numai o victima de o viata, sub calcaiul zdrobitor al comunismului, purta astfel de stigmate pe chip. Nu mi-a fost greu sa-mi dau seama ca era un fost detinut politic, ca si mine, cu atat mai mult cu cat numai pentru noi a primi o slujba pe plac constituia o cumpana de o dificultate fara seaman. Dupa plecarea lui, l-am iscodit pe domnul Cozma, sa-mi verific deductia. Asa era: fost locotenent, fost prizonier in Siberia, revenit cu divizia tradatorilor “Tudor Vladimirescu”, a mai facut si ceva inchisoare in tara, cam multisor, si se chinuia sa-si traga sufletul, de la o zi la alta, avand, daca-mi aduc bine aminte, si o mama batrana si neputincioasa in sarcina sa. Si-ar fi luat el un atestat de cantaret bisericesc, insa examenul de asimilare se dadea rar, la cativa ani o data.

                Dupa trecerea altor veri, am aflat ca primise postul ravnit, ca mama ii fusese inaltata intr-o lume mai buna si ca domnul Ungureanu se casatorise cu o invatatoare pensionata medical, sotie cumsecade, dar ce-l adancise intr-o lume a tacerii, lipsindu-i dumneaei complet auzul. Isi tarau zilele in saracie, mi se spunea, avand drept toata avutia credinta si demnitatea.

                Apoi domnul Ungureanu muri.

                L-am reintalnit in pragul altei biserici, in fruntea unui sobor ciudat slujitor: in cartea de amintiri din detentie scrisa de Dumitru Gh. Bordeianu.

                Mai intai, iata-i portretul:

                “Sub acest nume, ‘Maglavit’, l-am cunoscut noi toti, cei arestati de la Iasi si incarcerati la Suceava, apoi toti tinerii de la Pitesti, de pe sectiile de munca silnica si in special cei de la camera 3 subsol, pe badia Ungureanu. I s-a dat aceasta porecla pentru ca plecase pe jos, de la Iasi pana in sudul Olteniei, in satul Maglavit, in anii 1935-1936, ca sa vada minunea acelui cioban, din acest sat, pe nume: Petrache Lupu. Vasile Ungureanu era din Targu-Neamt, cantaret sau dascal de biserica.

                “(…)’Maglavit’ facuse razboiul si fiind talentat la muzica, s-a inscris ca student la Conservatorul de Muzica din Iasi (…). A fost arestat in 1948, la varsta de 46 ani, si a fost condamnat la 15 ani de munca silnica.”

                N-as fi crezut ca ne desparteau chiar doua decenii; fostii detinuti beneficiaza de aceasta neobisnuita caracteristica biologica: isi intarzie imbatranirea, cu tot atatia ani cati au pierdut; pana la un timp; pe urma, ea parca s-ar grabi sa recupereze. Or, in 1948, aveam 12 ani. Diferenta dintre noi era de 34 ani. Felul cum arata cunostinta mea – atat de tanar parea! – constituia o incalcare flagranta a legilor firii, ce merita luata in seama de geriatri, cu atat mai mult cu cat observatia mea nu priveste un caz izolat, ci poate fi considerata generalizabila. Macar daca s-ar ajunge la un rezultat cu implicatii in existenta semenilor, am spune ca atata suferinta romana inutila devine o necesitate pentru perpetuarea tineretii semenilor si astfel …ne-ar ajunge temnitele dragi!

                “Crescut in duhul Ortodoxiei manastirilor din regiunea Neamtului”, glasuieste memorialistul mai departe, “de unde era de bastina, era un adanc crestin, cu o traire care putea fi luata ca model. Fiind un om bun si pasnic, care nu accepta violenta, razboiul, cu toate atrocitatile lui, il ingrozise. Era impotriva oricarei violente si deaceea torturile care au fost aplicate aici”, e vorba despre reeducarile de la inchisoarea din Pitesti, “l-au inspaimantat. (…) S-a impus prin blandetea si bunatatea lui, dar mai ales prin trairea lui mistica.”

                Pana sa se declanseze urgia batausilor reeducatori asupra noilor veniti in inchisoare, badia Vasile initiase un grup de traire patristica. Cativa detinuti tineri, sub indrumarea sa, cercau rugaciunea necontenita, pe rand luandu-si rugaciunea unul altuia, astfel ca niciodata sa nu ramana camera fara rugator. In restul timpului vorbeau despre vietile sfintilor sau se retrageau de langa ceilalti, sa practice rugaciunea inimii. Indrumar ii erau lui nea Vasile scrierile Sfintilor Parinti, “Vietile  Sfintilor”, “Patericul”, citite si rascitite de el intreaga viata si de multe ori discutate si aprofundate cu calugarii si ieromonahii. Alaturi de prelegerile de filosofie ale lui Costache Oprisan, cercul sau de studiu si practica duhovniceasca se instituia far pentru tineretul adunat in acea camera – 3 subsol –, o lumina si o deschidere catre un viitor nou, imbunatatit, mai apropiat de spiritul hristic.

                Greu i-a atarnat pe umeri initiativa sa crestineasca! Zaharia, conducatorul caznelor din acea camera, cand se declansa furia studentilor ce voiau sa se elibereze pe spezele colegilor lor, torturandu-i pe acestia sa-si renege crezul, credinta, hotararea de a nu colabora cu ateismul comunist, Zaharia, ziceam, l-a luat drept tinta speciala pe badia Vasile, cum explica Dumitru Gh. Bordeianu, “in a-l batjocori, dispretui, umili si tortura cu atata cruzime. A suportat tortura ca un martir; dar ceea ce il impresiona pana la lacrimi era atunci cand vedea pe unul din acesti tineri torturat si deaceea tresarea la fiecare lovitura de ciomag, parca l-ar fi lovit pe el.”

                Spre lauda unuia dintre detinutii intr-atata de cazuti incat se afla printre conducatorii reeducarilor de la camera 3 subsol, pe nume Eugen Magirescu, badia Vasile, ne comunica Bordeianu, “nu a fost ucis. (…); ii spunea ca era nebun de atata misticism; a fost lasat in pace”. Magirescu, la randul sau, fusese una dintre marile victime ale acelor calai, aflati in subordinea directa a securitatii, si atata de chinuit se trezise incat acceptase sa devina el insusi calau, pentru a nu mai suporta cazna ce-i depasise puterile.

                E un fel de a vorbi ca badia Vasile fusese lasat in pace. Vom vedea indata ce s-a inteles prin aceasta. Ce e sigur e ca nu i s-a mai cerut sa-si bata confratii, deoarece nu s-a obtinut absolut nici un rezultat in aceasta privinta. Vasile Ungureanu lacrima si spunea ca n-o putea face. Magirescu, mentioneaza memorialistul, “avea un deosebit respect pentru acest om. Fiind mai in varsta decat noi, ca putea sa ne fie tata, a fost ascultat, stimat si iubit intr-atat incat vedeam pe unii de pe priciuri plangand de durerea badiei Vasile, atunci cand era torturat. Au fost aceia care n-au lovit niciodata pe nimeni”. Cu atat mai mult cu cat calitatea sa cea mai impresionanta era, ne marturiseste Dumitru Bordeianu, ca-l “durea durerea altuia”.

                Portretul lui Vasile Ungureanu, de la care am plecat, isi atinge apogeul sub pana redactorului amintirilor din temnita: “Badia Ungureanu avea infatisarea unui sfant bizantin din iconografia rasariteana si a fost printre putinii camarazi, pe care i-am intalnit in inchisoare, care postea miercurea si vinerea post negru, iar mancarea lui o dadea altora. Datorita acestei trairi, a fost printre putinii (…) asceti, pe care i-am vazut cu ochii mei in care foamea nu si-a infipt coltii. Pentru acestia trairea telurica avea mai putina importanta, pentru ca ei traiau in alte sfere. Cum nu voi crede in Vietile Sfintilor si ale martirilor mistici si asceti rasariteni, cand i-am cunoscut si vazut pe camarazii mei care duceau o viata dupa modelul lor, traind in stare de sfintenie? Am redat atitudinea exemplara a badiei Ungureanu pentru a nu trece cu vederea pilda acestui adevarat crestin.”

                Autorul din care citez relateaza o alta intamplare cumplita:

                “Se apropiau Pastele anului 1951 si, intr-o seara, vazandu-l pe badia Vasile plangand de durerea fratilor sai, a fost intrebat de ce plangea. Raspunsul lui a fost simplu: ‘‘Plang de durerea fratilor’’. Fratii lui erau cei batuti. Zaharia, enervat, a intervenit brutal: ‘‘Cum, ma, bandit mistic, astia sunt frati pentru tine, nu sunt ei banditi ca si tine?’’. Cu naivitatea unui crestin pios, Ungureanu i-a raspuns: ‘‘Pentru mine ei nu sunt banditi, pentru ca nu mi-au furat nimic si nu mi-au facut nici un rau!’’

                “– ‘‘Cum, nu te-au batut?’’

                “– ‘‘Nu ei m-au batut!’’, fu raspunsul dat lui Zaharia.

                “– ‘‘Ia sa-i faci tu o caracterizare si sa spui despre alt mistic inrait ca tine, de banditul Bordeianu, ce parere ai despre el?’’

                “Toti din camera se asteptau ca Ungureanu sa-mi faca un portret in tonul demascarilor” – adica sa-l acuze ca nu era comunist inca, asta se petrecea, printre altele, cu prilejul demascarilor. “Ungureanu, cu simplitatea Sfintilor”, reiau povestirea lui Bordeianu, care rosteau adevarul “cu cele mai simple cuvinte, a raspuns:

                “– ‘‘Fratele Bordeianu este un om blajin’’.

                “A fost cea mai simpla caracterizare pe care mi-a facut-o vreodata cineva. Si acum, cand scriu aceste amintiri, imi suna in urechi aceste cuvinte.

                “Enervat pana la nebunie, Zaharia s-a napustit asupra bietului om, l-a calcat in picioare, l-a batut, l-a zdrobit, incat nu mai stiai daca era om sau o masa de carne sangeranda. Asa plateau oamenii cinstiti.”

                Vasile Ungureanu intrase in temnita format de manastirile moldovene: cu ‘inima buna’. El n-a putut deveni calaul fratilor sai: era crestin adevarat, acest student intarziat.

                Acum suntem pregatiti sa intelegem ce tortura, mai ales duhovniceasca, li se pregatea ‘imbunatatitului lui Dumnezeu’ poreclit “Maglavit” si celor din grupul lui de credinciosi, numiti ‘mistici’ de catre reeducatori, ce batjocura li se pregatea cu prilejul Sfintelor Pasti din 1951.

                Noua nascocire a infernului isi incepu desfasurarea de luni, in Saptamana Patimilor. Zaharia aduse din alta celula niste maturi cu coada, tocite, si un ghem de sfoara. Le inmana urmatorilor studenti: zisul ‘Maglavit’, Nedelcu, Dumitru Bordeianu, Popescu Paul, Zelica Berza, Grigoras, Hutuleac, Santimbreanu, Reus, Gheorghiu, Andrisan, cu porunca sa lege cruci din ele, pentru Vasile Ungureanu cea mai mare. Acestia erau izolati de restul detinutilor. In dreptul lor, depuse niste cutii de conserva goale. Mai era acolo si o sticluta cu dop, ce continea un lichid. Pe de alta parte, intinse la zece dintre cei ce se dezisesera de crezul si credinta lor niste foi de hartie pe care erau inscrise tot felul de injurii, murdarii si ofense la adresa Mantuitorului, insirate in versuri cu masura acelora din Prohod. Iata descrierea lui Dumitru Bordeianu.

                “De dupa masa de luni si pana-n Vinerea Mare, cand se canta Prohodul in bisericile noastre, precum si in cele trei zile de Pasti, s-a cantat pe melodia Prohodului, de catre cei zece (…) tot acest repertoriu de pornografii, mascari si hule aduse impotriva Fiului lui Dumnezeu.

                “Noi, cei considerati ca ‘mistici’, am fost purtati timp de 8 zile, prin camera, de la un capat la altul, in frunte cu Ungureanu, inchipuind Patimile Domnului. Lui Ungureanu i-au facut o coroana de spini. Iar in cutiile de conserve s-a pus mangal, stropit cu gaz lampant, i s-a dat foc, ca sa tamaiem cu ele. Iar noi mergeam in genunchi, facand matanii.

                “Ca niciodata, l-am vazut pe Ungureanu plangand, ingrozit de ceea ce ne fortau sa facem.

                “(…) Dupa opt zile de mers in genunchi, ni s-au rupt pantalonii, iar genunchii erau numai o rana.”

                Unuia singur dintre cei alesi i s-a ingaduit iesirea din sir, cand a savarsit-o, dealtfel, el singur: innebunise mai demult, datorita batailor, si i se acordau, cand si cand, astfel de privilegii; era Nedelcu.

                Cum a spus, pe atunci copilul, Sergiu Mandinescu, un poet foarte dotat al puscariilor pentru politici:

“Din cei ce au trecut pe acolo, numai mortii traiesc

“asemenea lui, asijderea tie,

“iata, de pilda eu: umblu, vorbesc,

“dar viata mea nu-i, prietene, decat o moarte vie.”

                Va sa zica, acesta era trecutul omului intalnit de mine in Targu-Neamt. De aici proveneau blandetea smerita din privirile sale, gesturile lui pline de dragoste, firea sa gata sa uite de sine in favoarea semenului, rabdarea lui cea mare fata de greutatile traiului pe care-l ducea, prietenia acordata tuturora si imensa-i dorinta de a participa la viata liturgica, macar in calitate de cantaret, daca greutatile existentei nu-l invrednicisera sa faca studii teologice si sa se preoteasca. Din acele umiliri isi extrasese el intelepciunea si omenia.

                Chemarea badiei Vasile avusese loc, de buna seama, inca din copilarie. Datorita Ei, Vasile Ungureanu deprinsese, din vizitarea monahilor si din lectura cartilor pioase si meditarea la ele, cum sa traiasca dupa pilda sfintilor. Iar sus urcand cu sufletul, ajunsese la un prag de unde Chemarea il conducea mai departe catre martiriu. A primit mucenicia ca cei mai drepti si astazi, cand ma adresez dumneavostra prin aceasta emisiune, am o calda siguranta ca si el ne aude, pe mine glasuind, iar pe ascultatorii mei tacand cu sufletele la gura, amutiti de prea sunatoarele batai ale inimii pripite, ne aude si se roaga pentru noi.

                Badia Vasile a fost fericit cu Chemarea la suferinta pentru Hristos.

                Cele cate ati ascultat astazi sunt inchinate mucenicilor din 16 Decembrie 1989 de la Timisoara. Sa nu uite romanii niciodata ce a putut savarsi dictatura comunista impotriva poporului nostru, ce au savarsit criminalii in uniforma sau doar cu galoane in partid impotriva acelora de pe urma carora mancau, fara a ridica un pai de pe pamant, ci doar poruncind, amenintand, umilind si ucigand. Frati timisoreni, cazniti pana la pierderea vietii in conditii cumplite, veti fi de-a pururi vii in amintirea noastra! Voi ati dat semnalul rasturnarii comunismului, datorita voua astazi suntem liberi pana si sa graim ce ne apasa sufletele. Slava voua, o slava meritata, ca a tuturor eroilor ce au pregatit venirea voastra, suferind martiriul in torturile Securitatii timp de patruzeci si cinci de ani imbeznati de bolsevism, slava voua!

O REVEDERE A CELOR AFLATE

DESPRE CHEMARE

- in loc de incheiere -

 

                Am ajuns la capatul acestei emisiuni despre Chemarea lui Dumnezeu, intitulata: CRED, DOAMNE, AJUTA NECREDINTEI MELE. Risipita pe parcursul a jumatate de an, ea a fost hrana pentru mine, in primul rand, potolindu-mi nevoia de a intelege ceva din lucrarea Domnului cu o suma de frati ai mei care fie se socoteau pierduti (oaia cea ratacita de turma sau fiul risipitor), fie nu mai aveau indraznire la nadejde, fie il uitasera pe Facatorul a toate, fie uitasera de sine si de menirea omului de a sta alaturi de Parintele sau si atatea si atatea alte imprejurari si intamplari ale celui uitator.

                De ce am ales pildele din viata detinutilor politici sub comunism? va puteti intreba pe buna dreptate. Am facut-o pentru mai multe ratiuni. Sa vedem care sunt acelea.

                1. Ei au vietuit pe hotarul dintre ateismul celor in puterea carora se aflau si biata lor, aproape pierduta, de nu pierduta definitiv, bruma de speranta. Ateismul calaului era agresiv si violent, aducator de multa suferinta si primejdii de moarte atat pentru suflet cat si pentru trup. Acolo tarandu-si zilele, oamenii aveau mai multa nevoie ca oriunde si oricand sa auda Chemarea lui Dumnezeu, singura lor intarire si salvare.

                2. In temnita, conditiile erau foarte apropiate de cele din pustie, atat ca hrana si insetare, cat si ca munca, singuratate, siluire a voii proprii, renuntare la sine, necontenita lupta cu ispitele de tot soiul, scolire a ascultarii, a smeririi, a renuntarii, a saraciei si a intelegerii si dragostei de aproape. Deci, cel catre care pornea Chemarea era in starea cea mai potrivita s-o auda si sa se plece inaintea Ei.

                3. Pe de alta parte, in gherlele numite au avut loc minuni mult mai des vizibile decat in starea de libertate si caderi mult mai cumplite. De aceea socotesc ca istorisirile pe care le-ati ascultat sunt vrednice de un Pateric al inchisorilor romane si, desigur, va bate ceasul si pentru rescrierea lor in cea mai simpla si directa forma, una ce s-o inscrie in sirul Patericurilor existente, prin mijlocirea carui vesmant de cuvinte invaluitor naratiunile sa-si dezvaluie mai de-a dreptul samburele de invatatura si de indemn cuprins in ele. Am atras atentia asupra acestui aspect al lor inca din prefata la primul volum al “ISTORIEI LITERATURII ROMANE DE DETENTIE”, purtand titlul: “MEMORIALISTICA REEDUCARILOR”, din care, dealtfel, multe din meditatiile cuprinse in aceasta emisiune au fost deduse.

                4. O alta pricina a alegerii mele este ca suferinta semenilor nostri nu se cade uitata; dimpotriva, trebuie cunoscuta, prin aceasta imbunatatindu-ni-se sufletele si imbogatindu-ni-se cunoasterea si intarindu-ni-se curajul de a nu mai ingadui sa se ridice careva impotriva aproapelui pentru a-l napastui. A deveni constient de suferinta semenilor nostri constituie o treapta spre desavarsire si de aceea e profitabil pentru oricine sa o urce. Astfel si eu si dumneavoastra.

                5. Cel care stie sa se foloseasca de literatura, ca este ea beletristica sau pioasa, adauga experientei proprii de viata experienta autorilor si personajelor acestora. Pe asta cale cititorul isi largeste aria dreptei socotinte, a sensibilitatii, a ratiunii si-si creste puterea de a se apropia de aproapele si de Dumnezeu. Or, datoram acelora care, din iubire de Biserica si de Neam, au umplut inchisorile cu jertfa lor, le datoram, spuneam, macar prin implinirea dorintei de a le cunoaste clipele de inaltare si de cadere, sa impartasim oricat de putin din tristetile lor strigatoare la cer, ceea ce constituie o adevarata comuniune si ne ingaduie accesul la a deveni toti un trup, Hristos insusi, cel rastignit.

                Acum, la sfarsit de drum, voiesc sa oranduiesc cat voi putea cele cautate si aflate, pentru tinerea de minte, pentru invatatura si indreptare.

                Voi porni intr-aceasta revedere de la cele doua calauziri ale Prea Sfintitului Irineu Slatineanu. Ce invatatura de temelie ne-au daruit ele? De la Prea Sfintia Sa am aflat despre prima Chemare, aceea adresata tuturor oamenilor. In cuvintele Sale: “Prin Creatie, omul este chemat de la nefiinta la fiinta. Este chemat sa colaboreze cu Dumnezeu, sa coopereze, sa conlucreze, sa modeleze si sa imparateasca impreuna cu Creatorul si Stapanul universului”. Dupa cum am invatat si ceva ce, pentru urechile noastre nerostuite sa preschimbe graiul Sfintilor Parinti intr-unul ce talmaceste adevarurile contemporane, ale oamenilor de stiinta, suna de o originalitate neasteptata. Cum? Iata: “Prin actul creator, intreaga fiinta are un cod genetic. Are un Logos, are o Chemare, dupa care ea se identifica in lume si in acelasi timp isi are ratiunea de a fi”. A adaugat ceva, Prea Sfintitul, pentru lamurirea noastra? Da; ne-a spus ca “Duhul Sfant este acela care da viata – Datatorul de Viata – si El mentine intreaga creatura intr-o stare de Chemare, intr-o stare de vocatie, de apropriere de Dumnezeu”. Din vorbe cutremuratoare am invatat ca Moise a fost chemat pentru a primi Legile dupa care sa traim, iar David, pentru a fi Rege, Prooroc si Poet.

                Am gasit, oare, undeva, o despartire a diverselor tipuri de Chemare? Le-am descoperit, intr-adevar, la un monah, cum se si potrivea, deoarece calugarii sunt aceia care mediteaza cel mai mult asupra lui Dumnezeu si a legaturii Lui cu omul, creatura Sa. O suma de feluri de Chemare ne-a fost pusa la dispozitie de ieromonahul Arsenie Boca:

                “1. Chemarea launtrica a constiintei;

                2. Chemarea dinafara a cuvantului;

                3. Chemarea prin necazurile vietii;

                4. Chemarea prin necazurile mortii;

                5. Chemarea prin semnele mai presus de fire;

                6. Chemarea prin chinurile de pe urma de la Antechrist;

                7. Chemarea la Judecata.”

                Tot el a lamurit locul Glasului Constiintei, prin care se savarseste uneori Chemarea.

                In continuare, unele dintre aceste categorii le-am ilustrat, pe altele le-am adaugat, cum ar fi Chemarea prin vis, prin presentiment, prin starea poetica.

                Ce ajutor ne-a dat ilustrarea Chemarii cu intamplari din vietile fratilor nostri romani care au cazut prada determinarii ateismului de a zmulge din sufletul omului dragostea sa pentru Dumnezeu?

                Pai, sa ne amintim de ele si vom reface, una dupa cealalta, invataturile cuprinse in sanul lor.

                Atunci cand omul nu mai are nici poteca, nici indrazneala, Dumnezeu ii trimite un necunoscut sa-i vorbeasca despre cate sperante il mai asteapta, sa-l intareasca a ravni sa iasa din cumpana sufleteasca si sa o porneasca iarasi la drum. Iar daca cel intristat pana atunci alesese o carare ce nu conducea nicairi, ii arata, aidoma stelei Magilor, directia adevarata, pe care necunoscand-o, celalalt se ratacise.

                Dumnezeu ne poate chema dandu-ne sa-I purtam jugul cel dulce inainte ca noi sa pricepem despre ce este vorba. O face sa ne obisnuiasca, pana cand se trezeste in noi nevoia constientizarii Chemarii Sale, pentru a ne indrepta catre El cu toata puterea sufletului.

                Atata timp cat nu suntem smeriti, geaba ne va striga Domnul: nu-L vom auzi. Atunci El recurge la o pilda de credinta ce sa ne dezvaluie cat suntem de jos, noi care afirmam cu semetie ca suntem cineva; in cazul nostru, credinta a fost redata unui credincios ce si-o pierduse, tocmai printr-un fost ateu; acesta, cu toate riscurile, traia dupa invatatura lui Dumnezeu.

                Daca intre “umiliti si obiditi”, vorba titlului lui Dostoievschi, se afla unul deloc mai rasarit ca noi, care nu-si uita de Dumnezeu, el, prin exemplul sau, ne va intari sa revenim la cumintenie si sa ne indreptam iarasi cugetul rugator catre singurul Ajutor, acela al Facatorului nostru si Parinte. Mai mult, aceasta intalnire cu aproapele poate deveni, in lipsa unui duhovnic si sfatuitor, cel mai cald sfetnic intru reapropierea de Creator si ne poate ajuta sa revenim la Dumnezeu, lepadand tot raul din noi; numai sa vrem sa ne deschidem urechile si sufletul la Chemarea ce se savarseste prin el.

                Dar chiar si omul cucernic resimte osteneala duhovniceasca si raceala sufletului uneori, cand si-a lasat gandul slobod sa zburde de ici-colo. Chemarea ii va reveni prin lectura cu toate puterile mintii atintite la cele citite, glasul Domnului patrunzand intre literile tiparite si ademenindu-ne catre dulcetile duhovnicesti de acolo.

                Sarind peste destul de numeroase pilde din trairea schimnicilor din Nordul Indepartat, va voi reaminti un paradox folosit la vremea cuvenita, care, socotesc ca, tinut minte si aplicat de fiecare dintre necredinciosi, poate, facandu-ne sa zambim, sa devina indrumar de viata. El era: Sunt atei? Nu-i nimic; totul este sa fie crestini. Spuneam aceasta pentru ca ateismul nu este o boala incurabila si mortala. Ateismul se vindeca pe calea cea mai scurta, adoptand purtarile fraterne ale crestinului; or, cine este acela sa nu recunoasca faptul ca aceste purtari sunt singurele ce asigura fericirea atat a celui fata de care suntem buni, iertatori si iubitori, cat si a aceluia care se straduieste (fara a fi din nastere) sa devina bun, iertator si iubitor fata de toata lumea. Nu trebuie sa ne inselam ca ateismul, necredinta, ar echivala cu ura. Nici comunistii n-au facut aceasta confuzie. Ei au adoptat ateismul ca “religie de stat” deoarece numai acceptand ideea ca nu exista viata de Dincolo, nici Judecata Suprema a faptelor si gandurilor noastre, puteau pune in practica “lupta de clasa”, isi puteau revarsa dusmania fata de oameni si activa ura ce-i umplea pana la refuz. Ateu nu inseamna ca nu stii aprecia si practica adevaratele valori umane; iar cei mai numerosi asa-zisi atei sunt deseori mai solvabili crestini decat fariseii ce se numesc astfel, dar se poarta ca insi lipsiti de Dumnezeu. Ateilor, fiti crestini prin faptele voastre si numiti-va cum va convine; Dumnezeu va avea grija sa va cheme si va asigur ca-l veti auzi!

                Dintre acestia ce va numiti cu emfaza atei, multi sunteti necrutatori cu aproapele, ii provocati suferinte ale sufletului si dureri fizice, il lasati fara paine, fara casa, fara prieteni, fara familie; ajungeti la crima. Si, totusi, fiindca nu traim singuri pe pamant, aveti si voi nevoie de sprijin, de altii asemenea voua insiva care sa va inteleaga si sa va ofere uneori umarul lor, sa va agatati de el. Iar pentru implinirea acestei nevoi, sunteti datori sa adoptati “codul lor al bunelor maniere”, codul “onoarei” lor. E lucru bine stiut ca cinstea hotilor, in lumea lor, nu ingaduie nici o incalcare. Cand ea este savarsita, pedeapsa cade pe capul incalcatorului cumplita. Si hotii, si ucigasii au o constiinta, numai ca ea nu vrea sa actioneze decat intre limitele unei anumite grupari precise si foarte limitate. Pusi in situatia de a avea nevoie de intelegerea si ajutorul uneia dintre victimile lor, credinta in dreptatea lor li se zguduie. Un prieten, si el fost detinut politic, mi-a povestit ca primeste din cand in cand un telefon de la un tortionar ce l-a chinuit cumplit. Intr-o lume in care au invins dreptatea si adevarul, calaul zace astazi paralizat; nu are pe nimeni; fara apropiati de acelasi sange, e lipsit si de amicitia celor de teapa lui. Absolut nimeni nu-i mangaie singuratatea disperata. Si cand nu mai poate rabda, formeaza numarul de telefon al fostei sale mari victime si se mangaie vorbind cu aceasta, crescand in sinea-i o bruma de sentiment ca este iertat, prin aceea ca i se raspunde omeneste.

                Chemarea rasuna pentru toti, chiar langa urechea noastra, dar nu o auzim mai niciodata. Iar cand o auzim, nu este sigur ca o si intelegem. Iar daca o si intelegem, nu este sigur ca suntem pregatiti s-o si punem in practica si sa-i dam ascultare. Fiti pregatiti! Acest vechi indemn al lui Iisus, vechi de doua mii de ani, ramane extraordinar de actual. Altfel spus, in termeni contemporani si descriind propria-ne experienta de viata, cum m-a invatat un preot, in inchisoare: “Trenul vietii nu trece decat o data prin gara fiecaruia; ingrijeste-te sa ai biletul in buzunar; altfel poti pierde trenul vietii tale…”

                Daca am fost vrednic sa va impartasesc oarecari lucruri noi si de trebuinta cresterii dumneavoastra duhovnicesti, sunt foarte castigat. Din miezul verii si pana astazi, in asteptarea Anului Nou, am fost prieteni si ne-am straduit impreuna sa descifram cateva dintre caile Domnului. Astfel a trecut a doua jumatate a anului 1997. Apoi a venit Nasterea cea minunata a pruncului Isus, Cuvantul intrupat. Ne pregatim de despartirea de zilele vechi si trecute, de faptele noastre vechi si trecute, in nadejdea ca vom apuca sa devenim oameni noi, oamenii lui Dumnezeu, trupul lui Hristos. Sa alungam raul dupa traditia poporana romana, cu jocurile traditionale ce improspateaza natura, inaltandu-ne sufletele cu bucurie catre Domnul Dumnezeu, purtatorul nostru de grija.

                Ramaneti cu Domnul!

Tags

Related Posts

Share This

Chemarea lui Dumnezeu in temnitele comuniste – volumul II

cu un cuvant inainte de Prea Sfintitul Galaction Episcop al Alexandriei si Teleormanului

CERUL VAZUT PRINTRE LACRIMI

“Slavit fii, Doamne, care dand lumii suferinta,

Ne-aduci o isbavire atator dezmatari,

Si cu prinosu-i pururi curat Tu dai putinta

Doar celor tari sa suie spre sfinte desfatari.”

(Charles Baudelaire – “Binecuvantare”)

            Iscusit condeier si aprig combatant al erorilor din inchisorile comuniste, “om al durerilor si cunoscator al suferintei” (Isaia 53, 3) – ca fost detinut politic – d-l profesor univ. Mihai Radulescu – ne ofera un prilej de “sfinte desfatari”.

            De data aceasta alcatuieste niste “COVOARE” (STROMATA), viu colorate ideatic, dupa modelul lui Clement Alexandrinul, avand ca idee de baza “dezvaluirea contactului produs de Chemarea de Sus acelor cu sufletele deseori golite de orice aspiratie la a se mai inalta, contact readucator de viata, brusc sfintitor, odihnitor, a toate tamaduitor, uneori mantuitor cand omul o primeste” (p.13), bineinteles cu referire la “victimile de ieri ale tiraniei rosii” (ibidem).

            Excursul naratorului, fara-ndoiala, se desfasoara emotionant, sub lumina urmatoarelor versuri ale lui Radu Gyr:

“In chinul temnitei ma frang

Sub grele lespezi mute

Si infiorat de doruri plang

In amintiri pierdute.

Omatul spulberat de vant

Se cerne prin zabrele

Si-mi pare temnita mormant

Al tineretii mele.”

            Foarte multi eroi ai istorisirilor autorului au avut intr-adevar “temnita mormant”, dupa ce au vazut “cerul prin lacrimi” (Gustave Flaubert) si s-au convins ca “dragostea intre oameni si intr-ajutorarea crestina au fost mai prezente ca nicaieri in alta parte (…). Aici m-am convins ca sfintenia nu este utopie (…), ca este realizabila de cei ce doresc cu tarie s-o atinga” (p.57).

            Comentand pasaje din cartea: “Viata asa cum a fost. Insemnari” de Corneliu Cornea (Arad, Ed. Gutemberg, editia II, revazuta si adaugita, 2003), domnul profesor ne invata ca: “suferinta este calea pacii dintre oameni, a dragostei, a mantuirii” (p.61).

            Am putea spune ca in toate capitolele cartii de fata autorul, asa cum marturiseste, isi reduce “rolul personal la acela al unei smerite calauze, nepotrivindu-se modestiei sa impuna tacerea unui condei atat de viu colorat (…), pentru a-si promova propria pofta orgolioasa de cuvantare” (p.78).

            “Numai suferinta covarsitoare este un dar dumnezeiesc care innoieste faptura. Numai strabatand prin dogoarea ei, te apropii din nou de taina vietii si a lui Dumnezeu”, citeaza autorul nostru pe Nichifor Crainic (p.87), spre a demonstra ca “pe aceia care nu mai puteau suferi, Dumnezeu ii chema la stapanirea de sine. Iar daca aceasta nu mai avea cum aparea, ii chema la ascultarea stapanirii de sine prin calai, pentru ca porunca Lui sa nu fie zadarnicita” (p.95).

            Literatura romana de detentie se imbogateste cu siguranta prin publicarea rodului noilor osteneli ale autorului, mai ales ca aceasta se vrea un argument convingator in sustinerea tezei ca: “Dumnezeu ne  trimite cu perseverenta Chemari pentru a ne aminti ca suntem ai Sai, si nu parasiti intr-o lume straina si rece” (p.134).

            Iata cum d-l profesor celebreaza si prin acest volum “preotia sa obsteasca” (I, Petru 11, 9) asa cum este inteleasa ea in Ortodoxie, deoarece din fiecare capitol rasuna chemarea la credinta.

            De fapt, demersul autorului poate fi redat cu propriile sale cuvinte: “Socotesc ca este dovada spiritului crestin ce razbate prin cenusa tuturor suferintelor indurate, precum ghioceii prin zapada, sa depuna marturie asupra vitalitatii semintelor credintei curate, adevarate, incoruptibile, semanate in sufletele noastre de Biserica Ortodoxa Romana in ani” (p.141).

            In final, consideram ca d-nul profesor isi face o data in plus sfanta datorie pentru memoria fostilor colegi de suferinta, marturisind in scris din prea plinul amintirilor, avand adanc sapate in suflet cuvintele autorului “Confesiunilor” celebre: “Si-am dat drumul lacrimilor, pe care le retinusem, ca ele sa curga atat cat vor, supunandu-le inimii mele, si in ele mi-am aflat linistea” (Fericitul Augustin “Confessiones”, liber X, cap.XII).

            Consideram ca lucrarea de fata este aducatoare de liniste sufleteasca pentru autor, si ziditoare de suflet pentru cititor, deoarece impartasim convingerea ca autorul nu a lasat prin acest volum “nebagate in seama aceste aparitii fulgurante indaratul gratiilor, ale dumnezeirii, aparitii ce ne-au intarit, ne-au indrumat, ne-au salvat vietile si sufletele din iadurile pamantesti” (p.100). Ea este in acelasi timp si ramane model de “sfanta desfatare” pentru orice cititor.

Cu arhieresti binecuvantari,

                                    † GALACTION

                        Episcopul Alexandriei si Teleormanului

10 decembrie 2004

la praznicul sfintilor mucenici

Mina, Ermoghen si Eugraf.

***

 DESPRE SINGURATATEA OMULUI

SI CHEMAREA LUI DUMNEZEU

            Nu cred ca exista simtamant mai tulburator decat acela al izolarii omului pe pamant, izolare aparent fara tamada. Ai sentimentul ca nu exista nici o sansa pentru tine de a comunica. Ca nu exista nici un umar de frate sa-ti sustina capul mahnit de moarte. Ca esti iremediabil lipsit de aparare in fata vrajmasilor naturali, cum sunt bolile, imbatranirea (dusmani personali), dar si a cataclismelor (dusmani atat personali, cat si ai speciei, ori ai tuturor vietuitoarelor). Ca esti absolut singur si n-ai de unde primi un sfat bun atunci cand ai de ales calea pe care s-o apuci catre un viitor si asa nesigur. Ca fericirea si succesul te indeparteaza la fel de mult de prieteni ca si insuccesul si nenorocirea. Temerea te dezarmeaza, ca si curajul. Te confrunti cu propria-ti lipsa de chibzuinta, cand este sa faptuiesti. Toate acestea si multe altele te fac sa resimti necontenit si cu asprime exilul pe pamant, locul de pedeapsa unde te-a aruncat neascultarea initiala a stramosilor. Si mai presus de orice te biruie groaza de moartea ce-ti pandeste pasii la coltul fiecarei zile, fiecarui ceas.

            O lume a tacerii. O lume a insului respins de pretutindeni, de toti si de toate. O lume fara iertare, nici crutare. O lume fara nadejde. O lume inchisa ermetic, fara scapare posibila. Zidit de viu. Lipsit de aer. Lipsit de orizont. Lipsit de spatiu. Nemiscat. Carcera desavarsita. Sicriu.

            Unora li se poate parea exagerare. Altii n-au resimtit acestea decat o data-n viata. Sau prea neinsemnat si nu destul de apasator. Optimistilor nu le pica bine sa le reamintim ca adevarata fata a conditiei umane arata astfel. Pesimistii ne cer sa-i incurajam, chiar daca lucrul este mai rau decat se infatiseaza la prima aruncatura de privire.

            Cat se ingreuiaza povara unei atari receptari a realitatii daca te mai afli si in temnita? Daca greselile tale te-au lipsit de libertate? Daca ti-au incarcat constiinta cu obezi ce te tin agatat de trecut intr-un mod fara scapare? Daca esti incatusat de faptele tale anterioare? Daca esti inlantuit de ispitele tale, de viciile tale (hai sa le spunem pe nume!) Daca esti doborat de bolile tale sufletesti? Sau – disperarea disperarilor… – daca te gasesti in detentie datorita greselii altora? Sa se afle scapare oare?

            Unii dintre noi cunoastem calea rugaciunii. Insa daca nu suntem obisnuiti cu ea sau daca o savarsim fara tragere de inima, ori fara increderea ca vom fi ascultati, la nimic nu ne foloseste. Cei mai multi nici macar nu am auzit ca ne-am putea indrepta catre Dumnezeu cu sufletul si cu cuvintele. Nimeni nu ne-a deschis ochii asupra universului de dragoste pe langa care trecem imbeznati, cu gandul aiurea. Ignoram ca din acel ocean al Iubirii divine ne-am nascut si ca locul nostru acolo este, la picioarele Creatorului, in plina lumina. Nu stim ca numai atunci cand suntem inconjurati de caldura privirii Sale ne simtim aparati. Ramanem singuri, din necunoastere.

            Dar singuratatea noastra nu inseamna ca Dumnezeu ne-a parasit. Aceasta nu s-a intamplat, nu se intampla si nu se va intampla niciodata. Dimpotriva, noi suntem aceia care L-am parasit. Pe cand Dumnezeu cauta iubirea noastra. Drept care ne cheama intruna.

            Dumnezeu ne cheama fara incetare. Nu ne ramane decat sa stam de veghe pentru a-i auzi Chemarea. Chemarea lui Dumnezeu vine catre noi in orice imprejurare. De fapt, ea este necontenita. Numai noi, prea adanciti in ceea ce consideram ‘problemele’ noastre, prea adanciti in egoismul nostru, nu auzim Chemarile Domnului. De aici, simtamantul singuratatii iremediabile in care ne sufocam.

            Cartea de fata incearca sa reveleze cate chipuri distincte are Chemarea pomenita. O face intru slujirea fratilor nostri ramasi surzi si orbi la Chemare. O face ca acestia sa lepede in urma-le singuratatea, aceasta cumplita boala a pamantenilor.

            Desi Chemarea survine in toate straturile sociale, in toate imprejurarile, in toate nevoile omenesti, autorul a cules in acest volum, cu preponderenta, marturii despre Chemarea lui Dumnezeu din temnitele comuniste pentru detinutii politici, deoarece victimile acestor penitenciare au scris un numar impresionant de memorii. Or, ele constituie mine de aur pentru descoperirea Chemarilor lui Dumnezeu, ca au fost sau nu surprinse de aceia carora le-au fost adresate. Rolul autorului este sa le scoata la iveala, sa le sublinieze, sa le constate rostul, forta, deschiderea catre dialogul dintre om si Facatorul sau. Si mai ales sa le infatiseze cititorilor, pentru ca acestia sa le recunoasca, la randul lor, atunci cand le sunt adresate, sa se convinga ca nu suntem niciodata parasiti, ci mereu cautati de Creatorul si Parintele nostru iar, dupa ce dam curs Chemarii, sarbatoriti ca fiul risipitor, cand revenim la Tatal.

            Omul suferitor in gherla se simte alungat din societate, parasit, izolat mai cu temei decat in orice alta imprejurare. El este cel mai deschis catre Chemare (desi se prea poate sa nu fie constient de aceasta). Am intalnit numeroase cazuri de insi ce si-au pierdut credinta. Ori n-au avut-o niciodata. Insa, atunci cand s-a facut auzita Chemarea, au tremurat de fericire, recunoscand-o. Am intalnit oameni care si-au pierdut credinta, nadejdea si dragostea. Cand Le-a fost trimisa Chemarea, au primit-o cu bratele deschise si, prin mijlocirea ei, au urcat in carul de foc al reintoarcerii catre invatatura lui Hristos si si-au tamaduit toate ranile spirituale. Omul nu trebuie sa fi fost condamnat politic, cum se petreceau lucrurile sub vechiul regim, pentru a fi Chemat de Dumnezeu. Dimpotriva, as crede ca acela care a pacatuit impotriva Poruncilor divine (in termenii nostri moderni: incalcatorii de rand ai Codului Penal, prin minciuna, prostitutie, jaf, talharie, omucidere si celelalte nedreptati si pangariri) este mai cautat de Chemarile lui Dumnezeu decat cel drept. Pentru ca celui drept o Chemare unica ii este deajuns pentru indreptarea catre Domnul, pe cand celui stramb, orbirea ii sta piedica sa perceapa Chemarea neintrerupta pornita in cautarea sa.

            Odata auzita Chemarea si dandu-i-se credit, pornim catre Mantuire. Doar urmand drumul Chemarii. Retinand aceasta, ne imbogatim cu darul cel mai de seama de pe pamant: il putem urma pe Parintele nostru. Nu mai suntem singuri. Nu mai suntem parasiti. Nu mai suntem sortiti mortii, ci

            Inviem.

Mihai Radulescu

***

CHEMAREA LUI DUMNEZEU SI ASCULTAREA OMULUI

de Parintele Cleopa

            Frati crestini, vreau sa va vorbesc despre chemarea lui Dumnezeu si de ascultarea omului de Dumnezeu si de ascultarea tuturor zidirilor Sale.

            Dar vreau mai ales sa vorbesc despre chemarea neamului celui cuvantator al oamenilor si sa va spun in cate chipuri ne cheama Dumnezeu pe noi.

            Dumnezeu cheama popoarele pamantului la pocainta prin foamete, cu seceta, cu boli, de parca le-ar spune: Iata, Eu sunt Acela despre Care spune Ieremia proorocul ca voi da ploaie peste zece cetati si peste doua nu voi ploua. Si iarasi, voi da ploaie peste doua cetati si peste zece n-am sa dau ploaie, ca sa va arat ca Eu sunt Dumnezeul norilor si Tatal ploilor, cum a zis si Iov.

            Am auzit ca la televizor, cand se da buletinul meteorologic, se arata harta tarii spunandu-se: aici ploua, si se arata vreo 10-15 puncte unde ploua in tara, iar in cea mai mare parte a tarii nu ploua. Auzind aceasta, foarte m-am folosit. Si mi-am adus aminte de cuvintele proorocului Ieremia si mi-am zis: Iata cum se implinesc sub ochii nostri, ca ploua in cateva sate si in 20-30 nu ploua. Deci in mana lui Dumnezeu sunt ploile si norii si furtunile si vanturile. Caci spune Hristos: Anii si vremile le-a pus Tatal intru a Sa stapanire. Nimeni nu-I poate cere socoteala Lui de ce a lasat seceta sau furtuna; nimeni nu poate opri vanturile si ploile, nimeni nu le poate aduce, decat mana cea atotputernica a lui Dumnezeu. Deci, iata, uneori ne cheama Dumnezeu cu seceta, alteori cu grindina, alteori cu fulgere, cand trazneste pe multi, alteori ne cheama cu foamete, alteori cu boli.

            Alteori da Dumnezeu boala si molima si nu este casa unde sa nu fie un bolnav. Alteori ne cheama cu razboaie, alteori cu robie, alteori cu glasul Scripturilor cand zice: Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi. Si alta data zice: Cel ce vrea sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie.

            Deci iata ca ne cheama Dumnezeu si prin stihii, si prin cutremure si prin seceta; ne cheama prin boli si prin necazuri, prin scarbe, prin toate cheama popoarele la El sa cunoasca ca este un Tata in cer si ca poate face cu popoarele cate voieste.

            Ce spune Isaia? Doamne, Tu ai zidit pamantul ca pe o nimica si toate popoarele pamantului inaintea Ta sunt ca o picatura intr-o cada (Isaia 40, 15). Ce putere are o picatura intr-o cada? Sau ce este de vei lua o lingura de apa din oceanul cel fara de margini al marilor? Asa suntem noi de mici si de slabi inaintea lui Dumnezeu. Ne cheama Dumnezeu prin glasul Scripturii, ne cheama prin glasul zidirilor ce pornesc asupra noastra cu seceta sau cu ploaie prea multa sau cu cutremur; ne cheama Dumnezeu prin arsita, dar ne cheama si in alt fel.

            Cum? Prin glasul constiintei. Nu vezi, cand pacatuim sau gresim, ne mustra cugetul indata. Te intreaba: “Omule, de ce ai facut aceasta? De ce ai furat de la vecinul? De ce ai luat femeia altuia? De ce ai omorat pruncul nevinovat in pantece? De ce ai ras de cele sfinte? De ce fumezi? De ce nu mergi la biserica Duminica si sarbatoarea? De ce nu cresti copiii in frica lui Dumnezeu? De ce nu postesti cele patru posturi de peste an si vinerea si miercurea si te faci asemenea cu iudeii? De ce urasti pe fratele tau? De ce hulesti pe Dumnezeu cand esti in scarba?”

            Prin toate ne mustra constiinta cand gresim. Ea este glasul lui Dumnezeu care ne cheama la El: “Omule, ai gresit. Eu te iert, dar sa nu mai faci. Vino la Mine, caci la Mine este izvorul iertarii, al iubirii si al milostivirii. Pune inceput bun de azi inainte, sa nu mai pacatuiesti”.

            Deci constiinta este glasul lui Dumnezeu in inima noastra. Aceasta lege s-a pus inainte de toate legile omenesti.

            Zic o seama de oameni putin credinciosi: “Pe noi, crestinii, Dumnezeu o sa ne judece si o sa ne pedepseasca dupa Evanghelie, dar popoarele care nu cunosc pe Dumnezeu, cum este China, cum este Japonia, India, care se inchina la zei si la vrajitori, cum are sa le pedepseasca Dumnezeu? Caci n-au avut Evanghelia si n-au stiut ce este pacat. De aceea nu se pot indrepta”.

            Auzi ce spune dumnezeiescul Apostol Pavel in Epistola sa catre Romani: Cele nevazute ale lui Dumnezeu, de la inceputul zidirii lumii prin fapturi intelegandu-se se vad, adica vesnica Lui putere si dumnezeire (Romani 1, 20). Deci toate popoarele lumii, in ziua judecatii, se vor judeca dupa patru legi. Asa dogmatisesc Sfintii Parinti. Cei ce n-au avut legea scrisa, se vor judeca dupa doua legi: dupa legea constiintei, pe care a pus-o in om la zidirea lui, si dupa legea zidirilor. Cum, dupa legea zidirilor? Iata cum:

            Toate care sunt in jurul nostru vorbesc cu noi. Caci spune Sfantul Grigorie de Nyssa in Viata lui Moise: “Ca o trambita din inaltul cerului vorbesc zidirile cu noi si striga ca este un Ziditor”. Si ce spune proorocul David: Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mainilor Lui o vesteste taria. Cum vorbesc cerurile cu noi? Cum vorbeste taria cu noi si vesteste puterea lui Dumnezeu? Iata cum: Cand te uiti seara la cerul instelat si-l vezi plin de stele si impodobit ca un candelabru plin de lumina si vezi luna plina stralucind pe cer si randuiala cea prea frumoasa cu care se conduc stelele si galaxiile si constelatiile cerului cu atata precizie, incat nici cei mai mari savanti ai lumii nu ajung sa faca calendarul  dupa ele, atunci zici cu proorocul: Doamne, ce este omul, ca-l pomenesti pe el sau fiul omului, sa-l cercetezi pe el? Si atunci iti dai seama ca aceste stele, aceste miscari ale lor sunt facute si purtate de mana lui Dumnezeu. El a fost Creatorul, El este Carmuitorul lor. Iti dai seama ca lumea aceasta are o minte care le [o] indruma, ca este un Dumnezeu Care le-a facut [a facut-o] si o mana nevazuta care le [ii] poarta de grija, ca si noua.

            Asa vorbesc cerurile cu noi, incat vazandu-le, cunoastem prin ele pe Ziditorul cerului. Cand ne uitam la soare si-l vedem cum lumineaza, ca nu putem sa-l privim decat cateva minute si orbim, ne aducem aminte de Cel ce a facut soarele atat de frumos, atat de luminos. Si ne dam seama ca Cel ce l-a facut pe el, Soarele dreptatii, straluceste de miliarde de ori mai mult ca el. Si asa soarele lauda pe Dumnezeu. Caci se zice: Laudati-L pe El soarele si luna, laudati-L pe El toate stelele si lumina. Cum lauda soarele pe Dumnezeu? Cum Il lauda luna, stelele, cerurile, tot firmamentul, toata zidirea? Prin existenta si prin miscarea lor. Caci “altele sunt contemplatiile zidirilor si altele sunt legile lor”, zice Sfantul Maxim Marturisitorul in Filocalie. Contemplatia are loc cand ne gandim la cine le-a facut. Iar legile lor sunt randuielile dupa care se misca in univers. Si amandoua sunt facute de Dumnezeu: existenta lor si legile dupa care se misca ele. Asa vorbesc cu noi soarele, luna, stelele si cerurile, florile si pasarile, animalele si fiarele, vaile si apele, noianurile si aerul, vanturile si toate stihiile. Toate vorbesc cu noi si ne spun ca este un Ziditor, un Dumnezeu in cer Care le-a facut, le tine si le misca.

            Deci dupa legea constiintei si dupa legea zidirilor se vor judeca cei ce n-au avut legea cea scrisa. Incepand de la Moise, caruia Dumnezeu i-a dat tablele Legii pe Muntele Sinai, poporul iudeu se va judeca dupa Legea scrisa, iar toate popoarele care au cunoscut Evanghelia, se vor judeca dupa Legea darului, legea dragostei si a desavarsirii. De la inceputul lumii, astazi si vesnic, zidirea vorbeste despre Ziditorul ei.

            Un necredincios oarecare mergea pe Oceanul Atlantic, pe un vapor mare, un transatlantic. Si un sarman misionar predica pe vapor noaptea despre Dumnezeu, despre minunile Lui care se vad pe cer, sus, pe pamant si in ape. Iar necredinciosul, ca sa ia in batjocura pe misionar, a luat binoclul si se tot uita lung la stele. Iar misionarul lui Hristos predica cu foc, pentru ca Dumnezeu da putere multa in cuvant celor ce-L binevestesc pe El si-L predica pe Dumnezeul Cel adevarat, pe stapanul Zidirii. La urma vine cel necredincios si zice catre preot: “Parinte, tot predici pe Dumnezeu, dar eu m-am uitat prin binoclu la stele si nu L-am vazut. Nu stiu unde-i”. Iar misionarul lui Hristos i-a spus: “Bine zici frate, ca nu-L vezi, si in acest fel nici n-ai sa-L vezi in veacul veacului. Dar stii de ce? Ca sa-L vezi pe Dumnezeu trebuie sa cureti inima de necredinta si de paganatate, caci asa ne invata pe noi Evanghelia, spunandu-ne in fericirea a sasea: Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu. Deci drept ai zis, pentru ca nu L-ai vazut si nici n-ai sa-L vezi in veacul veacului, pana ce nu-ti vei curati inima ta de necredinta, de rautate si de pacate. Atunci ai sa-L vezi pe Dumnezeu prin lumina credintei”.

            Asa si azi. Sunt multi oameni care nu aud chemarea lui Dumnezeu. Si daca nu o auzim, o sa puna biciul pe noi, o sa ne cheme mai aspru.

            Daca ne vom intoarce, El o sa dea ploaie timpurie si belsug si sanatate si fericire, ca in mana Lui este viata si moartea. Iar daca nu, stie El cum sa traga fraul calului. Caci zice Ilie Miniat ca lumea aceasta este ca un cal sirep, care alearga pururea spre pierzare, alearga la pacate, spre fundul iadului. Dar Dumnezeu va pune frau acestui cal neastamparat. Si care e fraul calului? Care e frana lui Dumnezeu cu care trage lumea la Dansul? Sunt bolile, seceta, robiile, razboaiele, moartea, suferintele si toate necazurile. Cand este razboi, ce cerem? “Da, Doamne, pace!” Cand suntem bolnavi cerem: “Da-ne, Doamne, sanatate”. Cand nu ploua: “Da-ne, Doamne, apa, ca murim de sete!” Cand suntem robi: “Scapa-ne, Doamne, de robie!” Deci bine ne face Dumnezeu. Stie El sa tina in frau aceasta lume, care alearga ca un cal sirep la prapad, la pierzare. Auzi ce spune proorocul: Insa cu zabala si cu fraul, Doamne, falcile lor vei strange, ale celor ce nu se apropie de Tine. Nu ne apropiem de buna voie, ne pune zabala si frau si ne intoarce inapoi, pentru ca are putere, caci este Dumnezeu, Care poate sa coboare in iad, sa ridice, sa omoare si sa faca viu.

            Deci, fratii mei, cand vom intelege ca Dumnezeu ne cheama prin boli, prin suferinte, prin pagube, prin necazuri, prin robie, prin seceta, sa nu stam impietriti, ci sa ne intoarcem acasa la Tata si sa zicem: “Iarta-ne noua, Doamne, pacatele si ne miluieste pe noi”. Atunci Bunul Dumnezeu ne iarta, pentru ca El nu ne cearta din ura. Adevaratul parinte nu bate copiii sai din ura. Doamne fereste! Care mama sau tata ar vrea sa-si bata copiii degeaba, sa-si bata joc de dansii? Nu! Ci daca vede ca vreunul azi nu asculta si maine nu asculta si poimaine nu asculta, si-i incapatanat si-i raspunde impotriva si face dupa voia lui cea rea, pune mana fara sa vrea pe varga sau pe curea sau pe bat. Pentru ce? Pentru ca vede ca acest copil a pornit pe cai rele si merge din rau in mai rau, se duce in prapastie si daca il va bate mai pe urma, va fi prea tarziu.

            Asa face si Dumnezeu cu noi. Noi suntem toti fiii lui Dumnezeu dupa dar. Auzi ce zice Scriptura: Eu am zis: dumnezei sunteti si fii ai Celui Prea Inalt toti. Iar voi ca niste oameni muriti si ca unul din boieri cadeti, adica ca  unul din diavoli. Daca suntem fiii lui Dumnezeu dupa dar si avem darul punerii de fii prin Sfantul Botez, avem Biserica mama si pe Dumnezeu Tata, dupa cum zicem pururea: Tatal nostru Care esti in ceruri. Daca-i asa, sa stam pururea cu ochii mintii la Tatal nostru si sa stim ca daca nu vom voi de buna voie sa-L iubim si sa-L cunoastem ca exista, El va pune mana pe varga. Dar mai bine sa ascultam din dragoste si sa-L iubim pe Dumnezeu si sa facem poruncile Lui din cumintenie, ca El pururea sa aiba mila de noi si sa ne poarte de grija.

            Apostolii au ascultat de Hristos, proorocii au ascultat, cerul asculta, pamantul asculta, roua asculta, grindina asculta, stelele asculta, noianurile si toata natura asculta! Numai omul, fiinta cea rationala, nu vrea sa asculte de Parintele sau Cel ceresc. Dar bagati de seama ca mana lui Dumnezeu are si varga cu care ne poate bate. Deci sa stam bine, sa luam aminte! Sa nu uitati, de astazi inainte, ca orice necaz care vine peste noi, este o chemare a lui Dumnezeu. Caci zice: Dumnezeu bate pe tot fiul pe care-l primeste.

            Si sa nu cartim daca suntem chemati intr-un fel sau altul, caci spune Apostolul Pavel: Fiecare, intru ceea ce este chemat, intru aceea sa ramana! Te-a chemat Dumnezeu sarac, nu dori sa te imbogatesti; te-a chemat sa fii calugar, calugar sa ramai pana la moarte; te-a chemat sa fii preot, preot vrednic sa fii; te-a chemat sa fii meserias, meserias bun si cinstit sa fii; te-a chemat sa fii filosof sau mecanic sau in alt serviciu, asa sa ramai. Dar sa slujesti cu cinste, sa cunosti ca Dumnezeu este Cel ce te-a chemat intr-un fel sau altul si fiecare din noi intru ceea ce este chemat, intru aceea sa ramana! Amin.

 1

O LEGENDA POPULARA

PRIVITOARE LA ELIBERAREA INAINTE DE TERMEN

DIN INCHISORILE COMUNISTE PENTRU POLITICI

            Mai inainte de a infãtisa cititorului legenda de mai jos, imprejurãrile in cari a fost culeasã si de a-i comenta continutul si nasterea, se cuvine sã-l informez cu privire la personalitatea monahalã in jurul cãreia s-a constituit ea. Erou in primul rãzboi mondial, cu pieptul acoperit de decoratii, argeseanul Nicolae Mandita nu si-a putut parasi camarazii cazuti in lupta de aparare a Patriei si, cand s-a hotarat ridicarea unui monument intru slavirea amintirii lor, punandu-se si temeliile unei mici asezari monahale in preajma acestuia, pe o culme a Targului Ocna, la Magura, Nicolae Mandita, spuneam, s-a retras acolo, sub numele calugaresc Nicodim.

            In conformitate cu o decizie bine chibzuita, el a trecut la o migaloasa si daruita catehizare a poporului, in vederea careia, cu jertfirea somnului si a tuturor banilor castigati la altar, a scris si a publicat nenumarate carti de invatatura crestin ortodoxa, devenind, in timp, cel mai prolific autor din acest domeniu.

            Si mai starnitoare pentru curiozitatea noastra este calea aleasa in vederea difuzarii scrierilor sale, dupa ce a ramas catva timp in dependenta expunerii prin vitrinele librariilor din tara. Anume a format o echipa de ipodiaconi care carau volumele cu ranita prin cele mai ascunse catune din munti. Treptat, difuzorii s-au inzestrat cu o caruta. Nu peste mult timp au schimbat-o pe o autoduba. In cele din urma, ea se metamorfoza in caravana cinematografica ce proiecta filme religioase insotite de comentariile lor ad-hoc. Biletul conditionand asistarea la proiectii era gratuit; in schimb, erai dator sa cumperi o carte, pentru a-ti fi ingaduit sa vizionezi filmele.

            Pe de alta parte, credinciosii ce solicitau sa fie spovediti de catre Parintele Nicodim primeau canon sa citeasca mai multe carti: de la patru – Sfintele Evanghelii – la saptezeci si cinci, preferate fiind cele ce numarau fiecare cate trei sute de pagini. Un supliment de canon, pentru insii cu o caligrafie lizibila, era sa copieze de mana anumite carti mai importante si sa le daruiasca sau imprumute spre lectura celor interesati. Astfel, alaturi de cartile tiparite, circulau si carti in manuscris. Nealfabetizatii erau sfatuiti sa recurga la vreun cititor cu glas tare, prin mijlocirea caruia sa-si dobandeasca si ei cunostintele ortodoxe socotite obligatorii de catre duhovnicul raspanditor de cultura crestina. Pana ce nu se izbutea savarsirea canonului intreg, Parintele Nicodim nu accepta sa cuminece credinciosii solicitanti. Toate acestea le-am expus pe larg in: “Calea cartii” (doua editii).

            El a creat nenumarati cititori ferventi, ba chiar si doi scriitori: Gheorghe (Jorj) Ionescu, autor al unei biografii a Parintelui (in trei editii) si Anica Tupu, autoarea unei autobiografii in versuri ce cuprinde detentia politica suferita, publicata de subsemnatul (in volumul: “Singuratatea Anicai Tupu de vorba cu sine insasi”).

            Este firesc ca o atare activitate neprecupetita inchinata izbanzii spiritualitatii, sub domnia crunta a ateismului, sa-i fi suparat pe promotorii ideologiei luptei de clasa. Drept pentru care, dupa eliberarea tuturor detinutilor politici din Romania, fu in graba creat un lot avandu-l in frunte pe batranul protosinghel, prilej cand douazeci si trei de tone de tiparituri au fost date la topit (vezi: “Camara cu suflete sau Cartea interzisa”, vol. I, si: “Intemnitarea Parintelui Nicodim”, vol. II).

            O ampla cercetare a vietii sale si a ucenicilor lui efectuez de mai multi ani, stimulat de Editura Agapis, intemeiata de ucenicii Parintelui, in aspiratia recuperarii operei sale si raspandirii ei in randurile doritorilor de cultura ortodoxa. Datorita uneia dintre dubele ei cu carti ce circula prin intreaga tara, am fost si eu purtat pretutindeni pe unde salasluiesc admiratori ai verbului nicodimian, pentru a fi pus in legatura cu acei barbati si acele femei care-i cultiva amintirea, eu dedicandu-ma, dupa cum spuneam, recuperarii imaginii sale imprimate in inimile urmasilor.

            Cu unul dintre aceste prilejuri, in satul Schitu Frumoasa, din judetul Bacau, am cules de la Ion Marcu urmatoarele, ce ne preschimba in martori ai unui fenomen extrem de rar: nasterea unei legende folclorice; ea trebuie inscrisa intre cele hagiografice. Nimic pana astazi nu m-a pregatit pentru acest aspect al dragostei purtate de popor amintirii lui Nicodim Mandita. Va sa zica, se dovedeste ca folclorul ramane viu si activ in cazul acestui monah. Aceasta ne incunostinteaza asupra insemnatatii pozitiei dobandite de el in inimile ucenicilor sai.

            Subiectul legendei este urmatorul (ulterior citam legenda in propriile cuvinte ale aceluia care ne-a transmis-o). Un frate dintre credinciosii care se spovedeau la protosinghelul Nicodim, din mare dragoste, respect si dorinta jertfelnica, se adresa Puterii, cu rugamintea de a fi lasat sa ia locul aceluia, in beciul unde isi savarsea pedeapsa, el fiind tanar si putand prelua pe umerii sai sarcina anilor ramasi a-i fi efectuat monahul condamnat. Usura astfel batranetile Parintelui Nicodim, ingenunchiate de lege.  «Nu», a raspuns reprezentantul Puterii, «Doar daca sunteti doi sa faceti restul condamnarii impreuna. Cu unul nu fac nici un targ!». S-a mai rugat omul cat s-a rugat. In cele din urma a plecat si s-a intors insotit de al doilea individ determinat a-si darui din dragoste de semen libertatea. «Tu vrei sa faci puscarie in locul lui Nicodim?» «Vreau!» «Bine. Asteapta. Da’ tu vrei?» «Vreau si eu.» «Atunci, batem palma. Voi doi o sa faceti puscarie in locul lui si pe el il ‘liberez!» Si i-a dat drumul protosinghelului inainte de termen.

            In cuvintele lui Ion Marcu, in cadrul convorbirii mele cu el, cele de mai sus suna astfel:

            “Imi amintesc ca, atunci cand a fost arestat el, doi frati si-au luat angajamentul sa faca ei sa-i reduca din pedeapsa.” [Prin “frati” se intelege “ucenici”.] “O vrut unu’. Unu’ o zis ca nu. O zis aia: «Daca doi vor sa faca… sa-i faca pedeapsa doi…»: il libereaza! Si iata cum: Parintele cand a fost arestat, ca sa-l scoata pe el de acolo unde era, pana amu facuse, facuse vreo cativa ani, nu stiu, si-o luat angajamentul, s-a dus la…: «Daca unu’ din noi vrea sa-i faca, Parintele-i bolnav, ii batran, sa nu moara acolo.» «Nu. Daca doi va angajati sa faceti in locul lui…» Adica era batran, Parintele, si sa nu moara acolo. Si au facut pedeapsa Parintelui.” “Fratii astia erau in libertate?”, am voit sa aflu. “Pai, in libertate, da! S-au dus si au facut in locul lui, acolo. De buna voie, de buna voie.” “Ii cunoasteti?” “Nu-i cunosc eu. Fratele Jorj ii cunoaste. Nu-i cunosc.” “Si cata puscarie au facut?” “Cat ii ramasese lu’ Parintele.” “Nu v-a interesat sa-i cunoasteti si dumneavoastra…” “M-a interesat, dar eram mereu plecat.”

            Textul ne ofera si numele aceluia care a pus in circulatie legenda: Jorj Ionescu. Care este samanta de adevar din care izvoraste aceasta legenda cvasicontemporana? Parintele Nicodim s-a bucurat intr-adevar de o reducere a pedepsei, revenind in libertate inainte de termenul condamnarii. Insa in nici un caz acea reducere nu se intemeia pe inlocuirea lui cu altcineva, ci avea o motivare juridica. Revenind la legenda, in pofida insistentei propagande pe plan national cu privire la ‘caracterul umanist al socialismului’, pentru care omul era, pasamite, ‘cel mai pretios capital’, poporul a inteles ca din ghearele securitatii nu erai slobozit decat la incheierea socotelilor, dupa cum fusese inscrisa condamnarea de catre judecator, in cel mai bun caz; ori prin retinere “administrativa”; sau prin deces. Adevarul este ca, dupa gratierea din 1964 a tuturor detinutilor politici din Romania, pentru cei azvarliti in inchisori imediat in continuare, regimul penitenciar s-a imblanzit oarecum. Acesta este si cazul celor cercetati de noi acum.

            Printre usurarile introduse in viata noilor detinuti politici se numara si aplicarea ‘conditionalului’. Acesta presupunea eliberarea inainte de termen a detinutilor care-si indeplineau norma la locul de munca: la atatea zile de munca reducandu-se un numar mult mai mic de zile din condamnare. In perioadele anterioare, de ’conditional’ beneficiasera numai detinutii de drept comun, astfel reintegrandu-se borfasii, talharii, criminalii, mult mai degraba decat specificase hotararea tribunalului, in societatea ce se presupunea ca avea mare nevoie de ei. Ca urmare a extinderii aplicarii ‘conditionalului’ si la ‘politici’, Parintele Gavril Stoica, din acelasi lot cu ucenicii Parintelui Nicodim, se elibera si Sfintia Sa inainte de termen. Norodul nu era pus in tema cu aceste schimbari de atitudine oficiala fata de condamnatii politici, pana si existenta celor din urma fiind sever tainuita. Rearestarea dusmanilor de clasa ramasese in umbra, ascunsa de orbitoarea eliberare in masa a acelorasi. De fapt, prea putini romani sunt chiar si astazi constienti ca imediat dupa marea eliberare produsa de comunisti au si reinceput arestarile inumane si ca lotul Parintelui Nicodim Mandita a fost cel dintai aruncat in temnite, indata dupa gratierea din 1963-1964. Cu acesti ortodocsi practicanti s-a reluat sacrificarea semenilor nostri de catre criminalii care detineau puterea. Impotriva acestei jertfiri intervenise in forta Occidentul, obtinand de la comunistii romani gratierea generala ce incerca sa dovedeasca absenta terorii din tara noastra.

            Asadar, inca nu patrunsese in constiinta populara ‘aplicarea conditionalului’, nici orice alt soi de reducere de pedeapsa, ci ea socotea, dupa cum o educase realitatea de pana atunci, ca din inchisoare nu ieseai inainte de termen.

            Interventia miraculosului folcloric aduce un corectiv acestei stari de fapt. Dupa modelul baladei Mesterului Manole, instituind o varianta a legendei stravechi, apare credinta ca dintre zidurile temnitei poti scapa  prin jertfirea altcuiva pentru tine. Avem de-a face cu o echivalenta a sacrificarii sotiei Mesterului Manole. Cu alte cuvinte, zidirea de viu in gherla, conform povestirii imaginate, a doi ucenici ai Parintelui Nicodim constituie o conditie de inflorire a catedralei libertatii aceluia care era mester intre mesteri ai lucrarii sufletului omenesc, anume cel numit.

            Din continutul legendei culese de noi in satul Schitu Frumoasa – Bacau, de la Ion Marcu, in vara anului 2000, se mai desprinde o credinta populara locala. Anume, ca Parintele Nicodim era atat de iubit de catre ucenicii sai Incat acestia s-ar fi sacrificat cu draga inima, lasandu-se inchisi in locul sau, daca astfel l-ar fi putut elibera. Revelarea celor de fata constituie o adevarata sarbatoare a reinvierii folclorului romanilor dupa jumatatea de veac de stradanii administrative antiromanesti urmarind falsificarea si chiar eradicarea lui din sufletul natiei. Aceasta nu reprezinta doar o legenda hagiografica, ci dupa stirea noastra, ea constituie prima legenda culeasa si semnalata pana in prezent din domeniul temnitelor politice din Romania (cel putin cea dintai cu caracter complex, cu o motivare a unei situatii neobisnuite, cu inceput si incheiere, cu mai multe personaje). De unde importanta ei.

            Ni se cuvine sa ne reintoarcem la o afirmatie a lui Ion Marcu, anume ca el nu i-a cunoscut pe cei doi autosacrificati, ci Jorj Ionescu. De aici, se poate deduce ca cel din urma nu numai ca a transmis legenda, ci poate a si lansat-o, el fiind cunoscut ca un foarte apropiat ucenic al Parintelui Nicodim, autorul monografiei poporane pomenite, decis sa impuna chipul protosinghelului in randurile celor mai respectabile figuri ale monahismului romanesc, ceea ce, dealtfel, si era, o atare cosmetizare a realitatii nefiindu-i de trebuinta marelui scriitor, duhovnic si pedagog.

            Probabil ca acesta este adevarul. El insa nu micsoreaza valoarea tentativei de a explica pe calea legendei eliberarea inainte de termen a detinutilor politici, sub comunism, prin jertfa dragostei.

            Din cele infatisate se mai deduce. Suferinta batranului binevestitor si slujitor al Domnului, Parintele Nicodim, prin bunavointa lui Dumnezeu chema la jertfa pe cei doi ucenici legendari. Ei au fost pregatiti sa-si jertfeasca libertatea de dragul eliberarii duhovnicului lor mult iubit. Nu au pregetat nici o clipa s-o faca.

            Cum putem intelege aceasta? Suferinta pentru credinta devine Chemare la o suferinta similara a martorilor ei. Devine Chemare la Iubirea crestineasca starnitoare a jertfei de sine. Devine Chemare la uitarea egoismului, la lepadarea de acesta. Devine Chemare la ascultarea de Facatorul nostru, prin stergerea oricarui gand la sine si inlocuirea acestuia cu gandul sacrificiului cerut de bunastarea aproapelui nostru napastuit.

            Chemarea lui Dumnezeu in temnitele comuniste patrunde, pe aceasta cale regala, in folclorul romanesc, in legenda.

 2

NODUL DIN OBLON

SI CRACIUNUL

            Cititorii de carte pioasa care-l insotesc cu inima pe Parintele Nicodim Mandita anual, cu prilejul parastasului slujit in cimitirul Sfantei Manastiri Agapia, cunosc, poate, volumul meu aparut la Editura Agapis, intr-a doua editie, in anul 2002, intitulat: “Chemarea lui Dumnezeu in temnitele comuniste”. Cu istorisirea de fata reiau mai vechea mea investigare facuta in aceasta directie, pentru a o completa cu stiri noi adunate de prin amintirile indelung suferitoarelor victime de ieri ale tiraniei rosii. Ideea de baza a volumului citat, ca si a tabletelor ce urmeaza sa le public aici, este dezvaluirea contactului produs de Chemarea de Sus cu sufletele deseori golite de orice aspiratie la a se mai inalta, contact readucator de viata, brusc sfintitor, odihnitor, a toate tamaduitor, uneori mantuitor, cand omul o primeste. Respectiva Chemare se produce in variate chipuri, prin mijlocirea multor cai osebite, nu totdeauna asteptate, nu rareori parand a fi neutre – fara legatura cu dumnezeirea –, dar totdeauna auzita de cel caruia ii este adresata, ca este vorba despre omul in zeghe vargata sau caraliul pus sa-l cazneasca.

            Pentru a limpezi conceptul, sa luam un exemplu. Il culeg din scrierea memorialistica a lui Dumitru Oniga: “O, brad frumos…” (in “Memento”, anul XI, nr.15 (72), decembrie 2001). Autorul ne ajuta sa coboram in infernul unei celule din Aiudul iernii 1953-1954. Intamplarea face sa fie prezenti doi reprezentanti ai Sfintei Moldove: profesorul Traian Dragoi, din Burdujeni, ca si semnatarul notei, odinioara elev la Suceava. Fereastra sufocata de un oblon, dupa obiceiul temnitelor gatite pentru condamnatii politici in acel timp, nu ingaduia nici aerului sa primeneasca atmosfera incaperii, nici cerului sa se astearna peste nazuinte mai mult decat cu o fasie bolnava si zdrentuita, vizibila intre scandurile solocatrei si zidul umed exterior. Numai ca una dintre scandurile din care era alcatuit paravanul de dimensiunea ferestrei avea un nod. Detinutii bagasera de seama ca acesta putea fi extras si pus la loc ca un dop, taman atunci cand apareau controalele administratiei.

            Astfel, vicioasa lor singuratate se amagea cu un minim contact cu exteriorul, ce le ingaduia sa fie preveniti din celulele alaturate cand soseau perchezitiile de pomina organizate de conducerea gherlei, ei afland din timp ce anume li se pregatea. La fel, mai erau informati ce detinuti noi sosisera si cine parasea penitenciarul, cu destinatie necunoscuta. Era o neinsemnata aruncare de privire catre libertate, un ochean prin care se strecurau uitaturi lingave si mult nadajduitoare.

            Sa nu creada careva ca detinutii sedeau agatati cat era ziulica de lunga de acea minuscula borta providentiala. Dimpotriva, a te sui sa pipai cu vederea curtea constituia o incalcare a disciplinei interioare, ce te putea costa sanatatea, mai ales iernile, caci era platita cu ciomageli, ori cu lungi izolari la ‘neagra’, o incapere de pedeapsa fara de geamuri la fereastra sau lipsita cu desavarsire de ferestre, cu hrana primita tot la a treia zi, cu dormitul intins pe murdarie inghetata. Va sa zica, daca se incumeta cineva sa priveasca afara, altul trebuia sa-l ocroteasca, verificand ‘orizontul’ ca o mangusta, sa ramana pitit langa usa, cu urechile ciulite la miscarile de pe coridor, sa dea de veste apropierea orisicui.

            Am insistat atata asupra acelui nod al lemnului deoarece prin el se vor urmari cele petrecute in noaptea de Ajun in curtea penitenciarului. Un glas cutremurator de senin, al tenorului Zaharia Marineasa, se inalta dintr-o alta camera, umplu zarea de plumb, se revarsa iarasi peste zidurile si betoanele penitenciarului, aducand cu el un melancolic omagiu Cerului pentru binecuvantata Nastere, colindul conceput de Radu Gyr:

“O, brad frumos ce sfant pareai

In alta sarbatoare,

Ma vad copil cu par balai

Si ochi ca de cicoare.

Revad un alb si scump camin

Si chipul mamei sfinte,

Imagini de Craciun senin

Mi-apar si azi’nainte.

Un pom cu daruri si lumini

In amintiri s-arata,

In vis zambeste ca un crin

Copilul de-altadata.

Copil balai, Craciun si brad

S-au dus cu alte zile,

Acum doar numai lacrimi cad

Pe-ngalbenite file.

Azi nu mai vine Mos Craciun

In seara de cenusa

Ci doar tristetile s-adun

Sa-mi planga langa usa.

In chinul temnitei ma frang

Sub grele lespezi mute

Si-nfiorat de doruri plang

In amintiri pierdute.

Omatul spulberat de vant

Se cerne prin zabrele

Si-mi pare temnita mormant

Al tineretii mele.”

            In continuare, citez de-a dreptul din amintirile lui Dumitru Oniga, fragmentul fiind prea insemnat intru sustinerea teoriei mele, pentru a-mi ingadui sa-l repovestesc: “Ne-am uitat in curte si gardianul care facea rondul in jurul inchisorii impietrise intr-un loc si asculta tinand capul aplecat”. Cand vocea care amintise de noaptea sfanta isi incheie solia, aceea a paznicului, in mod neasteptat dojenitoare insa fara ura obisnuita, ceru sa inceteze galagia si sa se inchida ferestrele de la etaj. (A le deschide in asemenea imprejurari era strict interzis…) “Apoi a plecat sa faca inconjurul cladirilor.” Autorul simte fiorul fratietatii crestine abatandu-se asupra temnitei ca o aripa de inger: “Probabil a fost un om cu frica de Dumnezeu. / Noi am inchis geamul, am cazut cu totii in genunchi si am stat asa, fara sa scoatem un cuvant, numai cu zbuciumul lumii noastre interioare. Dupa un timp, l-am auzit pe profesor: / “Nasterea Ta, Hristoase Dumnezeule…” si cuvintele curgeau cu un tremur in glas si cu lacrimi in ochii tuturora”.

            Chemarea lui Dumnezeu se savarsise prin stihurile colindei  osandite. Ea stersese vrajmasia din sufletul ghintuit al caraliului si adusese pe obraji plansul bucuriei atat de abatute ce cutreiera inimile celor asemenea fiarelor inlantuiti.

3

IMPIETRIREA

            Marturiile pe care le adun aici, sub acest titlu generic, nu au un rost statistic ci unul de incurajare, de cautare a unui model, scopul de a-l dumiri pe biet crestinul care si-a pierdut busola ca nu este niciodata parasit, ci ca grija lui Dumnezeu, Tatal nostru al tuturora, il urmareste cu dragoste si-l cheama langa sine, dupa cum procedeaza closca atunci cand si-aduna puii sub caldura aripilor.

            Astfel, de pilda, stau lucrurile cu Aurel Suciu, cel de odinioara. Un grup de 22 elevi au fost introdusi intr-o camera a inchisorii Pitesti in anul 1951. Au gasit in ea 22 fosti studenti. Dupa cum marturiseste Mihai Buracu, atunci “am trait poate cea mai frumoasa perioada din detentia mea” (“Et in averno ego!”, in “Memento”, anul XIII, nr.2 (74), aprilie 2002). Aceasta afirmatie am gasit-o si la alti supravietuitori ai acelor zile fara precedent. La ce se refera ea? “Studentii aflati acolo traiau o viata de o frumusete extraordinara; isi faceau rugaciunile in comun, cantau, sculptau in os medalioane si cruciulite de o frumusete deosebita si aveam astfel senzatia ca traiesc intr-o alta lume, la care nu visasem pana atunci ca se poate trai.” Si nu numai atat. I-au adoptat pe cei mici, i-au format, i-au educat in spiritul Garzii de Fier, le-au dat un tel in viata, i-au indoctrinat asupra scopului ultim al existentei: mantuirea prin prietenie, prin dragostea al carei prototip era Hristos insusi. Au devenit centrul aspiratiilor celor care nu-si luasera inca bacalaureatul, li s-au instituit model indragit si stimat mai presus de oricine, vrednic de urmat. Si asa mai departe. In taina ii trageau de limba asupra inclinatiilor, activitatii si planurilor lor politice. Victimile nevarstnice nu-si dadeau seama ce se petrecea intre ele si cei mai mari. Acestia din urma aflau de la cei dintai toate faptele lor din libertate si gandurile de alta data, dar si din temnita, preferintele lor, aspiratiile ce aveau, incurajarile ce primeau de la parinti la vorbitor, insusi crezul si nadejdile politice ale acestor persoane adulte atat de indragite…

            Prin februarie, la inapoierea de la o plimbare de seara, au gasit in camera alti 22 de tineri, toti inarmati cu bate, bice, curele, bucati de fier s.a.m.d. Cu stupoare i-au vazut si pe cei dragi, care ii intampinasera la sosirea lor, reintrati odata cu ei de ‘la aer’, cum se numea scurta preumblare unul indaratul celuilalt , scotand de sub saltele alte arme albe asemanatoare. Fura supusi la bestiale brutalizari de catre unii si ceilalti, acuzati ca devenisera legionari, ca aveau sa sufere noi condamnari, chiar si la moarte, pentru ca se organizasera in inchisoare in mod ilegal.

            Asa au inceput pentru ei ceea ce a ramas, in istoria detentiei politice din Romania comunista, cunoscut sub numele: “reeducarile de la Pitesti”, sistem de distrugere a noii generatii de romani, prin mijlocirea cozilor de topor din randurile lor chiar. Ele constau in caznirea omului pana devenea la randul sau (innebunit de spaima) caznitorul aproapelui, pana devenea turnator, pana era complet robotizat in mainile securitatii, organizatoarea acestor odioase experimente pavloviste ce urmareau mutatii ale speciei noastre, crearea unor complexe psihice ireversibile, de tip provocare-raspuns, intocmai cum se constatase ca functiona sistemul in cazul cainilor asupra carora se incercasera, in Rusia, cele dintai reactii stabile de acest tip, sub denumirea: reflexul conditionat.

            Revenind la scolarul de la care am plecat, acelasi Mihai Buracu, care, intr-o luna-doua, a albit la 21 ani, din a carui relatare ne-am informat pentru cele de mai sus, scrie: “Am vazut cum Suciu Aurel de la Arad a fost luat de gat si izbit de perete cu atata brutalitate, incat in momentul in care i s-a dat drumul, s-a prelins ca o carpa, lasand imprimata pe zid o dara mare de sange. Am fost convins ca (…) a fost ucis”.

            Daca torturile s-ar fi oprit aici si tot ar fi fost bine. Insa, cum este de banuit, ele au crescut in intensitate, in inventivitate, in cerinte, in dezumanizare, pana ce Aurel Suciu si-a pierdut credinta si nadejdea. Si nu numai el. “In primul rand s-a cautat uciderea valorilor morale, a dragostei si, prin aceasta, departarea de Dumnezeu; stiut fiind ca Dumnezeu este dragoste”, scrie, la randul sau Aurel Suciu in aceeasi revista, sub titlul: “Satanizarea”. “Celor care au conceput, initiat si aprobat aceasta satanizare, le era teama ca in sufletul vreunuia ar mai fi loc pentru valori morale, pentru dragoste. Nu a fost nici macar o incercare a ceea ce se numeste educare sau reeducare, ci, sub aceasta marca a fost cultul nonvalorii, al urii, a fost satanizarea. Daca ar fi fost dorinta de educare, de innobilare sufleteasca, trebuia sa fie prezenta omenia, dragostea. Era primul pas spre satanizarea generala.”

            Nu a urmari suferintele fizice si morale in continuarea asa-ziselor ‘reeducari’ ale lui Aurel Suciu este important aci. Socotesc ca descifrarea evolutiei pierderii credintei sale este mult mai insemnata pentru noi.

            “Dupa ce am parasit Pitesti si Gherla [un alt loc al acelorasi suplicii unde cei nereeducati in primul penitenciar au fost condusi pentru a-si ‘desavarsi’ deformarea!], am trecut printr-o stare de golire, de impietrire sufleteasca. Spaimele ma urmareau. Nu ma puteam ruga, nu puteam intra in biserica”, adauga privitor la perioada de libertate ce a urmat.

            Veni si timpul casatoriei. De data aceasta infatisarera inaintea altarului deveni obligatorie. Reactia mirelui fu paradoxala: “Cat a tinut slujba religioasa, curgeau lacrimile pe fata mea.” Aceasta credem ca a fost cea dintai forma a Chemarii, deoarece chipul lui, asa cum ni-l prezinta, seamana cu infatisarea inlacrimata a atator batrani citati in “Pateric”, care, aratandu-se Domnului, in instrainarea lor totala, l-au intampinat pe hotarul inimii cu lacrimile curate ale parerilor de rau pentru viata dusa pana atunci.

            Si cuvintele Chemarii s-au facut, la randul lor, si ele auzite. Mama sa i-a lasat mostenire, ca tamada a tuturor starilor de spirit ale nesigurantei, neincrederii, vecine cu alte posibile caderi, i-a lasat mostenire o rugaciune, spuneam, cu un anume ritm de rostire. Aurel Suciu puse in practica cele invatate de la maica sa ocrotitoare (ca totdeauna mamele constituie primul nostru indrumator pe calea rugaciunii) si rezultatul il poate oricine citi in convorbirile cu el, caci Aurel Suciu a devenit unul dintre cei mai smeriti propovaduitori ai iertarii si ai dragostei de vrajmasi din cati am intalnit, in urma acelei Chemari ce i-a fost facuta prin aceea care i-a dat nastere.

4

PARINTELE BURUIANA

            Cu cei iubiti de Stapanul si care-i raspund lui Dumnezeu cu dragoste, Parintele poarta un altfel de dialog. De fapt, pentru intaia oara pomenim ideea de dialog: pana in prezent n-am descifrat in intamplarile expuse decat Chemarea Sa. Despre raspunsul omului uneori avem stire din memoriile studiate; alteori, nu. Or, dialogul exista numai in masura in care omul ii raspunde Domnului.

            In cele ce urmeaza, nu numai ca Dumnezeu intr-altfel vorbeste decat chemand la Sine pre faptura sa omul, dar chiar il binecuvanteaza cu zambetul Sau si rezolva incurcatura in care s-a trezit implicat eroul intamplarii, cum numai Creatorul o poate face, rasplatind smerenia, vointa de bine, osardia, curatia, ce toate caracterizeaza personajul, cu un dar neasteptat. Desi materialnic darul, atata suferinta se va fi adunat in sufletul convorbitorului Sau incat hrana trupeasca ce se intrevede in finalul povestirii se preschimba pe data in replica duhovniceasca.

            Florin Constantin Pavlovici ne ofera, in scrierea sa: “Tortura pe intelesul tuturor”, prilejul cunoasterii acestei chemari savarsite langa el, cand isi povesteste amintirile din lagarul Salcia. El istoriseste patania parintelui Buruiana. Creindu-se o brigada de cosasi, s-au inscris in ea, in chip voluntar, vreo douazeci de plugari din Rastoaca (Putna) si alaturi de dansii preotul Dumitru Buruiana, care numara de pe atunci vreo doisprezece ani de puscarie lasati in urma dar inscrisi tot mai anevoie in corpul sau emaciat.

            Din prima zi cand au iesit la munca, taranii s-au pus pe treaba ca niste scapati din gurile gheenei. Cum spune naratorul: “Coasele vajaiau in brazda mustoasa, rastocanii inaintau vijelios, distanta dintre dansii si parintele Buruiana crestea vazand cu ochii.” Aceasta facea sa creasca mania insotitorilor militari, caci,  pentru a-l pazi si pe mosul din coada cu aceeasi vigilenta depusa pentru supravegherea fruntasilor, ei trebuiau sa-si rareasca randurile. Numai ca ordinul era sa ocupe marginile intr-o formatie cat mai stransa, pentru a nu-i trece prin mintea slaba vreunuia dintre condamnati sa evadeze, daca ar fi constatat ca avea loc pe unde s-o faca. Judecata de securisti!…

            De aceea, ostasii il grabeau neincetat pe slujitorul Domnului cu indemnurile lor deloc crutatoare, de aceea preotul se tot ruga sa-l astepte si pe el, tot striga incetisor insilor din ce in ce mai departati sa-si faca pomana, crutandu-i batranetile si sa zaboveasca pana avea sa-i ajunga din urma. De aceea unii dintre dumnealor se intorceau catre dansul cu un ranjet parsiv pe buze, batandu-si joc de neputinta lui.

            In cele din urma, unul dintre soldati fu proscris sa-l pazeasca personal pe la jumatatea ogorului, pe cand ceilalti muncitori in zeghe, intr-o goana, luara sirurile de la capat, cu o veselie si o harnicie de neimitat.

            Atunci se ivi in zare, ca din basme, calul ofiterului politic. Dupa un obicei adoptat de catva timp, individul aparea pe nevestitelea la locurile de munca, sa consemneze numele detinutilor spargatori de norma. Cum remarca distanta existenta intre parintele Buruiana si ceilalti – parelnic ramasi in urma fara doar si poate – il intreba pe preot de nume, il scrise din goana armasarului si pieri la fel de grabnic cum rasarise.

            In colonie, cu prilejul oranduirii in coloane pentru a fi numarati inainte de distribuirea mesei de seara, se infiinta in fata puscariasilor politrucul si: – “Detinutul Buruiana Dumitru, un pas inainte, comanda el. Pentru merite deosebite in productie, ti se acorda dreptul la scrisoare si pachet. Dupa numar sa te prezinti la grefa.”

            Miratilor cosasi, ce-l chinuisera, netinand seama de atat de indelungata lui temnita, pricina de istovire pana la limita, si rasesera de el, preotul le sopti: “Ati vazut, frati crestini, ca Dumnezeu nu bate cu batul? Bate cu pachetul.”

            Eu as interpreta altfel: n-a fost bataie deloc, ci Dumnezeu i-a zambit clericului cu drag si cu blandete, nemairabdand sa-l vada atat de intristat ca nu gasea intelegere la semenii sai.

            A fost o Chemare dulce, blanda ca o rasplata.

5

 GEAMANTANELE CU BANI

            “Cand eram secretarul general al Primariei urbane Cozmeni (aveam foarte multi secretari sub conducerea mea)”, imi povestea un vechi detinut politic, aruncat in temnite in doua randuri, “s-a alcatuit o comisie compusa din Primul Presedinte al Tribunalului, din Prefect, din Primarul orasului, din medicul primar, din reprezentantul suprem al fiscului, din directorul Bancii si toate notabilitatile din oras, o comisie pentru evaluarea vanzarilor efectuate de catre stat de imobile si multe alte lucruri. S-au adunat sume foarte mari si eu am fost numit secretarul acestei comisii. Fiind secretar si in acelasi timp si casier, dupa ce s-au adunat toate sumele, le-au depozitat in niste coscogeamite geamantane si m-au trimis sa depun totul la Banca. Le-am carat la Banca si casierul mi-a spus: – “Imposibil sa numar tot de-acuma pana-n seara, pentru a-ti da chitante. Vino maine dimineata.” Atuncia mi-am luat toate geamantanele si am tras la hotel pana a doua zi dimineata. La hotel nu mai aveau camera libera decat la mansarda. Am urcat la mansarda, am pus geamantanele acolo si, spre deosebire de alte zile cand imi mai ingaduiam sa ies in oras, nu puteam lasa nepazita suma aceea extraordinar de mare.

            “M-am inchinat si m-am culcat devreme.

            “Dupa ce am adormit, am simtit ca cineva ma tragea de mana.  M-am trezit. Vad ca nu era nimeni in camera! De fapt, nu ma trasese nimeni. Asa simtisem eu. Zic: – “Cine m-a… ca nu-i vis?! Cineva ma trage de mana.” Ma duc la usa, sa verific daca nu-i descuiata, ca eu o incuiasem. Cand ma culcasem era-ncuiata.

            “Cand o descui, m-a rabufnit un fum foarte dens. Nu mai puteam respira. Mi-am dat seama ca hotelul luase foc. Dupa doua-trei minute, am inceput sa aud tipete de deznadejde, stridente. Oamenii sareau pe fereastra. Nu mai aveau loc sa se-nghesuie pe trepte. Strigate, mai ales ale unor femei disperate. Incendiul era mare. Galagia si mai mare. Atunci am luat un cearsaf de pe pat si am rasturnat toate geamantanele in cearsaf, l-am inhatat la spinare (eram destul de voinic) si am coborat treptele.

            “Norocul meu a fost ca la iesirea din hotel am dat peste un functionar al Primariei, aflat pe-aproape. Cand auzise rumoarea asta mare si ca s-a dat alarma de incendiu, a venit si el sa vada ce era cu focul. I-am dat bagajul acela adunat in cearsaf si eu am vrut sa ma intorc sa ma-mbrac, sa-mi iau si eu cate ceva, ca aveam o suma de lucruri la care tineam foarte mult: amintiri de la tata. Chiar le pusesem pe fereastra in hotel. Si n-am putut sa mai urc. Asa ma ineca fumul ca nu am mai putut urca sa iau nici hainele, nici… Nimic, nimic, nimic!

“Atunci am iesit din hotel si m-am dus la Primarie, asa cum eram imbracat, in négligé. La Primarie, m-am asezat in camera de garda. Mai tarziu, am primit un telefon de la politie: – “Domnu’ Icsulescu?” – “Da.” – “Domnu’ Icsulescu, suntem informati ca trebuia sa depuneti o suma la Banca, o suma foarte importanta.” – “Da.” – “Suntem informati ca dumneavoastra n-ati depus suma respectiva la Banca.” – “Da.” – “Suntem informati ca aceasta suma ati dus-o in alta parte si ca incendiul ar avea stransa legatura cu disparitia sumei si ca a fost foarte bine venit, in sensul acesta. Va rog sa va grabiti la politie sa ne dati detalii in legatura cu aceste informatii.” Eu am spus: – “Nu pot sa plec de aici. N-am haine. Nu sunt imbracat. Dar poftiti dumneavoastra la Primarie.” Au sosit la Primarie si i-am lasat sa debiteze tot ce au vrut, eu pozand ca, intr-adevar, supozitia lor ar fi fost adevarata si ca n-aveam incotro si trebuia sa recunosc. Cand le-am aratat cearsaful, au ramas putin asa, eu prefacandu-ma initial ca recunosteam vina.”

            Faptul ca aceasta intamplare mi-a fost comunicata de catre un fost detinut vadeste preocuparile acestora legate de “Chemarea lui Dumnezeu”, chiar daca ei nu le teoretizeaza asa cum o fac eu. Lucrul nu este de mirare, condamnarile din perioada comunista, in majoritate fara temei juridic, obligand victimile sa incerce a pricepe care era sensul metafizic al aruncarii lor in gherla. Un sens motivabil de catre oameni neexistand, in mod obligatoriu ei deduceau implicarea divinitatii in existentele lor, implicare interpretata ca o “Chemare”, ceea ce ii apropia de adevar. Iar intru fundamentarea teoriei ca erau “chemati”, ei reinterpretau momente ale trecutului ce puteau, la randul lor, sugera o “chemare” personala, cum este cazul in  relatarea de fata, una intru salvarea personajului de moartea prin foc, pe o cale inexplicabila prin ratiune, ci doar pe una mistica.

6

CHEMAREA CA MESAJ

            Fostul conferentiar universitar la Facultatea de Ziaristica,  disident si militant pentru drepturile omului in Romania, Victor Frunza, in fata amenintarii rosii locale si-a gasit ocrotire politica in Danemarca si a revenit in Patrie indata dupa Revolutia din ‘89, aici infiintand o editura prin mijlocirea careia isi continua lupta impotriva marxismului remanent sub farduri de ultima ora.

            In volumul “Lehamitea” (Bucuresti: evf, 1998, Sfantu’ Stiliean, p.8), el isi avertizeaza cititorii: “Declar fara rezerve misticismul meu”. In ce masura acest misticism ne intereseaza dincolo de curajul intelectualului, la origine un materialist ateu, de a si-l da pe fata, vom afla indata. Scriitorul se explica imediat mai departe, declarand ca receptioneaza, independent de vointa sa, anumite mesaje provenind de aiurea (“un Emitator intr-o corespondenta tainica cu viata mea”). Insista in a ni-l face accesibil ca idee. ”Nu eu L-am inventat. El mi-a atras atentia asupra-Si, cand nici nu gandeam ca mai poate fi si altceva decat realitatea imediata. A trebuit doar sa invat a-L cunoaste […] prin semnalele repetate pe care mi le-a trimis” (idem).

            Cititorul descifreaza cu usurinta in spatele acestei discretii  terminologice prezenta lui Dumnezeu.

            Explicatiile lui Victor Frunza continua cu buna-cuviinta crestina, descriind profund emotionant, cu dragoste de estet dar si taraneasca, doua icoane ortodoxe apartinand prozatorului, dintre care una confiscata de securitate la timpul cuvenit. Cealalta, reprezentandu-l pe Sf. Stelian, o daruise cuiva care i-a inapoiat-o in perioada exilului pomenit.

            Reintalnirea cu imaginea pioasa i-a adus in minte si rolul jucat  in copilaria sa de sfantul reprezentat pe lemnul ei: pe punctul de a se ineca impreuna cu un baietas, tatal acestuia, un Stelian, i-a salvat pe ambii. “Intamplator, sfantul care ocroteste copiii o fi fost in acel moment prin preajma? Pe tatal baiatului il chema intamplator Stelian? Numele nu-i pecetluia si menirea? (…) Sfantul asta apare din nou in viata mea! Cum Dumnezeu n-am vazut pana acum ca vine la mine in momentele de rascruce? Ce vrea el sa-mi spuna acum?” (p.10).

            Figura pictata, si mai ales dublul ei duhovnicesc, par purtatoare ale unei Chemari, asa cum o intelegem si noi in acest serial. Victor Frunza o dezvaluie la randul lui, ceea ce imi confirma intuitia, anume ca noi, cei care am trecut macar prin umbra temnitelor, traim intr-o lume a Chemarilor lui Dumnezeu si ca suntem datori nu numai sa le ascultam, sa le intelegem, dar ca ni se cade sa le si dam crezare si urmare.

            Dealtfel, ati remarcat titlul volumului ce debuteaza cu acest text programatic; este: “LEHAMITEA”. Aceasta e starea de spirit a autorului cand constata, in mai bine de zece ani, ca apucaturile dictaturii boite-n rosu ieri sunt departe de a fi fost primenite. De aceea mi se pare disperata pozitia aleasa in cuprinsul opului pentru schita privitoare la Chemarea tainuita de Sfantul Stelian: ea deschide cartea, ca si cand lui Victor Frunza nu i-a mai ramas alta nadejde decat una mistica, a ajutorului venit din Lumea Cealalta.

            Si cata dreptate ii dam, dupa lectura desfasurarii necazurilor sale postrevolutionare, cu nimic mai prejos decat cele anterioare lui 1989…

7

 MURIBUNDUL SI CONDAMNATUL

 Deschizand impreuna romanul “Razboi si pace”, intalnim niste imprejurari speciale (si nespus de generalizate) de revelare a Chemarii lui Dumnezeu. In analiza facuta de Lev Tolstoi trecerii din viata a printului Andrei Bolkonski (acestea sunt imprejurarile mentionate), exista ceva ce apartine atat mortii cat si temnitei, de aceea suntem cu atat mai interesati de observatiile autorului.

            Aceia dintre cititorii mei care au cunoscut personal experienta penitenciara vor recunoaste, la personajul in cauza, starea de spirit despre care vorbesc si, pe urmele ei, aparitia a ceva superior unei stari de spirit, intronarea in psihicul nostru a unei absente a starilor de spirit, inlocuite de stari fara nume, dar care nu ne caracterizeaza mai putin atunci cand ne este impus – abia eliberati din temnite – contactul cu “cei vii” (pentru a nu ne departa de limbajul funebru de la care plecam), voiesc a spune: contactul cu cei liberi.

            “In cuvintele lui, in tonul vocii lui si mai cu seama in privirea lui – rece, aproape dusmanoasa – se simtea instrainarea aceea fata de tot ce este lumesc, care e atat de infricosatoare pentru un om viu. El, se vedea bine, greu mai putea pricepe tot ce tinea de viata; dar, o data cu aceasta, se simtea ca, daca nu mai intelegea ceea ce tine de viata, nu era din pricina ca-l parasise forta de intelegere, ci din pricina ca intelegea altceva, ceva ce nu pricepeau si nu puteau pricepe oamenii vii, si asta il absorbea pe de-a-ntregul.”

            Necunoscand decat ravagiile produse in sufletul nostru de regimul detentiei politicilor sub comunisti, va sa zica neputandu-le compara cu urmele imprimate de catre un regim penitenciar dintr-o tara necomunista sau menit pedepselor de drept comun, cele ce scriu acum sunt restranse la aria punitiva mentionata. De aici, se deduce o inlesnire a acceptarii comparatiei pe care o fac, deoarece gherlele in oroarea carora au fost ziditi cei acuzati ca dusmani ai statului creau conditiile cel mai potrivite unei morti deloc lente, cum se crede, ci precipitat ‘naturale’, atrasa prin epuizarea fortelor vitale tot mai istovite si mai sufocate zilnic. Asadar, detinutul temnitelor comuniste era un “cadavru viu”, pentru a ramane in sfera ideatica a aceluiasi titanic prozator al literelor ruse.

            Iata pricina instrainarii detinutului, aproape dusmanoasa, de cei liberi: nu-i mai poate pricepe, ei ramanand intr-o lume cu o problematica minora in raport cu taramul mortii intrevazut tot mai concret si tot mai din apropiere de catre condamnat. Cat despre intelegerea lui de catre ceilalti, ea este o imposibilitate: deosebirea dintre experientele noastre (personale, de grup, nationale etc.) ne disting, distingere exacerbata, in conditiile arestarii, conducand pana la o posibila nerecunoastere ca am face parte din aceeasi specie, sentiment extrem de puternic in cazul anchetelor si ale conditiilor de paza, de pedepsire s.a.m.d., din inchisori.

            Romancierul completeaza trarile printului Andrei, de la care plecam, aratand ca, simultan, “totul ii devenise indiferent, si-i devenise indiferent din pricina ca altceva, mult mai insemnat, ii fusese dezvaluit”. Cu atat mai mult, strecurandu-se anevoie din mansonul refugiului sau din fata existentei celorlalti, “nu mai era in stare (…) sa priceapa (…) complicatul talc pe care-l aveau cuvintele lui pentru oamenii vii”. Cunoastem prea bine privirile schimbate intre ele de rudele noastre sau de prieteni, atunci cand le-am facut intaile marturisiri voalate privitoare la cele experimentate in anii cat am lipsit din mijlocul lor. Le-am vazut dezamagirea cand au pomenit in fata noastra cu sete razbunarea ce ni se impunea ca urmare a chinurilor indurate si au primit in schimb cuvintele noastre de iertare a calailor ca pe o dovada certa a reducerii barbatiei si a capacitatii noastre de lupta, pe cand pentru noi replica data lor constituia o reactie fireasca a insilor venind dintr-o alta lume, unde preocuparile celorlalti nu mai aveau consistenta, unde razbunarea devenea indiferenta. “Cat de departe e el (…) de tot ce e viu”, constata suprinsa sora lui Andrei cand il revede. Acest gand l-am regasit si noi in cautaturile fericitilor care nu au trecut prin universul dindaratul gratiilor. Ca si muribundului, proaspat slobozitului starea sa i se pare cel mai firesc lucru din lume. El se regaseste in intelepciunea vorbelor lui Bolkonski: “Nu e nimic de plans aici”.

            Anevoie, se naste un inceput de dialog nemarturisit, ci tainuit in pieptul detinutului, purtat cu cei care-l inconjoara, precum in pieptul aceluia de pe patul letal: “Lor trebuie sa li se para dureros lucrul acesta. Dar cat e de simplu! (…) Ei vor intelege asta in felul lor; ei nu vor intelege! Ei nu sunt in stare sa inteleaga ca toate sentimentele acestea pe care pun ei atata pret, toate gandurile acestea care ni se par atat de importante, toate sunt inutile. Nu ne mai putem intelege unul pe altul!” si tacu.”

            Si, pe neasteptate, pentru Marie, sora printului aflat in suspensie pe hotarul dintre viata si moarte, se facu lumina. Femeia era o veche si profunda credincioasa, iata ratiunea pentru care izbutea sa aiba o alta dezlegare a momentului decat ceilalti de fata, una a Adevarului: “Nu mai plangea, dar se ruga necontenit, intorcandu-si sufletul spre Cel nepatruns si vesnic, a carui prezenta se simtea acum atat de puternic in preajma muribundului.” Marie auzea Chemarea lui Dumnezeu strabatand spre ea din prilejul Mortii.

            Pentru a duce la bun sfarsit si evolutia comparatiei pe care ne-am intemeiat mai sus, vom conchide scotand in evidenta faptul ca, asa cum “prezenta” lui Dumnezeu “se simtea (…) atat de puternic in preajma muribundului”, la fel ea respira din fiece colt de beton sau fir de colb din preajma celor siluiti pentru convingerile lor anticomuniste ieri.

8

 FERICITI CEI SARACI CU DUHUL

            Cele de mai jos vor fi amendate, de catre cititorii grabiti sau neatenti, ca daunatoare generatiei celor tineri, intr-o epoca a triumfului stiintei, cand viitorul lor depinde tocmai de scoala absolvita.

            Dar sa nu ne grabim a da cu piatra. Pentru ca in spatele povestirii de fata se ascunde o taina a stiintei de alt ordin, ce se cade a fi descifrata inainte de ridicarea si azvarlirea pietrei. Aruncarea pietrei, acolo unde cade ea, inalta hotar de netrecut intre doi oameni, intre doua grupuri sociale. Or, oamenii exista pentru a se apropia unul de celalalt, nu pentru a se desparti si dispretui pana la ura.

            Istoria noastra debuteaza cu aparitia intr-un sat numit Romani, de pe langa Buhusi, a catorva barbati ce lasau sa le creasca barba, care nu lipseau niciodata de la biserica parohiala, duminicile ori de sarbatori, care se spovedeau si impartaseau la preotul local, dar aveau si incuviintarea acestuia de a cerceta un anume monah pretuit de ei, pe nume Nicodim, si, cu prilejul celor patru mari posturi, sa se si spovedeasca, mai temeinic, calugareste, la el.

            Barbatul care mi-a istorisit cele ce urmeaza era copil in timpurile acelea. Tot observand purtarea lor deosebit de cuviincioasa, de pioasa, in obstea credinciosilor, fu, la inceput, intrigat de ea; pe urma, atras; mai apoi, fascinat. Cand unul dintre dumnealor il imbie sa poarte impreuna discutii despre credinta, se socoti pornit pe un drum de cunoastere a lui Dumnezeu, ceea ce era  adevarul adevarat, pentru ca, fara s-o stie teoretiza, asculta de Chemarea Lui, facuta prin gura consateanului cantaret la biserica, desi nu fusese scolit pentru aceasta slujire.

            Daca ii cunoscu puterea cu care se agata de noile cunostinte religioase dobandite, adultul ii pomeni despre ucenicii ieromonahului Nicodim Mandita, ipodiaconi tinand de manastirea Neamtului. Ei slujeau lui Dumnezeu batand potecile, din catun in catun, cu ranita la spinare, incarcata cu cartile scrise de calugar, sau cu caruta mergand din loc in loc, oprindu-se la balciuri, unde strigau taranilor ca marfa mai buna ca a lor nu aveau de unde dobandi, caci din tipariturile lor puteau invata oamenii cum sa se mantuiasca…

            In cele din urma, baietul fu intrebat de poftea a fi condus la manastirea cu pricina. Era o a doua Chemare, resimtita de el ca atare.

            Iata propriile sale cuvinte cat se poate de explicite:

            “Pana in acel moment facusem sapte clase elementare si aveam liceul inceput. In acest prim an de liceu s-a produs ceva neobisnuit: am simtit o Chemare a lui Dumnezeu, ceva deosebit. M-a atras munca aceasta dedicata cultivarii religioase a poporului: carti scrise, editate si transmise oamenilor.”

            Este foarte interesant de aflat in sufletul cui rasuna aceasta Chemare. Sa-i dam iarasi cuvantul celui care prefera sa-si pastreze anonimatul si ale carui legaturi cu temnita s-au soldat intr-o ancheta urmand unei ascunderi de securitate:

            “Parca ma muncea gandul ca ar fi fost fara seaman daca si eu as fi putut participa la asa ceva…” isi spune cuvantul romantismul varstei si indemnul launtric pe care, odata iesiti din tinerete, il simtim tot mai anevoie poruncind in pieptul nostru. La ce indemn gandim? La indemnul de a proceda astfel incat sa foloseasca viata noastra cuiva; ba la cat mai multi; indemnul de a ne jertfi pentru o idee, o cauza, pentru semenii nostri, ori, mai presus de orice, pentru Dumnezeu.

            Si nu i-a fost destul flacaului.

            “Am pornit la scoala cu alte aspiratii. Nu aveam in vedere o profesie anume, ci ma indemna o sete mare de cunoastere, cu inclinatia spre literatura: tot ce inseamna literatura, fie istorica, fie beletristica, cu alte cuvinte literatura propriu-zisa, pura. Citeam mult la vremea respectiva si doream sa ma consacru, in cele din urma, literaturii.”

            Insa o voce necunoscuta din sine ii sopti despre alte cai posibile…

            “Se deschisese in sufletul meu ceva deosebit pentru Dumnezeu si cele sfinte, o sete, un dor care ma determinau sa cer de la Dumnezeu un sprijin, un ajutor din partea cuiva care sa-mi orienteze pasii in viata.  Aspiram sa-l cunosc pe Dumnezeu, sa cunosc voia Lui.“

            Trairile sale secrete se concretizeaza, se lamuresc treptat, pana ajunge sa numeasca singur cele resimtite, conform canonului urmarit de noi:

            “La varsta pe care o aveam – fara ca sa fie o alegere superficiala, datorita tineretii mele, – eram framantat. Am trecut ca printr-un fel de proba, fara s-o vreau, fara s-o stiu… Insist: era o alegere in urma unei Chemari.”

            Iar Chemarea nu se multumeste a se face auzita, ci devine lucratoare in clipa cand a fost condus sa-l cunoasca pe Parintele Nicodim, autorul cartilor ce-l incalzisera. “Cand am ajuns la poarta si dansul ne-a intampinat, a facut-o ca intotdeauna cu un zambet pe fata lui care era atat de minunata: o figura de om duhovnicesc, de om al lui Dumnezeu… M-a impresionat. M-au cucerit blandetea si dragostea si bunatatea lui.

            “M-am spovedit. Printre altele am avut o intrebare: daca era de acord ca eu sa mai fi continuat scoala sau socotea ca imi era de folos sa renunt la cursuri. Asta deoarece simteam o Chemare care-mi cerea o dedicare de alte dimensiuni. Exista o bucurie, o apropiere, o prezenta a lui Dumnezeu, caruia simteam ca trebuia sa-I raspund si eu intr-un mod cu totul deosebit.” Resimtim aici, desi nu o numeste, aparand la copil nevoia de a parasi tot ce a fost el pana la acel prag, pentru a deveni un om nou, nevoia de a rupe cu trecutul, chiar daca, din punctul de vedere al omului de lume, acel trecut era foarte onorabil si in spiritul celei mai pioase construiri de sine cu putinta unui tanar care-si formeaza viitorul.

            Baiatul se indrepta catre poarta cea ingusta, fara sa stie bine ce facea. Si cum calea noua i se parea ca ar fi contrazis tot ce intuia el ca nadajduiau parintii si doreau profesorii pentru el, avea si o oarecare teama de a nu gresi. Dar chemarea catre saracirea duhului era prea puternica pentru a nu-l fi adoptat urgent aliat si sfetnic pe duhovnic, o saracire a duhului predicata in “Fericiri”, deci reflectand cugetarea crestina, chiar daca baietanul nu era prea constient, la ceasul acela, de perfecta sa strecurare in pielea crestinului incepator.

            Voi mai zabovi o clipa inca alaturi de textul precedent, pentru ca pomenirea Chemarii, pentru mine, are o deosebita insemnatate si doresc sa atrag si atentia cititorului asupra acestei idei atat de importante in contextul abia parasit. In definitiv, un copil, in temeiul Chemarii, renunta la scoala, la o scoala de care ar fi depins realizarea sa ca literat (dupa cum ii era nadejdea). Bine a facut sa socoteasca aceasta o Chemare divina? Acum ca am perspectiva intregului vietii sale, pot afirma ca a facut bine. Caci timpul ce l-ar fi inchinat studiilor laice dintr-o scoala comunista el l-a dedicat deprinderii abeceului crestin. Or, aceasta avea sa-i foloseasca peste zeci de ani, dupa ce Parintele si ucenicii sai au trecut prin flacarile martirajului, dupa ce el insusi a fost anchetat cu duritate, atunci cand si-a inchinat integral maturitatea editarii operelor Parintelui Nicodim, dupa Revolutia din ‘89, cand a infiintat o editura anume cu telul acesta… Exista Chemari ce ne vin de la Dumnezeu iar cea despre care a fost vorba este una dintre ele.

9

GLASUL CONSTIINTEI

            Cele ce urmeaza ne lasa sa discernem o altfel de Chemare a lui Dumnezeu decat ne-am obisnuit a cerceta pana acum. De data aceasta ea vine pe calea tacuta a constiintei personale, mijlocind un glas launtric ce nu este audibil, care nu foloseste cuvinte, nici interjectii, dar care graieste la fel de pe inteles ca si vocea folosita de noi pentru comunicarea zilnica.

            Naratorul, din a carui istorisire imprumutam cele folosite mai jos pentru intelegerea fenomenului cercetat, prefera anonimatul. Pe timpul anchetei mentionate, era un copil de optsprezece ani. Ucenic al parintelui Nicodim Mandita, el fusese trimis la Bucuresti, sa ajute la difuzarea cartilor scrise si publicate de protosinghel odinioara si ajunse, odata cu impunerea comunismului, a fi socotite interzise. Dupa eliberarea tuturor detinutilor politici din temnitele rosii, in 1964, ajutoarele calugarului scriitor, ca si el insusi, in devalmasie, fura arestate, devenind astfel cei dintai puscariasi politici ai erei noi, aceea presupusa a libertatii impuse de Occident barbariei locale.

            Obiectivele anchetei au fost, printre altele: 1. depistarea tuturor exemplarelor din cartile editate candva si 2. a manuscriselor ramase nepublicate.

            Desi inca nematur, ca numar al anilor, si cu toate ca nu mai fusese niciodata pus in situatia de a fi amenintat si acuzat, intrebat insistent asupra ascunzatorilor unde erau adapostite manuscrisele parintelui Nicodim, glasul constiintei ii sopti sa pastreze tacerea asupra celor cunoscute de el, sa nu se dea de gol. Supunandu-se acestui glas, si-a indeplinit datoria crestineasca de aparare a celor persecutati pentru Dreptate si Adevar. La asta il chemase glasul constiintei. Sa-i ascultam amintirile:

            “Eu cunoscand soarta celor mai importante manuscrise, “Privelisti apocaliptice” si “Vamile vazduhului”, stiind eu cate ceva, chiar si in cate exemplare existau (aflandu-ma cu Parintii, auzisem unde se gaseau stranse), intentia le-a fost sa afle prin mine acestea. Insa am avut taria sa nu cedez, negand ca as fi stiut ceva.”

            Urma o ispita dintre cele mai grave: apasarea altora in locul tau; pentru salvarea ta sa ingreunezi situatia unora care nu ti-au facut decat binele! Chemarea lui Dumnezeu il indemna pe tanar sa nu accepte tentatia diavolului. Era prea cruda varsta sa pentru a se revolta cu privirile salbaticite, cu replica tunatoare, cu gestul cutezator impotriva propunerii abjecte. Dar era suficient de matur pentru ca nu cumva sa rosteasca vorbele incriminatorii ce se asteptau de la el. Constiinta nu-l lasa sa asculte de frica, desi tremura tot, fara a se putea stapani.

            “Au incercat sa ma implice, sa ma faca sa consimt a-i acuza pe frati ca ma corupsesera si-mi distrusesera tineretea, viitorul s.a.m.d. Chiar daca nu eram pregatit sa le raspund cu siguranta de sine, am facut-o prin tacere.”

            Palmuit, tinut sub umbra rece a unui revolver depus inainte-i pe masa, trecand de la o viata spiritualizata la una hada, a murdariei si urei omului fata de oameni, roadele comunismului, personajul cunoscut noua a izbutit sa-si pastreze vigoarea launtrica si sa-si mentina atentia treaza la cele ce-i glasuia constiinta.

            “Atunci cand am negat ca as fi avut carti, mi-au tras o palma strasnica, singura primita de la ei. Scosesera pistolul pe masa, fara a-l indrepta spre mine, dar cercand sa ma impresioneze cu prezenta lui acolo. Sigur ca am trecut prin acestea cu multa slabiciune. Aveam o emotie atat de mare incat ma apuca un tremur – era si un timp friguros de toamna, aveam doar un pulovar –, dar nu atat din pricina racelii, cat de emotia contactului acesta, trecand de la cald la un rece de minus… minus mult sub zero grade…! Adica de la viata duhovniceasca linistita, spiritualizata, a bucuriei, dintr-o data sa am contact cu niste oameni pe care nici macar nu mi i-am putut inchipui cat de duri (nu vreau sa folosesc cuvinte jignitoare) erau, cu comportamentul si atitudinea lor fata de victima.”

            Reluand spusele sale: “Am avut parte, in sir, de cateva randuri de interogari, la primaria comunala, vecina cu noi. A fost primul meu contact cu asemenea organe de represiune.  Erau foarte interesati sa dibuie unde se aflau “Privelisti apocaliptice”, “Vamile vazduhului” si celelalte manuscrise.”

            Temerea aceasta – anume ca prin el s-ar fi efectuat tradarea si, in consecinta, s-ar fi pierdut manuscrisele unor lucrari de mare insemnatate ramase inca netiparite – l-a salvat de temnita, ceea ce tanarul era departe de a fi fost constient atunci cand ascundea adevarul asupra locurilor unde se aflau manuscrisele. Ce vreau sa spun? Oricum, acele locuri  se descopereau – dupa cum s-au si descoperit – prin atatia altii mai direct implicati in ascunderea lor. Dar pe langa aceasta, daca se dovedea ca el avusese stiinta cu privire la ascunzatorile operelor religioase respective, ar fi fost socotit a fi detinut o pozitie de varf intre fratii ucenici ai Parintelui Nicodim, a fi fost unul dintre cei de mare incredere, unul dintre conducatori chiar, unul raspunzator de raspandirea invataturilor crestine pe calea cartii. [Cititorul isi aminteste ca am folosit aceasta sintagma, “Calea Cartii”, pentru a denumi calea specifica folosita de Parintelui Nicodim pentru a ajunge la sufletele credinciosilor, astfel intituland eu o viata pe scurt a protosinghelului, publicata atat de Parintele Nicolae Tanase, cat si de Editura Agapis, mai tarziu, intr-o a doua editie]. Anchetatul, pentru a reveni la el, nu era constient cat de departe bateau intrebarile securistului. Ramanand un om de caracter – deci nedivulgand secretele ce-i parvenisera datorita totalei increderi cu care era tratat de catre fratii sai intru Hristos, aceasta s-a rasfrant asupra libertatii sale: facand binele si-a facut cel mai mare bine, ca sa il parafrazam pe Parintele Nicodim.

            Ni se pare foarte semnificativa, pentru intreaga desfasurare a Chemarii despre care vorbim aici, urmatoarea fraza a respectivului anchetat: “N-am avut ce sa recunosc decat faptul ca am citit, ca am avut carti, ca le-am citit.”

            Aceasta este Chemarea esentiala: sa citim, sa iubim cartea, sa citim.

10

Fratele infometat

            Chiar daca unii dintre cititorii mei de astazi cunosc, dintr-un interviu televizat luat lui Nicolae Balota, intamplarea pe care o voi povesti, ii invit sa ne-o reamintim impreuna. Din fiece patanie exista mai multe invataturi de deprins decat ni se pare la prima vedere.

            Colegul meu de celula de odinioara mi-a fost fiinta cea mai indragita din cate am intalnit prin gherle si lagare. Deaceea ma tulbura adanc orice revelatie a sa tardiva legata de experienta penitenciara posterioara perioadei cat am suferit impreuna.

            Despartirea noastra a fost la fel de neprevazuta ca si intalnirea conducand la prietenia ce ne-a legat. Aidoma oricarei despartiri in temnite, a insemnat mult mai mult decat clipa fara deosebita pondere sentimentala cand ne-am cunoscut. O astfel de despartire constituie ceva mai dur decat despartirea dintre doi frati, survenita in libertate. In afara cazurilor de exceptie (aduse de un cataclism, de un razboi, de o infirmitate rezultand in pierderea memoriei sau a mintilor), despartirea dintre doi frati nu reprezinta ceva definitiv, ci implica revederi ori convorbiri telefonice ritmice sau corespondenta prin care stirile nu ostenesc alergand de la unul la celalalt. Despatirea dincolo de gratii, in lumea imbeznata a condamnatilor politici, insemna, sub puterea comunista, ruperea oricaror legaturi, pana la ignorarea totala a faptului ca celalalt mai traia, intreruperea vestilor, a semnelor, a gandirii impreuna.

            Iata pentru ce asisti, dupa zecile de ani, cu o sete arzatoare, la orice revelare a unui moment din trecutul ce ti-a fost interzis a-l imparti cu fratele de suferinta. Este vorba de o recuperare inconstienta a unei parti din tine, prin “a desparti” intelegandu-se mutarea unei parti dintr-un intreg, de langa cealalta.

            Si iata-l pe Nicu istorisind ca se afla intr-o celula cu alti saizeci-saptezeci de insi, in Jilava. Tavanul – nu am inteles prea bine cum – avea o comunicare cu exteriorul, cu alte cuvinte cu suprafata pamantului, fortul devenit inchisoare aflandu-se sub nivelul solului. Comunicarea se facea printr-o deschizatura, printr-un fel de gaura (incerc sa-mi imaginez, pe urmele relatarii economicoase. Oare prin ea si ploua, si ningea? Ce importanta sa aiba?). La lumina soarelui, o echipa de detinuti de drept comun – singurii avand dreptul de a fi scosi la munca in aer liber – trebaluia pe deasupra celulei cu pricina.

            Pe neasteptate, un zgomot de rostogolire si cadere se facu auzit. Prin deschiderea din tavanul celulei se ivi… un calup de mamaliga.

            Acesta constituia o prisma de malai fiert si intarit. Cantarea, se zicea, patru sute de grame si constituia ratia cotidiana a fiecarui om (minus in doua zile ale saptamanii, cand il inlocuia o feliuta de paine neagra de o suta douazeci de grame, circula zvonul). Unii isi devorau portia de cum o primeau, dimineata. Altii o imparteau in trei, sa aiba la fiecare masa a zilei o bucata. Altii o taiau felii sau patratele (cu mijloace improvizate, cutitele fiind interzise) si le pastrau pentru mai tarziu. Erau unii ingeniosi care, in vederea sarbatoririi unei onomastici sau zile de nastere a vreunui coleg isi adunau lingura de marmelada depusa in terci cu lingura de marmelada, pentru a conserva o cantitate suficienta ungerii feliilor de mamaliga rece suprapuse, astfel incat sa formeze ceea ce botezasera: tort.

            Cum “cafeaua”, alternand cu terciul, dimineata, era o fiertura de orz prajit, lipsita de orice calitate nutritiva, si cum celelalte doua mese ale zilei, indeobste erau compuse din alte doua ‘zemuri chioare’ (nu ma voi feri de expresia vulgara dar dreapta…), turtoiul de malai constituia singurul fel de mancare consistent ce-l primeam.

            Va sa zica era foarte pretios.

            Si acel mic tezaur le reveni, ca supliment, condamnatilor din respectiva celula, fara a fi fost meritat, fara a fi fost cerut, fara a fi fost nadajduit. L-au impartit frateste in saizeci-saptezeci de feliute, cate guri hamesite numara obstea. A primit si Nicu una (ne-a aratat de pe micul ecran, cu degetele, cat de nesemnificativa era, insotindu-si demonstratia de un suras amar si cu destainuirea induiosata ca era si el infometat…).

            De unde a picat turtoiul? Nicu ne-a incredintat ca unui hot i s-a facut mila de condamnatii politici si li l-a aruncat. In paranteze fie spus, nu mi-ar place ca vreun om cinstit, cazut, datorita aceleiasi politici (de data aceasta economica), in ghearele partidului si aruncat in beci, sa fie jignit la lectura paginilor de fata, el nesimtindu-se deloc “hot”…

            Asa incat voi intreba din nou: De unde a picat turtoiul? Si voi raspunde ca, neglijand iluzia optica, a picat DIN CER!

            A binevoit Dumnezeu ca, printr-un act de credinta, turtoiul sa se inmulteasca precum painile noutestamentare? Sau ca particica revenind fiecarui detinut sa fi fost purtatoarea unor energii valabile pentru restul condamnarii? Nu putem patrunde in chibzuinta Sa. Ca niste insi cu picioarele pe pamant, constatam, pur si simplu, ca daruitorul I-a auzit Chemarea la mila. Si nadajduiesc ca se va fi gasit si printre cei miluiti careva care sa fi priceput ca era chemat la un gest similar repetabil tot restul vietii.

11

 RECOLTA UNEI VIETI

            Aurel Cota este unul dintre putinii romani care au vazut un vehicol extraterestru. “Eram in vacanta cand tata lui Victor zis Ciotu Moraru ne-a trimis in Saliste sa cumparam un pachet de tutun cu foite pentru a face tigari. (…) Cand am ajuns aproape de drumul din deal, de unde se vede Salistea, mestecenii au inceput sa se miste si sa se indoaie, se miscau de parca ar fi vrut sa iasa din radacini. Se parea ca vine o furtuna mare, un vant foarte mare, cand am vazut pe cer un obiect rotund ca o roata de car, luminat ca o roata de foc, care se deplasa foarte repede si era la o inaltime de cam 500 de metri” (in “Sub teroarea vremii”, p.27-28). Aceeasi varsta timpurie a mai gravat in memoria sa feciorelnica o imagine de neuitat, alaturi de turburarea Firii din precedenta, cand toate pareau sa-si iasa din balamale, sub imperiul Focului. Este imaginea Incremenirii vecinice. “Ma intorc la anul 1938, cand era vanatoare de legionari. L-am vazut pe TONCEAN GHEORGHE impuscat in targul de fan din Turda; acum locul se afla in fata vechii policlinici. Era cu ochelarii cazuti de pe nas, cu palaria langa cap si avea o tabla pusa la cap pe care era scris: Asa vor pati toti tradatorii de neam” (p.22).

            Intre acesti doi poli, fantasticul si realul rece al mortii, se naste un iezer rareori atins fie si de cugetele cele mai inalte ale umanitatii. E darul intemnitarii. “Sa lasam sa vorbeasca lacrima muta in adancimea tacerii, sa multumim lui Dumnezeu ca a binecuvantat cu suferinta vietile noastre” (p.107).

            Numai beciul gherlelor este in stare sa creeze mediul necesar comunicarii cu Dumnezeu, pe care ati simtit-o pregatindu-se. Pentru ca in el “dreptul de-a gandi, de a vorbi, a devenit incompatibil cu existenta” (p.116). In acest hau personal, in aceasta absenta, in acest pustiu, “detinutul izolat, in mainile si la discretia ticalosilor, nu are cui sa-i ceara si nu poate chema in ajutor decat pe Dumnezeu” (p.114).

            Odata cu raspunsul neauzit dar zamislitor de innoire, al lui Dumnezeu, omul devine altul, o apuca pe calea sfintirii. “Ei au fost delatori si eu i-am iertat, dar fiindca nu i-am uitat, ma rog la Dumnezeu pentru ei” (p.118).

            In sanul acestei prefaceri, ce are loc de cate ori faptura aude si asculta glasul Creatorului ei, rasuna cugetarile unei recreari a lumii. “Soarta Romaniei nu poate fi schimbata decat de romani!

            Noi credeam ca pentru a schimba soarta tarii, mai intai trebuie sa se schimbe ROMANII INSISI.

            Dar cum trebuie sa fie tipul de roman care poate face schimbarea?

            Tipul de roman trebuie sa fie:

            – un om de caracter;

            – un om onest;

            – un om bun;

            – cu dragoste de munca;

            – cu credinta in Dumnezeu.

            Credem ca Romania nu poate iesi din starea de degradare in care se afla, numai […daca]  fiecare roman va fi dispus sa faca un sacrificiu cat de mic PENTRU NEAMUL SAU” (p.170-171).

12

O MANA DE AJUTOR

            Scrierea memorialistica a lui Ion Constantin se numeste “Istorie traita”. Acest titlu mi se pare ca sugereaza sobrietatea expunerii, intentionata deoarece ea se voieste, dupa cum specifica prefatatorul, Sebastian Mocanu, “o caramida la temelia spirituala a Romaniei de “maine” ”. O atare aspiratie impune o retinere stilistica, dictata, poate, si de inclinatia personala a autorului pentru o discretie barbateasca si concentrarea asupra scopului final al lucrarii. Dealtfel, aproape intreaga prima jumatate a cartii alterneaza amintiri seci cu citate din diverse alte expuneri, semnate de feluriti eseisti si memorialisti, care dezvolta momente ale epocii atinse de evolutia calendaristica a naratiunii. Ceea ce numai a literatura dogorind de afectivitate nu seamana. Pentru a limpezi ce urmarim, nu “Istorie traita” va fi cartea ce sa ne dirijeze in cautarea noastra mistica a Chemarii lui Dumnezeu in temnita (aici: lagar, si nu comunist, ci german). Si totusi…

            In intregul istorisirii exista un pasaj ce evita ramanerea in aceleasi structurari de fraze geometrice cu seva bine ascunsa sub suprafata textului, astfel incat sa nu transpara cu ispitele ei imagistice riscand sa strice ambianta severa a amintirilor. Apropierea razanta de moarte si ingeri nu mai sufera sugrumarea sentimentelor. Descrierea bombardamentelor succesive ale americanilor deasupra lagarului de la Buchenwald impune o investire stilistica de un tip nou in volum: intensa participare la retrairea de groaza a scenei. Din cele citite pana acum despre acele clipe cumplite, in diverse memorii, paginile 170-173 (editia Ploiesti, Editura “Printeuro”, 1999) se impun ca cea mai fidela (sufletului) introducere in frolarea suflului inghetat emanat de vecinatatea mormantului.

            “Un bombardament-covor s-a revarsat deasupra fabricii din lagarul mare. Priveam cum in lumina soarelui, luceau argintiu bombele care cadeau ca ploaia. Pamantul se zguduia ca de cutremur. Cativa (…), care se gaseau afara, in spatiul dintre baraca si sarma ghimpata, s-au aruncat prin fereastra in baraca” (p.171). Dar nu toti s-au salvat. C. Zaharia, fusese ranit la cap pe cand se afla in interior. Fruntea ii siroia de sange. Naratorul, dupa ce l-a legat cu o camasa, si-a asumat purtarea lui la infirmerie.

            Drumul era blocat, ca rezultat al bombelor cazute. “Spatiul dintre baraca si gardul de sarma fusese acoperit de scanduri si diverse obiecte aruncate din baraca. Prepeleacul de paza din imediata apropiere fusese bombardat si el si aruncat. Invatatorul Gorunescu se vaita groaznic; o schija ii retezase un picior” (idem). Hotari sa ocoleasca baraca prin spate, dar fura opriti de un al treilea val de avioane sosind ca lipite unul de celalalt, nor de lacuste intunecand cerul. Aproape cazura in sezut pe postamentul baracii, in dreptul unor saltele ajunse acolo cine stie cum. Ion Constantin propuse sa se ascunda ambii sub ele. Celalalt refuza, socotind ca pozitia verticala era mai recomandabila situatiei sale de ranit sangerand din teasta.

            “Cand insa avioanele au ajuns deasupra noastra si bombele explodau infernal in jurul nostru, am simtit ceva, ca o mana ce ma impingea sa ma bag sub saltea. M-am varat repede sub salteaua situata la picioarele mele, spunandu-i lui Zaharia sa faca acelasi lucru. Deodata am simtit salteaua trasa inainte de pe mine.” Aproape se manie ca Zaharia, atunci cand fusese indemnat sa se ascunda, refuzase sa o faca, iar acum luat de groaza, indepartase firava pavaza de pe povestitor, pentru a se folosi el de ea, dupa cumi se paruse naratorului. “Am facut un salt de-a busilea si m-am varat iar sub saltea. Acolo, sub saltea, nu era nimeni; suflul unei bombe o impinsese.

            Am simtit o lovitura puternica deasupra capului si mi-am pierdut cunostinta. Cand mi-am revenit, am ridicat marginea saltelei sa vad afara. Intuneric; atmosfera incarcata de fum si praf. Parca ar fi fost aruncate multime de petarde. Ici si colo, in intuneric se vedeau limbi de foc. In huruitul avioanelor se auzea si parait de mitraliera. Mi-am facut o rugaciune” (idem). Cat despre acela pe care voise a-l salva, era mort, ciuruit de schije.

            Ceea ce urmaream a trecut pe langa noi pe nesimtite: Chemarea! Ca o mana ce l-a impins sa-si caute mantuirea vietii si l-a indemnat sa se ascunda de prapad.

            Mi se va reprosa ca utilizarea evidenta a comparatiei (“ca o mana”) indica irealul mainii si ca pomenirea ei constituie doar o modalitate de a face secunda mai pregnanta pentru cititor. As fi de acord cu aceasta interpretare, daca s-ar gasi multiple figuri de stil in scriere. Mi-e teama ca vigoarea ce o insoteste in cazul de fata este un unicat. Iar daca semanarea comparatiilor este mai frecventa, niciodata ea nu e incarcata cu aceasta intensitate carnala a realului. Ca nu pot gresi complet o dovedeste, ceea ce urma iesirii de sub acoperamantul saltelei: nevoia irepresibila de a se ruga. E raspunsul omului fragil la auzul acelei Chemari ce a luat chipul unei maini ajutatoare…

13

 UMILIREA FRATELUI ESTE CHEMARE

            Actiunea scenelor urmatoare este plasata in spitalul penitenciarului Aiud. Ion Constantin, in “Istorie traita” (Ploiesti, Editura “Printeuro”, 1999), enumera cativa detinuti care ajunsesera in camera respectiva, adusi de boli si neputinte deosebit de severe. Printre ei si Iuliu Stetin. “Statea in pat cu fata in sus si cu picioarele stranse, inchircite”, anchilozat complet (p.258). Curand vom afla cat de departe ajunsese chinul bietului om.

            Pentru moment, asistam la vizita unei comisii de doctori, al carei sef s-a apropiat de pacient, sa-i verifice reflexele cu ciocanul de cauciuc. Cand sa-i atinga capul si mainile, barbatul in halat alb stramba din nas pe buna dreptate si i se adresa: “Da’ nu te-ai mai spalat si d-ta? mirosi ca un hoit”. “Cine era sa-l spele acolo?” se intreba sora medicala de fata, facand aluzie la celula de unde fusese adus cel cu mainile, degetele si picioarele legate de reumatism (p.259). Naratorul lamureste ca, pe pielea ce-i acoperea pacientului oasele, jegul se adunase solzos.

            Desi toti v-ati obisnuit sa cautati, in fiecare dintre aceste povestiri patericane, unde se ascunde Chemarea lui Dumnezeu – nici unul dintre dumneavoastra nu a auzit Chemarea in cele de mai sus. Cu toate acestea, ea a fost rostita raspicat. Povestitorul, insa, a auzit-o:  “Mi-am propus sa-l spal pe Stetin acolo in infirmerie, caci de dus la baie nu putea fi vorba” (idem). Astfel patrundem in lumea unei povestiri din “1001 de nopti”, dintre acelea sordide, bantuite de duhuri rele, de amenintari, de umilinte de o intensitate pe care numai inchipuirea orientala le poate nascoci. Cititorul ma va insoti in ascultarea acestei saga nemaiauzita, pagina unica in literatura romana, dar si in aceea crestina.

            “Mai intai l-am tuns. Dupa fiecare inaintare de 5-6 cm. masina de tuns se imbacsea de exfoliatii, de jeg si, pentru a o folosi mai departe, trebuia sa fie curatata.”

            La rugamintea dedicatului coleg de temnita, sora aduse o musama, s-o astearna pe patul omului.

            “Cu ajutorul a doua cani metalice, folosite alternativ, un coleg incalzea apa in soba si eu il spalam. Suporta foarte greu orice atingere de corpul sau, tipa. Am reusit in prima zi sa-l spal pana la brau. Mai mult n-a mai putut suporta. A doua zi am spalat restul corpului. Desi il duruse mult spalarea, acum se bucura.”

            Remarcam calitatea observatiei la care supune povestitorul clipa aceea. Camera scriitoriceasca de luat vederi se muta ritmic de la baies la imbaiat. Daca intaiul este urmarit in mecanica miscarilor, cel de al doilea este surprins cu reactiile sale cu tot, chiar daca acestea sunt din alta zona decat a vizualului, de pilda dintr-aceea a auditivului sau din cea afectiva.

            “In ziua urmatoare (…), am inceput sa-i apas din cand in cand genunchii. Il durea, dar eu ii spuneam: “Cu fiecare astfel de durere se face un pas inainte spre posibilitatea intinderii piciorului.” Il lasam un timp, pentru a-i inceta durerea si, apoi, iar ii apasam genunchii. Si, zilnic, din ce in ce mai des, timp de o saptamana, am procedat astfel, timp in care articulatiile, treptat, treptat si-au dat drumul si picioarele ii puteau fi intinse si stranse cu oarecare usurinta si fara durere” (p.259-260).

            Asta cat priveste gimnastica trupului, urmand masajului. Omul mai are, insa, si alte nevoi. “De mancat, manca bine, seara insa se abtinea. Motivul: nu voia sa deranjeze pe nimeni din somn pentru a-l ajuta sa-si faca necesitatile. I-am spus sa ma scoale pe mine” (p.260). Cititorul a bagat de seama o noua ascultare de Chemare. Dupa ce a hotarat, impotriva propriei comoditati, sa-l ajute pe neputincios, de data aceasta ii arata dragostea crestineasca fraterna cerandu-i sa se incredinteze ca si desteptat din somn, tot ii sta sprijin. Sanatatea semenului devenea mai importanta decat sanatatea personala. Poate ca e o exagerare in ambele sensuri. Nici nemancandu-si masa de seara, Stetin nu risca sa-si piarda sanatatea, nici fiind desteptat Ion Constantin nu ajungea el sa si-o piarda pe a sa. Daca am exagerat, am facut-o fiindca am tinut seama de conditiile speciale de subnutritie si lipsa de odihna ale regimului penitenciar menit sa ucida condamnatii politic. In acest caz, imi poate fi inteleasa exagerarea.

            “Intrucat mainile ii erau anchilozate, singur nu putea manca. Stabilisem cu colegii de camera sa ma ocup eu de hranirea lui” (idem).

            Va sa zica, de la orarul nutritiei se trece la modalitea ei.

            “Sedea cu fata in sus, luam cu lingura mancare din gamela si ii bagam in gura. Cand se termina ratia, urma alta si alta aduse de colegi fara ca el sa vada. “Nu se mai termina?” intreba el, iar eu ii raspundeam: “Nu inca.” Si pana nu constatam, pipaindu-l, ca stomacul lui era plin, tare, nu-l lasam” (idem). In sfarsit, aflam ca si ceilalti detinuti din spital auzisera Chemarea: ei renuntau partial la portia lor de mancare. Extinderea raspunsului uman la Chemare este impresionanta, cu atat mai mult cu cat nu se face nici o subliniere a participarii unui numar mai mare decat ne asteptam la jertfa pentru aproape. Brusc ne dam seama ca ceea ce parea o cantare singulara se proiecta, de fapt, pe fundal unei armonii simfonice oarecum generalizate, pana acum pusa sub surdina.

            Revenim la gimnastica. “Cand picioarele i se puteau strange si intinde cu usurinta si fara dureri, am inceput sa-i misc mainile din umeri, de la coate, din incheieturi, si falangele degetelor, ca si acestea sa-si dea drumul. Si aici, dupa o saptamana, scopul a fost atins” (idem).

            Este o tehnica scriitoriceasca de calitate aceea de a extinde, pe de o parte, ideea morala a ajutorarii, cum s-a vazut, iar pe de alta parte, cand se trece la planul fizic individual, extinderea masajelor la intregul trup. Paralelismul este benefic unei evolutii firesti a naratiunii.

            “O alta operatie a urmat: am prins un prosop de somiera patului de deasupra si l-am sfatuit pe Stetin sa prinda cu ambele maini prosopul si sa incerce sa se ridice putin si sa repete miscarea din ce in ce mai mult. Dupa 5-6 zile, a reusit sa stea liber, nerezemat, pe sezut. A facut astfel de exercitii timp de o saptamana.”

            Naratiunea se apropie de incheierea victorioasa a unei lupte cu vrajmasia bolii, izbanda in care am nadajduit cu totii. Semnaland aceasta, sa nu creada cititorul ca educatia (o autentica “reeducare” umana si spre binele adevarat al obiectului ei, nu una cu intelesul estropiat de catre securitate, ca o mostra a interventiilor ei demonologice in insasi semantica limbii nationale, ceea ce s-a petrecut cu acelasi termen cand a desemnat crimele impotriva umanitatii, de la Pitesti, Gherla s.a.m.d….) va sa zica, sa nu se creada ca educatia la care il supunea povestitorul pe colegul sau de suferinta, a luat sfarsit.

            “Apoi, l-am indemnat ca, stand pe sezut in pat, sa incerce sa miste capul, la dreapta, la stanga, in fata si catre spate, tot asa, putin cate putin si progresiv. Erau si aceste miscari insotite de durere, dar zi de zi, era tot mai multumit de rezultat, bucuros ca putea privi nu numai inainte drept, ci si in laturi, la dreapta si la stanga. De-acum avea, cum spunea el, “senzatia spatiului”.”

            Din nou scriitorul paraseste planul fizic al reinstalarii in pacientului sau a puterii de a se misca, in favoarea unei subtiri remarci psihologice:

            “Intr-o zi l-am vazut cum privea atent pe parintele X (de la Jilava), care tocmai se dadea jos din pat. L-am intrebat de ce se uita atat de atent la parinte. Mi-a raspuns: “Vreau sa vad cum procedeaza, ce miscari face cand se da jos din pat.””

            Daca aceasta a fost si scoala la m-am supus eu insumi singur, la varsta de paisprezece ani, pentru a invata sa inot, adica am pierdut o jumatate de zi sa observ cum procedau broastele, eu doream sa asimilez ceva necunoscut anterior. Cazul lui Stetin este dramatic prin aceea ca el se straduia sa reinvete ceva ce uitase odata cu disparitia obiceiului de aplicare, adica cel mai natural proces deprins din cea mai frageda copilarie: mersul.

            “Cum sedea pe sezut in pat, i-am  facut cu tot corpul o miscare de 90 de grade si anume l-am asezat pe marginea patului cu picioarele in jos pe podea. Apoi, ajutandu-l, i-am aratat cum, sprijinindu-se cu mana pe pat si ridicand picioarele se poate aseza pe pat. A facut cateva asemenea exercitii in ziua aceea. Le facea usor” (p.261).

            Nu pot sa nu remarc dotarea naratorului cu un real talent de educator al handicapatilor neuromotorii, dublat cu o rabdare si o blandete nelimitate, ca si cu o putere de autoobservare si de observare a celor din jur, atat de necesare pentru faramitarea miscarilor in elementele componente urmarite a fi predate ucenicului sau.

            “A doua zi, i-am spus sa se aseze pe marginea patului cu picioarele pe podea; i-am legat un prosop de patul vecin de sus si i-am spus sa se ridice pe picioare si sa incerce, tinandu-se cu amandoua de patul de sus, sa faca cativa pasi, mergand lateral, la dreapta si la stanga. A executat aceste miscari, dar il durea talpa picioarelor foarte tare. “Parca calc pe ace”, spunea el” (idem).

            Pentru noi, care – oricat de varstnici am fi – am fost supusi la o dopare, din partea firmelor producatoare ale lumii occidentale, cu reclame televizate, intoxicante pana in pragul nebuniei, textul de fata suna cunoscut. Cine este contemporanul nostru sa nu cunoasca pe de rost toate sculele moderne de “fitness” cum pare ca-i zice metodei, adica de gimnastica de studio sau de casa? Nu exista un atare om. De aceea lectura despre stradaniile lui Ion Constantin de a improviza aparate pentru uzul detinutului Stetin in vederea readaptarii acestuia la viata locomotorie ne sunt familiare. In acelasi timp, recunoastem cantitatea de energie imaginativa necesara inlocuirii fiarelor, arcurilor, rotitelor, rulmentilor si celorlalte componente cu cate un prosop, cu marginile de fier ale paturilor invecinate si, mai ales, cu multa, multa incredere in prieten si bunavointa lui.

            “Cateva zile a facut aceste exercitii intre paturi. Cand, facand acesti pasi, nu mai avu senzatia de intepaturi in talpile picioarelor, l-am scos in afara paturilor, in spatiul dintre paturi si peretele cu usa – un spatiu liber de 1,5/3 m si i-am propus sa mearga, sprijinindu-se cu o mana de paturi, respectiv de pereti.

            “Doua zile a facut singur aceasta “plimbare”, apoi l-am plimbat in acest spatiu fie sprijinindu-se el de mine, fie tinandu-l eu pe el de brat. Mergea binisor si din ce in ce mai mult” (idem).

            Ultimul efort fu aidoma imbierii cu care o mama isi deprinde copilul sa paseasca.

            “A urmat un pas mai departe: el, stand pe picioare drept, iar eu in fata lui, la un pas departare, cu mainile intinse spre el, i-am spus sa se deplaseze fara frica spre mine. Nu prea avea incredere in sine si in loc sa lase mainile libere, ca acestea sa se miste pentru echilibrarea corpului in miscare, el pasea tinandu-se cu mainile de pantaloni. Si am facut acest exercitiu asa, el mergand cu fata spre mine, iar eu cu spatele mergand in acelasi sens si tinand mereu bratele intinse spre el. O zi de asemenea exercitii a fost de ajuns ca el sa indrazneasca sa mearga singur” (idem).

            Trecand pe acolo doctorita, il intreba ce mai facea. Umorul intepenitului revenise complet: “Circul, doamna doctor, circul”, i-a raspuns plin de voie buna.

            I se poate spune si asa ascultarii de Chemare, ca nu traim noi intr-o arena, aici pe pamant, o arena prin care circulam? (recunoscand astfel un dublu inteles in termenul ales de bolnav.)

14

 RÃSPUNSUL OBSTEI

            Cu stiinþa a compunerii, Aristide Lefa, in “Fericiti cei ce plang”, il pomeneste pe Traian Merca, elevul care a facut un pneumotorax spontan la putin timp dupa sosirea la sanatoriul penitenciar Targu-Ocna. Dotarea medicala locala nu ingaduia echipei de medici detinuti sa-l salveze. Natura si tineretea au facut ceea ce stradania omului invatat nu a fost in stare si copilul a fost salvat. Dar nu pentru mult timp: curand a repauzat. Aceasta constituie, in desfasurarea naratiunii, momentul Chemarii lui Dumnezeu.

            Raspunsul omului nu a venit direct si nici individual. Ci lucrurile s-au petrecut de ca si cum gravitatea celor intamplate ar fi atras atentia tuturora asupra pericolului planand peste cei mai bolnavi dintre deplasatii acolo. Nu numai asupra pericolului, dar si asupra rolului pe care l-ar fi putut juca fratii de suferinta in salvarea lor. Sub influenta soaptei divine, colectivitatea umana prezenta atunci izbuti ceva extrem de rar in experienta umanitatii: consensul jertfei crestine.

            Sa dam cuvantul memorialistului, preschimbat in istoric al unui loc al suferintei unic prin spiritualitatea inalta ce l-a caracterizat.

            “Cei grav bolnavi nu reuseau sa se refaca mai repede, deoarece inapetenta specifica bolii ii impiedica sa poata manca. Atunci s-a hotarat ca cei care erau mai putin bolnavi sau chiar sanatosi, cum era cazul meu, sa renuntam la alimentele mai consistente, ca untul, marmelada, zaharul, carnea si altele, in favoarea lor” (p.67). Spre uzul cititorilor care nu au trecut prin universul de dincolo de gratii, trebuie stiut ca un atare regim alimentar nu era de conceput in nici un alt spatiu punitiv. El era creat anume pentru tuberculosii care aveau norocul sa fie adusi la Targu-Ocna in perioada la care ne referim. Caci binefacerea aceasta nu a durat mult timp si de ea nu au beneficiat toti ftizicii de pe teritoriul condamnarilor politice, nici pe parcursul intregii dictaturi comuniste.

            “Acest procedeu s-a mentinut pe toata durata cat au existat detinuti politici in acest sanatoriu. Au fost destui cei care, in acest timp, au gustat cu totul intamplator din aceste alimente. Procedeul a fost salutar si a ajutat mult la refacerea fizica a celor mai grav bolnavi” (idem).

            Sa nu se creada cumva ca acest raspuns dat Chemarii provenea numai de la obstea celor credinciosi, a practicantilor crestini. Nu.

            “Curand, sanatoriul s-a umplut si numarul bolnavilor a trecut de 150; se aflau detinuti de toate culorile politice, fosti politisti, criminali contra umanitatii, din toate categoriile sociale: tarani, muncitori si intelectuali. Tuturor, fara exceptie, li s-a aplicat regimul amintit si aproape toti si-au dat obolul cum au putut” (idem).

            Simplitatea expunerii, determinarea pulsand in adancul frazelor expozitive, conving de la bun inceput. Asa au stat lucrurile si altfel nu puteau sta!

            “In sanatoriu, se instaurase o atmosfera deosebita poate si pentru faptul ca, in permanenta, ne luptam cu moartea. La un moment dat a trebuit sa facem “politie” si sa-i supraveghem pe cei care, fiind destul de bolnavi, renuntau la hrana consistenta. Era necesar sa-i impiedicam pentru a nu-si periclita propria lor sanatate. Aceasta minunata atitudine, impreuna cu o atmosfera de dragoste crestina fata de semeni, a domnit permanent intre bolnavi” (p.67-68).

            Sa nu se creada ca “raspunsul” dat Chemarii, in varianta expusa, se marginea la a ramane o simpla abtinere mecanica de la mancarea ‘mai buna’. El era ‘lucrator’, forma sufletele. Aparent anodin – constituia o scoala tainica a duhovniciei. “Aici la Targu-Ocna au inchis ochii peste 100 bolnavi, care au primit moartea fara sa carteasca sau sa regrete viata pe care o paraseau, cei mai multi, in plina tinerete. (…) Aici am avut ocazia sa traiesc clipe de neuitat si satisfactii sufletesti, pe care nu le-am trait nici inainte, nici dupa aceasta perioada, oricat de paradoxal ar parea. Am simtit si m-am convins ca dragostea crestina este cea mai puternica arma in lupta cu raul si acest lucru ne-a ajutat, atat pe mine, cat si pe ceilalti, sa depasim incercarile la care aveam sa fim supusi” (p.68).

            Asa stand lucrurile, autorul simte nevoia, la incheierea cartii, sa revina cu ravna la retrairea bucuriilor spirituale oferite de coabitarea cu atatia traitori crestini. “Dragostea intre oameni si intr-ajutorarea crestina a fost mai prezenta ca nicaieri in alta parte. (…) Aici m-am convins ca sfintenia nu este o utopie (…), ca este realizabila de cei ce doresc, cu tarie, s-o atinga” (p.221).

15

 UN SUFLET NOU

            In cumplita iarna a lui 1963, la Periprava, istoriseste Aristide Lefa, i-a venit sorocul sa aduca un suflet nou pe lume soatei de douazeci de ani a unui ofiter din garda de securitate. “Nu putea fi evacuata nici pe apa, nici pe uscat si nici pe calea aerului, deoarece nici un helicopter n-ar fi reusit sa aterizeze in aceste conditii, viscolul fiind foarte puternic” (“Fericiti cei ce plang”, Bucuresti, Editura Eminescu, 1998, p.211). Medicul oficial, caruia i se alaturase si seful infirmeriei unde lucrau colegii sai detinuti, nu izbutea cu nici un chip sa se descurce. Nici unul dintre dansii nu avea suficienta practica in obstretica. Opt ceasuri trecusera de cand se declansase travaliul, insa dilatarea colului nu era satisfacatoare.

            Cei doi apelara la narator, practicant, si dansul, al medicinei. “Se punea o problema de constiinta foarte dificila. Era vorba de salvarea a doua vieti. In cazul in care tentativa de a interveni esua as fi fost pasibil sa fiu acuzat de intentie criminala. (…) Pe de alta parte, a nu interveni insemna sa condamn la moarte cele doua fiinte. (…) In constiinta mea s-a dat o lupta si am ajuns la concluzia ca, orice ar fi, aveam datoria sa intervin, incercand chiar imposibilul” (p.212). Este natural sa fiu intrebat intre cine si cine s-a dat acea lupta. Raspunsul mi se pare firesc: intre Dumnezeu si spaima; dar spaima, lasitatea, sunt alte chipuri ale diavolului. Dumnezeu il chema pe hipocratele condamnat sa lase de o parte orice temere si comoditate si sa treaca la salvarea vietilor mamei si pruncului. Aceasta era Chemarea. Iar diavolul ii infatisa nefericirile ce l-ar fi putut astepta, in cazul cand…

            Chemarea a biruit in sufletul sau de crestin.

            “Am examinat gravida. Punga amiotica se rupsese, fatul era angajat, insa dilatarea colului nu era suficienta. Cordul foetal batea neregulat, iar contractiile uterine erau foarte reduse” (idem). O scurta introducere in tema a tinerei viitoare mame si administrarea unui medicament necesar declansa travaliul. Ispita de a nu se intemeia pe de-a-ntregul pe Chemare persista. Frica il sufoca pe medic. “In orice moment se putea rupe uterul si intreaga drama s-ar fi consumat aproape instantaneu” (p.213).

            Omul simte ca i-a fost incredintata delegatia de a-l inlocui pe Facator si isi ia curajul in dinti, pentru a nu face Creatia de rusine.

             “Dirijand eforturile femeii, cu pauzele necesare castigarii fortelor, expulsia s-a produs, in aproximativ o jumatate de ora” (idem). Povestitorul inca nu era total convins ca se afla pe calea Chemarii, deoarece este atat de nesigura sansa noastra de a intelege corect aceasta interventie a lui Dumnezeu in realitatea cotidiana…

            “Cand am vazut fetita ca traieste si respira, o piatra  grea s-a luat de pe sufletul meu. Iancu a facut oficiul de moasa, iar eu m-am ocupat de expulzia placentei. O mica ruptura de perineu am rezolvat-o cu doua fire de ata. La sfarsit eram complet epuizat din cauza emotiei pe care o traisem. N-am sa uit niciodata privirile acestei femei de douazeci de ani care trecuse atat de aproape de moarte” (idem).

            Oare ale femeii erau privirile pline de recunostinta sau ale Aceluia insusi care lansase Chemarea?

16

TREZIREA REMUSCARILOR

            Coabitarea in aceeasi celula cu Eugen Cristescu, in perioada unor anchete extrem de dure, ii este folositoare lui Gabriel Balanescu. “Cu amintirile si povestirile lui evadam din realitatea pe care o traiam” (“Din imparatia mortii”, Timisoara, Editura Gordian, 1994, p.52). Daca fostul sef al serviciului secret al armatei s-ar fi marginit la a goli sacul cu povesti (ceea ce, dealtfel, era grabit s-o faca, fiiindca era constient ca ii venea randul curand sa fie executat si simtea nevoia sa impartaseasca toate cate se adunasera in sufletul si memoria lui), daca nu i-ar fi marturisit colegului ca avea o misiune, anume de a dubla ancheta de sus, tragandu-l de limba, toate ar fi fost minunate. Din pacate, din cand in cand ii cerea sa povesteasca si el. Mai ales… despre gazdele ce avusese cand se ascundea de urmarire!

            “La toate aceste invitatii ramaneam mut, dar incercam sa tes o amintire care sa nu aiba nici o legatura cu viata mea, ceva  julesvernian si nu reuseam. O totala detasare de viata mea, tocmai in momentele acelea, era o imposibilitate. Pentru ca tocmai atunci reveneau in minte, cu acuitate, momente din copilarie, momente din adolescenta, si, cu atata prospetime incat totul imi parea petrecut intr-un trecut foarte apropiat si parca totul, chiar momente din cele mai diferite, traite la distante foarte mari, imi pareau ca se leaga unele de altele intr-atata incat o singura veriga daca desfaceam, s-ar fi desirat totul” (idem).

            O ispita de inscriere in arta lui Marcel Proust a modalitatii proprii de narare o regasim in acest pasaj discutand rememorarile, si in altele la fel de elocvente prin subtirimea investigarii sinelui si a miscarilor urmarite in el. Comuniunea cu taramul amintirilor urca pana la un punct pe linia cucerita de romancierul francez ca, deodata, memorialistul roman sa fie dator a o parasi, pentru ca porunca lui nu este aceea de a-si aminti, ci dimpotriva de a fi gasit cheia uitarii. Sa nu trecem cu vederea ca se confrunta cu zdrobitorii carnii si a constiintelor.

            “O singura solutie intrevedeam. Renuntarea totala, in constiinta mea, la viata. Sa o consider nefolositoare de aci inainte, sa o consider chiar primejdioasa. Acest gand imi parea intelept si mangaietor” (idem).

            Calitatile scriitoricesti ale autorului se vad mai ales intr-aceea ca are modestia si rabdarea de a nu sublinia jocul intreprins in vederea sugerarii ideii pe care voieste sa o strecoare in mintea cititorului. Si nu este singurul sau merit de prozator stapan pe uneltele sale. La ce ma refeream? Alegerea, in vederea comunicarii, a doua dintre amintirile ce-l bantuiau. Caci ele dezvaluie mai mult decat s-ar parea, fac legatura trecutului cu prezentul, in sensul explicarii celui de-al doilea prin cel dintai. Ceea ce vreau sa spun se lamureste indata.

            “Imi revenea cu staruinta in minte o scena din copilarie. Un frate al meu sparsese un geam. M-am grabit sa-l denunt mamei. Bataia am incasat-o eu, iar fratele care sparsese geamul a fost admonestat parinteste, cu recomandatia care mi-a fost facuta poate de zece ori intr-un minut: “Sa nu parasti!”” (idem).

            Pe data motorul cugetului porneste sa suceasca si sa rasuceasca firul tors, aplicand istorioara la epoca arestarii, punand cerinta mamei fata-n fata cu cerintele anchetatorului, bataia ei de atunci cu bataile incasate acum (revers al celei de odinioara). “Dar imediat incepeau judecatile: “Daca nu se petreceau astfel de scene, in copilaria mea si daca nu mi le aminteam, ce as fi facut astazi? Este omul facut sa fie bun sau sa fie rau?” Detasarile pe care le incercam ma nelinisteau, dar numai in masura in care faceam judecati cu privire la atitudinea mea in clipa de fata. Incercam sa pricep in ce masura are inraurire educatia asupra structurii noastre. Trebuia sa depasesc toate aceste framantari – imi spuneam – si reuseam, dar numai pentru scurt timp. Pentru ca in fractiuni de secunda, se aglomerau atatea probleme, atatea regrete, atatea remuscari… Mai ales remuscari” (idem).

            Cititorul a sesizat imediat relatia dintre amintirea parei sale, actul educativ insotind-o pe cea din urma, si anchetele prezente, cu prilejul carora tocmai ‘sa parasca’ i se cerea. De aici, iscodirea fiintei umane fie ca buna sau rea din facere, fie ca rezultat al formarii pedagogice. Pornind pe un astfel de drum al discutiilor asupra fiintei sale spirituale si socializate nu se stia unde se putea opri, sub imperiul vanei de bou si al calcarii in picioare. Pentru ca exista riscul ca mintea, in cautarea unei scapari, sa se opreasca la convingerea ca omul este determinat genetic catre anumite comportari blamabile. Era o idee ca oricare alta, adica lipsita de garantia ca ar fi fost adevarata. Prin aceasta slabiciune, odata acceptata, putea deschide portile pe unde sa se strecoare dezastrul moral. Dar nu-i dadea memoria ragaz sa duca filosofarea prea departe, deoarece ii inghesuia in constiinta alte si mereu alte privelisti ale trecutului indepartat, ce veneau cu graba sa-i deslege intrebarile prezentului sau sa i le incurce si mai tare, punandu-l pe jar.

            “Cele mai insignifiante greseli din viata mea libera imi pareau catastrofe. Imi aminteam, de exemplu, ca aveam o catea pe cand eram de 7-8 ani, pe care toti fratii o indragisem si, pentru ca era neagra, o botezasem Negruta. Negruta a facut o rana la ureche, rana care supura. In mintea mea de copil s-a nascut o banuiala vazand-o ca sufera. Daca turbeaza? Cand tata s-a intors de la serviciu acasa, l-am instiintat ca Negruta a turbat. Tata, expeditiv, a inchis-o intr-un cotet de pasari si a impuscat-o. In viata mea, dupa aceea, mi-a revenit de multe ori in memorie zgomotul armei de foc si nedreptatea pe care am facut-o Negrutei. Dar niciodata nu a staruit cu atata pregnanta ca in clipele pe care le traiam dupa arestare. Negruta ma insotea in batai, in foame, in chinuri. Saptesprezece ani cat am parcurs inchisorile comuniste, Negruta mi-a fost unul din cei mai apropiati prieteni. N-au fost prea multe zile in care Negruta sa nu fi fost prezenta in amintirea mea, in remuscarea mea, in afectiunea mea…” (p.52-53).

            Rememorarea, ascunsa in camara judecatii pe care ne-o facem toti, profitand de apropierea mortii (fata cea mai utila a arestarii in temeiul unor legi ilegale, sub comunism), se rafineaza pana la a lasa sa transpara lucruri superioare ei. Pana la a lasa sa transpara insasi Chemarea la pocainta. Este ceea ce traia Gabriel Balanescu. Remuscarile pomenite de el, constituie punerea unui inceput bun pentru o noua viata, curatita de incarcatura noroita a trecutului.

17

DACA N-A FOST CHEMAREA,

CE A FOST?

            O dispozitie speciala a camerei unde nimerisera detinutii cu prilejul unei noi pritociri organizatorice le impuse o stare de spirit sumbra. Nimerisera alaturi de morga penitenciarului. Zi de zi, scartaitul unui carucior le sfasia atentia, orice preocupare ar fi avut. In el, paraseau incaperea alaturata cate doua cosciuge. Asta timp de trei-patru luni. Nu este de mirare ca incepura condamnatii sa se considere a se gasi intr-o “anticamera a mortii”.

            Gabriel Balanescu (“Din imparatia mortii”, Timisoara, Editura Gordian, 1994) are darul de a surprinde cu fidelitate orice mutatie psihologica a personajelor sale. Socotesc “Din imparatia mortii” – amintirile sale din detentie – un model de scriere asupra penitenciarelor din Romania comunista, care produs intelectual – alaturi de atatea altele – da masura calitatii umane ce a fost victimizata in penitenciarele bolsevismului. Intr-o patrie decapitata de securitate, cum este aceea in care ne zvarcolim dupa Revolutia din 1989, este util pastrarii dreptului nostru la demnitate sa ne cunoastem antecesorii macar, daca nu mai avem cine sa ne conduca, ori sa ne indice un drum de iesire la lumina de sub poverile de bezna aruncate asupra-ne de catre o noua generatie de lipitori promovate de stapanitorii de ieri ai tarii. A-i cunoaste pe cei disparuti ne ofera modele umane, deci pilde de urmat, ori cu cari, cei hotarati a nu-si parasi tara si neamul de izbeliste sa se straduiasca a semana, pentru a nu se pierde samanta cea buna a romanimii.

            Memorialistul constata restrangerea procuparilor celor inchisi in acele conditii improprii unei vieti senine. Privelistea perechii de sicrie cotidiene impuse o alta orientare a convorbirilor zilnice. “Problemele politice au iesit din interesul si atentia noastra. Rugaciunile preotilor erau repetate de doua-trei ori pe zi, iar problemele abordate erau exclusiv de ordin religios sau medical” (p.124). Dupa cum se va vedea imediat mai departe, este de banuit ca, aidoma concentrarii atentiei asupra sanatatii personale, si tematica religioasa ce-i atragea pe convorbitori se limita la aspectele funerare ale legaturii cu Dumnezeu. “Suferinta noastra morala incepea sa ia proportii, si, odata cu aceasta suferinta morala, si cea fizica. Ficatul, dintii, stomacul sau urechile, rand pe rand ne-au incercat pe toti” (idem). Caracterul asociativ al gandirii asculta de legea dominantei, cea din urma impunand ‘culoarea’ tuturor operatiilor cerebrale aflate sub imperiul umbrei sale. De pe acum intrezarim o vaga prezenta a Chemarii.

            “Un ploiestean (…) avea, in timpul crizelor de ficat, spasme atat de violente incat trebuia sa-l tinem de maini si de picioare sa nu se loveasca. Am cerut sa fie dus la vizita medicala, de nenumarate ori, fara nici un rezultat. Am protestat la aparitia ofiterului. Am cerut sa ni se permita sa scriem acasa pentru medicamente… “ca sa nu cheltuiti dumneavoastra cu noi”. A doua zi mancarea noastra a fost redusa la jumatate, sub raportul caloriilor, din cauza acestor cereri. Adica ni s-au dat niste laturi, care proveneau cu siguranta de la spalarea vaselor si a ciuberelor” (idem).

            Chemarea aceasta neprecizata este aceea care sustine taria barbatilor martori ai suferintei umane. Ei se simt raspunzatori pentru viata daruita de Dumnezeu, in calitate de confrati, dar si de fii. Ne surprinde atitudinea lor omenoasa cu atat mai mult cu cat se scufundau vazand cu ochii in marasmul mortii induse de vecinatatea mentionata. Pe neasteptate, ei parcurg toate etapele ajutorarii semenului, cate se aflau inaintea lor. Deodata, Chemarea devine asurzitoare. Insasi apararea propriei fiinte este parasita intr-un colt, in favoarea jertfei pentru aproapele, care-i face sa-si uite de spaimele bolilor personale. Cine le-a dat forta unirii intru depasiea intr-ajutorarii firesti? Cine i-a facut sa sara in bratele mortii ce-i pandea pe fereastra, din caruciorul pomenit? Cine i-a determinat sa-si uite fragilitatea din nastere in favoarea salvarii semenului? Cine i-a indemnat sa aleaga, intre optiunea prezervarii unui echilibru precar al persoanei si sprijinirea celui de alaturi, sa aleaga, ziceam, pe cea din urma?

            “Am mers mai departe si i-am prevenit ca in cazul in care bolnavul va continua sa fie lipsit de ingrijire medicala, vom declara greva foamei, in semn de protest.

            – Declarati!, ne spune plutonierul.

            Si am declarat.

            Trei zile am refuzat mancarea, pentru ca a patra zi sa-si faca aparitia in pragul celulei un ofiter imbracat in alb, care era un plutonier din paza penitenciarului, si nu de la infirmerie. Acesta era insotit de alti plutonieri, dintre cei mai voinici. Plutonierul care simula a fi agent sanitar, avea un clistir, aproape plin cu o solutie care se lasa ghicita a fi lapte cu ou. Ne-a luat unul cate unul intr-o celula alaturata si, impotriva vointei noastre, intr-o lupta dramatica, a noastra a celor nehraniti (si dupa trei zile de greva a foamei!), cu cativa gealati, am fost asezati unul cate unul pe ciment, ni s-a deschis fortat gura si, cu o canula care mirosea puternic a fecale, ne-a fost turnata pe gat solutia din clistir. A fost scutit bolnavul de ficat, care era atat de epuizat de boala, incat nu se mai putea scula din pat.

            (…) Dupa jumatate de ora, a fost luat pe targa bolnavul si dus intr-o celula vecina, singur.

            Dupa cateva zile, am auzit prin planton ca a murit” (124-125).

            Ce a conferit vlaga acestor morti-vii sa lupte pana la capat intru apararea vietii, cand ei vegetau de pe atunci in umbra mortii? Daca nu a fost Chemarea lui Dumnezeu, atunci ce a fost?

18

 CHEMAREA PRIN POEZIE

            Gabriel Balanescu se pomeni iarasi mutat dintr-o celula intr-alta. Aici, “pe cele doua rogojini, intinsi, nemiscati, doua schelete: Radu Gyr si Radu Mironovici” (Gabriel Balanescu, “Din imparatia mortii”, Timisoara, Editura Gordian, 1994, p.186). Cel dintai le istoriseste noilor veniti cum a fost amenintat ca, pentru o poezie necunoscuta lor, al carei personaj principal este Iisus, avea sa i se intenteze un nou proces. Raspunsul poetului contine o provocare mai presus de posibilitatea securistilor de intelegere: “Le-am spus ca pentru Isus vreau sa-mi faca proces” (p.187). Adica era doritor sa sufere pentru Fiul lui Dumnezeu, singura suferinta pe care merita sa o rabde, neexistand in ea nici un graunte de egoism. (Ma mangai, acum cand a trecut atata timp de la anii temnitei, ca am ajuns pe cai personale la o concluzie similara. Stiind ca rare erau cazurile eliberatilor care sa nu revina dupa gratii cu un nou proces politic, mi-am zis: ‹Nimic nu merita mai grabnica reintoarcere decat aceea pentru credinta ortodoxa… In cazul unui proces pentru Biserica, fiece secunda petrecuta in gherla are pretul ei in aur. Poate exista pricina nationala mai autentica decat lupta pentru crezul neamului romanesc?!› In pregatirea unei atari reveniri pe patul cu cuie al nesomnului viitor, m-am straduit sa lucrez pentru Biserica, in invatamantul teologic.)

            “Dupa un timp de tacere, glasul lui Radu Gyr, in tonul celei mai autentice povestiri:

Ast-noapte, Iisus mi-a intrat in celula.

O, ce trist, ce inalt era Crist!

Luna-a intrat dupa El in celula

Si-l facea mai inalt si mai trist.

A stat langa mine pe rogojina

– “Pune-mi pe rana mana ta!”

Pe glezne-avea urme de rani si rugina,

Parca purtase lanturi candva…

Mainile Lui pareau crini pe morminte,

Ochii adanci ca niste paduri.

Luna-l batea cu argint pe vesminte,

Argintandu-i pe maini vechi sparturi.

M-am ridicat de sub patura sura:

– “Doamne, de unde vii? Din ce veac?”

Iisus a dus lin un deget la gura

Si mi-a facut semn sa tac…

…………………………………….

Cand m-am trezit din grozava genuna

Miroseau paiele a trandafiri,

Eram in celula si era luna,

Numai Iisus nu era nicaieri…

………………………………………..

– “Unde esti Doamne?-am urlat la zabrele.

…Din luna venea fum de catui.

M-am pipait, si pe mainile mele

Am gasit urmele cuielor Lui…

            A urmat o liniste totala egala cu aceea in care ne spuneam in fiecare seara “Tatal nostru”, sub patura” (187-188). (Este de retinut observatia memorialistului cu privire la felul in care recita Radu Gyr din creatia sa. O astfel de remarca, utila peste asteptari istoriei literare, ne face sa intelegem evitarea oricarui retorism facil de catre recitator si adoptarea tonului simplu si direct al aceluia care comunica o experienta de viata.)

            Simtim noi insine o pioasa liniste coborand asupra-ne, pe aripile versurilor abia citite si ramanand sa pluteasca un timp nedefinit in odaie. Ea se imprumuta din tihna adusa indelung suferitorilor puscariasi de Iisusul lui Radu Gyr, venit intr-o scurta impartasire din soarta romaneasca a poetului si luand chiar locul acestuia pe estrada ghilotinei unde-si astepta bunavointa gazilor.

            Chemarea lui Dumnezeu, cuprinsa in stihuri de poetul-profet, este una la adaparea cu apa vie intru rabdarea viitoarelor cazne si la uitarea celor trecute.

            “Am adormit cu un puternic sentiment al libertatii. Al unei libertati dincolo de lanturi si de celula. Al unei libertati pe care pana atunci nu o mai gustasem in inchisoare. Poate ca aceasta totala si adevarata libertate, care era cea dinauntru, n-o avusesem niciodata, nici inainte de inchisoare” (p.188). Cu certitudine n-o avusesera: in celule, fiintele le erau curatite in cuptoarele launtrice ale arderilor spirituale si astfel facute vrednice de pipairea Nevazutului.

19

IMPACAREA CU DUMNEZEU

                       Ion Gavrila Ogoranu se afla de multisor timp fugit in munti, dimpreuna cu alti tineri urmariti sau satui de a juca dupa cum le canta partidul comunist. Tatal sau ii trimisese vorba ca tare ii era dor sa-l vada inainte de a muri. Aceeasi sete ii ardea si feciorului sau sufletul.

            Pentru a evita sa fie surprins de trupele securitatii, puse intalnirea la cale cu unchiul sau Vasile. Se piti in niste glugi de coceni. Acestia fura incarcati intr-o caruta de gunoi adusa de nen-su, povestitorul izbutind, in pofida informatorilor ce pandeau pretutindeni, sa se catere si sa-si faca loc printre ei in car. Socotise ca va petrece cu tatane-su pret de un ceas.

            Simplitatea intalnirii lor te cutremura. Nici o efuziune; doar strapungerea cautaturilor arzatoare.

            “Tata mi-a prins mainile in mainile lui uscate si ma privea in ochi. Totdeauna am avut o sfiala fata de el. Facuse atatea sacrificii pentru mine si eu, de cand ma ridicasem, nu i-am adus decat necazuri. Si-mi parea rau. Nu i-am respectat nici dorinta de a ma face preot (…). Si el nu-mi reprosa nimic. Am indraznit sa-i spun:

            – Daca as fi fost preot, tata, tot aici eram” (“Brazii se frang, dar nu se indoiesc. Rezistenta in Muntii Fagarasului”, Timisoara, Editura Marineasa, 2001, vol.1, p.116). Adica tot fugar si fara capatai, deoarece multi preoti trebuisera sa-si ia lumea-n cap, de teama aceleiasi securitati aflata in necontenita lupta si cu crestinismul.

            Vorbise fara multa judecata. Pentru ca situatia sa se deosebea de a preotului fugar ca pamantul de cer. Iar tatal lui o stia.

            “– Da, dar atunci n-aveai pusca! N-ai avut nici tu nici un noroc in lume. A ramas cu ochii pironiti la mine.”

            Va sa zica norocul i-l umbrea pusca de care nu se despartea, ca pe gura ei ar fi putut lua viata de om…

            “Cand am plecat mi-a soptit:

            – Fii mereu impacat cu Dumnezeu! [adica nu folosi arma daca poti, pentru ca ea te cearta cu Al de Sus…; n.n.]

            L-am sarutat si am iesit” (idem).

            Numai cu cateva pagini mai inainte, eroul preot este descris in misiune, pentru ca sa nu ramana litera moarta nadejdea tatalui.

            Pentru nevoile sufletesti, luptatorii cautau mai ales slujitori ai altarului fugari. Soarta acestora se asemana cu a lor, deci erau pregatiti a-i intelege mai curand decat aceia care nu se despartisera de familii si tabieturile vietii dusa intre ai sai. Cei dintai “sufereau pentru Hristos si, suferind, ne-ntelegeau si suferintele noastre. Imi aduc aminte de o marturisire facuta de parintele Moldovan, la marginea satului, in timp ce reflectoarele masinii securitatii maturau campul. Tremura patrafirul preotului, dar nu a plecat pana  ce nu ne-a dat dezlegarea si nu ne-a impartasit” (p.108).

            Parintele David se alipi grupului lor pentru o bucata de timp. Le aduse cu sine smerenia cu care se ruga de parca s-ar fi aflat in biserica, optimismul sau si impacarea cu Dumnezeu. “Era indurerat de usurinta cu care unii preoti si credinciosi si-au lasat legea unita” (p.118). Memorialistul incerca sa-i aminteasca faptul ca ei trecusera la o biserica sora, ceea ce le inlesnise mutarea.

            Cu inteleapta judecata, preotul scoase in evidenta ca nu biserica la care trecusera avea insemnatate, ci motivele ce operasera fapta. El constata ca prea mica insemnatate avea credinta pentru neamul nostru. “Ma tem ca avem sa-l vindem pe Dumnezeu cu bucatica, fie uniti, fie neuniti. Daca s-ar fi facut presiuni sa treaca ei la noi [adica ortodocsii la greco-catolici], lucrurile s-ar fi intamplat la fel. Daca Ana Pauker i-ar fi silit sau numai le-ar fi promis avantaje materiale, ma tem ca si imprejur s-ar taia. (…) Nu ateismul ii periculos. Ca a fi ateu inseamna totusi o problema de constiinta, ci o credinta numai de forma, redusa la cateva obiceiuri exterioare, fara continut. (…) Ne laudam ca poporul nostru s-a nascut crestin; nu stiu daca cu asta il vom impresiona pe Isus, dar asa cum practicam noi crestinismul dovedeste ca parca nu ne-am increstinat inca” (p.118-119).

            Si un atare neam cum sa izbuteasca a gasi impacarea cu Dumnezeu?

 20

 CHIPUL SI ASEMANAREA

            Cu adevarat ales este omul curat caruia i se arata Dumnezeu sau i se face auzit. Si acela sfant este. Chiar daca rareori se atinge starea de gratie pomenita mai sus si numai de catre foarte putini, unora mai numerosi li se acorda privilegiul Chemarii insotit de o traire pregatitoare a intalnirii mentionate. Desi nu este obligatoriu ca ea sa urmeze. Departe de a fi vorba despre inselarea simturilor, de care numai cel rau este in stare, cunoscuta sub numele stiintific al halucinatiei, trairea la care fac aluzie are o componenta poetica a carei menire este deschiderea sufletului in vederea unei comunicari mai intime cu Dumnezeu. Numind-o in termeni stilistici antropologici, este o traire metonimica: cel mic il inlocuieste (in raporturile semantice, relationale fata de acela caruia ii este adresata Chemarea, si doar atat), il inlocuieste, ziceam, pe cel mare, omul pe Dumnezeu, care-i preia chipul, dupa cum omul este creat dupa Chipul si Asemanarea Lui. Va sa zica acest Chip, atat de important, devine vehicolul dintr-o stare in cealalta. Numai ca, spre deosebire de halucinatie, de vicleana aratare, nimeni nu pretinde ca a coborat Dumnezeu pentru uzul insului caruia ii este adresata Chemarea. Nimeni nu inseala. Nimeni nu se lasa inselat. Intalnirea are un gust al setei de iertare si de infruptare din Cel Viu, cum nu intalnesti in fiece zi. Am numit mai adineaori Poezia. Intalnirea de mai jos musteste de Poezie pana la imbatarea, intru smerenie, cu Cele Sfinte.

            Textul apartine aceluiasi Ion Gavrila-Ogoranu si este extras din “Brazii de frang, dar nu se indoiesc. Rezistenta anticomunista in Muntii Fagarasului” (Timisoara, Editura Marineasa, vol. 2).

Lihnit de foame, patruns pana la oase de umezeala, doborat de-a-n picioarelea de osteneala, ratacitor fara tel limpede prin teritorii insuficient cunoscute si dusmanoase, aflate pana le centimetru patrat sub supravegherea securitatii, naratorul se infatiseaza mai abatut si mai lipsit ca oricand de cheful de a continua lupta. Cazusera multi prieteni de nadejde in jurul sau si era constient ca alta soarta mai buna nu avea pusa de-o parte nici pentru el. De mult timp, daca nu de vreun an, fugarii, haituiti pretutindeni, cu bordeiele calcate, cu camarile din pamant devastate de ursi sau de trupe, ajunsesera a fura mancare. Dar nu gaseau pretutindeni sateni sa aiba paine de pe o zi pe cealalta sau macar vreodata. El, de pilda, nu gasise nici una de doua zile. Noroc ca fripsese niste bureti langa tufisul unde dormise. Puterile ii scazusera si, de n-ar fi fost un fagure de miere supt cu zgarcenie, sa dureze cat mai mult, nu stia ce s-ar fi facut.

            “Se insera. Mergeam prin padure cand am dat de o biserica pustie. Era din barne, cu usa incuiata si batuta cu stinghii de lemn. Copacei crescusera pana la inaltimea ferestrelor, si ele astupate. In vale se vedea o casa cu fantana. Parea si ea pustie” (vol.II, p.150). Cu mare arta, in atmosfera creata se impleteste pacea patriarhala cu straniul, vestind o jale cu pricini tainuite, putand fi datorata unei holere, unei ciume, unei alte epidemii ce lasasera asezarile pustiite, la indemana fiarelor si a vegetatiei pregatite sa inghita orice urma a civilizatiei.

            Fugarul ajunsese in dreptul Blajului. Locasul apartinea manastirii Carbunari, avea s-o afle peste ani si ani.

            “Am ingenunchiat in fata usii bisericii si m-am rugat. Voiam sa-mi iau ranita in spate, cand, intorcandu-ma, am zarit un mosnegut cu barba alba, ce rasarise ca din pamant in spatele meu, ca un duh al locului. Ma intrebam infricosat daca nu era doar o inchipuire. “Linisteste-te, tinere, vad ce fel de om esti, te-am zarit rugande-te si am venit la tine. Anul trecut spre toamna, au trecut pe-aici alti doi tineri ca dumneata. Au fost omorati aproape de-aici, la Obreja.” ” In cautarea lor pornise singur Ion Gavrila-Ogoranu. Se despartise de dansii cu un an mai inainte, in august, cand ii chemase un indemn launtric neinteles catre un cunoscut de pe Tarnave, pe care ar fi voit sa-l revada. Povestitorul incheie: “M-am despartit de batran, inca intrebandu-ma daca era vis sau realitate” (p. 151).

            Ion Gavrila-Ogoranu ne transmite si noua, cititorilor sai, infiorarea resimtita atat la vederea nepregatita a batranului cu chip din poveste, cat si in urma comunicarii facuta de acesta. Mai mult, cei din urma fiori se indatoreaza si preciziei diagnosticului psihologic cu care l-a descifrat mosnegutul, la o singura privire scurmatoare. Caci el nu si-a aruncat stirea in obrazul unui necunoscut, ci exact intr-al aceluia ce avea nevoie sa o afle, pentru a nu mai zabovi indelung prin paraginile acelea duhnind a moarte.

            Desigur ca a fost o Chemare a lui Dumnezeu acea putere ce l-a smuls ratacirii pe narator si l-a ingenunchiat in noaptea adevarului in dreptul bisericutei parasite. Acest gest il facea atat de asemanator fratilor sai de arme ajunsi acolo cu un an in urma… Iar asemanarea a deslegat limba martorului mortii lor de antart… Prin mijlocirea asemanarii l-a ‘recunoscut’ el si l-a pus in garda. Or, aceasta punere in garda constituie ultima si cea mai de seama Chemare din acea intamplare: Dumnezeu il chema departe de moartea ce-l pandea…! Si, astfel, i-a mantuit pentru a mia oara viata.

21

CHEMAREA PRIN MOARTE

             Poate cã nu este deloc necesar, pentru a indruma cititorul catre Chemarea auzita de narator la capatul calvarului sau, sa preiau cuvintele lui Nichifor Crainic din lungul fragment asupra caruia m-am oprit, al amintirilor intitulate: “Zile albe – zile negre. Memorii, I” (Casa Editoriala “Gandirea”, Septembrie 1991, Bucuresti, Romania), termeni cu care descrie amanuntit suferintele provocate de operatiile la care a fost supus in anul 1941. Cum, insa, atari coborari ale sufletului creator in iadul bolii sunt rare in literatura romana, iar calitatea celor la care ma refer intrece orice asteptari, voi lungi prezentarea de fata pe masura textului originar, reducandu-mi rolul personal la acela al unei smerite calauze, nepotrivindu-se modestiei sa impuna tacerea unui condei atat de viu colorat cum este acela al scriitorului citat, pentru a-si promova propria pofta orgolioasa de cuvantare.

            Drept rezultat al unei alungari din ministerul unde slujea, savarsita cu lasitate de catre Mihai Antonescu, dublata de arestarea si condamnarea fiicei sale pe temeiul ca ar fi fost legionara, datorate  vendettei aceluiasi, cu care-si urmarea victima pana-n panzele albe, poetul constata: “Organismul meu (…) n-a mai voit sa reziste” (p.354). Medicii consultati decretara mai multe boli grave confruntandu-se pe nepusa masa in trupul ostenit de hartuiri: otita medie dubla, mastoidita dubla, meningita purulenta si pneumonie. Dupa internarea la sanatoriul Gerota, in cele dintai noua zile pacientul de geniu fu supus la sase operatii chirurgicale, cate doua pentru fiecare dintre primele patimiri declansate si pomenite de mine mai sus, “toate facute pe viu, fara nici un fel de amortire” (idem). La o atat de chinuitoare insistenta asupra lor, in cele ce urmeaza, este regretabil ca lipseste motivarea lamurind ce anume a provocat absenta anesteziilor obligatorii (in opinia unui nepriceput ca mine; de fapt este vorba doar despre cele doua interventii dintai).

            “Operatia de mastoidita seamana cu o executie capitala, facuta cu securea. Asezat pe-o ureche, primeam loviturile de ciocan si de dalta, care trebuiau sa sfarame osul de dupa pavilionul celeilalte urechi. Fiecare lovitura producea un zgomot launtric infernal (…) in teasta capului, gata sa sara in tandari la fiece izbitura. Cu orice cadere de ciocan durerea se intensifica si zgomotul launtric crestea ca bubuiturile de traznet. Mi se parea ca toata sala de operatie trebuie sa fie improscata cu franturi de oase. Ajutoarea doctorului imi varase in gura un tub masiv de cauciuc ca sa am din ce musca. Ma enerva grozav si l-am aruncat. Temperatura maxima in valvataia careia ardeam ma facea sa zaresc figurile in alb, ce evoluau tacute si grabite in jurul meu ca intr-o uluire halucinatorie. Pareau fantome de ceata gesticuland apocaliptic” (idem). Operarea la cealalta ureche urma sa aiba loc la un ceas dupa ispravirea acesteia. Orice conjurare facuta de bolnav, de a fi amanata cu o zi, se dovedi inutila. “Bubuiturile de traznet au inceput din nou, cu senzatii din ce in ce mai ascutite, ca un arici de sarme inrosite in foc, zvarlit in interiorul testei si strapungandu-mi orice circumvolutie a creierului. Cand m-am desteptat in pat cu capul intr-un enorm bandaj, credeam ca oasele dezgardinate ale craniului se tin numai fiindca sunt infasurate strans in fasiile de tifon” (idem).

            Deoarece febra nu ceda, dimpotriva, era tot mai mare, medicii decisera o noua interventie (“sa-mi sparga dupa amandoua urechile peretii interiori ai mastoidului, care stau pe membrana cerebrala”, p. 355). Sansele de reusita erau de 15%. Nichifor Crainic isi ruga sotia sa-i invite colegul universitar, pe talmacitorul Bibliei, parintele Gala Galaction, sa-l impartaseasca.

            “Era o zi de sambata cand m-am spovedit pentru calatoria din urma. Vorbele rupte din strafundul zbuciumului meu sufletesc alunecau pe un fundal de groaza sacra” (p. 356). Ziua urmatoare, “Gala Galaction a intrat pe usa in odajdiile stralucitoare cu care slujise liturghia, insotit de un tanar diacon blond in stihar. In delirul meu, mi s-a parut ca se coboara din cer. Diaconul era ca un arhanghel. Iisus Hristos se apropia de mine invesmantat in gloria Paradisului. Am primit Sfintele Taine si un plans nesfarsit si lin a izvorat din toata fiinta mea. Nelinistile au incetat si o pace alba si calda s-a asezat in sufletul meu. Era ca o ninsoare de mangaieri, pe care graiul nu le poate spune. De-acuma pot sa mor. Ce dulce e sa mori cu Iisus Hristos in tine, in trupul si in sufletul tau! Am simtit ca cuvantul acesta, dulceata, ca o alunecare usoara in mister, se potriveste si pentru moarte” (p. 356).

            Inainte de convorbirea purtata cu doamna lui, Nichifor Crainic a auzit o prima deslusire a Chemarii. Prin gura preotului, i s-a lamurit mai departe cele indreptate de Sus catre el. Anume, ca iertarea lui Dumnezeu ii era asigurata, in continuarea spovadei, prin canonul suferit pe patul spitalului, aceasta deoarece nesatisfacerea unui canon il ingrijora. Sensul Chemarii pare definitiv completat prin mijlocirea trairilor daruite odata cu atingerea Sfintei Impartasanii.

            Urmatoarele doua operatii s-au desfasurat sub imperiul narcozei. Trezirea ii prilejuieste profesorului de mistica un recurs la esenta gandirii patrologice cu privire la cele experimentate de el insusi. Cu siguranta, urmarirea ideilor lui vine ca un balsam in cugetarea fiecaruia dintre noi toti cei chinuiti de nestiinta in descifrarea acestor taine. Uitand cu desavarsire intamplarile anterioare desfasurate in jurul sau, “mi-am adus aminte perfect de ceea ce s-a petrecut in miezul spiritului meu” (p. 357). In cele ce urmeaza, acestea sunt sustinute cu trimiterea pomenita la cugetatorii Bisericii.

            “Misticii, aceste bufnite agere, care scruteaza mai adanc ca oricine strafundul de taina al sufletului, sustin ca sufletul consta din trei categorii de puteri: senzatiile de la periferia lui, care sunt usile si ferestrele prin care lumea din afara navaleste inlauntru, facultatile superioare, inteligenta, vointa si sentimentul, care transforma senzatiile in reprezentari, idei si determinari spre acte, iar in adanc un sambure spiritual necunoscut ce ramane ascuns insesi constiintei noastre de noi insine. Acest sambure luminos, care zace inaccesibil sub orice fapt de constiinta, e insasi esenta sufletului, strafundul ori sinea lui divina, altceva decat eul psihologic in sens obisnuit, sau poate corespondentul transcendent al acestui eu de suprafata. Poate chipul ascuns fata de care eul psihologic nu e decat o fotografie in raport cu originalul. Sensibilitatea periferica si facultatile superioare, care prefac si centralizeaza impresiile, sunt puterile prin care sufletul ia contact cu lumea creata, pe cata vreme, sustin misticii, strafundul inefabil al sufletului, esenta lui luminoasa, sinea lui necunoscuta nu vine in contact cu lumea, ci e o putere intoarsa cu fata spre Dumnezeu. Functia ei e sa pipaie prin bezna transcendenta si sa doreasca legaturile intime dintre fiinta omeneasca si Creatorul ei. Necunoscut noua in mod obisnuit, acest tentacul al sufletului, intins spre lumea de dincolo de noi, se reveleaza in culminatia rugaciunii, in contemplatia extatica sau in mistica unire cu Dumnezeu. El e ceea ce Biblia numeste chipul lui Dumnezeu in om” (p. 257).

            In cele ce urmeaza, simpla teorie dedusa din scrierile stravechi se actualizeaza prin insesi trairile ganditorului.

            “In aceasta teorie mistica a sufletului, care fara indoiala e mult mai veridica decat viziunile vagi ale psihologiei zise stiintifice, mi s-a parut ca zaresc, cat de cat, o explicatie a experientei mele spirituale din timpul operatiei. Pentru lumea din afara murisem, adica nu mai aveam senzatii, reprezentari sau idei in legatura cu ea. Sensibilitatea si facultatile mele psihologice incetasera sa mai functioneze. Constiinta de lume disparuse. Ceea ce e foarte interesant de retinut este ca eu insumi aveam certitudinea neclintita ca am murit, ca am plecat pentru totdeauna din lumea aceasta pamanteasca. Si totusi, ramasese ceva viu in mine de vreme ce eram sigur ca am murit. Poate ca trupul meu era mort, dar spiritul meu era inca viu. Aceasta constiinta postuma, supravietuitoare, acest element viu dezlegat de trup nu era oare ceea ce misticii numesc sinea sufletului, esenta lui intoarsa catre lumea cealalta? Caci avand certitudinea ca am murit, cum puteam sa stiu mai departe ca alunec printr-un intuneric orb, cald si umed? Stiam sigur ca intunericul acesta, prin care lunecam incet si usor, e neantul mortii. Si imi ziceam: iata, moartea nu e o grozavie, cum se crede, ci ceva pe care l-as numi chiar placut. Nu mai e nici o durere, ci doar o alunecare lina prin aceasta bezna calda si umeda. Intunericul s-a facut insa din ce in ce mai fierbinte si mai dogoritor. O neliniste mare m-a cuprins atunci, o panica, pe care n-o pot spune in cuvinte. De unde aceasta dogoare ce infierbanta intunericul prin care lunec? Simt ca ma apropii mereu de ea. Fara indoiala, nu poate veni decat sau din flacara iadului sau din lumina raiului. O neliniste mare cat universul m-a cuprins: Doamne, Dumnezeule, unde merg? Spre flacara iadului sau spre lumina raiului? Voi fi osandit pe veci sau voi fi mantuit? Cine poate sa ma smulga din chinul acestei incertitudini? Stiu ca alunec mereu spre aceasta dogoare nevazuta, pe care o simt dincolo de intunericul fierbinte si mai stiu ca daca sunt abatut la dreapta sau la stanga, spre rai sau spre iad, sentinta va fi definitiva si nu se va schimba in veacul veacului. Doamne, Dumnezeule, spre care din aceste doua absoluturi ma duce soarta mea? Soarta pe care singur mi-am facut-o! Nelinistile propriei mele sorti, nesiguranta aceasta din bezna mortii imi dau o groaza cutremuratoare, dincolo de orice putere a cuvintelor omenenesti. Nu mi-a fost dat sa vad dogoarea de dincolo de intunericul in care alunecam; am simtit-o numai. Experienta mea s-a sfarsit in aceasta bezna a incertitudinii. Pesemne, in momentul acela am revenit la viata in trup.

            Dar aceasta experienta a panicii transcendente, pe care eu am trait-o in moarte, seamana cu un moment pe care misticii il descriu limpede. E momentul in care sufletul extatic, purificat total si desprins din lumea aceasta, n-a ajuns inca la unirea cu Dumnezeu, care va veni ulterior. Suspendat intre cer si pamant, sufletul trece prin noaptea de groaza a neantului. I se pare ca Dumnezeu l-a parasit si constata ca e singur in abisul incertitudinii. Aceasta panica a incertitudinii am trait-o, dupa ce stiam sigur ca am murit pentru lume.

            Nu voi face aici consideratii asupra sufletului care supravietuieste trupului, desi ar fi tocmai cazul. Am vrut sa descriu cat se poate de exact o experienta, o traire, care e cea mai puternica din viata mea. Liber e oricine, daca il intereseaza, s-o interpreteze cum va voi. Mie personal, aceasta experienta extraordinara mi-a dat dovada mai mult decat toate teoriile din lume ca omul e in esenta spirit si ca spiritul nu moare niciodata” (p.357-359).

            Interpretarea acestei Chemari savarsite prin proximitatea mortii, asa cum o face Nichifor Crainic, este cea mai larga cu putinta si de aceea desavarsit congruenta cu insasi existenta posterioara a traitorului. Afirmatia sa ca “a murit pentru lume”, ramane o traire a momentului specific. Chemarea ar fi putut fi interpretata a-l indemna catre aceasta decizie comuna monahilor, dar Nichifor Crainic nu dovedeste lipsa de masura de a afirma ca a mers pana la atari desprinderi de materie. Chemarea, pentru el, ramane o luminare intelectuala si atata tot, ceea ce mi se pare suficient pentru fiecare dintre noi, daca am ajunge pana la ultimul la convingeri similare.

22

CHEMAREA

LUI NICHIFOR CRAINIC

LA SMERIRE

            Drept urmare a iesirii cu bine din operatiile suferite, rezerva din sanatoriu ce adapostea disperarile si nadejdile poetului incepu sa se umple cu nenumarati vizitatori, multi dintre acestia deschizandu-si, larg si pe neasteptate, baierele pungilor, pentru a suplini banii lipsa familiei, necesari acoperirii cheltuielilor de spitalizare si tratament, care depaseau cu mult salariul modest al unui profesor universitar. Iata cum se oglindeste in constiinta memorialistului noua situatie.

            “Cand ramaneam singur in camera, cu cartea de rugaciuni pe piept, ma gandeam la toate aceste lucruri. Dumnezeu lucreaza prin oameni, imi ziceam. El a indemnat pe toti medicii acestia sa-si puna toata stiinta la contributie. (…) El insufla personalul acesta al sanatoriului, care cauta de mine nu ca de un client, ci ca de o ruda apropiata. El a soptit acestor oameni sa-si deschida darnicia. Cu ce m-am invrednicit eu, pacatorul, de toate aceste semne ale bunatatii ceresti?” (“Zile albe, zile negre”, Casa Editoriala Gandirea, Septembrie 1991, Bucuresti, Romania, p. 360-361).

            Toate pretentiile la experiente iesite din comun – aparent firesti pentru un intelectual, pentru un teolog, pentru sensibilitatea unui poet de talia lui – se naruie cu prilejul depasirii momentului critic. Specialistul in mistica pricepe ca cele mai inalte si cele mai abisale trairi ale sihastriilor se pot reduce la viata noastra de zi cu zi, pentru acela care stie sa o citesca in lumina iubirii de Dumnezeu.

            “N-am vazut nici raiul si nici iadul in calatoria mea prin bezna de dincolo, dar El mi-a facut parte sa incerc iadul in suferintele indurate si sa gust raiul in navala de bunatate a sufletului omenesc. Inainte de boala am trecut prin incercari zguduitoare, care ma facusera sa vad ca meritul nu e considerat, ca renumele e o desertaciune goala, ca veninul aproapelui nimiceste tot binele pe care vrei sa-l faci. Cu inima ranita si cu putinatatea mea de om, ma dezgustasem de viata, de lume si de tot” (p. 361).

            Nichifor Crainic isi pune o intrebare simpla, dar de aur. O intrebare pe care toti suntem datori sa ne-o adresam, cand se iveste prilejul, si nu numai sa ne-o adresam, ci sa-i si gasim raspunsul potrivit propriei noastre inaltari.

            “Ce sens poate sa aiba boala prin care am trecut? Dumnezeu mi-a dat-o la timp, m-a trecut o clipa prin neantul mortii, m-a purtat pana la marginea misterului de dincolo, ca sa-l compar cu mahnirile mele de mai inainte si sa vad ca, fata de nemarginirea lui, ele sunt nimicuri pamantesti. Grozava suferinta prin care am trecut le-a ars si m-a purificat de ele” (idem).

            Raspunsul sta la indemana, asa cum e pregatit de memorialist: sensul oricarei intreruperi a fluxului vietii firesti, va sa zica, printre altele, a sanatatii, despre care este vorba aici, nu e decat atentionarea noastra ca ne-am ratacit, ca ne-am departat de Facatorul si de legile Sale. Boala este o Chemare. Iata cuvintele lui Nichifor Crainic:

            “Ma reintorc din moarte din mila nesfarsita a lui Dumnezeu” si nu prin vreun merit deosebit al meu… “Zilele pe care le voi mai trai de acum incolo sunt un dar de la El, peste soroc, ca zilele lui Lazat cel ridicat din mormant. Am ramas cu sentimentul profund si neclatinat ca atat cat voi mai trai e un plus dumnezeiesc peste cat as fi avut de trait” (idem).

            Noi toti cei care am fost daruiti de Domnul cu eliberarea din temnite, cu cat mai mult suntem datori sa gandim dupa acest tipar? Nu exista niciunul dintre noi (in afara de cei inraiti fara tamada) care sa nu fi simtit moartea spirituala adulmecandu-le starvul la care i-a redus gherla. Intreruperea fluxului vietii firesti a fost, pentru noi, aruncarea dincolo de gratii si, cu acel prilej, am simtit, fara inselare, gustul mortii. Clipa mortii ne-a parut atat de evidenta incat de la ea inainte, indiferent de lungimea pedepsei ce ni s-a comunicat, ne-a revenit sa reinvatam a trai. Daca fatul deprinde tehnica supravietuirii sub soare, dupa nastere, in 9 luni de la concepere, noi am cucerit aceasta tehnica in ani grei (pentru unii numarati chiar peste douazeci!)

            Nichifor Crainic surprinde (continuand a trimite cititorul la bolnavul care si-a invins neputintele) deosebit de limpede si reinvatarea lumii, la care am fost toti supusi. De asemenea, el constata deosebirea dintre ‘inviati’ si cei care nu-si cunosc bucuria de a trai, pentru ca nu au fost jefuiti de viata nici macar o zi (sau daca au fost, nu au devenit constienti a fi inotat prin apele mortii si ei!)

            “Mugurii castanilor se umflau cat nucile, roscati-verzui, gata sa plesneasca. Nu puteam inca sa ma tin pe picioare: sora ma sprijinea in drumul pana la geam. Pe bulevard vedeam trecatori miscandu-se liberi in lumina soarelui, dar sa stii ca mergi, sa gusti bucuria fiecarui pas pe care il faci! Viata consta din mii si mii de astfel de bucurii marunte, pe care le uitam din obisnuinta. Numai cine le-a pierdut o data poate sa le descopere din nou in toata fragezimea lor primordiala. Boala, suferinta pana in vecinatatea mortii e o noua revelatie a vietii proaspete de parca acum a iesit din mana Creatorului” (idem).

            Iar pentru nesmeritii care isi inchipuie ca sunt si ei suferitori, deci au dreptul la inviere din aceasta viata, ca cei morti de vii pomeniti, memorialistul trage concluzii aspre, pentru ca luciditatea impiedica acoperirea adevarului cumplit: “S-a zis ca suferinta purifica. Dar suferinta in doze mici si repetate mai mult invenineaza decat purifica. Numai suferinta covarsitoare e un dar dumnezeiesc, care innoieste faptura. Numai strabatand prin dogoarea ei te apropii din nou de taina vietii si a lui Dumnezeu” (p. 361-362).

23

ULTIMUL RASUFLET

            Domnul Ion Diaconescu mi-a istorisit, cutremurat inca de amintire, ca, in aceeasi perioada cand Titel Petrescu fusese contactat de Ministerul de Interne, gasindu-se nepotul lui Ion Mihalache singur in celula, a auzit, sfasiind tacerea mormantala ce mucezea – lintoliu peste coridoare si ziduri – un glas ce striga:

            – “Sunt Ion Mihalache! Mi s-a propus sa abjur doctrina natio-nal-taranista si sa ma despart de Domnul Iuliu Maniu, in schimbul libertatii; si am refuzat!”

            Era vocea unchiului sau. A fost pentru ultima data cand a auzit-o.

            Ispravind cele de mai sus, gazda mea ramase pe ganduri. O usoara paloare, cum coboara asupra-ne uneori in astfel de situatii, ii umbri privirile. Dupa un timp, se intreba, ca si cand nici n-as fi fost de fata: – “Stai si te tot gandesti: a gresit, din punct de vedere politic, Titel Petrescu? A mizat ca dezicerii lui i se va raspunde cu eliberarea tovarasilor sai politici; si cea din urma a avut loc. Si-a deservit cauza, dar si-a servit prietenii…”.

            Ma intrebam si eu, in secret, ascultandu-l: ‘Oare barbatul acesta care mi-e atat de drag pentru modestia sa, bunul sau simt, buna lui dispozitie, dupa atat amar de ani pierduti sub betoanele temnitelor, regreta incoruptibilitatea fruntasilor taranisti din tineretea sa, cand a fost condamnat si el? Daca ei n-ar fi fost intransigenti, daca el insusi, dupa pilda lor, nu era la fel de incoruptibil, s-ar fi bucurat de libertate dupa numai doar cativa ani de mizerie-n catuse…’. Am ramas cateva clipe sa-mi rumeg neputinta alegerii unui raspuns. Apoi mi-am dat tot singur replica: ‘Asa e, dar curajul national-taranistilor le-a permis sa-si pastreze imacularea, astfel ca, in urma Revolutiei din 1989, sa reinvie acest partid care, de la infiintare, a constituit nadejdea neamului nostru…’. Iarasi se instaura in mintea mea tacerea, o tacere nemultumita de cele rostite launtric. Pe urma: ‘Si la ce bun ca a fost reinfiintat acest partid minunat odinioara, cand l-au invadat ca lacustele comunistii, securistii, nechematii, pe cand defulatii temnitelor erau covarsiti de numarul celorlalti din sanul lor si de pe margini?’

            Se pare ca un tanar ‘reeducat’, a castigat intr-atata increderea lui Nicolski incat a primit o misiune iesita din comun: sa memoreze toate cate i le va incredinta Iuliu Maniu, dupa introducerea sa in celula acestuia, pentru a le comunica securitatii.

            Fruntasul national-taranist se afla intr-o stare jalnica, provocata, pe langa conditiile cumplite de distrugere fizica si morala ale detentiei in izolare totala, si de varsta sa inaintata.

            Colegul de celula ce i-a fost dat marelui nationalist, i-a povestit de la inceput prin ce trecuse in reeducari si l-a avertizat asupra a ce se astepta de la el. A adaugat:

            – “Sunt trimis de la Bucuresti sa va trag de limba si sa inre-gistrez in memorie tot ceea ce imi veti spune Domnia-Voastra. De aceea va rog sa-mi incredintati numai cele ce credeti D-voastra ca trebuie stiut de catre contemporani si viitorime; ca urmare a acestei optiuni sa nu aveti nimic de suferit.”

            Se pare ca tanarul – de pe timpul acela –, al carui anonimat este respectat, in memoriile sale, de Dumitru Bordeianu, continua si astazi sa tainuiasca “testamentul” oral al omului politic, ceea ce reprezinta o greseala in conditiile actuale, cand eforturile de recuperare a istoriei romanilor nu trebuie precupetite de nimeni. Un popor fara istorie este sortit pieirii. A pastra pentru tine fragmente din aceasta istorie, din orice considerente s-ar ivi necesitatea, constituie un act de indiferenta fata de neamul nostru, fata de trecutul si de perspectivele sale. (Aceasta presupunand ca nu si-a intalnit sfarsitul el insusi, prin temnite sau la ispravirea condamnarii.)

            Onestitatea ‘reeducatului’, cutremurata de ceea ce vedea ca se savarsea cu cel mai de seama om politic inca in viata al natiei noastre, se preschimba in mila si-l impinse la un act major de jertfa crestineasca. Izbutise sa-si pastreze un loc curat in suflet, unde nu lasase sa se strecoare otrava misiei lui, inculcata de tortionarii ce-l preschimbasera in turnator, si in intreaga perioada a coabitarii si-a cedat portia de paine colegului prea slabit si a slujit neputintelor acestuia.

24

 NUMELE LUI DUMNEZEU

            Intr-una dintre cele mai frumos scrise carþi de memorialistica din reeducari, “Tablitele de sapun de la Itset-Ip” (Craiova, Editura MJM, 2003), autorul, poetul Mihai Buracu, face o afirmatie parelnic strigatoare la cer: “Dumnezeul din injuratura e mai dulce ca zaharul de cartofi si roscovele copilariei”! (p.50-51).

            Cine nu cunoaste continutul scrierii, s-ar putea amagi, din acest citat, ca are de-a face cu niste amintiri din copilarie, ale unui zburdalnic care a descoperit cat de agreabil este sa incalci regulile bunei cresteri – ce te impiedica, prin gura parintilor si a parohului, sa iei in deradere cele sfinte, precum toti derbedeii cartierului… Cel ce nu ma crede ca este si aceasta una dintre bucuriile anilor imaturi va sa afle ca – tanc crescut pe langa fusta mamei si fara repros – trecand pe langa o statie bucuresteana de tramvai, in care se inghesuiau poate o suta-doua de persoane in faimosii ani ai saraciei preconizate pentru neamul sau de catre Gh. Gheorghiu-Dej, m-a ispitit pardalnica inchipuire formata de comediile cu Stan si Bran, Pat si Patason, ori Charlot si am facut un bulgare de zapada, l-am tescuit bine in pumnii mei cei mici dar pusi pe fapte mari si, cand fu gata, l-am aruncat la nimereala in multime, dornic nevoie mare sa iau seama la ce urma sa se petreaca. Rezultatul imi depasi cu mult asteptarile. Bulgarele – desi nu-mi descoperisem inca astfel de indemanari de tragator de elita – lunecase din plin, pe la spate, pe gulerul unui tanar de vreo douazeci si ceva de ani. Acesta, nici una, nici doua, zdupai peste gardul scund de beton al gradinii publice unde amplasasem bombarda pe doua picioare ce-mi semana ca doua picaturi de apa si o rupse la fuga dupa mine. Eu mancam pamantul si, simultan, eram surprins de cate injuraturi puteau zbucni printre buzele mele nepangarite inca de atari blestematii. De unde le deprinsesem, nu stiu; insa sunt si astazi constient ca-mi procura mare linistire sufletului de vanat inspaimantat sa le slobod pentru intaiasi data in viata, printre gafaieli.

            La polul opus acestei evocari se situeaza intentia d-lui Mihai Buracu, ascunsa in fraza de mai sus. Numai un ins care n-a trecut prin reeducari, cazul meu, este capabil sa faca asocieri precum precedenta  – adevarata impietate fata de suferinta umana cea mai acuta traita vreodata in Romania.

            In termenii naratorului, iata pe ce culmi ale disperarii ajunsesera cei supusi de semenii lor desfiintarii ca fiinte umane. “Duhnim a groaza de toti si de toate, de scarba pentru toti cei ce ti-au fost dragi. Icoanele din adancuri le ardem in mijlocul camerei pe un rug de impunsaturi, scrasnete si gemete infioratoare. A mai ramas ceva? Smulge-l si, sangerand, arunca-l pe jarul minciunii. Cu cat mai mare e pustiul ramas in urma, cu atat mai bine. Mamele, surorile, tarfe si ele, sunt aplaudate la scena deschisa. Invocarea sodomiei starneste hohote. (…) Ne aflam intr-un bestiarum pregatit sa dea un spectacol de gala la Judecata de Apoi spre rusinarea diavolilor cei batrani, dar si a sfintilor invechiti in mila de aproapele si facerile de bine” (idem). In termenii limbajului nostru vulgar si nemetaforizat, victimile erau supuse, sub amenintarea uciderii in bataie (mai niciodata implinita, caci bata se oprea la timp pentru a nu atinge definitiva mantuire de zile), trebuia sa nascocesti cele mai parsive inchipuiri ce presupuneau descompunerea morala a intregii tale familii, realizata mai ales prin stradania ta de a-ti satisface bestialitatea cu genitoarea si surorile proprii. Despre Maica Fecioara, despre Rastignitul pentru noi, de la inceputul evului, despre Facatorul a toate, se scorneau alte si alte metamorfozari ale iadului in cuvinte. Durerea fizica si a inimii ajungea la limita.

            Si daca, ne avertizeaza povestitorul, calaii se opreau o clipa din caznele la care-si supuneau colegii de camera si se odihneau injurandu-i de cele sfinte, “Dumnezeul din injuratura [devenea] mai dulce ca zaharul de cartofi si roscovele copilariei”! Pentru ca toate fusesera vomate printre putreziciunile imaginatiei si tavalite printre scarne atat de cumplit incat blasfemia unei simple injuraturi ramanea floare la ureche si in loc sa zgarie auzul il mangaia ca o Sfanta Pace coborata pe aripi ingeresti in pofida tortionarilor Securitatii (desi o pace scrasnita printre maselele lor), dar si colegii tai de detentie, gazi inaltati in rang dintre condamnatii insisi.

            Cum de era cu putinta asa ceva? Injuratura de Dumnezei sa fie miere si lapte pentru sufletele pe cale de a se pierde in vecia fara lumina?

            Da. Asa este. Fiindca numele lui Dumnezeu, chiar si rostit cu intentia criminala din acele bolgii, ramane Numele lui Dumnezeu si constituie cea mai binefacatoare Chemare ce unge ranile nevindecate si da puteri noi celor mai decazuti dintre suferitori.

25

 SINUCIGASII

             Rareori putere de distingere si desemnare a fortelor ce actioneaza asupra bietilor de noi, atat de sigura pe diagnostic ca a lui Mihai Buracu, in “Tablitele de sapun de la Itset-Ip” (Craiova, Editura MJM, 2003). Cele citate in continuare se refera la trairile tinerilor trecuti prin reeducari.

            “In ritualul satanic si sinucigas, nimeni din grupul nostru nu a avut parte de o moarte fizica, dar toti am fost ucisi sufleteste, ne-am dorit moartea, victime si calai de-a valma, cei mai multi stiind ca nu exista mantuire, ca suntem deja dincolo de pragul raului si al mai raului aflat in starea lui cea mai pura. Mi-as fi luat viata, dar imi dau seama acum ca nu tortionarii, ci Dumnezeu m-a impiedicat sa comit pacatul capital si aceasta pentru a depune si eu marturie pentru chinurile indurate in infernul concentrationar comunist strabatut in anii tineretii. Multi dintre cei torturati, dupa ce s-au lepadat de Dumnezeu si apoi s-au lepadat si de satana, nu s-au mai lepadat decat de ei insisi, murind cu destinul de martir implinit, alaturi de semnatarii pactului facut cu necuratul la trecerea puntii dintre taramuri” (p.8-9).

            Grupul din care facea parte reprezinta un palc de elevi socotiti vrednici de reeducare inca din temnita de la Targsor, unde au respins eforturile administratiei de a-i face sa colaboreze cu obedienta. Au fost mutati la Pitesti, sa incapa pe mainile lui Eugen Turcanu.

            Rezultatul tratamentului aplicat de acesta ‘indaratniciei’ lor intru credinta in Dumnezeu si neam i-a condus la dorinta ardenta a mortii, echivalenta sinuciderii faptice. Dar sinuciderea nu era cu putinta. Conducerea temnitei, sub indrumarea ‘specialistului’ in torturi numit, a luat toate masurile de rigoare pentru a se evita ‘scaparea’ din pumnii si stransoarea reeducatorilor si, mai mult decat atat, colegii de camera, simultan calai, te supravegheau zi si noapte impiedicandu-ti luarea vietii.

            Cel putin asa isi inchipuiau ei ca puteau actiona: sa nu te lase a-ti face seama! Niciodata ateii nu au sesizat ca Domnul lucra prin ei si nu vor surprinde nici pe viitor acest fapt. Nu-si dau socotinta de asta pentru ca sunt orbi in treburile misticii. Orbi cu desavarsire. Ei n-au inteles ca sub regimul lor comunist, al necredinciosilor, s-au refacut cele mai multe biserici si cu osebire manastiri ce duceau lipsa ingrijirii cu un veac inainte chiar. Ca bugetul necredintei asigura salariul preotilor si al monahilor pana in cele mai departate si imbeznate sihle. Ca altarele aveau dreptul la vin curat si ca lacasurile cultice, vanate de agitatorii de partid, erau mai cautate de bautorii de cer decat in timpurile de odinioara, cand prea putini le luau in seama.

            La fel, voia Creatorului, la Pitesti, o pazeau reeducatorii: sa nu-ti iei viata! Dupa cum spune Mihai Buracu, pentru ca mai era scris in ceruri un mucenic, mai era asteptat un marturisitor… Pe aceia care nu mai puteau suferi, Dumnezeu ii chema la stapanirea de sine. Iar daca aceasta nu mai avea cum apare, ii chema la ascultarea stapanirii de sine prin calai, pentru ca porunca Lui sa nu fie zadarnicita.

26

DUMINICA FLORIILOR

            “Se fac pregatiri pentru savarsirea unor ritualuri satanice. Se impart rolurile si sunt fericit ca am fost ales pentru a fi asinul din Duminica Floriilor, purtator al celui jertfit pe cruce. Nici nu se putea o pedeapsa mai usoara. Sunt fericit, pentru prima oara fericit dupa cele doua luni de la Pitesti si dupa cei doi ani de temnita. Voi purta pe sale trupul celui care va fi rastignit Vineri. Este fericirea suprema de a nu fi decat o simpla asina purtatoare de Rege al Iudeilor, harazit crucii si supliciilor ei. Domnul este cu mine. Binecuvantat fie numele Lui.

            “Am fost sortit sa fiu asinul pe care in Duminica Floriilor din 1964, Iisus Pitesteanul a intrat calare in Ierusalimul din Camera 4 Spital. Am luat astfel parte, in patru labe, la un desmat si o orgie scarbavnica, la o litughisire neagra in care sobolanii au chitait osanale in cinstea mai marelui lor, proslavindu-i pofta de sange si de suflete tinere, nevinovate. Nu mai stiu daca, ingenunchiat fiind pentru a fi asinul Domnului, am sarutat falusul de sapun de la gatul sacerdotului dement, dar stiu ca am sters cu palmele si genunchii balele scuipate pe chipul si inaintea celui pregatit pentru jertfa. N-au lipsit nici spinii adusi de gardieni, nici batele care au inlocuit ramurile inverzite de salcie si n-a lipsit nici judecata lui Pontiu Pillat din Pitesti, care l-a osandit in batjocura pe hardaul cu excremente. Si toate acestea pe fondul injuraturilor si cantecelor obscene. Cu scarba mare s-a urlat “Sa se rastigneasca!” Fiecare ne-am dorit insa propria rastignire, intrarea in nefiinta cu orice pret, chiar acela, suprem, de pierdere a mantuirii sufletului” (Mihai Buracu, “Tablitele de sapun de la Itset-Ip”, Craiova, Editura MJM, 2003, p.51-52).

            Pana si aceasta liturghie inversata, aceasta imitare pe dos a intamplarilor sfinte, aceasta cercare de jignire a celor mai dragi si calde agatari ale sufletului de invatatura despre Hristos si despre nasterea unei civilizatii, civilizatia noastra, civilizatia iubirii de semen si a iertarii vrajmasilor nostri, pana si ea, in cele din urma, nu este altceva decat o readucere in constiinta a jertfei lui Hristos pentru omenire, deci nu este altceva decat o Chemare a lui Dumnezeu. Ateii, dupa cum am atras atentia plecand de la un alt text semnat de Mihai Buracu, au fost totdeauna orbi la insinuarea celor sfinte, peste voia lor, in cele mai marunte gesturi ale lor, nascocite tocmai intru distrugerea credintei. Si, pentru ca puterea lui Dumnezeu sa nu fie in nici un fel umbrita, asa vor ramane lucrurile pana in veac. Repet: ateii vor slugari la curtile Domnului, oricare le-ar fi biata credinta.

            Cum am spus? Am vorbit oare despre ‘credinta’ ateilor? Sunt constient de ce anume am rostit?!

            Sunt foarte constient. Deoarece, alaturi de sensul religios al legaturii cu Dumnezeu, credinta mai are un inteles, printre altele. Anume: stiinta sovaitoare, neintemeiata pe argumente si logica, va sa zica: ‘nestiinta’ ce ia chip amagitor al unei cunoasteri. Aceasta este credinta ateilor! Daca ei ar protesta ca se bizuie pe argumentele oamenilor lor de stiinta, le voi replica: ‘Voi nu ati verificat cu experimente proprii cele afirmate de catre acesti oameni de stiinta. De cele mai multe ori nici macar nu le-ati citit opera, pentru a sti cu exactitate unde va plasati in raport de ea. In cel mai bun caz, ati cercetat oglindiri ale gandirii lor, tiparite de catre alti cititori, in probitatea carora credeti (atentie: alta palpaire a credintei!…). Nu sunteti pregatiti sa repetati vadiri chimice, fizice, astronomice, biologice, facute de altii. Ati aflat despre ele din manualele scolare redactate de catre diversi insi care nu au reluat experientele trecutului, ci au citit ei insisi in cursurile profesorilor lor despre probarea inexistentei lui Dumnezeu, ca pe urma sa astearna pe hartie impresiile culese din acele lecturi si sa le dea drept bune.

            Nu aceasta este credinta? Il crezi pe profesor, il crezi pe omul de stiinta, il crezi pe propagandist (in cazul regimului comunist) si niciodata nu ajungi la adevar prin mijloace proprii; in schimb, te inchini la ceea ce iti vand ei drept adevar imuabil….

            – ‘Dar ce, tu poti ajunge la adevar prin mijloace proprii?’, m-ar putea intreba unul dintre ateii cu care ma cert. – ‘Desigur’, i-as raspunde. – ‘Cum asta?’, ar hohoti dispretuitor. – ‘Simplu: unul dintre mijloacele mele de cunoastere este tocmai credinta infirmata de stupiditatea ta. Cine leapada credinta, isi stirbeste sansa de a cunoaste. Pentru ca ea constituie summumul cunoasterii.’ – ‘Prostii! Cum sa constituie credinta un mijloc de cunoastere?! Ea reprezinta opiumul cu care sunt inselate masele de catre clasele asupritoare…’ cum suna lozinca marxista. – ‘Fara credinta’, ar veni raspunsul meu simplu ca viata, ‘n-am putea trai dincolo de cea mai frageda copilarie. Crezand ca mama ne vrea binele, o ascultam si nu punem mana pe usa incinsa a sobei; mancam tot ce ne da, crezand ca nu ne va dauna, ca nu ne va otravi; ne imbracam calduros cand ne pregatim sa alergam la sanius; ne ducem la scoala sa invatam carte; ne ferim de tovarasiile rele; si asa mai departe. Iar daca nu credem in mama si nu facem toate acestea, ne invata viata ca necredinta se plateste. Ce parere ai?!’ – ‘Inteleg; cat timp n-am iesit din copilarie, ai dreptate… Insa, cand mi se dezvolta mintea, e o rusine sa mai admit a faptui in temeiul credintei!’ – ‘Vrei sa spui ca, ajuns la anii scolarizarii, nu mai ai nevoie de credinta, da?’ – ‘Intocmai!’ – ‘Pai, despre ce am vorbit adineaori? Nu despre credinta in profesori si manuale neverificate de tine, necesara progresului tau pe calea… ateismului? Quod erat demonstrandum!’ – ‘In timpul scolii tot copil esti, insa mai tarziu, la maturitate…’, se incapataneaza replicantul meu necredincios. – ‘La maturitate?! Daca n-ai crede ca sotia te iubeste, te respecta, te urmeaza in toate, nu alearga ca o usernica, prin casele prietenilor tai, nu ti-arunca banii in buzunarele ibovnicilor, sa petreaca din truda ta, unde ai ajunge? Ai mai putea munci, te-ai mai putea bucura de viata? Ai mai putea privi, de atatea dezamagiri, soarele-n fata? Fara credinta, n-ai putea scurma neantul dupa bani. Ba nici macar n-ai putea respira (pentru ca si pentru aceasta trebuie sa crezi ca nu esti otravit de emanatiile civilizatiei antiumane in care traim, adica sa ai increderea ca Dumnezeu te va apara, chiar daca nu crezi in Dumnezeu… nici in interventia Lui in traiul nostru…).’ Am tacut. Apoi: ‘Ce sa mai vorbim? Ateii traiesc intr-o ignoranta prosteasca fara margini. Am pierdut destul timp. Daca nici aceste argumente nu-ti dau de gandit, macar fii consecvent ateismului: traieste impotriva tuturor regulilor civilizatiei noastre. La capat de drum ce crezi ca te pandeste?’ Cum n-are raspuns, deoarece ateii n-au cum avea raspuns, adaug fara a-i mai astepta replica: ‘Nu stii? Sa-ti spun tot eu. Te pandeste sinuciderea, deoarece existi, nu din voia lui Dumnezeu, socoti, nici dintr-a ta, ci dintr-a nu stii cui, intr-o lume fara sens, nici temelie, pe unde iti dai seama ca nu merita sa continui a bantui!’

            Mai are rost sa insist ca atunci cand Turcanu si acolitii sai isi bateau joc de Iisus, in ‘comediodrame’ ca cele de la inceputul acestui text, ei nu faceau decat sa confirme ca Dumnezeu se afla printre ei. Si tot Dumnezeu ii chema pe cei chinuiti de ei sa ii aduca si pe calea aceea cumplita prinosul dragostei lor.

27

 GLASUL IUBIRII

            Ma aflam intr-o sala de conferinte aglomerata, din Pitesti, orasul ororilor reeducarii. Un simpozion ai caror invitati eram evoca, in lacrimi, acel trecut ramas cascat – prapastie fara fund.

            Un nou vorbitor aduse in sala, pe calea magiei literare, aburul iubirii sale de o viata. Se numea: Mihai Buracu. Ascultandu-l, mi-am spus: ‘Iata ca exista la nesfarsit materie pentru analiza ‘Chemarii lui Dumnezeu in temnitele comuniste’. Trebuie sa continui a scrie pe aceasta tema [publicasem un prim volum cu titlul de mai sus], sa nu las nebagate in seama aceste aparitii fulgurante ale dumnezeirii indaratul gratiilor, aparitii ce ne-au intarit, ne-au indrumat, ne-au salvat vietile si sufletele din iadurile pamantesti…’. Cele auzite la difuzor sunau precum urmeaza:

            “Prin zidul de gemete si urletele tortionarilor patrund de afara pe fereastra larg deschisa strigatele vesele ale unor copii care se joaca pe un tapsan din apropierea inchisorii. In raiul de afara rasuna deodata o voce de copil, glasul unei fetite: “Mihai!… Mihai!…” Pe neasteptate se deschid portile unei alte lumi si vin catre mine rugaciunile copilariei si imnurile dragostei neimplinite.

            “Trece prin hoitul meu inca viu, venind de nu stiu unde, o voce nemaiauzita, infiorata, mangaietoare, dictandu-mi versurile unei poezii, spusa de la inceput si pana la sfarsit fara nici o ezitare, o poezie pe care nu am gandit-o, dar care s-a revarsat in mine ca un balsam dumnezeiesc:

“Cine ma striga: – “Mihai!…” si imi bate

La portile inimii mari si-ntristate;

De-mi farmec auzul cu strigatul ei?”

 – “Sunt eu, prea iubite, ti-aduc ghiocei,

Ti-aduc primavara si dorul sa vii.

Sunt Pastile azi, iar tu intarzii

Sunt trista, cu noaptea, te-astept in veghere.

Grabeste e timpul sa mergi la-Nviere!”

– “Ce stranie jale chemarea-ti mi-aduce.

Nu-i timpul, iubito, sunt inca pe cruce.

Ia-ti dorul de mana si pleaca-ndarat,

Caci scris este ceasul cand am sa m-arat

Cu rani inca vii la maini si picioare.

Sa-ti spun: – Pune mana si vezi de mai doare,

Dar razi fericita, desi-s sangerat,

Caci scris e ca astazi din morti m-am sculat!”

            Poezia a trecut prin mine, de parca ar fi fost zamislita de mult, invatata pe de rost si imprimata definitiv pe banda magnetica a memoriei, desi nu ma gandisem niciodata la ea si nici starea in care ma aflam nu era favorabila inspiratiei poetice. Totusi ea a venit, m-a cutremurat si mi-a dat speranta revenirii, candva, dupa Invierea din morti, langa fiinta iubita. Dictata de un autor necunoscut, poezia a avut totusi un destinatar: Marga, fata pe care o iubeam si care m-a asteptat timp de cinci ani, devenindu-mi sotie dupa iesirea din captivitate.”

            Cheia enigmei din acele clipe providentiale ale victimei reeducarilor nu am gasit-o nici astazi, dupa, cred, doi ani de la primul contact cu aceste versuri.

            Nu este intaiasi data cand mi se impartaseste faptul ca un necunoscut invizibil si neasteptat, mai curand: un necunoscut imposibil, a comunicat o poezie prin mijlocirea unui ins supus torturii, inscriind-o in memoria acestuia de parca ar fi fost cunoscuta de demult. In cartea: “Sange pe raul Doamnei. Pana cand atata suferinta?” tratand despre rezistenta in munti a celor adunati in jurul fratilor Arnautoiu, am pomenit despre vizualizarea unei maini ce a scris in aerul celulei o poezie perceputa de catre o tanara insarcinata, fiica a preotului Constantinescu, care nu scrisese in viata ei un vers cum, spre deosebire de dumneaei, este cazul lui Mihai Buracu, poet dinainte de arestare. Daca in doua randuri fenomenul a avut loc, sunt singur ca el s-a mai ivit si in alte situatii care, din pacate, nu mi-au ajuns inca la cunostinta.

            Am preluat ideea unui autor necunoscut din ultimul paragraf citat de mine anterior din “Tablitele de sapun de la Itset-Ip” (Craiova, MJM, 2003, p.53-54), care idee ascunde o intrebare neprecizata: cine este acel autor? Un prim raspuns nu explica nimic: autorul cautat se numeste: subconstientul.

            Daca am ajuns la aceasta notiune, cercetam ce e subconstientul. Vom constata ca nu avem datele ce sa ne lamureasca actul creerii subconstiente a unei poezii cu ritm si rima, impartita in strofe, cu unitate ideatica si un mesaj nu numai percutant din punctul de vedere al sensibilitatii, ci si deosebit de clar. Iar in acesta, personal, eu citesc, dupa interesul investigatiei mele, o Chemare a lui Dumnezeu.

            Un al doilea raspuns (pentru mine, in mod special, el vine ca de la sine) este: autorul e Dumnezeu, raspuns ce se acorda cu concluzia mea. Dumnezeu ni se adreseaza in chip figurat, adoptand o persoana sau alta ca masca, pentru ca ar fi foarte periculos pentru sanatatea noastra psihica si, in consecinta, pentru mantuirea noastra, sa ni se arate sau sa ne vorbeasca de-a dreptul, noi nefiind pregatiti sa-L vedem, sa stam de vorba cu El, printr-o indelungata si aspra asceza si curatire prin rugaciune, cum nici Moise nu a fost pregatit pentru intalnirea cu necunoscutul de pe munte. Totusi, aici se vadeste o crapatura in poarta ce ne desparte de Ceruri, ingaduind o infirmare partiala a afirmatiei precedente. Conditiile speciale ale victimei reeducarilor sau ale anchetelor, cum era aceea prin care trecuse conlocutoarea mea, fiica a parintelui Constantinescu, ori Mihai Buracu, autorul adoptiv al versurilor de Pasti, pot fi echivalate, intr-o sfera din care lipseste optiunea pentru asceza, cu asceza impusa de anchetatorii calai. Ne multumeste asta? O asceza impusa da oare aceleasi roade ca una aleasa? Probabil ca da, daca cel supus ei o accepta in spirit crestin, ca venind de la Dumnezeu si nu de la ticalosii ce te chinuie, si o insoteste de toate caracteristicile exterioare ale ascezei autentice, dintre care cea mai de seama este rugaciunea neincetata.

            Asadar, socotesc ca am intalnit in memoriile din temnita ale lui Mihai Buracu o noua Chemare a lui Dumnezeu, una foarte personala, o Chemare la Invierea din moartea fizica si sufleteasca in care se lasa sa alunece victima de la Pitesti, o Chemare la iubirea – cale catre Inviere, o Chemare la nadejdea Invierii din morti, adica a iesirii in libertate si, finalmente, o Chemare la Credinta, iara si iara.

28

 SA NU DEMITI DE LA ROSTURILE TALE

            Este emotionanta remarca lui Gheorghe Jijie, cu care debuteaza capitolul “Ecouri si marturii” din bogata sa monografie “George Manu” , publicata de Fundatia purtand numele universitarului cazut victima a ‘tuberculozei de Aiud’. Am folosit acest termen in nadejdea ca un tanar licentiat in medicina va pleca de la nascocirea mea obraznica pentru a studia intr-o teza de doctorat manifestarile si, eventual, vindecarile ‘miraculoase’ ale acestei boli necrutatoare in bolgiile Aiudului si ale celorlalte temnite comuniste. Fraza la care ma refeream este: “lumina pe care Dumnezeu a pus-o in mintea lui George Manu a radiat in toate directiile, cat timp a vietuit, s-a propagat reflectandu-se din oglinda in oglinda umana si apoi a ramas impietrita sub forma unei icoane sfinte in adancul fiecaruia din cei care l-au cunoscut” (p.321).

            Pentru cititorii care nu au stire despre acest aspect al existentei celui care a fost elevul d-nei Curie, sub indrumarea careia si-a sustinut teza: “Recherches sur l’absorption des rayons á” si, la polul opus al existentei, a fost comandant interimar al Miscarii Legionare (1943), conferentiarul universitar George Manu a condus o adevarata scoala in penitenciarul Aiud. Pentru aceasta pricina, acelasi Gheoghe Jijie a gasit o inspirata desemnare a sa prin sintagma: “Rectorul Universitatii Aiud”.

            In ce masura merita George Manu un titlu universitar de maxima insemnatate, precum cel citat? Stiinta sa neegalata de nimeni dintre condamnati l-a desemnat ca emitatorul unic al tuturor tablitelor de sapun, talpilor de bocanc (pentru cei din aceeasi celula), sparturilor de geam, ce circulau din om in om, din celula in celula, de la un etaj la celalalt, raspandind lectii de limbi moderne (franceza, engleza, germana), insotite de lamuririle gramaticale, de vocabularele cuvenite, de exercitiile potrivite. Dictionare complete dintr-o limba intr-alta, tratate de istorie, geografie, fizica, istorie literara, desigur la un nivel astfel chibzuit din punct de vedere pedagogic incat sa poata folosi si colegii de detentie cu o pregatire mai putin sigura si complexa cunostintele puse de el in circulatie. Cat timp a trait George Manu, de toate acestea s-au bucurat toti contemporanii sai de la Aiud.

            Alaturi de mijloacele expuse mai sus pentru raspandirea invataturii, s-a folosit intens si batutul in perete sau in tevile caloriferelor, in ritmul alfabetului Morse. Atunci cand urmarirea la care-i supuneau caraliii pe condamnati a intrecut masura si se parea ca nu le mai ramanea acestora nici o sansa de a mai folosi inaltele cunostinte ale profesorului devenite mana cereasca pentru ei, George Manu inventa un sistem de comunicare nou si imbatabil, pentru a nu se intrerupe ‘cursurile Universitatii’ sale. Este vorba despre transpunerea alfabetului Morse in noduri facute pe fire de ata smulse din obiele sau saltele: un nod = un punct, iar doua noduri geminate = o linie. Ata facuta tibisir era lasata sa cada la usa colegilor, la baie, la closet s.a.m.d. Acestia, culegand-o, o ‘citeau’ nu nesat si studiau cele inscrise pe nodurile ei…!

            O atare viata, inchinata exclusiv celorlalti, fu incununata, prin voia de sus, de o exemplara renuntare la ultimul bine ce i se putea face: medicamentele, antibioticele recent intrate in tara, singurele in stare sa combata tbc-ul ce-l macina. Craciun, comandantul Aiudului, i-a propus sa-i dea streptomicina in schimbul abjurarii crezului sau politic. George Manu socoti ca pretul sufletului sau era mult mai mare decat sanatatea sa trupeasca. Astfel, cand se pregatea sa-si dea ingerilor acest suflet pazit cu ultima suflare, ceru colegului arhitect Goga: “Spune tuturor ca nu am acceptat nici cel mai mic compromis” (p.432).

            Gheorghe Jijie reia spusele unui martor al repauzarii profesorului. Ele suna ca o pagina de “Pateric”:

            “Se stingea in fiecare clipa. Numai ochii ii mai ardeau ca doua luminite si pieptul i se zbatea dureros. Transpiratia mortii ii scosese broboane pe frunte si pe pieptul care ii era dezvelit. Deodata, tintindu-si privirea in tavan, a zis cu o voce de nerecunoscut:

            – Iertati-ma, fratilor. Dati-mi voie sa oftez o data.

            Profesorul Manu a oftat adanc. Parca acest oftat se asemana cu un alt geamat, pe care Fiul Omului l-a avut pe Cruce, cand suferintele au atins paroxismul. Apoi s-a zvarcolit intr-un spasm scurt, chinuitor, fata i s-a crispat si din pragul mortii a mai avut luciditatea de a mai spune cateva cuvinte pe care nu le voi putea uita niciodata:

            – Fiti credinciosi idealurilor voastre si ramaneti demni.

            A mai spus cateva cuvinte pe care noi, care eram langa el, in alte paturi de suferinta, nu le-am inteles. Dupa un timp, trupul lui a inceput sa se raceasca si pe fata lui s-a inaltat, din strafundurile fiintei lui, din nou, seninatatea, doar in coltul buzelor si sub unghiul pleoapelor s-au adancit cateva cute subtiri si negre de durere” (p.368-369).

29

 CHEMAREA LA VIATA

            Naratorul, Puiu Nastase (“Temerarii”, Editura Metafora, 2004), evoca perioada cumplita a reeducarilor suferite. Starea de spirit, in acele conditii, friza permanent gandul sinuciderii (vezi a treia propozitie de mai jos, aceea neispravita).

            “Asteptam zorile cu resemnare. Si ma rugam fie sa fiu omorat in bataie, fie… Nu indrazneam sa ma gandesc la a doua solutie. (…) Eram resemnat dar zdrobit sufleteste si asteptam reinceperea bataii. Priveam la figurile celor din jur; nici o raza de cer pe ele” Cititorul a inregistrat aceasta secatuire a izvoarelor sacrului in acea camera si in acea dimineata ostenita de existenta. “Figuri obosite, deprimate, intunecate si cateva luminate parca de o bucurie satanica; bucuria de a avea puterea de a chinui pe altii, dupa ce ei insisi fusesera chinuiti” (p.236-237).

            Desi inca naratorul se abtinea de a gandi la provocarea propriei morti, felul in care evoluau lucrurile intr-acolo l-ar fi condus. Dar Dumnezeu nu voia sa se infaptuiasca un atare pacat.

            Drept pentru care, usa celulei fu deschisa si gardianul striga o suma de detinuti dupa o lista pregatita dinainte. Ajunsera in cabinetul medical, unde fura datori sa se dezbrace pentru un control general. Starea memorialistului era foarte grava: nici macar nu putu sa-si scoata singur hainele. Dupa ce-i privi sangele inchegat pe corp si vanataile, medicul ii spuse: “Nu poti merge la lucru in halul acesta! Esti respins!” Disperat de faptul ca ramanea in continuare la dispozitia batausilor a caror victima fusese si pana atunci, detinutul respins cazu in genunchi si se adresa reprezentantului administratiei cu termenii: “Domnule doctor, trimiteti-ma la lucru. Daca ma trimiteti indarat voi fi ucis si ma veti avea pe constiinta. Va implor, va implor!” Tonul, curajul de a dezvalui cele petrecute in reeducari, implorarea, atat de rara in discursul penitenciarelor si apelul la constiinta, schimbara decizia medicului si il inscrise pentru a pleca si el. Acestea sa-l fi influentat pe doctor in scurta sa deliberare cu sine insusi sau Dumnezeu se folosise de buzele sale pentru a-l chema pe Grigore Nastase iarasi in sanul crestinatatii, din care fusese ispitit sa se smulga?

            Dupa incheierea formalitatilor, povestitorul a fost condus, dimpreuna cu ceilalti desemnati sa plece la munca, intr-o alta camera. De aici se vedea o biserica din Gherla.

            Fericit de cele ce se petreceau cu el, se interesa ce data era.

            “‘27 octombrie’, mi se raspunde. Si atunci deodata se face parca lumina in sufletul meu. 27 octombrie, ziua Sfantului DIMITRIE BASARABOV, patronul Bucurestilor, in Biserica Ortodoxa. (…) Pe ziua de 26 Octombrie (Sfantul mare martir si patron al Cruciatilor: Sfantul Dimitrie Thesaloniceanul), moastele Sf. Dimitrie Basarabov (fiindca trupul lui a ramas incoruptibil) sunt scoase in curtea Patriarhiei si tot crestinul bucurestean merge sa se inchine Sfantului, sa-i sarute mana si sa-i aprinda o lumanare” (p.238). Mari rugatoare pe langa Sfantul Dimitrie Basarabov erau mama si bunica naratorului. De aceea socoteste el ca a meritat interventia Proniei pentru a fi scos din flacarile torturilor si aceasta re-Chemare la nadejdea crestina.

 30

 UN SEMN DE SUS IGNORAT

             La destul timp dupa liberare, la capatul primei condamnari, Petre Grigore Nastase (“Temerarii”, Editura Metafora, 2004) reincepu a fi bantuit de turnatorii anume trimisi sa-l provoace pentru a-l denunta in vederea unei noi arestari. Dintre acestia, unul deosebit de periculos pentru el, deoarece fusesera colegi inca din perioada cursurilor primare, apoi, la vremea cuvenita, impartisera suferinta la Jilava, deci se zidise in sufletul naratorului o mare incredere in camaraderia celuilalt, ca a unui ins bine cunoscut, verificat. Ambii trecusera prin reeducari, memorialistul izbutind sa scape printr-un gest aproape nebunesc, dar mantuitor, pe cand Paul Caravia, dupa cum se numea al doilea, cazuse, dupa torturi cumplite, devenind chiar sef de camera, deci conducator al tortionarilor acolo. Mai mult, adoptase gandirea atee.

            Fara sa tina seama de avertismentele primite cu privire la fostul sau amic din copilarie, Grigore Nastase, intr-un elan firesc de a vrea sa-l ajute a reveni la simtamintele datorate in raportul cu Dumnezeu, in loc de a-l evita, i-a cautat prezenta, manat de “o mila nespusa”. S-a straduit sa-l convinga a reveni asupra determinarii sale de a nega dumnezeirea, sa-i redeschida ochii, dar se izbea de o hotarare de piatra. Isi culegea argumentele din teologii rusi vietuind la Paris (imi amintesc ca mi-a povestit candva), iar celalalt replica apeland la citate din ‘clasicii marxism-leninismului’. Descoperirea manuscriselor de la Qumran ii dadu apa la moara reeducatului pentru a sustine ca Hristos nici macar nu avusese o existenta istorica.

            “Imi amintesc ca la o ultima intalnire, cand Paul a venit la mine si a intrat in camera, un fior puternic mi-a trecut prin sira spinarii, inexplicabil si nicicand simtit inainte sau dupa aceea.” Neobisnuita senzatie, aproape imateriala, se impuse constiintei si, conform elanului starnit de ea in chip inconstient, Grigore Nastase avu o reactie nu atat gandita cat datorata unei presimtiri. “Aproape fara sa vreau, i-am spus:

            – ‘Paule, tot ce vom vorbi, aici sa ramana numai intre noi! Imi promiti, nu-i asa?’

            – ‘O, desigur’ (…)

            Si ne-am despartit, fiind convins ca este irecuperabil. Ceva era rupt in el si chiar figura lui parea ca luase asemanarea lui Iuda.”

            Desigur ca povestitorul nu avea de unde sa cunoasca figura vanzatorului lui Iisus, pentru a putea sa o recunoasca in trasaturile contemporane lui. Este vorba numai despre o intuitie. Dar nu una oarecare. Cunoscutii lui Caravia isi amintesc vointa dura de putere inscrisa in desenul falcilor lui, mai ales a celei inferioare, bine captusita cu o muschiulatura neevidenta dar lizibila in incordarea ei permanenta, dupa cum retin privirile sale metalice, aspru iscoditoare, lipite de chipurile din jur pentru a patrunde in adancul lor asa cum lipitorile se agata cu ventuzele de pielea lipsita de aparare, inconstienta ca urmeaza sa i se suga viata. Mustata deasa si cazuta pe oala sta imprejmuita pe obraji, barbie, gat, de peri ce pareau totdeauna nerasi, atat de artagos ieseau la lumina din radacinile grosolane. Rasul lui, ce se voia antrenant, dar din care zbucneau colti pietrosi, cinici, plini de rautate, nu poate fi uitat cu una, cu doua de catre cursantii reciclarilor editoriale, provocati de el prin grave atacuri anticomuniste, atat de grave incat toti amuteau, coborandu-si cuminti privirile in caiete si lasandu-l pe lector sa astepte macar o reactie de soiul si pe masura ispitelor sale, dar, mai intelepti decat Grigore Nastase, nu se lasa nimeni ‘corupt’ si continuau a tace chitic, simtind panda omului de la catedra. Din intreaga-i faptura respira o incredere in sine oarba si o putere hipnotica asupra semenilor, astfel incat fara a-l cunoaste, dupa cum nu stiam nimic din trecutul sau, dupa cateva incruciseri ale drumurilor noastre pe strada, m-am pomenit salutandu-l cu sfiala, ceea ce am continuat intermitent a face si dupa ce mi-am dat seama ca, de fapt, nici vorba sa fi fost prezentati unul celuilalt vreundeva si ca nici nu frecventam aceleasi medii. Atat de impresionanta ii era personalitatea! Infatisarea sa oscila intre aceea a unui sef de cadre intelectualizat si a unui stahanovist ciocanar, a unui bandit nestapanit si a unui dictator ale carui forte nu depaseau limitele unui birou nenorocit si marunt dintr-o suburbie necunoscuta, duhnind a usturoi si sudoare.

            Ca urmare a fagaduintei tradatorului, dupa cum specifica (era sa zic: cu umor) naratorul,  pe 28 octombrie 1959, de “Sfintii Apostoli Simeon si Iuda Tadeul in calendarul Bisericii Catolice, sfintii mucenici Ferentie si Neonila si cuviosul Firmilian, in sinaxarul ortodox” (p.317; ma-ntreb de ce “sfintii” catolici merita initiala majuscula pe cand cei ortodocsi nu) a fost arestat.

            In camera de ancheta, dupa vreo luna, fu adus acelasi Paul Caravia. Trecu in revista intreaga lor copilarie si adolescenta comuna, punandu-si personalitatea in paralel cu cea a anchetatului, ‘legionar inrait’, dupa cum dovedea, pe cand el, in urma ruperii a doua dintre coastele sale in reeducari, avusese revelatia umanismului comunist. Nu uita sa reia in fata securistului si dialogul ultim al lor, cand victima il rugase sa pastreze discretia asupra convorbirilor purtate impreuna.

            Chemarea lui Dumnezeu se facuse simtita la timpul potrivit prin acel “fior puternic [care…] i-a trecut prin sira spinarii, inexplicabil si nicicand simtit inainte sau dupa aceea.” Din pacate nu suntem totdeauna pregatiti sa-i dam ascultare desi, daca nu o facem, Dumnezeu lasa lucrurile sa evolueze dupa vointa noastra nestiutoare si dupa slabiciunea mintii noastre. In cazul de fata, Grigore Nastase a crezut ca avea chemarea de a-l reintegra pe Caravia in randurile credinciosilor. Cu toate ca fusese avertizat asupra mutilarii personalitatii aceluia, persevera in credinta ca avea puterea sa-l readuca pe fagasul cel drept. Dumnezeu i-a trimis semnul pe care numai el il putea recunoaste si n-a voit sa tina seama de acela. E vorba despre o neascultare datorata orbirii adusa de mandrie. O neascultare platita cu o noua condamnare.

31

CHEMAREA PRIN VIS

            Grigore Nastase (Petre Gregory C. Anastasis (Puiu Nastase)) aflat in penitenciarul Pitesti intr-un grup de prieteni, este confidentul unuia dintre ei in privinta unui vis al lui, “un cosmar (…) in care ii aparuse Iisus palid si insangerat, reprosandu-i ca si el, Niculita Suciu, va fi unul din aceia care il vor sacrifica din nou pe Golgota secolului douazeci. Visul a fost asa de puternic incat sibianul s-a sculat plangand si strigand cu o voce disperata: ‘Nu, Doamne, nu!’” (“Temerarii”, Constanta, Editura Metafora, 2004, p.205).

            Reeducarea incepuse in alte camere. Nu este limpede din context in ce masura colocatarii cu autorul devenisera constienti de spaimele si suferintele abatute asupra a numerosi dintre ceilalti detinuti ai inchisorii. Cert este ca nu peste mult timp si ei vor cunoaste destinul obstesc al studentului roman in acea perioada in locasul diavolilor numit. Autorul nu este explicit nici asupra modului cum a suportat Niculita Suciu valul de ura ce urma sa se napusteasca si asupra sa. Oare visul s-a adeverit? A devenit si el tortionarul colegilor sai si blasfemiatorul lui Iisus? Mai mult ca sigur ca da, deoarece nimeni nu scapa de aceste injosiri odioase.

            Daca nu in sensul literal, este sigur ca visul a vestit visatorului si intimilor carora li l-a povestit apropierea vertiginoasa a slugilor lui Antihrist si de manunchiul lor, astfel incat cosmarul lui Niculita Suciu s-a preschimbat intr-un avertisment; nu numai intr-un repros, dar si intr-o Chemare, pentru toti cei care au fost martorii relatarii lui. O Chemare la pregatirea sufleteasca, la o impacare cu Dumnezeu inainte de ruperea oricarei punti catre El, o Chemare la incordarea puterilor sufletesti pentru a te opune Raului ce avea sa potopeasca si asupra ta, o Chemare la regasirea lui Dumnezeu inainte de indepartarea de El la distante spirituale incomensurabile.

            In aceeasi carte, un alt vis constituie dovada mult mai evidenta a Chemarii, ba este Chemarea in sine. Cel care a avut visul se numea Virgil Mosoiu si era cumnatul lui Petre Pandrea.

            Virgil Mosoiu “avea o credinta puternica in Dumnezeu si, pe mosia lui din judetul Buzau, voia sa zideasca un schit inchinat Sfintei Cuvioase Parascheva, pentru care avea o veneratie deosebita. Mi-a povestit ca, la Canalul Dunare-Marea Neagra, unde si el fusese ca detinut, capatase o rana la un picior, care se infectase si, cu toate ingrijirile date, nu se vindecase, ci continua sa supureze si sa-l doara. (…)

            “Intr-o seara, dupa ce se rugase mai mult ca de obicei, dupa ce a adormit, a avut un vis.

            “Se facea ca intrase intr-o biserica frumoasa, unde cazuse in genunchi cufundat in rugaciune, cu ochii inchisi, cand, deodata, simte ca o persoana se apropie si se opreste langa el. Ridica ochii si vede o tanara fecioara, de o frumusete cereasca, care se uita bland la el si ii spune “Te-ai vindecat”, inainte de a disparea. Cand s-a trezit si s-a uitat la picior a vazut ca rana se inchisese. A pipait locul si nu a mai simtit nici o durere. Se vindecase intr-adevar.

            “ “A fost Sfanta Parascheva”, mi-a spus si cuvintele lui exprimau o credinta desavarsita” (idem, p.380-381).

            Dumnezeu, prin mijlocirea acestei metaforizari, il chemase (il desteptase fara a-l trezi) pe visator. Chipul Cuvioasei (sau Ea insasi; de ce nu?) folosise atat pentru atragerea atentiei asupra tamaduirii miraculoase savarsita intr-o clipita, dupa o asteptare chinuitoare de luni de zile, dar si pentru a chema la intarirea credintei, a iubirii cu care visatorul se indatorase cu acel prilej fata de iubirea Domnului. Mai mult, este o Chemare la vadirea si marturisirea in fata tuturora a puterii Facatorului nostru, stapan peste trupurile noastre dupa cum este stapanul inimilor noastre.

            Din cele de mai sus, vom retine ca o Chemare a lui Dumnezeu poate fi si indirecta, poate insoti din umbra o alta menire directa a visului, poate permea orice inteles, dupa cum pare a se confunda cu toata Creatia pe care, de fapt, o conduce.

32

O ALTA CHEMARE PRIN VIS

            Ajuns pentru a doua oara in ancheta, in vederea unei noi condamnari, Grigore Nastase se apropie, din pricina batailor, de hotarul cu disperarea. Nu vede nici o alta scapare in perspectiva decat greva foamei, singurul mijloc aflat la dispozitia victimei in confruntarea cu calaii ei. Exista inconvenientul ca slabirea sa te determine a ceda repede, isi da seama. In dialog cu sine insusi, isi judeca perspectivele; duce ideea reducerii fortelor pana la limita extrema: moartea prin inanitie. “Si asta e o solutie. Mori omorat de ei si nu de mana ta” (Petre Gregory C. Anastasis (Puiu Nastase), “Temerarii”, Editura Metafora, 2004, p.324), ca si cand Dumnezeu, judecatorul faptelor noastre, nu si-ar da seama ca in spatele crimei anchetatorilor se ascunde hotararea noastra de a-i impinge la aceasta crima, adica o alta forma, mai subtila, a sinuciderii (imi iau viata cu mana altuia!) Cert este ca pe o cale sau cealalta, autorul stia ca nimic mai favorabil lui nu exista in acea perioada decat moartea ce sa puna capat amenintarii cu cazna. “Daca in acel moment mi s-ar fi propus sa aleg: o ancheta de luni de zile sau executarea mea imediata, as fi ales ultima solutie, fara nici o sovaire”, ceea ce si face, pe calea mai lunga a grevei foamei intrata in calculele sale initiale. Temerea de inasprirea tehnicilor de zdrobire a vointei il chinuie tot mai mult, mai ales pentru ca o vizita a celularului, facuta de Draghici, rezulta in indicatia data anchetatorului de a-l duce in camera de tortura din subsol pentru a-l stimula sa vorbeasca. Pe masura cresterii tensiunii launtrice victima se adanceste in rugaciune cu un curaj sporit.

            Aparitia medicului (provocata de declararea grevei) i se paru favorabila lui Grigore. Inima ii era slaba. Bineinteles ca doctorul nu-l informa cu nimic; concluzia se datoreaza doar putinului ce l-a putut examinatul citi pe chipul si din atitudinea lui. In noaptea respectiva, povesteste Nastase, “am un vis luminos: o visez pe mama, frumoasa si tanara. Vreau sa-i vorbesc, dar nu imi raspunde. Dar imi zambeste, cu zambetul ei dulce care mi-a alinat si incantat copilaria. Iar eu, in loc sa ma bucur, parca sunt revoltat. As vrea sa-i zic: ‘Cum zambesti mama cand eu sunt batut si chinuit aici, pe pragul distrugerii? Cum poti zambi?’ Si ma trezesc cu fata udata de lacrimi” (idem).

            Totusi, in urma tahicardiei avansate, nu a mai fost supus practicii obisnuite, cu toate recomandarile ministrului. Intorcand, impreuna cu colegii de celula, pe o fata si pe cealalta situatia generala, in cautarea unei explicatii a modului cum a evoluat relatia dintre el si anchetator, a legat intre ele trei intamplari recente ce puteau motiva modificarea atitudinii celui din urma.

            Un invatator retinut a smuls briciul din mana frizerului care-i barbierea pe insii din arest si si-a taiat gatul. Un avocat a murit in timpul torturii. La aceste doua cazuri sinistre se adaugase si tentativa ratata de sinucidere a viitorului memorialist Aurel State. Draghici, caruia i se dadea raportul de fiece data, isi schimba opinia cu privire la modalitatile de pus in practica pentru zmulgerea informatiilor si a recunoasterii propriilor fapte de catre arestati. Pentru a nu se inmulti cazurile mortale (la urma urmei, tot lui s-ar fi putut sa-i fie puse in carca intr-o buna zi), ceru ca medicul sa fie acela ce-si lua raspunderea rezistentei celor supusi torturii. Iar omul care-si acoperea uniforma rusinii cu un halat alb, constatand slabiciunea de cord a naratorului, nu si-a dat respectivul acord.

            De unde Grigore Nastase trage o concluzie legata de visul precedent (visele constituind pentru el o materie mai certa si mai bogata in inteles decat realitatea diurna si ocupandu-i mintea mai mult decat aceasta, parca, desi exemplul sau este periculos, Biserica opunandu-se ispitei de a descifra visele).

            “Dumnezeu ma salvase inca o data dintr-o situatie extrem de grea. (…) Si tot acum am inteles zambetul din vis al mamei. Ea stia ca nu voi mai fi batut si ca lucrurile vor merge spre bine, dar nu a avut voie sa-mi spuna, dar a zambit, iar zambetul acela imi va lumina pana la urma viata, pana cand Domnul va binevoi sa fim iar impreuna pentru eternitate” (p.326).

            Explicandu-si surasul matern din vis prin prestiinta mamei cu privire la slobozirea fiului ei de amenintarea caznei constatam insemnatatea acordata de autor fiecarui amanunt al constructiei onirice si nevoia sa puternica de a-si lamuri aceste detalii. Ceea ce nu apare aici – si ma mira – este constatarea ca zambetul mamei sale sta paravan, sa tainuiasca (dar si sa vadeasca) o Chemare a lui Dumnezeu. Chemarea s-ar putea traduce cu: ‘nu te mai teme de bataie; va trece timpul ei, prin mila Mea. Primeste acest dar si apropie-te mai mult de dragostea Mea’.

 33

GRAIUL CLOPOTULUI CEL MARE

            “Povod” reprezinta romanul (auto)biografic de debut al dlui Boris David (Bucuresti, Editura Semne, 2004). Pseudonimul ales pentru semnarea scrierii este Daris Basarab. Acesta i-a fost necesar pentru a distinge autorul de literatura beletristica de cel al mai multor lucrari stiintifice din domeniul cercetarii metalelor rare si radioactive, publicate in cursul unei vieti in intregime inchinata ei. Nascut in anul 1929, in Ismail, a vietuit dincolo de Prut pana in 1944, cand familia lui s-a refugiat in Romania. Va sa zica, “Povod” va apare atunci cand scriitorul are varsta de 75 de ani. Iar aceasta nu s-a putut savarsi cu mijloace proprii, ci datorita unui gest minunat al unui fost coleg de scoala si facultate, in momentul dezvaluirii preocuparilor secrete ale prietenului sau. Atata incredere avea in seriozitatea preocuparilor celui sponsorizat incat i-a dus manuscrisul la tiparit dar de citit nu l-a citit decat dupa ce a fost transformat in carte. Slava lui Dumnezeu ca spicuim si astfel de exemple intr-o lume haina ca cea contemporana.

            “Povod” constituie o admirabila fresca a evenimentelor traumatizante desfasurate in Basarabia odata cu navalirea sovieticilor si instaurarea unui regim de teroare si crima, de nebanuit de catre aceia care nu au vietuit acolo in acea perioada. Istorisirea este condusa pana la reocuparea provinciei romanesti de catre armata nationala. Victoria ei peste Prut a deschis drumul unei paturi birocratice autosituandu-se nu departe de conceptul modern al mafiei, ceea ce repeta situatia locala din anii succedand alipirii de odinioara la patria-muma.

            Accentul naratiunii este pus pe intamplarile impovarand Biserica si pe apropiatii ei. Cunoasterea cu preponderenta a acestei zone sociale se datoreaza faptului ca parintele viitorului scriitor a lucrat, angajat laic, la Consistoriul ismailitean.

            Invazia rosie a transformat intreaga Basarabie intr-o imensa temnita ale carei ziduri coincideau cu limitele ei geografice. Aceasta constatare sustine comentarea volumului in rubrica de fata.

            Ne aflam la biserica Soborului, cu hramul Sfintii Nicolae si Dumitru. Este plina pana la refuz, ca la o mare sarbatoare. Dar praznic nu este, ci adunarea tuturora aici e motivata de cautarea unui raspuns la rechizitionarea de catre N.K.V.D., peste noapte, a cladirii Consistoriului. Nimeni, cleric sau credincios, nu mai are ingaduinta sa-i calce pragul. Tocmai pentru a comunica obstii aceasta glasuieste Episcopul adorat de multimea ce se inghesuie sa afle vestile si sa dobandeasca o mangaiere mult nadajduita. Ba si mai cutremuratoare lucruri incredinteaza el urechilor atente de parca ar glasui Domnul insusi. De acum inainte, noii stapani interzic tot ce poate fi interpretat drept propaganda crestina, cum ar fi, de pilda, predicile la incheierea liturghiilor. Arhiereul insusi a fost dator sa-si paraseasca resedinta si sa se mute la manastirea din preajma orasului. Orice incalcare a noii discipline crestine orasenesti va conduce de azi inainte la inchiderea locaselor de cult.

            Ascultand spusele conducatorului duhovnicesc, oamenii isi cad unii-n bratele altora, cu sangele fugit din obraji. Izbucnesc in hohote de plans.

            Ca un facut, fara sa fi dat nimeni porunca, izbucneste mugetul clopotului cel mare. Clopotarul, ins de vreo 50 ani, a luat singur initiativa de a chema intreaga asezare la rugaciune. Episcopul pricepe pe data pericolul ce-l arunca asupra tuturora gestul aceluia, dar nici nu se hotaraste sa mustre elanul angajatului sau evlavios. Isi pleaca Prea Sfintita-i frunte Chemarii. In urma unui semn, toti preotii se aduna indaratul sau, inaintea Usilor Imparatesti, si rostesc intr-un glas si un cuget Tatal nostru. Smerenia e curand inlocuita de revolta. “Tatal nostru nu mai suna a ruga, era o cerere aproape ultimativa fata de Dumnezeu! Dumnezeu era chemat sa repare nedreptatea la care fara indoiala ca si El contribuise, chiar daca o facuse pentru a pedepsi, pentru a trezi la credinta.”

            Nu trece mult si apar pustile automate. Un ordin scurt le expediaza pe trepte-n sus, in cautarea pricinii umane a dezordinii de neiertat. “Clopotul a tacut. Facand cale intoarsa, cei doi soldati au revenit cu clopotarul, tinut la respect de tevile automatelor. Lumea a amutit. Forfota s-a oprit. Spaima se citea pe fetele incinse de tensiunea ce-i apasa pe toti. Un gest de binecuvantare schitat de episcop in directia clopotarului, apoi un pas hotarat in aceeasi directie si, spre consternarea micului comandant, cu o mana blanda, dar ferma, Prea Sfintia Sa i-a impins pe cei doi soldati, luandu-l la brat pe clopotar si alaturandu-se grupului de clerici din fata altarului, a strigat: “In casa Domnului, eu sunt stapanul! Va rog sa parasiti Sfantul lacas!”” (p.17-18). Pana acum, episcopul slujea noii oranduiri, adica expunea credinciosilor regulile de vietuire dictate de N.K.V.D. Abia pricepand el Chemarea facuta de Dumnezeu prin clopot, isi aminteste ca il reprezinta pe Dumnezeu insusi. Parca i-ar fi fost luat un val de pe ochi: “In casa Domnului, eu sunt stapanul! Va rog sa parasiti Sfantul lacas!” Si il ia sub ocrotirea sa pe clopotarul care, fiind slujitorul bisericii, este slujitorul Domnului si se cade ocrotit ca atare.

            Ca nu a fost numai o chemare de clopot, ci insasi Chemarea lui Dumnezeu o dovedesc cele petrecute dupa iesirea furibunda a uniformelor straine. “Strigate de bucurie, imbratisari, ingenuncheri, cruci, multe cruci, ca la ortodocsii de rit oriental, ca la pravoslavnici. De obicei, in biserica, populatia enoriasa participanta la slujbe era eterogena, rusii ocupand un loc important. Si totusi, ca la comanda, toata lumea vorbea numai romaneste! Nu mai era un amestec etnic, era un popor, un popor care simtea romaneste, care vorbea romaneste” (p.18). Raspunsul la Chemarea lui Dumnezeu era evident o resurectie a dragostei dintre crestini, indiferent de neamul de origine.

            Chemarea da roade tot mai adanc evanghelice. Preotul Ilascu este arestat; sotia sa, urmarita pretutindeni. Este al doilea slujitor al altarului care dispare. Prezvitera e chinuita de spaime. Intr-o buna zi, suna careva la usa. Isi invinge temerea; intreaba cine o cauta. “Suntem noi, de la biserica, v-am adus ceva de mancare. Am aflat ca ati ramas singura. (…) In oras nu gasiti aproape nimic. (…) V-am adus ceva de mancare si o paine de casa”, ii spun niste femei (p.82). A trecut clipa jelaniilor pentru soarta Consistoriului. A venit clipa implinirii poruncii lui Hristos de a ne iubi aproapele. Nu peste mult timp, ba chiar ziua urmatoare, altcineva o cauta: tatal naratorului. “Stai linistita, am venit sa-ti aduc ceva de la protopopul Popescu. Stii ca dupa disparitia episcopului, el face interimatul. Asa au hotarat preotii. Uite, ai aici niste bani, nu multi, dar o sa-ti prinda bine. Banii provin de fapt de la enoriasii Soborului. In masura posibilitatilor, ai sa mai primesti. Astea sunt singurele surse de venit ale vechiului Consistoriu, care continua sa mai functioneze in umbra” (p.83).

            Reactia poporenilor la navala barbariei este una in duhul aceleia preconizata de Domnul Iisus si ea se savarseste ca o urmare fireasca a Chemarii de Sus.

            Multe prilejuri de a se manifesta conform Chemarii au avut si in Romania preotii si credinciosii. Nu-l pot uita pe parintele Gheorghe Chiriac, cunoscut de mine prin lagarele de munca din Balta. Era condamnat pentru ceea ce justitia falsificatoare a adevarului a numit: ‘ajutor legionar’. Anume a trimis niste bani unui legionar iesit de curand din inchisoare, pentru ca acesta nu avea din ce trai, dupa cum i se povestise; insa preotul cu studii filosofice in Germania nu facuse nicicand alta politica decat aceea a dragostei crestine dintre oameni. Si, dealtfel, nici macar nu-l cunostea pe respectivul infometat.

            Cat ii priveste pe acei preoti care au fost chemati si nu am aflat despre jertfa lor, isi cunosc prea bine ascultarea de Dumnezeu si se odihnesc intru binecuvantarea ei.

34

CHEMAREA PRIN TACERE

             Cand ne taram labele picioarelor incinse in bocancii fara sireturi, la asfintit, dupa numaratoarea robilor, prin poarta lagarului de la Salcia, aveam pret de jumatate de ceas slobozenie pana ni se aducea zeama in hardaul din fapt de seara in fata baracii fiecarei brigazi.

            Se intampla o data minunea sa n-am astampar a mai zace in asteptarea hranei, ci sa o pornesc a colinda prin ingradirea imensa, in cautarea a ceva ce nici eu nu stiam cum se cuvenea sa arate sau sa fie.

Depasind inca o baraca ori doua, am vazut ghemuit in tarna nisipoasa, un frate de suferinta. Nu cazuse intr-o stare de prostrare, fireasca pentru ceilalti lagaristi in acele prime minute cand reveneam de la munca silnica. Creierul nostru parca ar fi fost de vata; vasele sangvine umplute cu calti. Mie unuia, fericirea momentului imi era daruita de brusca inactivitate generalizata, echivaland cu contemplarea Golului, ca in Nirvana hinduismului, din care lipseste viul Hristos si orice alta forta necesara pentru a mai continua existenta. Asa resimteam eu epuizarea fizica: o invazie a Inexistentei. Dar ceva din postura detinutului zarit de mine clama neindoielnic o altfel de traire a intreruperii muncii. Era Stapanirea de sine, acceptarea unei relaxari firesti si nu de lunga durata. Ceva complet deosebit de propria-mi volatilizare.

Aceasta destindere o savarsea ridicand varful nasului carn (daca nu ne-am fi aflat acolo, in acea situatie disperata, l-as fi numit: ‘obraznic’!) catre cer. Nu drept in sus, precum gugustiucii cand stau in ploaie si atintesc inaltul cu sageata mica a ciocului cornos, pe cand lumina vazului le este stinsa prin coborarea pleoapelor mate, pentru a ingadui stropilor sa li se scurga in josul penajului fara sa-i stanjeneasca. Il inalta oarecum piezis, acel bumb al portii aerului. Apoi inchidea ochii, cu o satisfactie blajina ascultand caderea razelor apusului pe pielea obrajilor sai nerasi, nici spalati, ca ai tuturora.

Ni se ingaduia sa purtam mustati cu orice taietura, fie ele si cazacesti, adica pe oala. El se folosea de aceasta slobozenie: le avea balaie, cu fir matasos, cazute peste colturile gurii si impletite ca niste cozi de fata mare.

            Irisii ii erau albastru senin, insa nu destul de larg ivit.

Isi incrucisase picioarele sub sezut, ca un gimnoped din „Lixandria”. Sta adancit in sine.

            Chemat ca de o porunca hipnotica, m-am apropiat. Eram aidoma cainelui infometat care, fara destula indrazneala, priveste lung si smerit catre un ins zabovind locului, nu departe de el, pentru a-l incerca de nu cumva este purtatorul vreunui dram de hrana. Ajuns in dreptul sau, m-am oprit si l-am intrebat incetisor, sa nu-l speriu, absent cum se afla, daca-l stanjenea sa sed langa el. Inalta o spranceana. Aceasta, suspendandu-se in inalt, trase dupa sine pleoapa de mai jos. Prin spartura izbutita, ma privi.

            Ma cantari, drept care: „Poftiiim…”, cu moliciune moldoveneasca. „Da’ se poate…?”

            Ca si cand nu ar mai fi ramas petic destul de placut pe fasia desfasurata de-a lungul cladirii de chirpici, sa-l aleg si eu pentru odihna, se trase, inghesuindu-se in propriu-i trup, sa-mi faca loc.

Cuibarindu-ma in umbra sa, am fost fericit. Parca as fi atins un grad al intelepciunii necunoscut celor multi, atare pace mi se asternu in suflet.

            Peste vreo jumatate de ceas, vavilonia miscarilor nestapanite din dreptul bucatariei imi dadu de inteles ca se apropia clipa impartirii mesei.

            Imi cerui, stanjenit, iertare si plecai. Noaptea si ziua urmatoare, nu am gandit in nici un alt fel la el decat ca voi reveni alaturi de dumnealui de cum aveam sa calcam iarasi in stransoarea lagarului. Traiam o usoara incordare datorata temerii ca s-ar fi putut sa nu-l mai gasesc adancit in acelasi ungher, intr-o similara contemplare meditativa tacuta. Dar tot acolo dadeam peste el. Fiori de acelasi soi am resimtit in fitece zi, fara puterea de a le alatura si vreun gand, oricare, din pricina degradarii intelectuale maxime careia ii eram supusi, pana la anihilarea totala a oricarei activitati mentale.

            Revenii in dreptul sau, apus dupa apus, cu regularitatea orologiului. Il priveam politicos si insistent, imi facea semn sa m-ased. Ma lasam in pulbere langa el. Intrebandu-ma cum de fusesem intr-atata de ametit de truda incat niciodata nu avusesem intentia macar sa ma prabusesc in tarana de dragul de a o face, ma incantam de noul imbold si-i purtam aceluia care mi-l dadea o recunostinta atat de mare incat parca mi-ar fi deschis usile unei nave spatiale, invitandu-ma sa urc pentru cateva saptamani in luna, alaturi de el.

Ma naravisem la tacerea pe care mi-o daruia.

            Cat era ziulica de lunga, sporovaiam cu ceilalti. Nu-mi era posibila o clipa de adancire in taina, decat daca scriam versuri in minte. Colegii, alaturi de care sapam, umpleam roaba cu pamant sau o caram pe panta inclinata a dulapului pana-n varful digului, invatasera, fara sa le atrag atentia, ca acele minute se cuveneau respectate, amutirii lor urmandu-i delectarea dedusa din momentul cand decideam ca poezia era suficient de elaborata pentru a le-o recita. Schimbul neincetat de replici constituia un fel de paza de spaima confruntarii cu vrajmasii in uniforma. Conversatiile, oricat de stupide, te ameteau, te impiedicau sa iei contact cu realitatea dura, fara nuante.

            Catre intalnirile cu el ma atragea tocmai dreptul neformulat de a nu ma mai apara de nimica. Devenisem ucenicul sau intru negraire si nefrica. Era ceva complet nou: schimbam cele mai inalte idei prin mijlocirea tacerii. Ma invata o virtute patericana, doar prin pilda bucuriei lui de a se supune luminarii stanse a amurgului.

Aveam norocul unei inalte scoli a netulburarii. Era o cufundare in putul racoros al puterilor neincepute.  Fara a sti nimica despre el, parutu-mi-s-a ca il cunosteam de o lume si o viata. Sosi si seara cand avui indrazneala de a-mi da pe fata cele ce intuiam cu privire la noul meu prieten: – „Sunteti calugar?” Nu stiu cum imi venise ideea. Doar ca se insumase in pieptul lui prea mare indrazneala ca sa fi avut alta asezare duhovniceasca, o forta ce se transmitea de ca si cum as fi fost victima aruncarii asupra-mi a unei plase de prins pestele, din borangic, atat era de usoara si blanda la atingerea prin cadere.

            Confirma. La iscodirea asupra manastirii de unde provenea, mi-a raspuns ca fusese ridicat din Slatina.

            Nimic n-am vorbit altceva cu el pana ce, intr-o buna zi, furam despartiti prin aruncarea fiecaruia dintre noi intr-o alta colonie, la o pritocire generala, cum se obisnuia cand si cand. Atat imi fusese scris in iconomia divina sa primesc drept hrana duhovniceasca atunci. Atat, mai mult daunand pesemne incepatorului intru cautare ce eram. Ma chemase Dumnezeu sa fiu si eu ucenic la calugarie o scurta bucata de timp…

            Niciodata nu am mai avut prilejul sa resimt cu atata vigoare si certitudine faptul ca un monah reprezinta altceva decat oricare dintre noi, chiar si cand tace sau mai ales atunci. El constituie intruparea unei chemari cu neputinta de inlaturat: este hotarul dintre lumea noastra si cealalta, acolo unde exista o fisura prin care dulceata raiului se prelinge spre noi.

            Acum, de m-ar intreba careva: ‘Ce este un calugar?, as sti sa raspund. El m-a invatat, fara sa cracneasca: ‘Monahul este tacere intrupata’.

35

A TRECUT UN SFANT

            Amintirile din temnite nu constituie ogorul preferat pentru rodirea si cresterea unor imagini ale Lumii Celeilalte. Ceea ce nu inseamna ca atunci cand forta de penetrare a Acesteia se impune scrierilor din respectivul domeniu, i s-ar putea opune o similara forta de rejectie. Dovada a adevarului celor spuse stau insesi istorisirile si comentariile adunate de subsemnatul sub titlul: “Chemarea lui Dumnezeu in temnitele comuniste”.

            Totusi, nici una dintre numeroasele lecturi ce am facut din cartile cu tema literaturii romane de detentie nu mi s-a parut atat de semnificativa, din punctul de vedere enuntat, precum un scurt capitol din Partea I a scrierii lui Aurel Visovan (pretentios adaugandu-se sub numele autorului: “cu concursul lui Gheorghe Andreica”, ceea ce, recunoasteti, nu are nici un sens in lumea literelor): “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m’ai parasit? “Eli, Eli lama sabactani?”” (Reeducarea de la inchisoarea Pitesti); Napoca Star, Cluj (1999). Titlul capitolului este: “Un fenomen ce si azi ma pune pe ganduri”. El nu poate fi inteles in extinderea sa metafizica decat daca este corelat cu precedentul: “Prin infirmerie si prin spital”.

            In imprejurarile mentionate l-a cunoscut naratorul pe cel mai bolnav dintre detinutii internati in respectiva perioada: Leonea Lupascu, feciorul unui preot basarabean, o pilda de rabdare si de credinta crestineasca. Intr-o buna zi, medicul isi vesti bucuros pacientii ca a putut face rost pentru cel numit de un medicament nou, adevarata binecuvantare, botezat: aureomicina.

            Aparuse printre dansii de curand un pacient si mai grav lovit de tbc, ale carui oase erau sustinute de un corset de gips. Privind ce depusese doctorul pe noptiera, “Sebastian Danila a facut niste ochi mari si ingandurati” (p.84). Fara cuvinte, suferea ca nu avea si el acces la o tamada laudata ca miraculoasa. Primitorul, fara sa aiba nevoie sa i se talmaceasca suferinta colegului, a grait cu un ton categoric, vestind ca nu primea medicamentul decat daca il impartea cu Sebastian Danila. Dealtfel, curand, s-a stins. Iar celalalt la trei luni dupa el.

            La inceputul lunii ianuarie 1954 sau 55, ezita autorul, fiind scosi la plimbare spitalizatii, “un macedonean (…) striga brusc: – Priviti, un sfant! / Pe cer, deasupra inchisorii trecea un obiect foarte luminos, de marimea unui om care statea vertical. / Sa fi durat cel mult o jumatate de minut – aceasta aratare –  cat a strabatut toata portiunea de cer vizibila de noi. / N-am stiut ce sa spunem. S-a dat parerea ca ar fi un O.Z.N. / Cind ne-am intors in salon, inginerul Leonea murise” (p.85).

            Frumusetea constructiei textului este ca lipseste orice comentariu suplimentar, desi amintirea n-a parasit cugetul naratorului nici peste ani si ani, cum singur a marturisit-o.

            Inainte de a incerca eu insumi sa ma apropriu de vreo concluzie, cer ingaduinta cititorului de a-l incunostinta asupra unui amanunt al istoriei literaturii universale, recte o patanie din viata prozatorului britanic Somerset Maugham, deoarece ea aduce o lumina suplimentara intru descifrarea neobisnuitei intamplari in discutie.

            Pregatindu-se pentru scrierea romanului “The Razor’s Edge” (Tais de brici), cunoscutul romancier se deplasa in India, sa ia contact personal cu viata intr-un ashram, inaintea eroului la destimul caruia medita.

            La insailarea celor de mai jos au contribuit urmatoarele surse:

“A Writer’s Notebook” (Un carnet de scriitor) de Somerset Maugham si evocarea “The Saint” (Sfantul), din volumul “Points of View” (Puncte de vedere) de acelasi, precum si: “A Sadhu’s Reminiscences of Ramana Maharshi” (Amintirile unui Sadhu privitoare la Ramana Maharshi) de Major A. W. Chadwick.

            Vizita avu loc la sfarsitul anilor ‘30 din veacul trecut.

            In luna martie sosi la manastirea hindusa scriitorul insotit de un grup de amici. Era ora pranzului. Precauti, vizitatorii isi adusesera bucatele cu dansii. Nu voiau sa deranjeze, asa ca nu solicitara decat un loc linistit unde sa se adune pentru a lua masa. Alan Chadwick, oficiind ca un fel de mana dreapta a lui Ramana Maharshi, le indica o veranda deschizandu-se in fata unei chilii alaturate odaii sale. La capatul dejunului, autorul “Robiilor” isi pierdu cunostinta. Opinia fostului ofiter era ca prozatorului, sezand in plin soare cat durase masa, i se facuse rau din aceasta pricina, ceea ce il dusese pana la lesin. Tot el raporteaza “povestile absurde” ce au fost puse in circulatie cu privire la o inexistenta intalnire anterioara cu Bhagavan (‘Domnul’, denumire acordata lui Ramana), in urma careia se instalase in englez o stare de Samadhi. Somerset Maugham, in propriile-i explicatii, a citat numeroase lesinuri identice suferite de cand se nascuse.

            Intalnirea preconizata cu Invatatorul nu a fost ratata din pricina neasteptatei reactii. Alan Chadwick l-a pus la curent pe Ramana asupra celor petrecute si l-a rugat sa faca o vizita scriitorului care nu mai era in stare sa vina in sala mare unde salasluia in vazul tuturora Maharshi si se desfasurau si audientele. Propunerea fu acceptata. Numai ca la orele 14, fixate pentru rendez-vous, Chadwick il intalni pe Maugham pe drum, pornit catre larga incapere pomenita. Il readuse la chilie, unde era asteptat. Cele petrecute intre personajele de varf merita cunoscute.

            “Bhagavan si Somerset Maugham sezura unul in fata celuilalt timp de jumatate de ceas, fara sa scoata o vorba. Cand se scursera cele treizeci de minute, Somerset Maugham isi muta nervos privirile in directia mea si spuse: ‘Sa fie oare nevoie sa zic ceva?’ ‘Nu,’ replica Bhagavan, ‘Tacerea este mai buna. Tacerea ea insasi este convorbire.’ Dupa un alt ragaz, Bhagavan se intoarse catre mine si spuse in felul sau copilaresc, ‘Socotesc ca ar fi mai bine sa mergem: or sa ma caute.’” (Publisher: Sri Ramanasramam, Tiruvannamalai, 1961, trad. ne apartine; p. 37). Englezii ce-l intovarasisera pe romancier ramasera sa ia ceaiul cu el. Dupa aceea, el dori sa vada sala unde vietuia Invatatorul. Alan Chadwick l-a condus catre fereastra de apus a acesteia de unde-l observa cu interes o bucata de timp, desi, ulterior, a scris ca a intrat si el, ceea ce nu a avut loc. La fel, cuvintele ce i le-a pus pe buze nu se potriveau de fel lui Ramana, opineaza fostul ofiter.

            Si iata ca ne regasim acolo de unde am plecat. Anume intre recunoasterea minunii si refuzarea ei. Cea din urma atitudine inglobeaza o cantitate impresionanta de cinism. Pentru Aurel Visovan (macar de ochii lumii) – si poate Si pentru alti colegi de detentie – nu trecuse un sfant, ci un O.Z.N. Ca si cand existenta ozeneurilor nu ar vadi si ea taramul minunilor… Ca ce altceva sa fie contactul cu alte civilizatii decat accesul la o alta lume, una ascunsa in cerurile strabatute odinioara de Apostol, in rapirea sa?… Pentru Somerset Maugham insusi, lesinul sau, desi cu origini misterioase (ii aparea de cand se nascuse), nu continea nici un aspect metafizic, pe cand pentru multi altii el reprezenta dovada certa a apropierii de un sfant!…

            Personal, prefer de o mie de ori o lume a minunilor, uneia in care toate-s terne, spalacite, bolnave de lingoare, lipsite de inradacinare in dumnezeire, fara o perspectiva a continuarii vietii prin moarte… Prefer ca Leonea Lupascu, murind cu gandul la aproapele sau, sa fi strabAtut pentru ultima oara cerul colegilor din temnita, binecuvantandu-i, preschimbat in lumina, dupa cum prefer ca niciunul dintre credinciosii nostri (fostii detinuti politici) sa nu indrazneasca a se mai feri de deschiderea cerurilor. Prefer sa traiesc intr-o lume in care sa rasune Chemarea lui Dumnezeu, decat intr-una unde Creatorul sa nu aiba locul de a se intinde la vremea odihnei.

36

SCURTIMEA VIETII DEVINE CHEMARE

             Nu in aceste randuri se va desfasura pletora de cazne de neimaginat la care au fost supusi studentii in temnita Pitestilor, in timpul puterii lui Turcanu. Insa o marturie a lui Aurel Visovan este extrem de binevenita pentru a ne face sa credem o afirmatie ce se repeta de la o carte de memorialistica cu privire la reeducari la alta, fara a fi vreodata insotita de ilustrarea faptica necesara: “Ganduri negre ce trebuiau exprimate imi bateau in cap ca niste ciocane. Alergam umilit la cei din comitetul de demascare ca sa le spun si sa pot scapa de ele, in timp ce acestia ma batjocoreau vazandu-ma in pragul nebuniei” (“Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai parasit?” “Eli, Eli, lama sabactani”?; Cluj; Napoca Star; (1999), p.38). Canonitii, carora nu li se ingaduia nici o clipa de ragaz de la marturisirea intregului adevar al vietii lor (pentru inceput; fiindca, ulterior, au ajuns sa confeseze – de groaza pedepselor – numai minciuni – si dintre cele mai marsave – cu privire la propria persoana si la rudele de sange!) ajunsesera a nu mai suporta sa pastreze pentru sine nici cel mai trecator gand, deoarece li se crease, prin bataie, nevoia de a-si pune cenusa-n cap necontenit. Astfel asistam la urgenta ispita de deversare a continutului mintii, in cazul de mai sus. Este firesc ca victima unei atari depersonalizari sa nu se mai poata ruga, aceasta aspiratie trebuind pe data autodenuntata, va sa zica sa ajunga a-si curma pana si cea mai firava legatura cu Dumnezeu. “Si ultimul refugiu, de a ma scufunda in rugaciune, mi-a fost luat” (ibidem).

            Situatie mai rara, tocmai gandirea logica este aceea care-i reda autorului sansa de a reveni la Creator. “Aceste torturi se arata a fi vesnice, dar (…) eu nu sunt vesnic. (…) Am o limita. (…Iar) acest dar de la Dumnezeu, ca omul sa aiba o viata limitata, va opera si pentru mine” (idem). Pentru a se convinge de soliditatea judecatii sale, el continua sa investigheze cele descoperite: “Deci, chiar daca ar tine aceste chinuri ani la rand, chiar daca as ajunge sa traiesc varsta de 100 de ani (au mai fost oameni care au depasit varsta de 100 de ani), dar sa fi trait cineva varsta de 200 de ani n-am auzit! Ei bine, peste 200 de ani voi scapa” (idem).

            Dupa cum se constata, intr-aceasta revelatie a aparut unica sa speranta si consolare. Reasezandu-se intr-un echilibru oricat de fragil, Aurel Visovan si-a putut iarasi inalta cugetul catre Cel de Sus: “I-am multumit lui Dumnezeu ca n-a facut omul vesnic. / Acest gand a fost sprijinul meu atunci… si de atunci de-a lungul anilor mei tristi” (ibidem).

            Ca un semn al receptarii noii lui atitudini de catre Dumnezeu, acesta il ‘deleaga’ taman pe un caraliu sa fie purtatorul pe mai departe al Chemarii adresate acelora care stiau s-o auda. Primul gardian, numitul Ciobanu, operand deschiderea celulei, se adresa detinutilor cu: “La multi ani!” Aceasta il intari pe autorul memoriilor sa treaca de la comunicarea cu colegul Silviu Murgu, savarsita pana atunci exclusiv prin clipire si incarcatura privirii, la adresarea salutului crestinesc “Hristos a-nviat!” Aurel Visovan parea definitiv castigat de Chemare. S-ar fi spus ca se invinsese, cu toate slabiciunile sale omenesti, si trecuse din nou de partea lui Dumnezeu. Dovada: invata “Psalmul 50” de la un nou sot de celula si relua obiceiul de a rosti rugaciunile noapte de noapte, trezindu-se anume pentru aceasta implinire duhovniceasca.

            Dar, luata ca atare, ar fi o tamaduire sufleteasca prea simpla…

            De Sfantul Niculae 1950, o aparitie intempestiva a lui Turcanu il va marca pe memorialist pe tot restul vietii. Este vorba de amenintarea: “Pentru tine, Visovane, am ceva deosebit” (p.43). Daca era intr-adevar pregatita o cazna speciala, nu se poate sti, pentru ca amenintatul nu a identificat-o vreodata. Sa fi uitat Turcanu ca-i pregatea ceva iesit din comun si ce-i pregatea? Sa nu fi avut timp s-o puna-n practica? Sa fi renuntat? La ce bun sa ne framantam cu aceasta cand cel mai spectaculos rezultat a si fost atins: “Nu mai stiu cand au incetat bataile. Nu mai stiu ce comitet s-a format… Am simtit doar ca mi se prabusise[ra] mintea si sufletul, iar incercarea de a spune “Tatal nostru” in gand mi s-a blocat la “Fie voia Ta” si n-am mai putut sa continui” (ibidem).

            Scriitorul gaseste o formula rascolitoare pentru a-si explica trairea. Il obseda propozitia biblica: “Doamne, de ce m-ai parasit?” Iata cat de dramatic comenteaza starea sa: “Era intrebarea mea pe care o simteam hauind spre infinit, de unde nu primeam nici un raspuns” (p.44).

            Aurel Visovan coboara iarasi in prapastia de unde abia se aburcase. “Cea mai grea lovitura o simteam in faptul ca nu mai puteam sa ma rog. Incercasem de vreo doua ori, dar ma speriasem de mine insumi. / De cate ori am incercat – dimineata ma duceam la comitet sa-i spun ca m-am rugat” (p.46)

            Nici lui, cand isi scrie amintirile, nu i se par suficient de limpezi cele expuse. Insista – si socotim ca amanuntirea este necesara pentru apropierea cititorului de experienta sa dezastruoasa. “Nu reuseam sa ma gandesc la absolut nimic. Mai bine zis nu indrazneam sa aduc in memorie nimic din ce ar fi putut fi considerat gand banditesc. / Grozavia consta in faptul ca eram constient de toate aceste neputinte ale mele ce mi le reprobam. (…) Eu insumi imi cream tragedia” (idem). Dupa cum constata (privitor la cazurile autodenuntarilor unor fapte imorale nesavarsite, dintre cele mai odioase, la care asista, izbutind sa se sustraga si acestei noi decaderi), “trebuia sa ajungi ca tie insuti sa-ti fie scarba de tine” (ibidem).

            Nu voi povesti intreaga carte, chiar daca aceasta imi este util cladirii unor argumente convingatoare intru sustinerea tezei mele ca Dumnezeu ne trimite cu perseverenta Chemari, pentru a ne aminti ca suntem ai Sai si nu parasiti intr-o lume straina si rece. Ci, eludand alte si alte pierderi ale statutului de fiu al Domnului, ma voi opri la un capitol intitulat “Miracolul”. Cele narate se desfasoara in cursul Saptamanii Mari din 1952. O boala foarte grava il doborase pe Aurel Visovan: hepatita evolutiva febrila, ca urmare a nevoii de a-si denunta un nou camarad de temnita, pe d-nul Vasile Bouaru (care mi-a incredintat, cu mult timp inainte de a citi aceste memorii, ca erau intr-un fel si rude). Isi refuza impulsul satanic, adancindu-se in maladie. La nivelul subconstientului, prefera sa moara, decat sa mai faca un pas josnic.

            Bolnav, din nou striga la Dumnezeu. Desi o facea numai in deplina tacere, avu impresia ca gandul “a strabatut genunea pana la marginea universului. (…) Deasupra usii de la intrare a aparut o cruce in flacari care ardea cum ardeam si eu” (p.65). Cititorul va intelege ca Puterea de Sus isi asuma suferinta lui, prin aceasta ardere preluata. Bolnavul simti ca era iarasi dezlegat la rugaciune. Spuse “Tatal nostru”, cu sufletul deschis larg. Drept raspuns, il inunda un val de “sfanta bucurie”. Se simtea vindecat si plin de vigoare. Se ridica innoit. Ii pierise atat boala cat si frica. Chemarea lui Dumnezeu fusese, in sfarsit, urmata.

37

DACA MA-MPUSCATI…

            Batrana Elisabeta Rizea, din comuna Nucsoara, in doua randuri condamnata pentru a fi ajutat cu alimente si imbracaminte pe cei fugiti in munti alaturi de Toma Arnautoiu, istoriseste cum i s-a preschimbat condamnarea la moarte. Glasul ii este imprimat pe o caseta video, realizata de un grup de membri P.n.t.c.d., condus de deputatul Barbu Pitigoi. In continuare, preluam intocmai textul din cartea noastra: “Sange pe Raul Doamnei – Pana cand atata suferinta?”

            – “(…) Can’ a venit, eu am crezut ca ma-mpusca. Ramanesem cu un soc, domnule: faceam din umarul asta asa.”

            Ridica in mai multe randuri umarul stang.

            – “Stii c-aici e inima. Si-mi trage-n inima. Si am ramas c-un…”

            Explica originea ticului: teama de a fi impuscata in cord.

            – “Doi ani de zile am facut asa uite. Rusine imi era. Da’ de frica aia ca ma-mpusca, mde, ca asa-mi spun ei” [cu alte cuvinte, ca n-o impusca]. “Cand ma duce si ma scoate de acolo: – ‘Da’ de ce es’ dumneata asa?’ [adica atat de speriata] – ‘Caci daca ma-mpuscati, dati-mi prin spate, nu ma-mpuscati prin fata!’ – ii spun eu la ala. Da’ el: – ‘Da’ nu te-mpusca nimenea – zice – te duc in alta parte. Nu te-mpusca nimeni’, mi-a spus, sa-i dea Dumnezeu sanatate. Da’ eram pe duca. Cand intru acolo, domnule, era plin d’-astia mari. Da’ a vinit Dumnezeu cu mini, ca am cunoscut grefieru’, cunoscut grefiera’ de la judecata. Si a-nceput sa-mi citeasca: – ‘Dumneata ai fost condamnata la moarte. Si noi ne-am gandit, am fost oameni buni si ne-am gandit sa mutam pedeapsa la douazeci si cinci de ani munca silnica. Si degradare civica. Asa. Cu drept de recurs.’ Da’ eu, cu mainile-n jos, cu capu’ sus” [ia pozitie de ‘drepti’, fara sa se miste de pe marginea patului], “‘bine ca nu m-a-mpuscat’, in gandu’ meu. Da’ eu cand m-am dus, eu nu am stat sa nu-mi fac cruce cu limba-n gura. De un’ m-a luat si pan’-acolo, limba mea in gura numa’ Sfanta Cruce a facut, sa nu ma vada. Asa. Si imi spune asa, dom’le: – ‘Si ne-am gandit sa-ti dam asa – zice –, cu drept de recurs.’ Da’ eu am stat: – ‘Sa traiti, Onorata Instanta si Dom’ Presedinte, Dom’le Colonel, sunt multumita de pedeapsa care mi-ati dat-o. Adica nu mai fac recurs.’ Eram multumita de douas’cinci de ani, decat sa ma-mpuste… Stiam numa’ ca mor.’”

            Si astazi, cand relateaza, adreseaza un gand de bine aceluia care i-a hotarat sa nu i se ia viata:

            – “Sa traiasca ala care mi-a dat drumu’! Sanatate sa-i dea Dumnezeu! Si am plecat. Ei au vazut cum sunt si mi-au facut o ijectie. Mi-au facut o ijectie. A venit unu’-mbracat in alb, un sanitar, si mi-a facut o ijectie.” [S-a ciupit de pulovarul negru, la incheietura] “Asa, si p-orma am vazut ca-ncepe, stii, parca mai imi veneam o tara” [ticaie mana]. “Si m-a luat, dom’le, si m-a dus afara si m-a pus cu piciorul drept intai pe un trunchiulet asa, cu un de ala de mi-a taiat nitu’ – ca au fost nituite…”

            – “Erati in lanturi?” intreaba careva dintre cei de fata.

            – “In laaaanturi, domnule, in lanturi!… La Jilava. Si unde?! Unde-i condamnatu’ de moarte, nu va mint!…”

            – “Langa Reduit” explica vorbitorul anterior, sa stie cei de fata cat de bine cunoaste topografia temnitei respective.

            – “Vai, domnule, sa nu mai intalnesti ce este pe unde am stat, ca pe-acolo, vai, domnule, ca nu-i parete, nu-i nimic. Auzi, da’ pe domnu’ Petrica imi pare ca atunci l-au”… [vrea sa spuna: executat; se refera la luptatorul Petre Arnautoiu, fratele eroului de la Nucsoara, locotenentul Toma Arnautoiu, care Petre a cazut o data cu fratele sau mai mare]. “Si pe urma, nu i-am mai auzit vocea. Si pe domnu’…, ca…

            – “E vorba de domnul Petrica Arnautoiu…”

            – “Da. Si pe domnu’ Tomita.”

            – “Pe domnul Tomita. Erau in celula langa dumneavoastra?”

            – “’ai di mini! Ce oameni au fost… Pai, acolo au fost bagati, saracii, si ei! Da’ ce, puteam lua legatura cu ei? Unde au stat acolo, vai di mini! Au fost condamnati la moarte, daaa… Asa. Si m-a scos de acolo, dom’le, si m-a dus si mi-a luat si de la piciorul alalalt. Si cand mi-au dat drumu’, uite aici am simtit, domnule, aicia-n cap. Asa a plecat sangele. Ca cum oi fi fost eu de mi le-a strans asa de trecuse umflatura prin fiarele alea…?”

            Revine la momentul cand fusesera batute lanturile adineaori scoase:

            – “Erau gramezile-n Jilava” [este vorba despre gramezile de lanturi dotate cu cate un inel pentru fiecare picior], “care cum e purcoaie, cum le spunem noi, de fan. Si a spus unu’ comandant d-ala – asa sa-i spuie si lui! – ‘Alege-le care sunt mai groase!’ sa mi le puie de picioare. Si m-a pus, dom’le, asa, pe spate” [se lungeste de-a-ndaratelea], “dom’le, pa aia si mi l-a nituit si p-orma mi-a pus si p-astalalt” [intinsa, a inaltat picioarele pe rand.] “Si mi l-a nituit si pe ala. – ‘Scoal’-te!’ Acu’, legata de picioare si-asa, n-am putut. Ce ma fac? M-am dat intr-o parte, dom’le, m-am dat asa, cate-o tar’, cate-o tar’, m-am dat intr-o parte. Si m-am ridicat. Si pe urma am pus mana pe caldaram, in curte, cate o leaca, cate o leaca. M-am pus pe picioarele mele.” Toate miscarile le-a executat inca o data, ca Atunci, in ziua cutremuratoare.

            Ascult intruna acest fragment al casetei. Nu ma pot desprinde de imaginile evocate, de femeia trantita pe spate, pe ciment, incercand sa se conformeze ordinului zvarlit, neizbutind sa-si gaseasca echilibrul, punctul de sprijin pentru a se ridica iar, rostogolindu-se, sa-si propteasca palmele si coatele, genunchii. Apoi o vad in celula umeda, cu smocuri de par cazute la picioare, cu maselele scuipate pe jos, cu carnea gambelor umflata de-i atarna peste inelele groase ale lantului. Ma intreb: cititoarele mele, cititorii mei, isi pot imagina ce se petrecea in sufletul ei? Pot prelua o parte din durerea ei? Pentru ca scrierea aceasta sa-si atinga telul: sa dispara tortura bestiala din inchisorile pamantului… Pot ele, pot ei oare?

             – “Si a venit o scarba de militianca si mi-a luat toate hainele, de nu mi-a lasat nimica pe mine. Si cu fota si carpa din cap, tot, si acolo m-am nenorocit. Ca acolo era umezeala aia. Sa nu moara pan’ n-o sta acolo! Asa. Si am stat, dom’le, acolo. Cand ma baga, dau de Maria Plop” [este vorba de luptatoarea cu acest nume, mama “Padurii” sau “Florii de Colt”, cum i se zicea Ioanei Arnautoiu, nascuta in codru si devenita, peste ani si ani, violonista la Filarmonica bucuresteana si profesoara la Conservator, cunoscuta sub numele: Raluca Voicu.] “Pe ea a scos-o. A dus-o in alta camera. Si m-a tinut acolo, pan’ a venit de m-a scos. Ce am facut? M-a scos; dupa aia m-a bagat si pe mine-ntre femei. Si era o fata, domnule, ca dumneavoastra sunteti din Bucuresti. Dac-ati auzit de un Stupcaru nu-mai-stiu-ce. A avut o fata. Si era-n Jilava. Facuse un cadou la unu’ din ambasada. Asa, si i-a facut cadou’ si au arestat-o. Si cand m-a dus din lanturi, fata aia a stat de a plecat militianca, m-a spalat, m-a spalat fata lu’ generalu’ Stupcaru. Doina o chema. N-o pot uita nici cat oi trai. Erau de ministri acolo, erau de tot felu’ de femei; d’-aia mai indrazneata fata! N-am vrut sa primesc mancare, dom’le! – ‘Nu mananc!’ Ca sa mor, sa termin.  – ‘N-o luat mancarea! Ii dau eu cu lingura pe gat.’ Ca daca am stat asa acolo, n-am mai putut. C-am zis ca sa mor. Si fata aia nu bea surogatul ala de cafea. Si mi-l turna mie pe gat si mancare ce era. Zic:  – ‘Mancati care vrea; luati mancarea, ca eu nu mananc.’ O saptamana, doua, dupa aia-mi da fata. Cand sa ne scoata cu paturile, colo-sa, domnule, eu am cazut jos. Ca n-am mai putut sa duc nici paturica, ca n-am mai fost in stare sa mai duc. Asa. Militianca mi-a dat, asa, cu piciorul. Asa. Si fata aia mi-a luat-o ea. Asa. Nu ma scotea din ‘bandita’” [se refera ea la militianca]. “Ne-a bagat. Am stat in Jilava, acolo.”

            Cine mai are nevoie sa i se spuna ca Elisabeta Rizea, prin simpla sa infatisare de om zdrobit a constituit Chemarea lui Dumnezeu pentru acea bucuresteanca, fiica de general, care pe data a trecut la a o ingriji, ca o buna samariteana?

38

SUFERINTELE APROAPELUI

            “E mai cumplit sa privesti caznele celui de alaturi decat sa induri propriile cazne” (Mihai Buracu, “Tablitele de sapun de la Itsep-Ip”, Craiova, Editura MJM, 2003, p.32). Iata o afirmatie ce revine destul de des in memorialistica de detentie a romanilor, iar in cartea din care am extras-o, cu atat mai frecvent. Socotesc ca este dovada spiritului crestin ce razbate prin cenusa tuturor suferintelor indurate, precum ghioceii prin zapada, sa depuna marturie asupra vitalitatii semintelor credintei curate, adevarate, incoruptibile, semanate in sufletele noastre de Biserica Ortodoxa Romana in ani.

            Deseori aud critici la adresa celei din urma, ba chiar cunosc insi care, in cautarea unei Biserici nepangarite de colaborationismul nu rareori criminal, au fugit in bratele catolicismului, ori si-ntr-ale sectelor. Ei ignorau, din prea slaba judecata, faptul ca slujitorii Bisericii, aidoma celor ai oricarei institutii, s-au despartit sub comunism in doua: aceia ramasi fideli urmasi lui Hristos si urmasii lui Iuda, tradatorii de Dumnezeu si Neam. Aceasta nu constituie o slabiciune a Duhului Sfant (socotindu-se, pasa-mi-te, ca nu si-ar sustine preotii care-L poarta, n-ar avea puterea de a-i impiedica sa cada, cum i-am auzit argumentand pe unii), ci numai dreptul implinit al libertatii de a alege (a-L sluji pe Dumnezeu sau pe diavol). Or, a-i confunda intre ei, a nega existenta celor dintai (a urmasilor lui Hristos), inseamna a palmui iara si iara obrazul monahilor, monahiilor si preotilor, a mai mare parte dintre dansii putrezind sub pamant in morminte necunoscute, dupa ce s-au cuminecat cu gloantele vrajmasului, au sorbit otrava picurata cu generozitate in paharul lor de catre trimisul partidului, dupa ce au cazut sub loviturile de bata, de cizma, de ranga, de vana de bou, sub socurile curentului electric, injurati, umiliti, sorbindu-si propriul sange, al copiilor si presviterelor lor, fratilor si parintilor. Cu sangele lui Iisus imbracandu-se-n lumina, ei s-au adeverit mucenicii zilelor noastre si i-au sfintit inca o data pe fratii ailalti ce se inghesuie si dansii pe prea stramta poarta a Domnului, cazuti sub povara propriilor pacate si nu rareori provocand caderea.

            Biserica noastra cu cei dintai se numara si suntem mandri de Ea, prin ei, si cu Ea ne indreptam catre Mantuire, agatati ca niste tanci de poalele Sale.

            Dar nu despre Biserica Ortodoxa Romana este vorba. De Ea are grija Dumnezeu, atat in sensul propriu, cat si in cel figurat ironic.

            Este vorba despre suferinta starnita de suferinta aproapelui. Daca aceasta lipseste, mila secatuieste. Mila lipsind, renuntarea in favoarea semenului nu mai pogoara asupra noastra. Renuntarea parasindu-ne, generozitatea ne secatuieste. Generozitatea pierind, bunatatea ni se stafideste. Si asa, din virtute cu virtute ramanand tot mai saraci, ajungem a nu mai semana cu oamenii, pentru ca nu mai semanam cu Dumnezeu.

            Daca, insa, la auzul caznelor unui frate intru Domnul, ni se chirceste inima de spaima pentru el, e semn ca inca facem parte din aceeasi specie. Si cainele face parte tot dintr-o specie cu cainele din cartierul alaturat, calcat de tramvai, dar parca nici nu i-ar vedea sangele scurs. Suferinta noastra, de care vorbeam, inalta specia umana la rangul fratietatii universale a cinului ingeresc si devine Chemare la jertfa de sine.

            Ah, cati sunt vrednici de ea si pe cati ii innobileaza Dumnezeu cu taria de a da cu adevarat ascultare acestei Chemari. Nu sa-ti intorci si obrazul celalalt, ci sa-ti intinzi obrazul in locul celui de alaturi… Ce usor este sa o gandesti, asa cum o fac eu acum, dar cat de…

            Sa fim toti cei care nu am intins obrazul pentru celalalt iertati…

39

FATA ZAMBITOARE

            Petre Gregory C. Anastasis (Puiu Nastase) este un carturar profund mistic. De aceea in memoriile sale, publicate sub titlul: “Temerarii” (Editura Metafora, 2004), abunda citate, in limba latina, din felurite rugaciuni ale Bisericii Romano-Catolice, comemorarea a diversi sfinti, stradania de a descifra o relatie metafizica intre cauza si efect, la distanta mare in timp, ca si darea de seama frecventa asupra viselor. Cele din urma cate au fost retinute pentru informarea cititorilor par a avea un caracter profetic. Biserica Ortodoxa nu incurajeaza analizarea viselor in scopul citirii viitorului, chiar daca analistul se declara a fi bun crestin. Poate ca Biserica Romano-Catolica, la care s-a convertit memorialistul, este mai putin riguroasa in aceasta privinta. Dar nu acest amanunt ne va impiedica sa ne oprim asupra lor, personal interesandu-ne selectia de vise retinute de un scriitor sau altul, pentru a incerca o mai limpede patrundere in psihologia autorilor.

            Mai mult, unul dintre visele descrise de Grigore Nastase (pe numele sau de bastina, lipsit de romantismele elino-americanesti adoptate tardiv, dupa mutarea in SUA), coroborat cu implinirea prevestirii discernabile in el, il socotesc potrivit sa ilustreze un aspect al Chemarii lui Dumnezeu in temnitele comuniste. Un aspect chiar deosebit de raspandit, daca tinem seama ca pentru cel mai mare numar de detinuti politici din acea perioada, in absenta oricarei lecturi, a oricarei alte activitati intelectuale, impusa de un regulament al temnitelor ce urmarea idiotizarea condamnatilor, acestia nu aveau de ales decat sa socoteasca visele de noapte ca pe niste spectacole demne de retinut, de patruns, de discutat, de cercetat, tot asa cum ar fi facut-o cu o capodopera cinematografica, o drama teatrala sau, respectiv, o scriere profunda, chiar esentiala.

            Dealtfel, intre paranteze, atragem atentia asupra caracterului natural (va sa zica opus artificialului) al artei spectacolelor, cel dintai spectacol oferit mintii noastre, dupa acela al realitatii inconjuratoare, fiind constituit de scenele visate. De unde se deduce necesitatea psihicului uman (si nu numai uman!) de a se infrupta din ‘spectacol’ ca dintr-o hrana obligatorie. Dar acestea merita dezvoltate intr-o teorie a nasterii spectacolului si nu aici. Sa revenim la visul cu pricina al lui Puiu Nastase.

            La 3 mai 1960, povestitorul urma sa fie judecat a doua oara. El consemneaza: “Nimic important in acea primavara. Doar un vis a carui semnificatie se va implini numai tarziu.” Remarcam pozitia privilegiata a visului, in propria-i viata, pe care i-o confera naratorul.

            “Se facea ca stateam singur intr-o celula mohorata de inchisoare, cand, pasa-mi-te, usa se deschide si un grup de fete brunete si indoliate imi intra in celula. In fruntea lor, insa, era o fata blonda ca o raza de soare (un inger, desigur) care se apopie de mine cu un zambet ceresc si imi spune: ‘Saruta-ma si iti voi da ceva!’ ” Starea sa angelica nu este deductibila din cele infatisate de vis pana aici, ci este o concluzie urmand analizei lui ulterioare. “Evident, nu am stat pe ganduri si am sarutat-o, dar sarutul meu nu a intalnit fragezimea asteptata a buzelor, ci un fel de aer parfumat si racoros ca o briza de primavara intr-o gradina de flori inmiresmate.” Eventual din aceasta mireasma ‘de rai’ i-ar fi putut Nastase decripta originea. “Apoi fata inger mi-a pus in mana un caiet. L-am deschis. Pe prima pagina un desen cu o jumatate de soare galben (rasarind sau apunand) si doua cuvinte: August, Aiud.

            “Si m-am trezit. Asupra mea si in jurul meu plutea inca o mireasma de cer. M-am gandit atunci sa interpretez visul.

            “1. Prima solutie: voi ajunge la Aiud in luna August, unde ma asteapta ani grei de inchisoare (fetele in doliu). Dar de ce era bucuroasa fata inger? Pentru ca voi face ani lungi de inchisoare. ‘Nu se poate!’ am zis.

            “2. Solutia secunda: Voi ajunge la Aiud (logic ca profesor, cum apaream in toate actele de acuzare, chiar daca nu aveam diploma) si acolo, dupa ani lungi de inchisoare (fetele in doliu), voi vedea rasarind soarele, intr-o zi de august.” Desemnarea deductiei ‘logice’, cum o indica naratorul, tocmai ca incurca lucrurile. Paranteza pare interpusa pentru a marca noua sa pozitie sociala, aceea de profesor; pentru ca nimic din vis nu s-ar spune ca-l indrituieste sa faca precizarea. Sau se incearca o explicare a prezentei caietului in mana angelica si el il conduce pe analist la autoetichetarea sa ca ‘profesor’? “Ce inseamna acest “rasarit de soare”? Desigur, eliberarea si fata inger era bucuroasa sa-mi spuna prin asta ca nu voi muri in inchisoare” (p.329-330).

            Daca respectiva consemnare nu ar avea o urmare, anuntata din timp, dupa cum am vazut, nu ar merita mai multa atentie decat ca un indicator, printre altele, al inclinarii spre superstitie a autorului.

            Dar continuarea textului schimba radical perspectiva.

            In ziua de 31 iulie 1964 urma sa fie pus in libertate. Cel putin asta scria pe biletul sau de liberare, primit in ziua aceea.

            “M-am gandit la visul de la Uranus: deci voi pleca pe 31 iulie si nu in august, cum visasem. Dar ziua a trecut si am asteptat in zadar spre a fi strigat pentru transportarea la Teius. Toti ceilalti care primisera bilete de liberare cu data 31 iulie plecasera, eu nu.

            “A doua zi, sambata 1 august, spre seara, imi aud strigat numele, deci visul fusese adevarat si ii dadusem interpretarea buna, cu o singura greseala, soarele de pe caiet apunea si ma uitam la el acum cum asfinteste, pe cand camionul gonea spre gara Teius. Acum imaginea din vis era completa: cele patru fete negre (erau patru abia acum sesizez) erau cei patru ani grei de inchisoare, iar fata blonda, un inger care vroia sa-mi arate ca cel de-al cincilea an imi va da libertatea” (p.424-425).

            Iarasi o revenire asupra descrierii visului: “cele patru fete negre (erau patru abia acum sesizez)”, ce creaza oarecare neincredere in fidelitatea punerii lui pe hartie…

            Cu toate acestea, visul e vrednic sa intre in categoria Chemarilor lui Dumnezeu, de data aceasta o Chemare la curajul necesar la un inceput de drum atat de anevoios…

40

TANDARA

            “– Domnule Aurel Obreja, am inteles din discutiile noastre ca nici unul dintre cei cinci care ati fost torturati de-a valma n-a batut la randul sau, cum vi se cerea. Am priceput bine? Acesta este adevarul?”

            Fragmentul ce urmeaza, din cartea mea: “Casa lacrimilor neplanse. Martor al acuzarii in procesul reeducatorilor”, se refera la caznirea in temnita Gherlei a cinci fosti elevi. Tortionari erau alti detinuti, momiti de Securitate sa-si chinuiasca colegii de detentie in vederea preschimbarii lor in unelte ale Ministerului de Interne, provocatori, turnatori, depasitori de norma, slugi robotizate ale vointei partidului bolsevic ce pusese stapanire pe neamul nostru si pe tara, chiar si criminali. Acea cumplita perioada s-a numit “reeducarea”, a debutat la Suceava, a inflorit pe deplin la Pitesti , s-a extins la Gherla, la Canalul Dunare – Marea Neagra si in alte parti.

            “– Nici unul dintre cei cinci care am fost acolo. Nici unul. Am aceasta satisfactie. Nu ca am fost erou – sau ca am fost noi eroi. Nu pentru asta. Daca mai continua in ritmul ala, ca la Pitesti sau cum a fost la inceput si pentru noi, nu stiu ce se-ntampla. Probabil ca gaseau o metoda de schingiuire pentru a ne impune sa batem la randul nostru. Ar fi folosit toate tehnicile care s-au aplicat la Pitesti. Le studiasera. Fiecare om are o sensibilitate; la stransul degetelor pana ti le striveau; la picioare; ma rog, batut la gat; batut cu cantul scandurii pe cap; la talpi. Undeva trebuia sa-ti prinda o slabiciune.

            – Este posibil ca prin bataia in cap sa fie distrus acel centru al inhibitiei aflat pe scoarta cerebrala si, odata distrus acela, oamenii sa devina niste animale care nu mai judeca, niste bestii?

            – Cred. Pentru ca unii innebuneau. S-a intamplat si cu Titi Stoica, unul dintre noi. Nici acuma nu si-a revenit. Un baiat extraordinar de bun. A fost internat si in timpul lui Antonescu: in lagar in Transnistria, langa un lagar de evrei. Fiind batut la cap, a avut un soc din asta. Ne-au imbracat intr-o noapte cu tot ce aveam pe noi. Au luat si de la altii. Ne-au pus sa tragem pe noi cate trei-patru perechi de pantaloni, cojoace si nu mai stiu cate. Faceam ‘manejul’, adica ne roteam in jurul camerei asa. „Hai, gata! Pregatiti-va sa plecati la Pitesti!” – ne-au spus. Umblam unul dupa altul. Transpiraseram de nu mai puteam. Si nu mai eram in stare sa mergem. Ei, cu parii in jurul nostru. Da-i, si da-i! Si acest Titi Stoica a avut o criza nervoasa. A inceput sa rada; si-mi zicea: „Mai, Aurele, uite, Maica Domnului ne zambeste…” M-a impresionat atat de mult aceasta iesire de nebunie a colegului meu… Si am strigat: „Bestiilor, il omorati! Uitati-va, a innebunit!” – „Dumnezeu’ ma-ti!” – zic aia. „Ii iei apararea camaradului tau?! Lasa, ca-ti scoatem noi din cap ‘camaraderia’!” Dupa aceasta criza, l-au iertat pe Titi de ‘manej’, sa se linisteasca. Dar bataile n-au incetat. Ne-am intalnit cu totii dupa aia. Si-n fabrica. Ramasese cu aceasta… – stiu eu cum sa-i spun?… Probabil ca i-a atins vreun centru nervos, ca altfel nu se explica. Si dupa eliberare, tot timpul se simtea urmarit. Am auzit despre el ca cerseste la Iasi. E speriat ca-l duce cineva sa-l bata. Nu si-a facut nici actele. Intinde mana sa primeasca pomana; pe unde gaseste cate ceva, mananca. Asa am auzit…

            – Dar n-a ajuns sa bata pe altii… – constat interogativ si abia mai indraznind sa nadajduiesc in conservarea omeniei acelui bantuit de halucinatii datorate neputintei de a mai rabda.

            Dar halucinatii sa fi fost? Imi amintesc ca naratorul mi-a aratat intr-una dintre aceste zile de cand il frecventez, o bucata de lemn de vreo doisprezece centimetri lungime, o aschie gasita prin ruinele bisericii Sfanta Vineri, demolata de Ceausescu. Un prieten de-al sculptorului Obreja s-a dus la locul dezastrului, in cautare de relicve sfinte. I-a adus-o. „Uite, sa ai o farama din ce a fost sfintit de slujbe, iar acum de inversunarea distrugatoare a necredintei…” Amfitrionul meu a tinut-o catva timp. Intr-o buna zi, ce s-a gandit? A sculptat-o, pe fondul ei, pe Maica Domnului, aureolata si cu mainile impreunate-n rugaciune, cu cearcane adanci ca doua orbite pustiite de organele vederii.

            – M-am gandit sa nu tin tandara asa, ci sa-i dau o valoare. Si atunci, am sculptat-o.

            De ce m-o fi podidit aceasta rememorare? Nu cumva si Maica Domnului isi va fi spus, pe cand privea la Titi Stoica: „M-am gandit sa nu las tandara asta de om asa, ci sa dau suferintei sale o valoare…” Si i s-a sculptat in inima pe totdeauna… Si de asta Titi Stoica nu mai poate reveni intre cei asemenea lui.

            De aceea n-a ajuns sa bata pe altii…

41

TOT RAUL SPRE BINE

            “Bajenie si surghiun” (Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001) constituie memoriile unui om prin excelenta cuminte. Asa dupa cum se si potriveste unui baietan crescut printre straini si ajuns sarac peste noapte datorita politicii rusesti, hulpava in a ne jefui de pamant, avutii si suflete. Ma refer la acapararea incalificabila a tinutului Hertei, unde s-a nascut autorul scrierii, Pintilie Iacob, ca si la exilul permanent al fratelui sau, ramas surd de timpuriu si ale caror purtari ‘romanesti’ au displacut ocupantului bolsevic. Pintilie, praslea, a ascultat de parinti, a iubit cartea, a auzit si chemarea neamului (drept care a intrat in Fratiile de Cruce). Dupa cum este firesc, a luat calea temnitei. Iar din aceasta, fara a se opune niciodata disciplinii nedrepte a locului, fara a-si vadi dispretul si scarba starnite in mod natural de comportarea fratilor romani cu arma sau biciul in mana, ce-i vegheau moartea lenta, din inchisoare, spuneam, nu a mai apucat sa iasa pana la eliberarea tuturor detinutilor politici din ‘64, decat cu un singur prilej si pentru foarte scurta durata. (Sper ca nimeni nu are pretentia sa puna la socoteala si cei doi ani petrecuti in Baragan, cu domiciliu obligatoriu, drept stare de libertate…) Dupa calculele sale aritmetice, a petrecut dupa gratii o treime din timpul cat s-a pestrecut regimul comunist calare pe starvurile noastre! Desi, initial, nu a faptuit nimic ce ar fi putut jena statul, iar pentru acel ‘nimic’ a incasat o condamnare maricica, printre copii, la Targsor, mai revoltatoare a fost a doua condamnare (pronuntata de un complet judecatoresc, fiindca a mai fost condamnat si administrativ doar de securitatea ce-si atribuia drepturi ilegale in dramuirea aspiratiei la libertate a cetatenilor patriei!) Revoltatoare, pentru ca a primit ani foarte grei de detentie in temeiul faptului ca a conlocuit cu colegii de D.O., adusi de soarta alaturi de el, cand li s-a repartizat o casa parasita, ceea ce, pentru nevoile anchetei de a stapani prin moarte vietile noastre insemna punerea la punct a unei ‘organizatii subversive’! Cum insa acesta a fost destinul majoritatii detinutilor politici in cursul celor 45 ani de groaznice samavolnicii, Pintilie Iacob, ca un om intelept, a ramas ‘cuminte’ si a primit fara revolta cele menite de ursitoare inainte ca el sau parintii sai sa poata protesta.

            Dintre cei in urma citati, numai maica autorului i-a putut fi martora de-a lungul unei portiuni destul de extinse a experientei sale bicisnice, pentru ca ea insasi a fost rapita pe nevestitelea dintre condamnatii la viata ale acelei epoci crunte. Pintilie Iacob scrie cele mai emotionante randuri ale autobiografiei sale, pe marginea acestei despartiri. Un prieten, Bursuc, intalnit dupa mult asteptata eliberare, ii istoriseste despre ultima boala a aceleia care i-a dat viata. “Mi-a zis ca el s-a ocupat de inmormantarea mamei mele, procurand cele necesare la asemenea imprejurari si ca mormantul este platit pentru sapte ani. ‘Sanda (prietena mea) stie unde este mormantul si ti-l va arata, fiindca si ea a participat la inmormantare si a fost la spital inainte de moartea ei.’

            Singura mea mahnire a fost aceea ca nu i-au spus mamei adevarul despre arestarea mea. Ei au incercat in felul acesta s-o menajeze de o veste socanta, spunandu-i ca am avut un accident cu bicicleta si sunt internat in spitalul din Bacau, dar ca nu-i o forma grava si cum ma fac sanatos voi veni acasa. Nu stiu ce a crezut mama din cele ce i-au spus, dar ma obsedeaza gandul ca s-ar putea sa fi banuit ca eu am abandonat-o. Totusi ea a vazut ca prietenii mei o vizitau. Pe Ghita Bursuc il cunostea de multi ani, fiindca am fost consateni intre cele doua arestari ale mele. Dar lucrul a ramas definitiv ireparabil din acest punct de vedere” (p.232). Precum constatati singuri, ‘cuminte’ este si expunerea aceasta limpede ca in clasicism, cu prilejul careia nu se fac concesii ingustimii de gandire si simtire a unor eventuali cititori ce resimt nevoia unor ample dezvoltari punandu-le la dispozitie ‘mura-n gura’ amanuntele naratiunii.

            Daca stilul autorului cuprinde si o naivitate (iar fara aceasta nu se poate, caci oameni suntem!), ea sta in pregatirea cititorului pentru cate o rara intentie umoristica, ceea ce rapeste celei din urma eventuala latura comica.

            Altfel, lectura cartii odihneste (in pofida dramatismului prezent pretutindeni in paginile ei), odihneste tocmai prin echilibrul impartasit de cumpanita inteligenta si modestie a memorialistului. Folosind o sintagma imprumutata din muzica, din opera lui Johann-Sebastian Bach, e vorba despre un dramatism “bine temperat”.

            Iar acum sa ne apropiem de tema rubricii de fata.

            Elevii de la Targsor erau impartiti de renumitul Constantinescu, pe atunci adjunct al Directiei generale a penitenciarelor, in apti de munca (si dirijati catre Canal) si inapti (ce urmau sa ramana pe loc o bucata de timp, ca apoi s-o apuce pe drumul fara intoarcere al reeducarilor). Naratorul nu se grabea sa alerge cu entuziasm sa inhate o roaba pana nu i-o insfaca altul… Prefera necazul cu care se obisnuise. “Am spus ca sufar de dureri de piept si ca ma simt fara putere, lucru care parea ca l-a convins, fiiindca eram si slab la infatisare. Atunci a facut semn cu degetul la stanga, adica spre grupul celor care urmau sa ramana pe loc. N-am facut un pas si imediat a revenit indicandu-mi sa trec spre partea dreapta, deci bun pentru Canal, iar ofiterul de servici m-a trecut pe lista respectiva. In acel moment, fara voia mea, chiar impotriva vointei mele si cu concursul lui Constantinescu, destinul mi-a fost favorabil, ferindu-ma de incercari mai grele decat as fi putut sa le infrunt sau sa le rezist cand puterile fizice si morale te parasesc. Cand astern pe hartie aceste ganduri, imi dau seama ca sunt in viata situatii cand o nenorocire poate fi o salvare de la o alta nenorocire mai mare. Daca nu mergeam la Canal, ajungeam la Gherla, unde se reedita varianta a doua a inchisorii Pitesti si a demascarilor lui Turcanu si unde, supus torturilor si dezumanizarii, as fi devenit si eu la randul meu tortionar. Multumesc lui Dumnezeu ca m-a ferit de asemenea grozavii, unice in universul concentrationar al lumii” (p.92-93). Doar ca nu “destinul” i-a fost favorabil, trimitandu-l la robota silnica, ci Dumnezeu de care nu a uitat niciodata, dupa cum singur marturiseste, si care l-a chemat si pe aceasta cale a nu pierde contactul cu cele de Sus, spre linistea sa viitoare.

42

CHEMAREA

PRIN GLASUL UNEI MAICI

            Tanarul Traian Popescu, pe parcursul unei destul de lungi intemnitari, atrage iarasi asupra-si fulgerele securitatii, fara s-o stie, fara s-o vrea. In jurul sau se tese un scenariu al carui scop este implicarea intr-un complot antistatal a unor personalitati politice de prim rang de peste hotare si din tara. Este vorba despre aruncarea crimelor savarsite in cadrul reeducarilor, cu girul si sub indrumarea Ministerului de Interne si, de buna seama, a secretarului general P.C.R., pe umerii unor insi complet nevinovati, acuzandu-i ca ar fi vrut sa pangareasca imaginea comunismului in ochii omenirii. Rolul ce-i incumba lui Traian Popescu era acela de presupus emisar care sa faca legatura cu executantii. Iata ancheta la lucru, straduindu-se sa obtina recunoasterea unor fapte inexistente.

            “Dupa 7 luni de ancheta continua, intr-o seara fusesem trantit la podea si calcat cu cizmele de un colonel. (…) Fusesem asezat pe un scaun, in fata avand instalate 2 reflectoare, unul in stanga, altul in dreapta (…). Paznicii mei nu imi spuneau decat: Vorbeste! Hai, spune! Vorbeste! Spune! Totul a durat o zi si o noapte. In acest timp am lesinat de mai multe ori si pentru a-mi veni in fire eram udat cu apa. Neputand sa ma tin pe scaun am fost legat de el. Incercand sa ma feresc de lumina orbitoare, cautam sa stau cu capul in jos, insa eram inghiontit mereu pentru a deschide ochii. Ma usturau cumplit si eram convins ca voi orbi.” Scos si la ancheta de noapte, este supus unei cazne de alt tip, a carei descriere nu o citam pe de-a-ntregul, ea aparand la mai toti memorialistii din aceasta categorie; e vorba despre ceea ce se numeste “vartelnita” sau “morisca”. “Fiecare lovitura la talpi se transmitea prin sistemul osos pana la creier, acele vibratii dandu-ti senzatia ca vor sa sparga cutia craniana. Se lumina de ziua.” Excedat, ingrozit ca avea sa ramana schilod tot restul vietii, cel torturat ingaima impotriva sa insusi: “Am transmis!”” (“File din procesul comunismului. Teroarea si diversiunea politica de stat”; Bucuresti; Scara; 2004; p.196-7).

            Aidoma lui Belu Silber (datorita caruia a fost impuscat Lucretiu Patrascanu, prietenul sau), “am reusit sa incropesc un simulacru de declaratie cu cateva din elementele mincinoase furnizate de ei si cu altele inventate de mine” (p.198).

            Experienta proceselor comuniste scoate in evidenta tehnica justitiei din acele timpuri de a condamna in temeiul tocmai al acuzatiilor ce si le aduc retinutii intre dansii, fara nici o alta proba, sau al autoacuzatiilor obtinute impotriva adevarului de la victimile ei. Ancheta doar ‘sugereaza’, propune minciuna, iar caznitul are perspectiva de a scapa de canon numai daca primeste sugestia si o dezvolta in spiritul asteptat de calai. Aceasta s-a petrecut si cu Traian Popescu. Drept care: “nu-mi doream decat moartea, pe care o asteptam ca pe o binefacere. Mintea imi sarise peste pragul normalului (…). Ma plimbam prin celula cand razand, cand plangand, incercand sa incheg cate o rugaciune, din care insa ma intrerupeam cu toate eforturile mele de a continua. Ceva mai puternic decat dorinta si stradania mea ma oprea, smulgand parca din mine acele cateva crampeie de ruga in care invocam ajutorul divin. Simteam cum forte diavolesti se jucau cu sufletul si cu spiritul meu, multumite pare-se de vremelnica lor stapanire” (idem).

            In aceste conditii, prin usa celulei de alaturi, tanarul auzi un glas de femeie, vibrand precum cristalul sau un clopotel, ca struna unei harfe (sunt imaginile memorialistului insusi), parand mai curand decat voce omeneasca una de heruvim… Nu putu descifra nici un alt cuvant decat: Doamne si Maica Domnului. Dar era suficient pentru ca in el sa se petreaca o schimbare. Acele nume il umplura de dulceata, il incurajara atunci cand nu socotea ca se mai putea redresa. Un fior ii strabatu trupul. “M-am trezit pe loc facandu-mi cruce, automat, mana miscandu-mi-se ca provocata de un stimul de reflex conditionat” (p.199), se analizeaza memorialistul fara a-si farda trairea. La el nu ajunsese inca imbarbatarea divina. Desi “chemat” (in sensul urmarit de noi), i se destepta doar obiceiul deprins in copilarie de a-si insemna pieptul cu cele trei degete alaturate. Termenul comparatiei, reflexul conditionat, scris cu italice, dovedeste onestitatea scriitorului: nu vrea sa se laude cu ceea ce nu se petrecuse, ci reduce intamplarea la limitele ei de jos. Si, totusi… “Tremuram! De ce? De frica? De emotie? De noutatea glasului ceresc? Cred ca de toate la un loc. / M-am asezat pe marginea patului de beton si m-am trezit cu lacrimi odihnitoare in ochi” (idem).

            Necunoscand alfabetul morse, Traian Popescu improviza o conversatie prin perete ajutandu-se de atatea ciocanituri ale degetului cat era numarul literei in cadrul alfabetului. Se dumiri ca era vecin cu o maicuta: Teodosia, de la manastirea Vladimiresti. Primi de la dansa cateva stiri privind arestarea duhovnicului si a unora dintre surorile sale de juruinta. Dar mai ales primi staruitoarea incurajare de a se ruga. Alaturi de Psalmul 50, se obisnuise in detentie, inca din anul 1949, sa sopteasca rugaciunea inimii. “Acum nu o mai puteam rosti” (ibidem). Alese o cale aflata la polul opus vietii de rugaciune ce-i era recomandata. Adunase hidrazidele primite pentru stoparea procesului tuberculozei.

            “Ma simteam cu totul descompus psihic, incapabil sa mai reactionez lucid, dar nici sa-mi insusesc tot ceea ce mi se cerea sa spun” de catre anchetatori (p.200). Intrerupsese comunicarea cu maica vecina. O relua. Aceeasi intrebare reveni cu perseverenta: anume daca se ruga. Afland ca nu izbutea s-o faca, maica Teodosia ii propuse sa isi inalte impreuna gandul  catre Dumnezeu. “Disperarea insa ma patrunsese in fiecare fibra a trupului facand sa vibreze sufletul torturat care parea a nu mai fi al meu” (idem). Picatura cu picatura, balta amaraciunii crestea si iarasi crestea in inima sa. “Stand in genunchi cu lacrimi ce imi curgeau siroaie, nu mai puteam invoca nimic in afara de MAMA. Simteam ca Dumnezeu m-a parasit intorcandu-si fata de la mine, dar nici eu nu-l mai chemam. Sufletul nu-mi mai apartinea, dar nu-i apartinea nici Lui, ci necuratului” (p.200-1). Se cuvine sa ne oprim asupra acestui sentiment al omului pacatos care se crede parasit de Dumnezeu. Golul creat in sufletul sau nu pare a mai putea fi umplut niciodata. Am discutat in prefata cartii de fata mai pe larg despre aceasta cumplita disperare. A fi fara aparare, mai precis fara aparator, e tot ce poate fi mai ingrozitor. Crezandu-se ramas singur, Traian Popescu nu mai are curajul sa ceara sustinerea de Sus. De fapt, de teama ca a fost parasit, el este acela care paraseste. O vaga constienta a acestei culpe, bine ascunsa in subconstient, il rusineaza; aceasta este pricina pentru care nu-l mai invoca pe Creator. Nu mai poate sa-si odihneasca inima decat cu gandul la maica sa parasita-n urma; o mama care e legata de maini, care oricat ar dori-o nu are cum sa-si ajute feciorul din robie. In acest pustiu spiritual se cuibareste diavolul. Acum este liber, in sfarsit, sa se hraneasca din faptele bune ale puscariasului, lasate sa pluteasca in deriva in amintirile lui moarte.

            Omul chinuit bate in perete de parca ar ingenunchia la picioarele Crucii: “Maicuta, rugati-va si pentru mine, eu nu mai pot, sunt sfarsit!” (p.201).

            Aparitia calaului care-l batuse fara mila il sperie atat de tare incat isi face seama: “Am inghitit 80 de hidrazide, comprimate stranse cu grija, iar cu un ciob de sticla de la un bec spart gasit in WC cu cateva zile mai inainte, mi-am taiat venele!!” (idem).

            Regret din suflet ca marturisirea nu continua a ne lumina asupra celor petrecute dupa tentativa sa de a-si lua viata, anume cum a fost salvat.

            Oricum, autorul scrie mai departe: “Dumnezeu nu a vrut sa ma elibereze din viata, salvandu-mi astfel sufletul care si-ar fi pierdut sansa mantuirii. Probabil ca El avea alta lucrare cu mine” (ibidem). Suicidul ratat al lui Traian Popescu trebuie considerat o Chemare a omului adresata lui Dumnezeu prosteste si cu pacat, dar nu mai putin o Chemare de jos in Sus. Acestei Chemari a omului, Dumnezeu i-a raspuns cu alta Chemare, pe care omul o recunoaste peste ani ca Indrumare catre o alta lucrare.

            Vom retine ca maica Teodosia nu era o modesta rugatoare anonima, ci poeta Zorica Latcu, eleva lui Lucian Blaga si colaboratoarea lui Nichifor Crainic la “Gandirea”, raposata dupa Revolutia din ‘89, atunci cand revenise in monahism, tot la manastirea Vladimiresti.

43

DUMNEZEU NU SE LASA VAZUT CI ASCULTAT

            Ioan Dunca (“zis Nelu”, vine intru completare pagina de titlu a cartii sale, pentru a-l sti recunoaste cititorii cu care si-a irosit junetile incatusate, minus dragostea de viata si umorul…) este un memorialist al detentiei care nu si-a pierdut tineretea, cel putin odata luand creionul in mana pentru a impartasi si altora pocinoagele si renghiurile pe care i le-a facut si jucat viata. Fara sa recurga la un titlu ‘cutremurator’, cum procedeaza majoritatea colegilor sai de intentie, cel asupra caruia s-a oprit, unul simbolic, are un aer vag picaresc si romantic prin contrastul puternic marcat dintre termenii sai, dupa cum se constituie si naratiunea insasi: “Aur si noroi” (Constanta, Editura Metafora, 2004).

            Pentru a o scurta si a ma apropia de propria mea Chemare (aceea de a vorbi despre Chemarea lui Dumnezeu adresata victimelor din temnitele comuniste), voi coti pe nevestitelea catre o camera din inchisoarea Clujului, umpluta cu membrii unui lot de plozi maramureseni indesati in jurul prea iubitului lor dascal, cunoscutul (ulterior) Aurel Visovan. Dizenteria le storcea vlaga, la capatul unei lungi anchete si a traumei constituite de procesul abia incheiat. Dupa obiceiul conducerii tuturor penitenciarelor si lagarelor comuniste, tratamentul medical era inexistent. Singura preocupare legata de boala, a infirmeriei, fu sa sugereze comenduirii prajirea painii detinutilor. Daca nimeni dintre cei raspunzatori de existenta lor nu trecea la vreo masura eficienta de combatere a maladiei distrugatoare, Dumnezeu o initie pe una dintre victime intr-o modalitate de autoaparare. Chemarea Sa la jertfa fu bine auzita si pusa in practica pe data.

            “Cineva a avut ideea ca celor bolnavi – cam jumatate din noi – sa li se cedeze jumatate din ratia de paine de catre noi, cei sanatosi, luandu-le in loc zeama [adica ‘mancarea’, N.n.], adica nimic. Nimeni nu s-a opus, presupun ca nici in gand. Iar Dom’ profesor si-a refuzat hrana timp de trei zile, in ciuda protestelor noastre vehemente si oarecum surprinzatoare, deoarece nu aveam neobrazarea sa-l contrazicem decat rareori si niciodata vehement. Dar de data asta vedeam – si pe buna dreptate pericolul si pentru d-lui – ceea ce ne ingrijora peste masura, caci atasamentul nostru fata de acest OM era nelimitat. N-am avut nici un succes! (…) / Boala a cedat, baietii au inceput cate unul sa-si revina la ‘normal’ si desi daramati fizic si slabi ca, dupa cum afirma un mucalit, se puteau face temeinice studii anatomice pe noi, fara ca aceasta sa necesite autopsii incomode si probabil costisitoare, eram victoriosi si chiar ne simteam ca atare. Victoria era dubla! Invingandu-ne pe noi, am invins si boala” (p.27-28).

             Acelora care imi vor atrage atentia ca in relatare nu se gaseste altceva decat dovada unei onorabile hotarari omenesti de jertfa colegiala intrand in morala uzuala a grupurilor bine sudate, ii voi atrage atentia la randu-mi asupra faptului ca morala insasi este nascuta datorita lectiunii crestine si ca, mai mult, pilda sacrificiului de sine in favoarea semenului ne-a fost data de Iisus. Parerea mea este ca anterior am asistat la o noua Chemare a lui Dumnezeu adresata omului (cum adun eu intruna din cartile citite, intru alcatuirea acestui Pateric al Chemarii de Sus). Se mai poate incerca sa se infirme parerea aceasta intr-un fel, daca nu s-ar gasi si in acest caz raspunsul potrivit. Anume, mi s-ar putea spune ca nimeni dintre cei de fata, atunci cand s-a recurs la aceasta tehnica de salvare a bolnavilor, nu a fost constient de soptirea divina ce intarea iubirea de aproape si indemna la jertfa pentru el. E drept. Dar de cate ori il auzim pe Dumnezeu cand ne indreapta drumul? Si, totusi, o face necontenit.

            Nici nu avem de ce sa ne intrebam daca am fost cu adevarat inspirati de Chemarea lui Dumnezeu, ci sa intelegem o data pentru totdeauna ca orice inclinatie catre bine, adevar, dreptate si frumos nu are alt izvor decat in Creatorul care, prin mijlocirea noastra, isi apara, extinde, intareste si imbogateste fara incetare Creatia, ca o stim sau nu. Nimic alta nu ni se cere decat sa alegem a da ascultare Chemarii.

44

OMUL LIBER SI PROASPATUL ELIBERAT

            Ioan Dunca, a carui carte, “Aur si noroi” (Constanta, Editura Metafora, 2004), surprinde numeroase aspecte ale Chemarii lui Dumnezeu in temnitele comuniste, sesizeaza aceeasi Chemare si in conditiile mai mult sau mai putin provizorii ale libertatii.

            De data aceasta, ne vom opri alaturi de un grup mai curand buimac decat vesel, cum i s-ar fi cuvenit sa arate, cand membrii lui tocmai au fost liberati din lagar.

            Avand tinta de a prinde un tren spre Bucuresti, o pornisera catre gara cea mai apropiata, Medgidia. Dupa atatia ani de munca silnica, dupa atata nemancare si zdrobire a oaselor cata indurasera la Canal, dupa atata nesomn, dupa atata vlaguire, nu ii prea tineau picioarele la un drum nou, chit ca ii conducea catre familiile lor.

            De aceea aparitia unei basculante la orizont le surase ca revederea unei vechi cunostinte binevoitoare. Bagara de seama ca “la volanul […ei] trona, falos nevoie mare, un militar constructor. I-am facut semn si a oprit, dar nici nu a vrut sa stea de vorba cu noi, si-a dat seama ce hram purtam” (p.267).

            Prin mijlocirea proaspetilor sloboziti, Dumnezeu i-a adresat ostasului o Chemare la omenie. Raspunsul neomenos al acestuia sosi cu promptitudine. Dar nu intarzie nici incheierea lectiei Divine.

            “A plecat lasandu-ne cam sui si dezamagiti, dar nu a facut 50 metri, ca s-a proptit in drum cu motorul stins. Cand am ajuns in dreptul lui, se holba neputincios la motor, cu capota acestuia ridicata. Ploiesteanul nostru [e vorba despre unul dintre fostii detinuti, n.n.] care dealtfel lucrase la atelierele mecanice (…) era as in materie de motoare. Parintii lui au avut un atelier de depanare auto si el crescuse, cum ziceau raii, cu benzina si ulei de motor in loc de lapte. L-a privit cu mila pe nefericitul sofer (…) si s-a uitat peste umarul lui (…:) – Ma lasi pe mine putin?” (idem).

            Nu trecura decat cateva secunde ca motorul incepu sa bazaie dupa nevoile lui, apoi sa duduie.

            Omul de la volan le facu semn sa urce, de data aceasta fericit ca-i intalnise. Insa ei il refuzara, dupa regulile fratietatii jignite.

            Individul isi primise lectia pana la capat. Dar lectia adresata noua, cititorilor, nu s-a ispravit odata cu plecarea lui.

            Abia de respirara usurati de a fi scapat de neplacuta intalnire ca se ivi un autocamion si soferul acestuia opri taman in dreptul lor, nerugat. Dupa cum pomeneste autorul: “e adevarat ca fapta buna tot isi primeste plata” (idem). Insul necunoscut se interesa unde aveau drum si, dupa ce afla, ii invita sa se tolaneasca pe incarcatura de criblura de piatra alba. Fura condusi cat mai aproape de gara.

            “Omul s-a scuzat ca nu ne duce mai departe (…) deoarece risca un control. I-am oferit plata pentru serviciul prestat in folosul nostru, dar omul a refuzat categoric: – Pastrati-va banii, baieti, veti avea nevoie de ei” (p.268). Fratietatea pomenita adineaori infloreste curata si stralucitoare de data aceasta. Conducatorul grai mai departe: “Aveti mare grija ce si cu cine vorbiti, ca lumea-i rea. Luati-o pe aici, pe poteca asta si ajungeti in gara. Dumnezeu sa va ajute!” (idem).

            Ne aflam la capatul lectiei despre omenie. Avem doua exemple la dispozitie. Intr-unul, Chemarea este savarsita in chip negativ; in celalalt, in chip pozitiv. Insa nu modalitatea ei are greutate, ci ce anume deprindem noi din cele doua.

45

NU EXISTA PAS FARA DUMNEZEU

            Scrierile despre detentie sunt elocvente cat priveste intensitatea credintei autorilor lor. Intr-unele dintre ele, Dumnezeu intra in preocuparile permanente ale marturisitorului. Ba chiar si opurile inchinate Cerului si Imparatiei Domnului. Intr-altele (care imi vin cu generozitate intr-ajutor, cand culeg povestiri cu tema Chemarii), din cand in cand, se pune chiar chestiunea interventiei Creatorului in existenta duhovniceasca, sociala sau fizica a naratorului sau a altcuiva din preajma sa. O a treia categorie nu-L pomeneste pe Tata, nici pe Fiul, dar din paginile respective simti inaltandu-se neincetat buna mireasma a prezentei Lor tacite, calde, ocrotitoare si indrumatoare. Mai exista si celelalte naratiuni – foarte utile ca document, interesante ca idei, frumoase ca stil, insa gaunoase cat priveste deschiderea metafizica.

            Astazi ma voi opri asupra unui memorialist din categoria a treia de mai sus: Filon Verca, un scriitor prolific al literaturii de detentie si al eseului politic, pe care toti amatorii de atari marturii il urmarim cu interes de mult timp. Paginile sale se intituleaza: “Amintiri –  cu si despre Nicu Balanescu” si au aparut in revista “Memento” (Timisoara), anul XIV, nr.10 (88), decembrie 2004.

            Actiunea naratiunii incepe odata cu eliberarea din lagarul nazist de exterminare de la Buchenwald a legionarilor internati de Hitler.

            Filon Verca si cu Nicu Balanescu s-au numarat printre elevii radiotelegrafisti ce urmau sa fie trimisi in Patrie, alaturi de numerosi alti combatanti, pentru a organiza rezistenta impotriva invadatorului sovietic si a guvernului impus de rusi. Formarea micilor echipe se bizuia si pe afinitatile personale dintre viitorii membri. “Fara sa stiu cu cine voi face parte din echipa, m-am gandit la Balanescu, un caracter ferm, decis in hotararile luate. Nu ne-am cunoscut prea bine, ne observam, mai degraba, atitudinea pe care fiecare o manifesta in cei aproape doi ani in lagar, supusi la presiunea germana ‹fara succes› de a ne aservi national-socialismului german.” Se remarca de pe acum o atitudine a naratorului, ce depaseste planul rationalitatii pure. Optiunea facuta de el (de o grava importanta pentru insasi prezervarea vietii sale pe viitor si, oricum, in vederea incheierii cu succes a misiunii cu care aveau cei doi sa plece in tara) se bizuie pe o indelungata observare. Voi mentiona ca pe parcursul celor doi ani de convietuire intre sarmele ghimpate, aceasta observare nu s-a facut in mod continuu si, mai ales, nu cu un scop precis  – evident nu cu acela de a cantari caracterul celui observat in vederea alcatuirii unei echipe de lupta si cu riscul jertfei maxime. In acest caz, ce alt element a mai participat la inchegarea optiunii lui Verca? Rationalistul va raspunde: intuitia. Este un termen caruia psihologii nu i-au gasit o definitie. Nu e cunoscut motorul ce declanseaza acest proces, nici felul in care e garantata soapta lui. Pentru mine, cele resimtite de Filon Verca tin mai curand de domeniul mistic si as numi procesul: un impuls al lui Dumnezeu. Pentru a vorbi cu cuvintele cu care l-am obisnuit pe cititor: o Chemare. Se va vedea ulterior de ce investesc in acest termen atat de mult.

            Un sir de nepotriviri au condus misiunea incredintata lor la ratare. Au fost parasutati aiurea decat unde se stabilise din timp; culmea, acolo unde nici unul dintre luptatori nu cunostea regiunea. Doi dintre dumnealor, aterizand pe o turla de biserica, au alertat jandarmeria de la bun inceputul actiunii. Ceilalti, au ratacit un numar de zile de trei ori mai mare decat le erau pregatite proviziile de hrana rece, dupa care, dibuiti, au fost opriti cu focuri de arma si arestati. Aceasta avea loc in luna august. In ajunul Craciunului, conform unor intelegeri politice, savarsite pe deasupra vointei lor, au fost eliberati.

            Filon Verca il invita pe Nicu Balanescu sa petreaca impreuna cu el sarbatorile Craciunului, ba chiar sa-si cladeasca o casa in satul sau. Numai ca acela sosi cu o zi dupa arestarea celui dintai. Ii fagadui mamei disperate sa-i afle urma.

            In perioada de tortura de negrait, cu camasa si indispensabilii muiate in sange, abia trezit dintr-un lesin prelung, Filon auzi comisarul de servici apostrofandu-l: “Verca! (…) Varul tau asteapta la poarta, daca ai schimburi de dat. Grabeste”. Si-i scutura prin fata nasului o traistuta, sa-si depuna in ea rufele murdare.

            Arestatul isi dadu seama ca aci se ascundea un semn ce lasa de inteles ca ai sai ii descoperisera ascunzatoarea nevoita. Pentru a le transmite ca se mai gasea in viata, trebuia sa le trimita ceva pe care sa-l recunoasca a-i apartine. Singurul obiect spalat de sange ii era batista.

            Cel din fata cladirii era Nicu Balanescu. Fagaduindu-i mamei lui Filon ca avea sa dibuie urmele feciorului, “a plecat sa ma caute. Mai intai la Securitatea din Caransebes, apoi la cea din Lugoj, si in urma, la Timisoara. El se prezenta intotdeauna la ora pranzului, cand toti erau plecati la masa, ramanand doar comisarul de servici, care nu cunostea dosarele. Cu toate ca era si el cautat, s-a intors la Petrosnita si a linistit-o pe mama, ducandu-i traista cu batista pe care mama a recunoscut-o”.

            Finalmente, a fost si el aruncat in celula alaturata chinurilor camaradului sau. “Cand mi-a povestit, mi-a scapat o lacrima. Ce l-a manat in gura lupului, stiind bine ce il astepta?”

            Raspunsul mi se pare limpede si usor de ghicit si-l voi da sub forma unei alte intrebari: nu era Chemarea lui Dumnezeu la plinirea poruncii dragostei dintre semeni?

            Aceasta Chemare se va face auzita si mai puternic, rascolind atat sufletele participantilor la urmatoarea evadare, cat si ale noastre, carora ne este incredintata relatarea ei.

            Filon Verca ocupa pozitia de furier pe langa un plutonier.

            “Seara, inainte ca plutonierul sa plece, mi-a dat voie sa aduc din inchisoare un electrician. In timp ce trupa era la masa, l-am luat pe Brindescu si l-am dus in curte in spre zidul unde erau vreo 20 de steri de lemne, pe care urcandu-se, a sarit zidul. Cu Nicu am facut la fel. Mai ramanea sa fac si eu la fel. La companie era un capitan, facut din soldat [sa fie iertate repetitiile necenzurate din scurtul fragment, M.R.], pentru ‘educatia politica’, care venea adesea in birou sa mai stea de vorba cu mine, intrucat ma ocupam si de alfabetizarea trupei. Vizita lui a durat mai bine de jumatate de ora. Dupa plecarea lui, ma indrept spre zid, urc pe lemne si, deodata, aud un sasait de dincolo de zid. M-a cuprins un tremur la gandul ca am fost descoperiti. Aud vocea lui Nicu si imi vin in fire: – Ce-i cu tine? ai innebunit, ti s-a urat cu binele? Nicu imi raspunde calm: – Vazand ca nu mai vii, m-am decis sa ma intorc. De ce sa platesti numai tu? Am vrut sa fiu cu tine… In clipa urmatoare, cadeam unul in bratele celuilalt. Apoi am plecat fiecare spre destinatia noastra.”

            Preocupat, ca si noi, sa rezolve enigma psihologica propusa de aventura de mai sus, autorul adauga: “Dupa cele intamplate, m-am intrebat: Ce forta leaga pe unii oameni ca nici primejduirea vietii nu-i desparte?… Prietenia, credinta in Dumnezeu sau constiinta misiunii? Poate ca in toate acestea rezida secretul daruirii de sine”. E posibil ca explicatia sa fie ceva mai simpla si sa nu amestece, ca mai sus, planul uman cu acela divin: era doar Chemarea lui Dumnezeu la dragoste.

46

PORUMBELUL DIN PALARIE

            Cata nevoie are omul incoltit de vrajmasi de ajutorul lui Dumnezeu! Psaltirea toata se cutremura de strigatele lui. Cu cat mai mult se tem anonimii a fi fost uitati de Tatal… Uneori, biet semenul nostru nici nu e constient de interventia Celui de Sus, datorita careia cade tot in picioare, atunci cand nadejde nu mai are. Ceea ce este mai trist e ca nici macar dupa ce a fost salvat, el nu e totdeauna constient cui datoreaza minunea. Or, ce este aceasta ridicare a noastra din nimicnicie, daca nu o Chemare a lui Dumnezeu? Si cate atari Chemari sa fie necesare pentru ca slabiciunea noastra sa recunoasca sprijinul primit?

            Lui Chirila Ciuntu (“Din Bucovina pe Oder”, Constanta, Metafora, 2004) i s-a comunicat ca in numele Maresalului Antonescu, seful Statului, se pregatea o inscenare ce sa motiveze anumite arestari pentru care nu exista o motivare juridica temeinica si clara. Se preconiza chiar regizarea unui atentat trucat, impotriva lui. Cei ce se temeau a cadea victime nevinovate au hotarat sa o ia inaintea dusmanilor, pregatindu-se a pastra o desavarsita neimplicare in viata tarii, pentru a nu da nimanui prilejul unor acuzatii mincinoase. Intru atingerea scopului ca aceasta decizie sa capete un caracter cat mai general, se alcatuira manifeste, urmand ca autorul memoriilor citite de noi sa le raspandeasca, depunandu-le in cutiile postale ale cetatenilor.

            Zis si facut! Chirila Ciuntu si-a umplut buzunarele cu micile stive bine ambalate si a pornit catre casa, unde intentiona sa depoziteze cea mai mare parte din fluturasi, in timp ce cu celelalte avea sa colinde Capitala, pentru a indeplini misiunea pe care si-o luase.

            Ca sa scape mai repede de pachetele incriminante, se urca in tramvaiul care lungea strada 11 Iunie. “Patrarhia se pregatea pentru Sf. Prohod, la care era asteptat Maresalul Antonescu. Piata era inconjurata de tancuri, armata si politie” (p.33).

            Spre stupoarea sa, in loc de a urma traseul obisnuit, tramvaiul coti si o lua pe alte linii, prin mijlocul pietii. Cu mintile tulburate de modificarea rutei, purtatorul manifestelor nu gasi altceva mai bun de facut decat sa atraga atentia asupra sa printr-aceea ca, zapacit, sari din vagon, acolo chiar. “Intr-o clipa ma trezesc inconjurat de agenti de politie.” Se napustira asupra-i cu o singura intrebare, muscata de toti ca-ntr-un glas. Il presau sa declare de ce nu-si continuase mersul cu vehicolul metalic. I se pusese un nod in gat. De neinlaturat. Mintea aburita ii oscila intre diverse raspunsuri posibile, care mai de care mai fistichiu si deloc potrivit sa-l scoata din situatia deosebit de incordata in care se gasea.

            Si iata cum coboara niste aripi falfaind catre el, pe o boare ce-i sterge naduseala cotropindu-i fruntea… “In timp ce cautam raspunsul, deodata se desprinde un sergent-instructor de jandarmi din multime, se apropie de mine si ma ia cu o toropeala de vorbe: De faci, domnule Ciuntu? Nu te-am mai vazut demult. Ce necazuri ai cu domnii?” Va dati seama cu ce inima s-a repezit a-i toca urechile necunoscutului care i se arata binevoitor, repetand copilareste povestea (de fapt cum  statusera lucrurile si in realitate) tramvaiului ce-si parasise drumul urmat deobicei, iar el, locuind pe vechea ruta, cum s-a temut ca va fi dus aiurea si s-a gandit sa faca economie de timp si sa sara din mers, astfel putand s-o apuce pe jos catre casa… “M-a luat de mana zicandu-mi: ‘Hai, ca-ti arat eu pe unde sa treci ca sa ajungi la destinatie!’ Surprinsi de faptul ca sergentul m-a luat pe nume si in mod asa de prietenos, politistii au ramas cu gura cascata, in timp ce eu ma indepartam” (idem). Ajuns la adapost de orice pericol, strainul ii povesti ca-l stia din priviri, deoarece Chirila Ciuntu frecventa Inspectoratul de Jandarmi impreuna cu un cunoscut preot, si ca se temuse sa nu aiba de suferit intr-o imprejurare ca aceea, cand politia in par cauta pricina oricui, vinovat au ba.

            Arestat, oamenii ordinii i-ar fi gasit in pachet manifestele si memorialistul nu ar mai fi avut nici o sansa de supravietuire. “M-am despartit de sergent, multumindu-i ca mi-a salvat viata si, facandu-mi apoi de zece ori cruce, i-am multumit lui Dumnezeu ca se mai fac si in zilele noastre minuni” (p.34). Asa vorbeste un om care a auzit Chemarea.

47

UN NECUNOSCUT IVIT DIN NOAPTE

            Rasarirea ajutorului lui Dumnezeu pe neasteptatelea, in existenta lui Chirila Ciuntu, atunci cand interventia miraculoasa era mai urgenta pentru a-l salva de la necazuri foarte mari sau chiar de la condamnarea la moarte, avu loc in doua ocazii asemanatoare, dintre care una am relatat-o in capitolul precedent, iar cealalalta urmeaza a fi expusa aici. Cand fac socoteala acestor interventii, ma bizui numai pe marturisirile din cartea sa de memorialistica: “Din Bucovina pe Oder” (Constanta, Metafora, 2004). Iar aceste interventii salvatoare au caracter de Chemare a lui Dumnezeu, ele venind in clipe cand se juca viitorul sau dupa sistemul cap sau pajura.

            Iata intamplarea la care ma refer de data aceasta.

            Naratorul urma sa paraseasca Romania foarte curand. Il desparteau de acele momente doar cateva zile. Pentru a-si usura contactul cu cei care trebuiau sa-l treaca granita, decise sa elimine orice risc posibil. Drept care, aranja sa-si petreaca  ultima noapte inainte de marea aventura la un cunoscut binevoitor, comisarul de politie Bozdoc. Incarcat cu bagaje, se ferea de orice intalnire periculoasa, mai ales pentru ca, intr-un asemenea prilej, in eventualitatea unei perchezitii, s-ar fi putut descoperi asupra sa scrisori ale familiilor altor fugari, destinate celor din strainatate. Or, ele deveneau grav incriminatorii intr-o asemenea situatie.

            Il insotea un coleg pentru a-i usura transportarea geamantanelor.

            “Cand ne suim in tramvai, dam peste un sergent care ma intreaba unde ma duc la miezul noptii cu bagajele. I-am raspuns ca ma mut la o noua locuinta si ca in timpul zilei nu am avut timp sa fac acest lucru. Sergentul de strada nu a fost incantat de explicatia mea si mi-a atras atentia ca ne vom cobori la Patriarhie sau in Piata Natiunii si ca acolo voi da socoteala la circumscriptia de politie. Cand am vazut cum stau lucrurile, m-am hotarat s-o sterg in orice caz, profitand de intunericul ce se lasase peste oras si lasand la nevoie bagajele in plata Domnului.” (p.35).

            Noul plan nu mira pe nimeni: ce era sa faca bietul om in conditii atat de neprielnice? Exista, parca, o specie de soparle (daca nu cumva au aceasta caracteristica toate) care, daca le apuci de coada, ti-o leapada in mana pentru a scapa cu viata. Si de n-ar fi adevarata amintirea mea din viata naturii, tot este elocventa in situatia creata. In vederea plecarii peste hotare, in noile conditii merita ca Ciuntu sa lase tot si sa dispara cat mai curand, pentru a evita orice neajuns. La aceasta purcese. Ii sopti insotitorului sau schimbarea de plan si-l pregati sa fie gata pentru o disparitie neasteptata in noapte.

            “Ajunsi in piata cu pricina, politistul ne someaza sa coboram, pune fluieratoarea la buze si da semnalul gardianului de serviciu din regiune sa vie sa ne duca la circumscriptie. Intre timp incepeau sa cada picuri de ploaie, iar gardianul, care din intamplare nu era prin apropiere, nu se arata” (p.35-36).

            Desigur ca intarzierea acestuia era propice viitorului memorialist, dar nu se vadea a fi fost salvatoare inca. Pentru definitiva iesire din cumpana, era necesara o interventie mai puternica. Dupa cum nici ramanerea ascunsa a agentului nu parea datorata unor imprejurari omenesti legate de ceea ce se petrecea in acel grup tensionat, la fel nici ceea ce succeda suieratului insistent si fara ecou nu parea a se datora vreunui factor uman implicat in povestea aceea.

            “In acest moment se apropie un civil care observase ca ceva nu era in ordine, deoarece noi vociferam cam tare, si ne intreaba ce s-a intamplat; zic: “Ce sa fie, domnule, trebuie sa ma mut acuma, pentru ca n-am avut timp ziua, si domnul sergent vrea sa ma aresteze fara nici un motiv.” “Ia-i, domnule sergent, adresa unde se muta si da-i drumul, caci lucrul acesta se poate intampla oricui!” La intrebarea sergentului, ii dau adresa (…). Cu aceasta am fost lasati sa ne continuam drumul. Nu stiu cine a fost civilul acela, dar trimis a fost dansul de Dumnezeu, ca sa se mai intample o minune cereasca” (p.36).

            Nu socotesc ca sunt necesare completari sau comentarii suplimentare pentru a se evidentia ca povestitorul nu era parasit de Dumnezeu, ca nu era lasat sa se descurce singur din atari noduri ale destinului, ce se strangeau tot mai tare in jurul gatului sau. Dimpotriva, Parintele Ceresc ii trimite semne ca ii vegheaza pasii, prin aceasta chemandu-l catre El.

48

PRIN V. VOICULESCU

OMENIREA ESTE CHEMATA LA FAPTA CRESTINA

            Medicul Radu Voiculescu, unul dintre fii poetului, dupã ce fusese vestit de catre un necunoscut ca tatal sau putea fi adus acasa din detentie, dupa ce obtinu ingaduinta sefilor sai de la institutul unde lucra, ajunse a doua zi dimineata la dispensarul din Turda. Fu indrumat catre etaj. O camera plina de fosti puscariasi. Le cerceta pe rand figurile triste, impasibile. Isi descoperi tatal. Era altul decat il cunoscuse. Chipul nobil ii fusese zdrobit de pecetea mohorata a temnitei. Capul, chilug; fata, smochinita. Vorbea foarte incet si retinut: ii era frica sa nu traga careva cu urechea. A plans. L-a intrebat de surorile sale, de copii, de prietenii ramasi in libertate. Fiul glasuia firesc, cu ton nici prea tare, nici prea surd, ca omul slobod intre cei slobozi. Batranul se grabi sa-i faca semn sa scada intensitatea vocii, ii sopti ca o parte dintre cei de acolo erau hoti si turnatori periculosi. Extrem de prudent.

            Pe la amiaza, si-a facut aparitia directorul spitalului. Intocmirea formelor de externare. Feciorul si-a parasit parintele, sa gaseasca un mijloc de transport pana la gara din Campia Turzii, singura apropiata. A strabatut targul in dreapta, in stanga, uitand de masa, potopit de griji. Vlaguit.

            In sfarsit, i-a iesit in fata o volga, taxi. I-a facut semn. Opri. Doctorul trase adanc aer in piept. Se incuraja singur si se avanta cu: „Domnule, a iesit tata din inchisoare”.

            – “Am ramas impresionat ce receptivi erau oamenii la suferinta noastra”, imi marturiseste.

            – “Si pe mine ma impresioneaza”, repet dupa el, cu un nod in gat.

            Imi amintesc cu ce frica de oameni m-am eliberat eu insumi si ma acuz, ascultandu-l, pentru neincrederea mea de atunci; mi-au trebuit zeci de ani si o revolutie s-o anihileze.

            Oare a pierit ea de tot?

            Nu.

            Deci soferul a acceptat pe data sa-l ajute pe poetul mai mult infirm decat pe picioarele proprii. A si cerut o suma modica pentru transport: optzeci de lei. A pus mana, alaturi de fiu, sa-l care pe brate pe varstnicul neputincios. De altfel, era un fel de fulg articulat. Il instalara cu bagare de seama pe canapeaua dindarat a automobilului.

Cand coborau scara, fostul intemnitat, incercand sa-si scuze lipsa de puteri si sa mai aline mahnirea baiatului sau, i-a spus: „Noi suntem longevivi. Ma fac eu bine si o sa dea Dumnezeu sa traiesc pana la nouazeci de ani…” Nu-si dadea seama, desi medic – el, marele diagnostician! – de gravitatea propriei sale situatii: era plin de speranta.

Poetul suferea grav de tuberculoza. Un morb Pott, o carie osoasa a vertebrelor; doua erau distruse masiv.

            La Campia Turzii, fiul si-a asezat parintele pe jos. Cu chiu, cu vai. L-a rezemat de zidul garii, pe peron, in asteptarea acceleratului. Il ingrozea faptul ca vagonul de dormit pentru care avea bilete ar fi putut trage aiurea de unde-si pusese iubita povara nemiscata. Iar trenul urma sa opreasca numai timp de doua minute!

            Intr-un grup, nu departe de ei doi, niste ceferisti sedeau pe laditele de lemn, cu felinarele alaturi.

            Se apropie de dansii: „Dom’le, l-am scos pe tata din inchisoare. Uitati-va in ce hal e! Trenul sta putin. Trebuie sa nimerim vagonul de dormit…” Urma pana la capat istoria ce-l tulbura; continua cu rugamintea de a fi ajutat. „N-ai grija, domnule! Se face!” Asa a fost. L-au luat pe sus si l-au suit fara dificultate. N-au vrut sa primeasca nici un ban. A fost nevoit sa le strecoare cu de-a sila-n buzunar o bancnota.

            Insotitorul de vagon, cand a ascultat povestea reluata, le-a oferit sa ocupe compartimentul de langa usa, pe raspunderea lui. „Ma descurc eu, vedeti-va de treaba! Il bagam aicea, ca-i mai bine. Restu’, treaba mea!”

            – “Deci si el m-a ajutat”, adauga triumfator domnul doctor, cu o satisfactie izvorata din recunoasterea omeniei tuturora.

            Si ce bine-l inteleg! Cata nevoie avem toti sa redescoperim intruna purtarea omenoasa, intelegerea semenilor, sentimentul ca nu ne miscam printre stane de piatra, ci printre frati, ca in orice strain gasim un sprijin la nevoie, dupa cum noi insine suntem gata sa ne facem luntre si punte pentru salvarea semenului nostru mai slab, impins din cale de catre egoism si rautate, gata sa se prabuseasca.

Tonul conlocutorului meu este acela al victoriei impotriva unei doctrine antisociale, al superioritatii iubirii dintre oameni fata de ura si glacialitate. Este ca si cand mi-ar fi narat revelarea minunii: omul izbutea, pana si atunci, sa ramana Om.

            Inainte de a fi parasit Turda, sprijinul propriului sau parinte luase legatura prin telefon cu Denu, un prieten din Bucuresti, eliberat din inchisoare nu demult. Cu acesta se sfatuise asupra caii de apucat in aceasta cautare a parintelui disparut si el il imprumutase cu bani de drum. I-a comunicat orarul calatoriei de inapoiere, numarul vagonului cu care soseau.

            Acela i-a asteptat pe neobisnuitii calatori in Gara de Nord, cu un carucior de invalid. Si astfel odiseea lua sfarsit.

Tags

Related Posts

Share This

Pe malul lacului Fundeni. Pe rugul prieteniei care arde vesnic, un prinos de recunostinta si un omagiu in memoria lui Mihai Radulescu

Domnul profesor Rădulescu mi-a dat întotdeauna pentru acasă teme năstruşnice, ‘nevinovate’ la prima vedere, însă în realitate neînchipuit de grele. Aşa a fost în clasa a noua, când mi-a călăuzit primii paşi în deprinderea limbii lui Shakespeare, dar şi 37 de ani mai târziu, după ce l-am descoperit pe Internet şi am aflat cu uimire că fostul meu dascăl din liceu era defapt scriitorul Mihai Rădulescu, a cărui bogată activitate literară culmina cu o creaţie unică în genul ei, Istoriei Literaturii de detenţie la Români.

Bucuria reîntâlnirii a fost de scurtă durată; trei luni mai târziu, trecând în Eternitate, domnul profesor nu a luat cu sine nimic – nici sentimentele pe care i le nutream, nici amintirile noastre comune şi nici, mai presus de toate acestea, Cărţile scrise cu pasiune, cu dedicare, de-a lungul unei existenţe tumultoase, plină de urcuşuri şi coborâşuri deseori ameţitoare. Desigur că citisem reflecţii filozofice de genul celor care-ţi amintesc că “moartea pune capăt unei vieţi însă nu şi unei relaţii”, dar nu mi-am închipuit că voi descoperi eu însămi, prin proprie trăire, adevărul profund al acestor cuvinte.

Am crezut că odată cu trecerea domnului profesor la cele veşnice se încheiase înainte de vreme un capitol de viaţă promiţător, abia înfiripat, ce urma să mă poarte sub aleasă îndrumare spre culmi nebănuite în urcuşul descoperii de sine. Tăcerea dascălului meu ar fi trebuit să fie definitivă, însă, pe măsură ce citeam carte după carte din impresionanta-i bibliotecă virtuală găzduită de site-ul său personal, realizam că defapt convorbirile noastre începute în urmă cu câteva luni, nu încetaseră nici o clipă ci continuau pe o cale deosebită. Am înţeles că în paginile scrierilor lui Mihai Rădulescu se găseau, pregătite din timp, parcă special pentru mine, răspunsuri la multe dintre întrebările pe care mi le puneam pe masură ce descopeream adevărul. “Caută şi vei găsi, bate şi ţi se va deschide” s-au dovedit a fi cuvinte cheie pentru ‘porţi’ ferecate şi o mulţime de subiecte încă nelămurite.

După o vreme însă, rolurile s-au inversat şi din postura de ‘examinatoare’ care descoase şi interoghează, am redevenit elevă, scoasă ca în anii şcolii la tablă, la ascultat. Oricât ar părea de uimitor sau ciudat, ‘lectiile’ cu domnul profesor au fost reluate, de parcă cineva vroia să-mi demonstreze că “putem muri fără să plecăm cu adevărat”…

Luni în şir, ori de câte ori pomeneam numele fostului meu dascăl – fie că îi evocam amintirea sau plănuiam viitoare acţiuni în memoria sa, parcă se ridica un colţ de perdea de pe fereastra unei alte realităţi, mult mai profundă şi mai vie decât cea cunoscută simţurilor mele trupeşti. Prin acea mică deschidere spre meleaguri de ‘dincolo’, răzbeau până la mine străfulgerările unei lumi necunoscute şi totuşi familiare, punct de întâlnire al trecutul trăit cândva cu viitorul ce urma să vină.

Spectacolul straniu la care nu numai că asistam ca unică spectatoare, dar şi participam, începea de fiecare dată cu o scenă petrecută într-un decor minimalist, dominat de imaginea unui simplu şi impersonal calendar de perete. O rafală de vânt stârnită ca din senin, prindea a răsfoi înainte şi înapoi, ca pe o carte, filele neobişnuitului calendar, invitându-mă fără cuvinte să le privesc mai îndeaproape. Îmi amintesc cât de uimită am fost să descopăr că pe fiecare din cele 365 de foi apărea aceeaşi dată – 19 ianuarie, ziua în care în urmă cu trei ani domnul profesor a trecut la Domnul, în timp ce anul nu era menţionat nicăieri – semn că putea fi unul anume sau un oricare altul.

Urma apoi un tablou a cărui sursă de inspiraţie am înţeles-o imediat. Dintr-un portret schiţă înfăţişându-l pe încă tânărul Mihai Rădulescu, mă privea un chip de o blândeţe aparte, ascunzând zbuciumul unui veşnic reînceput şi a unei continue căutări de sine – blestem sau binecuvântare? În ambianţa ireală ca de vis, în care jocul luminii şi al umbrei amintea natura dihotomică a firii omeneşti, se înălţau ziduri de închisoare, sumbre şi ameninţătoare, iar deasupra lor, pe un petec de cer luminos veghea Iisus răstignit pe cruce; decorul părea creat anume să amintească unei memorii colective amnezice file de istorie voit uitate. Mulţimea cărţilor răspândite în neorânduială peste tot – pe rafturi, pe masa de scris şi chiar pe podeaua de lemn, te purta cu gândul spre universul sacru din care acestea făceau parte şi pe care-l reprezentau. Oricine a vizitat site-ul scriitorului Mihai Rădulescu, denumit nu întâmplător “Literatură şi detenţie”, putea recunoaşte cu uşurinţă, într-o reuşită transpunere scenică, pagina de deschidere a amintitului spaţiu virtual – oglindă fidelă a unei vieţi sub însemnul anilor petrecuţi în temniţele comuniste, dar şi a pasiunii pentru scris.

Ajunsă la apogeul său, viziunea mea primea o notă de un intens dramatism. “Din marea de amar”, dintre tristeţi, de printre gratii, orizonturi noi se deschideau în faţa mea, în timp ce un soare puternic şi generos – sau poate o fi fost acesta harul unei creaţii literare? -, îşi revărsa lumina peste locuri şi peste oameni. Mă învăluia certitudinea că nu mai eram singură, unica participantă la impresionantul spectacol din jurul meu; sub semnul de foc al Prieteniei se scria un scenariu nou.

În final, cea de a patra scenă mă proiecta într-un minunat decor natural, tocmai la ceasul de taină la care câteva sălcii plângătoare, pe un mal de lac, se închinau cu smerenie cerului oglindit de întinderea liniştită de ape. Nu mi-a fost deloc greu să recunosc locul. ştiam din citite că dacă te desparţi de şoseaua Fundeni la numărul 138, apucând pe ramura de drum ce coboară înspre lac, imediat ce treci de biserica Fundenii Doamnei, ajungi într-un colţ de rai, despre care o voce fără chip îmi explica: “O dorinţă a tatălui lui Mihai a fost împlinită. Aici s-a retras prietenul nostru pentru a putea lucra în linişte, într-o ambianţă picturală magnifică, pentru a se doftorici şi pentru a uita rănile lăsate de cei patru ani de detenţie politică.” (1)

Mărturisesc că la capătul fiecăreia dintre repetatele mele călătorii prin lumi paralele mă încerca un sentiment frustrant, amintind nemulţumirea de sine resimţită în adolescenţă ori de câte ori, deşi elevă silitoare din fire, nu reuşeam să mă ridic la înălţimea temelor primite la şcoală sau… în viaţă. Intuiţia îmi spunea că nu întâmplător se derula în faţa mea acel spectacol văzut doar de mine, însă mesajul ‘dintre rânduri’, oricât mă străduiam, continua să rămână o enigmă de nedescifrat. Mi se potriveau şi mie vorbele femeii din popor, spuse Sfântului Ioan Gură de Aur: “Ioane, fântâna darului tău e adâncă, dar funia mea e scurtă!” Degeaba am căutat ajutor în scrierile domnului Rădulescu, tot ce-am reuşit să aflu a fost că: “Sunt lucruri pe care nu le înţelegem nici bine, nici uşor.Totuşi, chiar şi aşa, ele nu răsar în ochii observatorului cu mai puţină evidenţă.” (2)

Tocmai când începuse să mă bântuiască gândul renunţării, am primit un semn; ca din neant mi-a fost întinsă cu gerozitate o mână de ajutor. Printr-o măiastră lovitură de teatru petrecută exact la momentul potrivit, reprezentarile ce-mi dăduseră atâta bătaie de cap s-au eliberat din ordinea anume ce le înlănţuise până atunci. Într-un spectacol de adio, imaginile binecunoscute mi-au apărut pe scena minţii nu una după alta, precum le era obiceiul, ci toate împreună şi în acelaşi timp. Geniala idee regizorală a deschis ‘zăgazurile’ înţelegerii şi, în sfârşit, am pătruns tâlcul ‘lecţiei’ primite. Tot atunci, din aceeaşi străfulgerare de gând s-a născut hotărârea de a ne întruni cu toţii pe 19 ianuarie la ‘conacul lui Radul’, pe malul lacului Fundeni, să ni-l amintim pe prietenul Mihai aşa cum fiecare din noi l-a cunoscut, în împrejurări şi în etape de viaţă diferite, personal sau prin corespondenţa pe net – un îndrăzneţ proiect de suflet.

Dar cine suntem ‘noi’ şi de ce rostesc cu emoţie acest cuvânt? Răspunsul pare simplu şi uşor de ghicit: suntem foşti prieteni ai lui Mihai Rădulescu – scriitorul, profesorul, omul. Acesta ne e numitorul comun, căci altfel, ca să folosesc o remarcă umoristică prin care am fost caracterizaţi, “a tunat şi ne-a adunat”, până într-atât suntem de diferiţi şi greu de ‘catalogat’.

Ne-am născut pe parcursul a câtorva generaţii, aşadar suntem de vârste diferite. Diferite sunt şi profesiile pe care le îmbrăţişăm, ca adepţi ai ştiinţelor umaniste, sociale sau exacte. Cât despre locurile spre care ne-a purtat viaţa şi în care trăim în prezent, dacă ar fi să le unim printr-o linie imaginară, aceasta şi-ar începe călătoria pe harta lumii de pe continentul American, din Canada şi Statele Unite, urmând a străbate Europa de la apus la răsărit – trecând prin Gibraltar, Stuttgart, Timişoara, Suceava, Brăila, Bucureşti, pentru a se opri tocmai în Orientul Mijlociu, pe malul Mediteranei, în Israel. Unii dintre noi se pot mândri că au găzduit în diverse publicaţii scrierile lui Mihai Rădulescu, în timp ce alţii, ‘gazduiţii’, au fost publicaţi pe site-ul Literatură şi detenţie ca profesionişti ai scrisului sau ca începători. Sunt printre noi cei care l-au ajutat la nevoie pe prietenul Mihai, dar şi cei care s-au bucurat de sprijinul său, prin faptă sau cu sfatul. Aş putea continua la nesfârşit ‘jocul clasificarilor’, concluzia rămânând aceeaşi: deşi avem ‘ceva’ în comun, suntem cât se poate de diferiţi; dar şi unici.

În ciuda deosebirilor asupra cărora n-am zăbovit întâmplător, grupul nostru este special şi deosebit. Dacă cineva ne-ar întreba cum s-a născut prietenia noastră, am răspunde că ne-am cunoscut prin Mihai Rădulescu, dar nu în răstimpul vieţii sale ci când deja nu mai era printre noi. Imediat după data de tristă amintire – 19 ianuarie 2009, am început să ne ‘descoperim’ ca din întâmplare, prin coincidenţe bine ticluite şi sosite la timpul potrivit. Cu toţii vibram pe aceeaşi undă a admiraţiei ‘fără rezerve’ faţă de prietenul nostru comun; ne-a apropiat dorinţa de “a-l păstra pe Mihai viu în gândurile şi inima noastră, cu ce avea el mai bun şi mai preţios.”(3)

Dar să revin la ideea de a ne întruni la ‘conacul’ de pe malul lacului Fundeni. Visul a devenit realitate, întâlnirea a avut loc aşa cum ne-am propus şi am plănuit. A fost o zi de ianuarie neobişnuit de frumoasă pentru luna lui ‘Gerar’, vremea însăşi fiind de partea noastră. Soarele, cam cu dinţi dimineaţa, s-a îmblânzit înspre prânz, înduioşat pesemne de curajul cu care am hotărât în unanimitate că ‘tabara’ ne-o aşezăm pe terasa cu vedere spre lac şi nu în casă, fie ce-o fi!

Înconjuraţi de ape din toate părţile – căci aceasta era impresia pe care ţi-o dădea priveliştea lacului îmbrăţişând propria sa oglindire în geamul enorm ce ne despărţea de camera de zi, ne-am lăsat în voia amintirilor şi a minunatului peisaj. “Linistea, aproape neverosimilă, care învăluia acest colţ de rai şi care-i conferea o atmosferă ca de mănăstire” (4) s-a pogorât şi asupra noastră, dezvăluind dărnicia locului bun pentru sănătate, dar şi pentru suflet.

- Oare spiritul lui Mihai o fi prin preajmă? a dat cineva glas întrebării pe care ne-o puseserăm cu toţii în gând. Sau poate ne priveşte de acolo de sus…

Mărturisesc că în acele clipe, fermecată de priveliştea şi atmosfera de vis, mă simţeam ca într-o poveste şi nu m-aş fi mirat deloc să-l văd pe domnul profesor apărând aievea, păşind dintr-o realitate în alta în modul cel mai firesc. Chiar mi-am închipuit o asemenea scenă în care domnul Rădulescu, întors de la cine ştie ce treburi prin oraş, descoperea surprins mica noastră adunare, întrunită sub steagul prieteniei în ‘ograda’ sa. ştiu că ar fi trecut repede peste surpriza momentului şi, cu aceeaşi bucurie cu care-şi saluta pe vremuri elevii, ne-ar fi întâmpinat şi pe noi, ‘oaspeţii nepoftiţi': “good morning young ladies and gentlemen!” ar fi răsunat glasul celui pe care o parte din noi îl ‘auziseră’ numai din scrisoari. Cei ce nu l-au cunoscut personal pe Mihai Rădulescu s-ar fi putut convinge că era într-adevăr precum s-a scris, “un chip sculptural dar blajin, cu plete leonice şi sprâncene stufoase, cu un zâmbet cuceritor, cu un grai domol dar clocotind de pasiune, cu o vorbă aleasă dar accesibilă, jonglând cu eleganţă, fără emfază, cu floreta erudiţiei.” (5)

Cu toţii eram emoţionaţi. În atmosferă plutea un fel de tristeţe luminoasă, cât despre ‘depănatul’ de amintiri, parcă încheiaserăm între noi un pact secret ca acestea să fie evocate în intimitatea propriilor gânduri şi la adăpostul lor. Aşa cum se întâmplă deseori în momentele de început, fiecare aştepta ca cineva – altul decât el însuşi – să spargă gheaţa, luând cuvântul. Pentru că nu se cădea ca ‘cenaclul’ nostru să debuteze sub auspiciul tăcerii prelungite, am luat iniţiativa propunând tovarăşilor mei:

- Haideţi să-l ascultăm pe Boris citindu-ne din “Semnale către Monica”!

Aş fi putut alege “Conacul lui Radul”, primul omagiu adus de Boris, în scris, pe Rugul prieteniei care arde veşnic, dar m-am oprit la “Semnale…”, pentru care aveam o mare slăbiciune nu numai pentru că erau scrise frumos şi bine, dar şi pentru că, într-un fel, scrierea mi se adresa chiar mie personal – eu fiind cea al cărei nume era menţionat în titlu.

Pe un ton voit vioi, sub care se ascundea înnăscuta mea timiditate, mi-am anunţat prietenii că în ‘concertul’ ce va urma eu voi fi ‘vioara a doua’ şi că mă voi alătura lui Boris cu faimoasele mele citate – vorbe aparţinând domnului profesor, scrise sau rostite cândva.

- O să fie ca şi cum Mihai s-ar afla printre noi, s-au auzit glasuri aprobatoare.

- Dar…, dragii mei, cu toţii îmi cunoaşteţi scrierile în memoria prietenului nostru comun, de ce m-aş repeta?

- Pentru că, mi-am luat eu rolul în serios, domnul profesor spunea în schiţa sa ‘Arta de a fi pom’ că Orice experienţă de viaţă poate fi cristalizată într-o propoziţie. Orice propoziţie de acest tip poate genera iarăşi viaţa, dacă este dezvoltată într-un act pedagogic. Acest adevăr nu se cuvine uitat nicicând.” (6) Aşa că dragă Boris, de astă dată va fi altfel… pentru fiecare din noi.

Puteam fi mulţumită, debutasem precum promisesem – adică cu un citat, cale pe care o alegeam ori de câte ori vroiam să-mi susţin sau să-mi întăresc spusele prin vorbele de duh ‘imprumutate’ de la cei mai înţelepţi decât mine, de la care aveam ce învăţa. Mărturisesc că-mi place să-mi surprind interlocutorii folosind propriile lor argumente sau cuvinte, meteahnă pe care o am de când mă ştiu.

Parcă cu domnul Rădulescu nu a fost tot aşa? După ce l-am descoperit ca prin minune pe Internet şi am aflat că e scriitor, m-am apucat să-mi compun scrisoarea prin care intenţionam să reluăm legătura doar după ce l-am citit cu sârg vreme de câteva zile. Când ai de-a face cu un artist al cuvântului scris, parcă nu-ţi vine la-ndemână să-l întrebi direct, în cel mai prozaic mod: “Dumneavoastră sunteţi fostul meu dascăl de engleză de acum 37 de ani?” Un scriitor se cade abordat mai altfel, pe propriul lui teren.

Nu ştiu de unde mi-a venit ideea şi îndrăzneala să mă folosesc în deschiderea scrisorii pe care o plănuiam de vorbele elevului Toma, eroul schiţei ‘Bursierul în SUA’, pe care tocmai o citisem pe site-ul domnului profesor. Din gura amintitul personaj, construit cu măiestria unui scriitor profesionist, totul suna bine şi natural; chiar şi cele mai banale întrebări. Renunţând cu plăcere la propriile-mi cuvinte – calificate de propriul meu simţ critic drept stângace şi nepotrivite -, am pus ghilimele şi am copiat întregul dialog cu care începea schiţa: “- Casa d-lui profesor Mihai Rădulescu? – Da. – Cu domnul profesor pot vorbi? – La telefon. – Bună ziua, d-le profesor. Sunt Monica.”…

Dacă nu mi-aş fi conceput scrisoarea într-o asemenea manieră, vădit ‘scriitoricească’, poate că nu m-aş fi trezit în e-mailul de răspuns cu o invitaţie pe cât de neaşteptată pe atât de surprinzătoare, ca să nu spun, cu alte cuvinte, că mi s-a tăiat respiraţia citind-o: Dragă Monica, srisoarea dumitale nu este numai impresionantă pentru un fost dascăl, dar şi încurajatoare pentru un om aflat la sfârşitul vieţii. Păcat că nu mai am cum folosi această încurajare. Îi mulţumesc soţului dumitale pentru minunata idee de a te îndemna să mă găseşti. Cum de cunoşti volumul meu ‘Bursierul în SUA’? O astfel de surpriză nu mă aşteptam nici mort să o capăt, mai ales de la o fostă elevă atât de sensibilă şi iubitoare cum eşti… Pentru că ne aflăm la capitolul literatură, te rog reia istorisirea cu biblioteca de împrumut a mamei şi cu aceea creată în casa unui băiet sărăcan de 11 ani, bibliotecarul vostru. Reia-o ca schiţă literară şi public-o neapărat undeva. Eşti talentată şi, dacă îţi convine, o pot şi eu publica pe net, în site-ul meu Literatură şi detenţie, la capitolul: Cartea prietenului meu. Dar nu te opri la acest semn sentimental, ci străduieşte-te să o faci publică pe o cale oficială, într-o revistă din Israel. Te felicit de pe acum…!” (7)

Glasul domol citind din ‘Semnale…’ m-a readus cu blândeţe la prezentul din care, fără să-mi dau seama, evadasem pentru câteva clipe. ‘Prezenţa’ mea era absolut necesară, urmând să ne reamintim împreună despre începutul unei legături speciale:

- “Despre întâlnirea cu mai tânărul meu viitor prieten ţi-am mai scris şi am şi relatat-o în acel trist omagiu pe care l-am intitulat ’Conacul lui Radul’. Curios, nu?!, cum rolul întâmplării în relaţia mea cu Mihai, o emisiune televizată, s-a manifestat şi în cazul nostru, o prezenţă a mea pe internet, rămânând ca un laitmotiv în ivirea ’de nicăieri’ a trioului în care rolul conducător l-a jucat dragostea comună pentru lumea scriitoricească.” (8)

Întâlnirea mea cu Boris… Mă tulbură şi astăzi amintirea acelei zile de august torid, în 2009, când am simţit un imbold de nestăpânit să scriu în spaţiul ferestrei ‘căutare’ de pe site-ul “Scribd” numele domnului Rădulescu – două cuvinte la ordinea zilei în navigarile mele pe net din acea perioadă. Uitând că nu aduce anul ce-aduce ceasul, glasul sâcâitor al raţiunii mă avertiza: “Ce tot ‘scotocesti’ atâta, ce speri să găseşti? Ce-ar putea fi nou de ieri seară?!” Când pe ecranul calculatorului a apărut numele de Daris Basarab – pseudonimul sub care un necunoscut evoca în ‘Conacul lui Radul’ prietenia sa cu Mihai Rădulescu, prima reacţie instinctivă a fost aceea de a salva cât mai repede scrierea abia descoperită, înainte chiar de a-i fi citit textul. Pe semne că o parte din mine ştia deja că viitoarea prietenie, la a cărei naştere tocmai asistam, va fi una specială şi de suflet, de genul celor despre care îţi aminteşti cu emoţie şi recunoştinţă până la sfârşitul vieţii; tocmai de aceea trebuia ‘să apăr’ cu mare grijă preţiosul material.

- ’Concertele’ care au urmat, chiar dacă au avut ’o vioară a-ntâia’ în ’Domnul Profesor’ Rădulescu, au răsunat la unison, contopind, ca de la sine înţeles, generozitatea lui, a maestrului, cu admiraţia noastră. A fost destul ca, doi ’perfect strangers’, expresie tot mai frecventă în limbajul curent al românului de ’rând’, să întâlnească un om deosebit, care să lase o amprentă adâncă în sufletele lor şi să-i apropie pe tărâmul unei prietenii aparte.” (9)

- O legătură de o intimitate specială, ar fi spus domnul profesor, “ca aceea dintre doi oameni ce se ştiu legaţi de funii invizibile şi neînţelese pe care preferă să nu le scoată prea tare la lumină, de frica irosirii misterului transcendental ce le străpunge.” (10)

Întâlniri sub semnul destinului, enigmatice şi tulburatoare, doar trecerea timpului, dintr-o veşnic reînnoită perspectivă, le poate dezvălui menirea, ca şi înţelesurile adânci.

- Dacă aş şti cum să dau timpul înapoi, m-am adresat prietenilor mei, l-am putea asculta pe domnul profesor vorbind de pe această terasă cu fostul său tovarăş de detenţie din tinereţe, părintele Sebastian. Se pare că în amurgul vieţii, şi nu mai devreme, înţelegem cu adevărat rolul jucat de ceea ce numim noi ‘intamplare': “Am fost întrebat: – Mihai, mata de câte ori l-ai vazut pe doctoral Dabija? – Păi am scris în carte, de două ori, o dată în puşcărie, cam un ceas şi o dată la Sf. Dumitru, pe deal, l-am condus până acasă. Domnule, astea au fost întâlniri marcante pentru infinit. Foarte frumoase lucrurile astea… O întâlnire de jumate de oră poate să însemneze o viaţă întreagă. Să găseşti cu răbdare, cu dragoste, cu credinţă, atâta energie întru devenire încât ea să te marcheze pentru totdeauna… Da, foarte frumoase lucrurile astea.” (11)

Sunt oameni care îţi apar în drum nu întâmplător. Aceşti necunoscuţi ‘te citesc’ dintr-o privire, ca şi cum s-ar deschide în faţa lor cartea vieţii tale la cel mai important capitol al ei, la pagina adevărului despre ţine însuţi, despre ce îţi stă în putere a deveni; te ajută să ajungi acolo unde nu ai îndrăzni de unul singur, pentru a dispare imediat ce misiunea lor s-a încheiat.

Ca şi cum mi-ar fi auzit cugetările rostite în gând, Boris a dat citire tulburătorului îndemn care pentru mulţi din cei adunaţi suna familiar:

-Scrie, domnule, scrie, dragul meu! În povestirile tale se ascund comori! Acest prieten întârziat m-a scăldat în potopul aprecierilor, apropiindu-mă de visul meu adolescentin – acela de a scrie -, turnându-mi încredere cu polonicul. (12)

- Da, aşa era domnul profesor! Se entuziasma de ceea ce ai scris, dar mai ales de ce vei scrie dacă vei continua, fără oprire, să-ţi exersezi condeiul. Nu aveai decât să priveşti tabloul propriei deveniri, zugrăvit în culorile calde ale unei încrederi totale în reuşita ta, pentru a înţelege că orizonturi tot mai largi se deschideau în faţa ta: “Îţi mulţumesc că ai încheiat singură povestirea! O aştept integral, cât mai curând. Să-mi dea soţul dumitale voie să-l felicit că s-a născut în casa voastră un om nou, un cutezător, un creator. Căci acolo vei ajunge, dacă scrii fără oprire. Unele lucruri vor avea valoare, altele, ba. Dar important este să-ţi obişnuieşti duhul şi condeiul cu exprimarea de sine. Mereu, să nu uiţi, eşti datoare să iei atitudine faţă de viaţă, să nu te cruţi.” (13)

- “Asta nu înseamnă că nu m-a tratat uneori din vârful catedrei…”, a replicat colegul meu de ‘breaslă’. “M-a tratat ca pe un egal, dar m-a şi muştruluit, şi nu fără folos: Am ajuns cu lectura la pagina 45 parcă. Povestirea curge, e atrăgătoare, convingătoare, plăcută. Însă mă împiedic de o meteahnă asupra căreia nu am insistat suficient la romanul precedent, găsindu-i eu cel dintâi scuze. Dar este o hibă a scriitorului, iar viitorul nu-l va ierta pentru asta. Trebuie neapărat să revizuiţi ambele cărţi.” …dacă nu mi-ar place ce scrieţi şi n-aş avea convingerea că poate rezista în timp, nu aş fi vehement, ci m-aş culca pe o ureche. Vă numesc ’prieten’. Cum să ascund de prietenul meu o greşeală atât de mare? Încă o dată îmi cer scuze, dar din dragoste pentru ce scrieţi, apăr conţinutul de dumneavoastră înşivă. Da, acestea erau relaţiile dintre noi, în vremea când, încă, ne mai ’domneam’. Era generos, era necruţător, era prieten.” (14)

- Domnul profesor ştia mai bine ca oricine altul ce eram în stare să realizăm, doar că… nu ne povestea cât sunt de reci şi adânci apele în care ‘ne arunca’ fără nici o ezitare; ca şi cum a ajunge la celălalt mal, fără a şti să înnoţi, era ceva de la sine înţeles. Cel puţin aşa am simţit eu când după cuvinte extrem de generoase la adresa muncii mele a urmat un ‘verdict’ necruţător privind unul din eroii scrierii pe care tocmai o terminasem. Cu îndrăzneala nesăbuită ce caracterizează începătorii, îmi denumisem personajul ‘micul meu prinţ personal': Pentru că îmi acorzi atâta încredere încât să-mi ceri opinia exactă şi foarte clară legată de limbajul schiţei, îmi îngădui să-ţi dau un sfat, înainte de publicare. Gândeşte-te dacă nu ai face mai bine în economia scrierii tale să înlocuieşti ideea unui Mic Prinţ personal. De ce? M-am gândit la această chestiune. Reproducerea titulaturii lui Saint Exupery te obligă. În definitiv, el e unul dintre Cei Mari, personajul lui e neuitat de milioane de cititori. Asta îţi impune să scrii la acelaşi nivel, iar nimeni nu ne poate explica felul în care trebuie făcut. Socotesc că istorisirea ta e valoroasă în sine, fără recursul la personajul altcuiva. Încearcă să-l elimini sau să găseşti altceva în locul acestui corp străin de scrierea ta. Ce părere are soţul tău?” (15)

Mi-am amintit cât de vehement am reacţionat citind recomandările făcute de domnul profesor; pur şi simplu am sărit în sus de doi metri. Prima mea scriere ca începătoare necesitase un efort atât de susţinut, încât practic rămăsesem fără suflu după încheierea ei. S-o pornesc de la capăt mi se părea de neconceput! Revoltată de sacrificarea personajului meu drag – ‘desfiinţat’ fără ca măcar să mi se dea ocazia să-i vin în ajutor, m-am simţit neînţeleasă şi prea aspru pedepsită. În cele din urmă m-am supus, am acceptat sfatul cel bun, dar numai după ce am făcut multă zarvă înlăuntrul meu. A fost acela un exerciţiu de smerenie, o piatră de încercare la începutul unei ucenicii care nu s-a sfârşit şi care continuă şi astăzi.

- “Dar să continuăm vizita prin ceea ce eu am numit ‘Conacul lui Radul’”, şi-a reînnoit Boris invitaţia, purtându-ne de astă data prin anii ‘sfârşitului’, 2007 şi mai ales 2008, când: “A cedat sistemul locomotor, s-a agravat astmul bronşic, a crescut tensiunea. Fără să ştirbească cu nimic instinctul său de luptător, problemele ’noi’ apărute i-au impus lui Mihai noi luări de poziţie. Dorinţa lui neostoită de a hoinări prin locurile atât de dragi altădată, l-a făcut să ia o decizie ’unilaterală’, de a cumpăra o maşină nouă, mai confortabilă, în care să poată avea spaţiu suficient şi pentru generatorul de oxigen. Se punea problema unui companion şofer, îndrăgostit de drumeţie şi, mai ales, de mănăstiri. L-a mâhnit vestea că eu renunţasem la a reactiva carnetul de conducere, mai ales că-i povestisem de escapadele mele cu motocicleta sau cu maşina. A încercat şi alte variante, dar singurul care l-a înţeles cu adevărat şi l-a şi ajutat a fost Paul Budimir, prieten în toată puterea cuvântului.” (16)

Era suficient să pomenesc numele lui Paul pentru ca o mulţime de fragmente din corespondenţa noastră pe net, însoţite de imaginile născute din cuvinte, să îşi facă imediat apariţia, răspunzând la întrebarea ‘ce înseamnă să fii prieten în toată puterea cuvântului?’ Pe ecranul minţii îl vedeam pe Paul aplecat deasupra tastaturii calculatorului, scriind târziu în noapte mesaje care anunţau că “de acum încolo tăcerea profesorului Mihai Rădulescu va fi definitivă”; acelaşi prieten din timpul vieţii, dar şi după moarte, ‘luptandu-se’ cu ierburile invadatoare de pe mormântul lui Mihai sau străbătând în vânt şi prin ninsoare străzile Bucureştiului înzăpezit, grăbit să ajungă la slujba de pomenire iniţiată de Patriarhie, la un an după trecerea domnului profesor la cele veşnice. şi iată că la întrunirea micului nostru grup Paul ne împărtăşea gânduri de la ultima ‘vizită’ făcută prietenului său drag:

- “La mormântul trist şi rece al lui Mihai am reflectat la soarta privilegiată a celor care trăiesc în posteritate prin creaţia lor. Spiritul lui Mihai, desprins de corpul trecător, se va bucura acolo unde este de dragostea şi admiraţia pe care cei care l-au cunoscut i le poartă pentru ceea ce a fost şi pentru ceea ce a scris. Dumnezeu să-l aşeze în rândul din faţă a cetei celor buni!” (17)

Parcă-l auzeam pe domnul profesor povestind despre cea mai eficientă ‘doctorie’ primită în ultimii ani de viaţă: “Atâta nevoie am avut, mai ales în spital, să vină oameni pe la mine. şi acuma, aşa mă bucur când aud că mai vine cineva şi mai vine cineva… simt nevoia de oameni, dragii mei. Cel mai bun medicament pe care l-am avut în ultimii doi-trei ani a fost maşina de acolo, Loganul… Ei bine, am găsit câţiva prieteni care din când în când ieşeau cu mine la plimbare şi asta a contat imens, imens.” (18) Câte ne-ar fi povestit Paul, dacă i-am fi cerut-o, despre călătoriile în doi pe la mânăstiri, cu Loganul, în căutare de aer curat pentru plămâni şi pentru suflet.

Secretul virtuţilor tămăduitoare ascunse în leacul amintit avea să ni-l lămurească Boris, continuându-şi lectura din “Semnalea…”:

- “Şi pentru că am pomenit de mănăstire, nu pot să nu amintesc dragostea cu care vorbea despre aceste locaşuri sfinte. Mihai era un drumeţ de anvergură. Cu toate frustraţiile la care a fost supus din cauza sănătăţii precare, nu ştiu dacă i-a scăpat vreun colţ de ţară în care să nu fi ajuns dacă era marcat de existenţa unui schit, a unei mănăstiri…” (19)

Privirile mi s-au îndreptat către Mariana, care mi-a răspuns la rândul ei tot din priviri, semn că ne gândeam amândouă la aceleaşi pagini de corespondenţă, în care doi ‘îndrăgostiţi’™ de mânăstiri vorbeau cu entuziasm despre subiectul lor preferat. Sosise momentul să împart cu cei prezenţi frumuseţea unor gânduri şi a unei scrisori:

- Mâine dimineaţă voi pleca spre Rarău. Vom dormi la mânăstire şi dacă voi avea semnal vă voi suna pentru a vă trimite o cetină de brad poleită cu dor. – Te fericesc. Fii fericită şi bucură-te de minunile lui Dumnezeu răspândite pretutindeni în calea noastră. Drum bun. Aştept să-mi istoriseşti fiece amănunt al expediţiei. Spune-i părintelui Daniel că-l iubesc şi că mă străduiesc pentru amintirea lui, după puterile mele şi, cu ajutorul lui Dumnezeu să-mi dobândească mai multe puteri şi mai straşnice îndemnuri spre a-i ţine amintirea trează.” (20)

Chiar dacă Mariana şi domnul Rădulescu îşi ‘vorbesc’ astăzi din lumi diferite, puteam fi sigură că tot despre lăcaşuri sfinte şi slujitori ai lui Dumnezeu povestesc:

- “ştiu prietene că îmi veghezi cuvântul… Te-ai întâlnit cu Adrian Ieromonahul şi cu ceilalţi sfinţi? Îmi este dor de tine prietene, îmi este tare dor… şi dacă în anii trecuţi nu am ajuns la Aiud, acum pot spune că m-am recules la moaştele martirilor de la Schitul “Înălţarea Sfintei Cruci”. În tăcere, am făcut cele cuvenite…pentru veşnica pomenire… Încercăm să ne împrospătam memoria, să nu lăsăm uitarea să se aştearnă peste pagini de istorie. Nu m-ai dezamăgit şi ai trudit mult prietene! Jertfa ta acum este biruinţă! Dumnezeu să te odihnească în cortul drepţilor!” (21)

Depănatul amintirilor decurgea “într-o ordine aleatorie, de a cărei dezordine doar prietenii se pot bucura”. L-am rugat pe Boris să ne descrie ‘atelierul de creaţie al maestrului’ – “camera unde citea, scria şi dormea, într-o atmosferă de dezordine de care nimeni nu avea voie să se atingă”

- “O bogată bibliotecă în care doar Mihai putea să se descurce se afla în spatele mesei de scris, în timp ce în stânga aceleiaşi mese se găsea, mereu în stare funcţională, o instalaţie de oxigen, comandată din Danemarca, prin intermediul prietenului său, Dimitrie Grama, medic şi poet, al cărui volum de poezii ’Voi lua cu mine noaptea’, a rămas la mine.” (22)

- “Aţi greşit când aţi păşit/ cutezători în mine./ Nu sunt eu pădurea/ în care să vă rătăciţi/ nu sunt eu muntele/ pe care să-l escaladaţi/ nici măcar soarele/ pe care în dimineţi leneşe/ îl plimbaţi pe bulevarde./ Aţi gresit… / poteca din mine/ nu duce nicăieri.” (23) Aceasta era poezia pe marginea căreia doi prieteni scriitori au schimbat pe vremuri gânduri şi idei proprii.

- Astmul s-a dovedit a fi un duşman de temut… Mihai mă rugase să răsfoiesc poeziile lui Grama şi, mai ales, să citesc, ca să nu spun, să descifrez, însemnările sale. Era încântat de aceste poezii şi aştepta să le comentăm împreună. N-a fost să fie, cum n-au fost să fie nici alte proiecte.” (24)

N-a fost să fie, şi totuşi… M-am înfiorat la gândul că, parcă scrijelite în hârtia cărţii, cuvintele scrise de o mână ce cu greu mai putea mânui pixul sau creionul, erau încă acolo, în volumul de poezii ajuns în posesia lui Boris, aşteptând răbdătoare să le descoperim şi să le dăm glas:

- “Aş vrea să pot spune Dimitrie, cu tine: “poteca din mine nu duce nicăieri.” Aş recunoaşte un final. Însă cărările din mine umblă fără odihnă …” (25)

Mărturie a unei legături trainice, dăinuind în timp, cuvintele lui Dimitrie veneau să ne vorbească despre viaţa de după viaţă a prietenului său:

- “Ce ferice este Mihai să-şi continue existenţa spirituală printre oameni, aşa cum mărturiseşte în creion pe lîngă poezia mea ‘Eroare': “cărările din mine duc la nesfârşit, spre oameni”, spune Mihai şi eu îl cred. Omul cu sufletul curat aparţine umanităţii, aparţine lumii biologice conştiente, aparţine acelei falangi de luptă care încearcă cu disperare să ducă omenirea înainte. Aşa l-am cunoscut şi mai ales, aşa mi-l imaginez pe Mihai!” (26)

Cărările din mine duc la nesfârşit, spre oameni… (27)

Am realizat în acel moment că tulburătoarea confesiune vizând eternitatea dezvăluia un crez din timpul vieţii, dar, în acelaşi timp, vorbea şi de viitorul ce urma să vină; de parc-ar fi ştiut … Dacă ceva mă fascina în Odiseea personală începută în urmă cu trei ani, imediat după trecerea dascălului meu la cele veşnice, aceştia erau oamenii pe care i-am cunoscut umblând ‘pe urmele’ domnului profesor şi prieteniile legate cu ei. A fost minunat să descopăr cum printr-o surprinzătoare înlănţuire de ‘întamplări’ şi evenimente se constituia un întreg din părţile lui; să constat că rezultatul unor mici dar sincere fapte în numele prieteniei depăşea cu mult suma ‘componentelor’ adunate împreună, toate la un loc! Cum aş putea oare, fără ca aceste gânduri de recunoştinţă să umple o carte, să le fac dreptate tuturor celor care mi s-au alăturat pentru ca împreună să purtăm, din Cititor în Cititor, lumânarea ţinerii de minte în amintirea prietenului Mihai?; pentru ca scriitorul Mihai Rădulescu să-şi ocupe locul meritat nu numai în inimile noastre, ale prietenilor, dar şi în cultura poporului său.

- Ei, nu te mai frământa atâta pentru un lucru aşa de uşor. Am să te ajut eu, s-a auzit un glas subţirel, pe care l-aş fi recunoscut chiar şi dintr-o mie de voci.

Trecuse ceva vreme de când nu-l mai întâlnisem pe ‘micul meu prinţ personal’, personajul drag ce devenise în urma sfatului primit de la domnul profesor, un simplu slujitor – ‘micul paj al visătoarei prinţese de odinioară’. Eroul meu de schiţă, pe care în adâncul sufletului continuasem să-l numesc cu titlul său regal, mă privea uşor încurcat din cel mai umbrit colţ al terasei, de parcă ar fi vrut să-mi spună: “Ce te miri aşa, ştii bine că nu puteam lipsi de la întâlnirea voastră.” Fără să piardă timp cu explicaţiile, copilul de o şchioapă a trecut la acţiune, scoţând din buzunarul de la piept un creion galben, proaspăt ascuţit:

- Dă-mi mai bine o foaie de hârtie să-ţi arăt răspunsul!

Am ales din mapa doldora cu scrisori, conţinând întreaga corespondenţă a lui Mihai Rădulescu cu prietenii săi, pusă în ordine şi tipărită special în vederea întrunirii, o coală albă de hârtie şi i-am întins-o fără să pun întrebări. Micul meu slujitor, aşezat direct pe podeaua din lemn, chiar la picioarele ‘stăpânei’ lui, după ce netezi foaia cu dosul palmei, se puse pe desenat.

- Vezi cercul ăsta ca un gălbenuş de ou? Din el vor porni razele, una câte una pentru fiecare din prietenii tăi. Liniile trebuie să fie drepte, când mai lungi, când mai scurte, ca la un soare adevărat… S-o pornim de pe continentul nord-american şi să-i ‘desenăm’ pe cei doi domni care îţi trimit regulat “Salutări din Toronto”.

Mi-am dat seama că micul desenator ştia mai mult decât crezusem şi că se referea fără îndoială la domnii Alexandru Tomescu şi Puiu Popescu, ambii redactori şefi la prestigioase reviste canadiene de limbă şi cultură română – ‘Alternativa’ şi ‘Observatorul’.Glasul Priteniei putea fi auzit deseori în crâmpeie de corespondenţă: “Ne este dor de Nea Mihai. Îmi pare rău că nu am imprimat lungile noastre convorbiri telefonice. Atâta căldură, hotărâre şi pasiune, punea în ceea ce făcea şi gândea.” (28) Colaborarea cu ‘nea Mihai’ nu încetase pe parcursul celor trei ani scurşi de la trecerea sa în nefiinţă, în paginile ambelor publicaţii continuând să apară scrieri în memoria sau sub semnătura scriitorului. Premiul onorific purtând numele lui Mihai Rădulescu, instituit în 2009 şi decernat în fiecare an de revista Observatorul la întrunirea cenaclului său din luna ianuarie, venea să dovedească că prietenia se exprimă prin cuvinte, dar şi prin fapte.

- Nu trecem oceanul până nu desenăm o rază pentru Herbert, fostul coleg de clasă al dascălului tău, de la care am învăţat că “prieteniile care se leagă până la 15 ani sunt foarte trainice”. (29)

- Dacă suntem deja în Europa, m-am prins la rândul meu în joc, hai să desenăm o rază de soare pentru domnul Lucian Hetco, căruia îi datorăm un colţ In memoriam Mihai Rădulescu la revista pe care o conduce – Agero Stuttgart. Dar nu ne vom opri aici ci în ţară, la un popas de suflet numit ‘Lumea credinţei’, unde prin bunăvoinţa domnului Răzvan Bucuroiu au apărut scrieri de-ale domnului profesor sau în memoria sa. Sunt sigură că vei dori să ‘consemnezi’ evenimentul în desenul tău.

- Zis şi făcut. Acum vine rândul prietenilor tăi care scriu în versuri: Daris Basarab, Mariana Gurza şi Dimitrie Grama.

Am băgat de seamă că soarele nostru se înnoise cu patru raze în loc de trei, la câte mă aşteptasem după regulile aritmeticii – domeniu în care excelam, aşa că l-am întrebat pe talentatul artist dacă intenţionat fusese ‘darnic’ sau greşise cumva la socotit.

- Prietenul tău Boris, care-i unul şi acelaşi cu Daris Basarab, şi-a primit propria-i rază, dar şi una pereche pentru soaţa sa. Cum puteam să-i ‘despart’ pe cei doi tovarăşi de-o viaţă, când ei sunt de nedespărţit? Aşa că am ‘desenat-o’ şi pe doamna Margareta, despre care profesorul tău scria că este liantul prieteniei cu Boris.

- Dacă ai şti cât de dragă îmi e perechea asta de raze… am mărturisit înduioşată de delicateţea discretului gest, pentru ca apoi, cu privirile îndreptate spre viitor, să trec la noua generaţie. Dă-mi voie să fac prezentările de rigoare: tânăra Cătălina – căreia domnul Rădulescu, ca sprijin şi în semn de apreciere, i-a publicat lucrarea de licenţă având ca subiect ‘Închisoarea în România comunistă ca realitate memorialistică’ la rubrica “Cartea prietenului meu”™, pe site-ul său personal şi… ‘cealaltă Cătălina’ – căreia îi datorăm, prin munca făcută cu dragoste şi modestie, întreţinerea şi administrarea site-ului ‘Literatură şi detenţie’ de la crearea sa şi până în prezent.

- şi cu ‘cealaltă Monica’ cum rămâne, o desenăm tot acum? mi-a luat-o înainte a toate ştiutorul meu prieten, zâmbind cu înţeles. Mi-a plăcut mult cum domnul profesor i-a spus odată că dacă un om are o singură calitate adevărată şi frumoasă, apoi se cade să dăm uitării toate defectele şi să-l cinstim doar pentru ce are el cel mai bun. (30)

- O mică corectură, dragul meu. Istorisirea pe care ai amintit-o, Monica o ştie de la mama ei. Mariana a fost alături de domnul Rădulescu până în ultimele sale clipe, îngrijindu-l cu dragoste şi devotament. Cele două raze pe care le desenezi sunt pentru mamă şi pentru fiică.

- Cred că a sosit timpul să-mi povesteşti cum se naşte pe nesimţite o scriere în memoria cuiva drag…

Am înţeles imediat pe cine urma să ‘desenăm’. ‘Povestea’ dragei mele prietene din Suceava – de la care am învăţat că amintitul oraş e în Bucovina şi nu in Moldova precum greşit crezusem, era una adevărată şi nu născocită; poate de aceea o spuneam cu mare plăcere, încercând de fiecare dată sentimentul de minunare pe care-l ai în faţa unui deznodământ fericit şi neprevăzut.

- Luminiţa Vartolomeu şi-a pus toată dragostea şi preţuirea pe care i le purta părintelui Vartolomeu în scrisoarea prin care-l ruga pe Mihai Rădulescu să scrie o carte despre mentorul ei spiritual. Credea că amintirile pe care le aşternea în scris cu sensibilitate şi talent, răspunzând la tot felul de întrebări şi nedumeriri ale scriitorului, scrisorile primite de la părinte ca şi mărturiile celor care l-au cunoscut, îl vor ajută pe domnul Rădulescu să “rânduiască totul aşa cum se cuvine”. Luminiţa Vartolomeu nu s-a aşteptat câtuşi de puţin ca în felul acesta, adică sub propria-i semnătură, să se nască o tulburătoare proză memorialistică despre arhimandritul Vartolomeu Dolhan – scriere găzduită la rubrica ‘Cartea prietenului meu’, de site-ul Literatură şi detenţie. Deşi, dacă e să fim drepţi, s-au auzit ‘avertismente’™ discrete: “Cât sunt de frumoase poveştile pe care mi le îngânaţi serile, stimată Doamnă… Tare mă ispitiţi să continui lista celor pe care i-am publicat la “Cartea prietenului meu” şi cu numele dumneavoastră.” (31)

Pe aceeaşi listă a celor publicaţi pe site-ul Literatură şi detenţie – atât de importantă domnului profesor, se cădea adăugat şi numele inginerul Nelu Baciu, a cărui dragoste şi admiraţie pentru alese feţe bisericeşti – părintele Ioan Iovan, părintele Sebastian, măicuţa Veronica de la Vladimiresti, s-au întruchipat la îndemnul şi sub îndrumarea lui Mihai Rădulescu, în scrieri pentru “iubitorii de sinceritate şi glăsuire frumoasă”. În semn de apreciere, o nouă rază de soare li s-a alăturat celor deja desenate.

- Dacă vrei, îţi pot aduce şi eu un exemplu de ‘glăsuire frumoasă’, citând-o pe doamna editoare Mihaela. Ce minunat a spus, referindu-se la titlul unui roman special şi deosebit: “‘Hiroshige, soarele meu’ sună ca un vers dintr-un poem “… (32)

- Nu în fiecare zi poţi citi o povestire în care îşi dau întâlnire două creaţii şi doi artişti – un fabulos pictor japonez, Ando Hiroshige, şi un scriitor pentru care arta însemna în primul rând trăire.

- La fel simt şi eu! a replicat imediat tânărul artist în devenire, după care mi-a mărturisit uşor încurcat: Tare mult mi-aş dori ca Soarele desenat de mine să inspire cuvinte la fel de frumoase…

- Mă duce gândul la minunatul roman al domnului Rădulescu despre pictorul Hrandt Avachian. După citirea cărţii – portret al unui om dar şi al unui secol, nu poţi să nu exclami: “aceasta este lecţia unui pictor, transmisă de un scriitor!” (33) Ca să revin la dorinţa ta, cred că ne-ar putea ajuta un scriitor profesionist. N-ar strica să-i facem o vizită domnului Bedros Horasangian…

- Am să-l caut negreşit, mai ales că acest prieten al domnului Rădulescu este foarte uşor de găsit. Din propriile-i mărturisiri făcute pe net ştiu că “actualmente trăieşte sub nume propriu în Bucureşti” şi publică, sub acelaşi nume, scrieri pe cele mai variate teme şi subiecte.

- Cineva care mărturiseşte că “Nu chiar totul e mit pe lumea asta şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, viaţa merită trăită cu seninătate superioară” (34) va şti să scrie ca nimeni altul despre magnoliile Bucureştiului, dar şi despre soarele tău, am tras concluzia de rigoare.

După ce domnul Bedros, şi eu, şi Paul ne-am primit ‘locul’ cuvenit, talentatul meu prieten mi-a întins foarte mândru rezultatul strădaniilor sale:

- Ce spui de Soarele prieteniei? Îţi place cum a ieşit?

Privind desenul copilăresc am înţeles de ce se spune că o imagine valorează cât o mie de cuvinte. I-am mulţumit prietenului meu de nădejde, gândindu-mă cum l-aş putea răsplăti pentru ajutorul primit. Mi-a răspuns deschis şi fără ocolişuri:

- Dacă tot vrei să-mi faci un dar, mi-ar place să-mi spui o poveste de pe meleagurile unde trăieşti.

Atunci mi-am amintit de o istorisire auzită de la un ghid amator, îndrăgostit peste măsură de Oraşul Sfânt; acesta o ‘primise în dar’ de la actualul preşedinte al statului Israel, Shimon Peres, pe vremea când făcea parte din cercul acestuia de consilieri, ca lucrător al armatei.

- Ascultă cu atenţie! Pe o străduţă îngustă din Ierusalim mergeau doi prieteni; la câţiva paşi în faţa lor mergea un necunoscut. După o vreme unul din prieteni îi spuse celuilalt: – Să ştii că străinul dinaintea noastră este un om frumos. – Cum ţi-ai dat seama de vreme ce nu-l poţi vedea? – Nimic mai simplu. Am privit cu atenţie feţele celor ce au trecut prin dreptul său, cu care s-a salutat şi a schimbat în treacăt câteva cuvinte. Chipurile luminoase ale cunoscuţilor săi nu mă pot înşela şi de aceea ţi-o repet, în faţa noastră merge un om cu sufletul frumos!

În tăcerea aşternută dintrodată, semn că povestirea mea fusese cu tâlc, îl puteam auzi din nou pe Boris, citind cu căldură în glas:

- “O ‘enciclopedie ambulantă’ a fost sintagma cu care l-am blagoslovit într-una din zile. Cu modestia-i proverbială, dar şi cu o tentă de mulţumire ascunsă de un zâmbet greu de definit, mi-a replicat: dragul meu, mi-ar trebui cel puţin încă o viaţă pentru a putea să astup găurile care mă sâcâie, şi cum viaţa este atât de frumoasă, nici nu mi-ar strica să ştiu că voi mai avea parte de încă una. Mereu încheia orice convorbire cu un cald ‘te aştept'”. (35)

Din privirile lui Boris am înţeles că escapada mea nu trecuse neobservată şi că sosise timpul să-mi reiau rolul neglijat, de ‘vioară a doua’. Înainte de a ne despărţi, prietenul meu de rang regal mi-a pus o întrebare peste măsură de ciudată:

- Ce-ai să le spui neîncrezătorilor, acelora ce se vor îndoi că întâlnirea voastră s-a petrecut cu adevărat?

Am rămas pe gânduri, fără replică în faţa neaşteptatei provocări. Putea exista vreo urmă de îndoială că Soarele prieteniei strălucise peste ‘conacul lui Radul’, peste întinderile de ape, deasupra lacul Fundeni?! Ghilimele folosite din belşug nu vorbeau oare de la sine, pledând pentru adevăr?! ‘Faimoasele’ mele citate, erau până într-atât de neconvingătoare?!

Cine ştie unde m-ar fi purtat furtunosul meu monolog interior dacă nu l-aş fi curmat la timp? Poate că exclamaţiile şi mulţimea semnelor de întrebare din propriile-mi nedumeriri, însăşi întrebarea – ‘nevinovată’, dar cu tâlc, prin care prietenul meu ocrotitor încercase să mă pregătească pentru viitoare confruntări, m-ar fi descumpănit, împingându-mă în cele din urmă pe panta alunecoasă şi abruptă a îndoielii. Dar niciuna din primejdiile închipuite nu s-a adeverit…

Băteau clopotele la biserica ‘Fundenii doamnei’. Glasul lor grav şi profund, destinat pământului dar şi cerului, mi-a reamintit calea cea dreaptă, bună de urmat: “Între naştere şi moarte,/ştii,/anii se adună, mărgele albe,/sau negre,/sau colorate./Ca pe mătănii,Dumnezeu mereu îi numără:/jumătate sunt de izbândă/şi de triumf,/jumătate de cumpănă./Jumătate sunt ai inimii tale,/jumătate ai inimilor altora./Ai lui Dumnezeu, toţi.” (36) Norii ameninţători ce acoperiseră pentru câteva clipe Soarele prieteniei s-au risipit ca după o ploaie scurtă de vară.

‘Micul meu prinţ personal’ ajunsese deja la poarta ‘domeniului'; încă un pas şi avea să-i treacă pragul, spre tărâmul de unde venise. Ne-am privit lung în semn de rămas bun şi, în ultimul moment, am hotărât să-i împărtăşesc răspunsul cântărit îndelung:

- Celor ce-şi închipuie că această povestire este un simplu exerciţiu scriitoricesc, rod al imaginaţiei mele, am să le spun că atunci cand se naşte, realitatea e văzută doar de ochii minţii; ca toate cele ‘inchipuite’ să se întrupeze în viaţa de zi cu zi, depinde de noi şi de tăria credinţei pe care o sădim în fapte. Orice lucru înălţat în lumea asta a început cu un vis… “Acest adevăr nu se cade uitat nicicând!” (37) mi-au reamintit vorbele domnului profesor.

Monica Levinger 15 mai 2012

Lista citatelor folosite

Daris Basarab – ‘Semnale către Monica’, ‘Conacul lui Radul’ (1), (4), (5), (8), (9), (12), (14), (16), (19), (22), (24), (35)

Mihai Rădulescu – ‘Ideea’ (2)

Mihai Rădulescu – ‘Arta de a fi pom (6), (37)

Mihai Rădulescu – ‘Ucenicul’ din volumul Evocări (10)

Mihai Rădulescu – Însemnări pe marginea poeziei Eroare (25), (27)

Mariana Gurza – Rugă pentru un prieten (36)

Dimitrie Grama – Eroare (23)

Bedros Horasangian – Prefaţa la romanul ‘Hrandt’ (33), (34)

Mihaela Varga – Postfaţa la romanul ‘Hiroshige, soarele meu’ (32)

Corespondenţa cu Monica Levinger (7), (13), (15)

Corespondenţa cu Mariana Gurza (20), (21)

Corespondenţa cu Paul Budimir (3), (17)

Înregistrarea întâlnirii dintre Mihai Rădulescu şi părintele Sebastian (11), (18)

Corespondenţa cu Dimitrie Grama (26)

Corespondenţa cu Puiu Popescu (28)

Corespondenţa cu Herbert Auslander (29)

Corespondenţa cu Monica Cerbu (30)

Corespondenţa cu Luminiţa Vartolomeu (31)

Lista citatelor folosite in scriere:

(1) Daris Basarab – Conacul lui Radul

Tags

Related Posts

Share This

CARTEA PRIETENULUI MEU

Acest capitol nou al site-ului www.literaturasidetentie.ro cuprinde:

  1. Manuscrise ale unor foşti deţinuţi politici care nu şi le-au putut publica pe calea tiparului datorită lipsei mijloacelor materiale sau din alte pricini.
  2. Manuscrise privitoare la detenţia altor persoane decât autorul lor care nu a fost condamnat.
  3. Lucrări ale unor foşti deţinuţi editate foarte de mult timp şi care se cuvin reamintite cititorilor; Acestea pot fi socotite o a doua ediţie.
  4. Scrieri publicate in memoria Dlui Profesor Mihai Radulescu de catre discipoli si prieteni

Mihai Rădulescu va continua pe calea aceasta lucrarea editurii sale RAMIDA, îmbunătăţind mijloacele sale vechi. Anume, cu ajutorul internetului el se adresează unui public mult mai numeros şi nu mărginit numai la teritoriul patriei noastre. CARTEA PRIETENULUI MEU continuă ideea că o carte politică nu trebuie să producă bani, iar Mihai Rădulescu, personal, nu va profita în nici un fel de şansele pe care le oferă, în acest mod, celor publicaţi. Ideea de interes material este exclusă.

Trebuie să subliniez că are imensa şansă de a fi ajutat de colaboratori care, la rândul lor, înţeleg să se dedice acestui site în chip absolut dezinteresat.

NOTĂ BIOGRAFICĂ

Poetul Horia Niţulescu s-a născut în comuna Aliman din judeţul Constanţa, mai precis în satul Mârlanu, la 6 octombrie 1914. În anul 1936 a susţinut licenţa la Facultatea de Teologie din Bucureşti. A publicat două volume de poezie: ,Toamna în Paradis’ (în 1943) şi ,Drumul Soarelui'(în 1944). În al doilea război mondial a fost combatant în cadrul luptelor de eliberare a Basarabiei. Ulterior, a fost pe frontul de vest în calitate de corespondent de război. A fost hirotonit după încheierea războiului şi a slujit ca preot în comuna Vinţu de Jos (jud. Alba). În 1951, a fost arestat sub acuzaţia de crime de război şi a fost condamnat la 5 ani închisoare. După ce a cunoscut teroarea temniţelor Jilava şi Gherla, în anul 1954 a fost eliberat, mijlocind un decret de graţiere. Dar în 1958, a fost condamnat din nou, pentru recitarea unor poezii de Radu Gyr şi ale profesorului său Nichifor Crainic. Decretul de graţiere 411 l-a eliberat încă o dată peste şase ani, adică în 1964. Singura sa modalitate de trai după eliberare a fost un post de funcţionar mărunt la Cooperativa Progresul din Capitală.

(Mihai Rădulescu mulţumeşte Ioanei Niţulescu, nepoata poetului, pentru alcătuirea note biografice anterioare şi pentru dotarea acestui capitol fascinant al Cărţii Prietenului Meu cu toate documentele din arhiva familiei sale. Mai mult, domnia sa a cules personal întreaga operă a unchiului său, câtă este accesibilă până în prezent, cu un entuziasm vrednic a deveni pildă pentru toate neamurile fraţilor noştri întru duh răposaţi, care nu au avut timp, nici împrejurări favorabile pentru a se face cunoscuţi cititorilor de literatură română, pentru a pătrunde cu paşi regeşti în sufletele românilor.)

Tags

Related Posts

Share This

Postume, de Daris Basarab

“Postumele”

Antume scrise-n ceas târziu
Când parcă-ntârzie plecarea,
Când parcă-n jur nimic nu-i viu
Şi-n suflet bântuie-nserarea.

Că ceasul vine, toţi o ştim,
D-am vrea să ştim ora exactă;
Să-ncepem să ne pregătim,
Căci ştim că timpul se contractă.

Ai vrea să pari cum îţi doreşti,
Să laşi o stea în amintire;
O ştii, ”nu eşti ceea ce eşti”,
Şi-ai vrea s-alungi o amăgire.
Va fi ceva deliberat,
Va fi o nouă măsluire?!…

În amintirea lui Nea Mihai

 

Ai fost…

Ai fost, sau n-ai fost, ce ai fost?
Mă bântuie-ntrebarea…
Un erudit, cum greu găseşti,
Un generos, peste măsură,
Un literat de anvergură,
Un mentor – sigur adăpost.

Un chip blajin, dar sculptural,
Cu-n grai molcom, dar plin de sfadă,
Fără cuvinte de paradă,
Fără de sfaturi fără rost.

Cu cât mai mult ai suferit,
Cu-atât mai mult ai sfidat moartea;
Să fii ce-ai fost, ai servit cartea,
Iar ce-ai lăsat, e-al vieţii cost…

Apropo de  ”dubla personalitate”, sau ”dihotomia antonimică”, după Mihai Rădulescu.

 

Te-am cunoscut…

Te-am cunoscut întâmplător,
Pe la TV, la ”AS”, se pare;
Cu Todea drept mediator,
Vorbeai de Shakespeare – cercetare.

Erai acasă, cum să spun?!
Pluteai prin secolul în care,
Shakespeare putea părea nebun,
Iar tu-l vedeai modern, îmi pare.

Şi-l prezentai drept psiholog,
Şi nu ca pe-unul orişicare –
Era, aş spune, un prolog,
La ce urma în prezentare.

Renaşterea ţi-a fost tărâm
Unde-ai ţintit dihotomia –
Un Jago ţi-a deschis un drum,
Spre ce-ai numit antonimia.

Şi-aşa ’ntr-o oră, mai puţin,
Inventica şi-a spus cuvântul –
Stilistica a câştigat,
Iar tu-ai rămas plecat, cu gândul…

*
Lui Mihai, cu lacrimi…

 

Au trecut…

Au trecut zile destule
De când soarta te-a luat –
Râsfoind prin amintire
Pe-al meu site de tine-am dat.

La ecourile aprinse
De-al meu ”Povod” blestemat,
În cuvinte aurite
De blestem m-ai dezlegat.

Am simţit c-am făcut bine
Şi am şi perseverat,
Şi ochind în vers durerea,
De trecut m-am scuturat.

Când mi-ai scris că am „condeiul
Uns cu miere” am aflat,
Ce înseamnă să fii mare,
Să fii om adevărat…

Mi-ai fost mentor şi prieten,
De la tine-am învăţat –
Ce înseamnă suferinţa
Şi credinţa-n Înviat!

 

Se moare…

Se moare, cum să spun, pe rupte –
Prieteni buni se duc făr’ să mă-ntrebe –
Maurul, Dalea, Rădulescu,
În suflet au săpat falii abrupte.

Şi culmea! au fost unul şi-unul,
Toţi trei sclipind de înzestrări măiestre,
Trei crai ai lumii de poveste,
Ce-au luminat călcând cărări terestre.

Maurul, medic cum puţini există,
Mi-a fost şi partener şi sfetnic –
Am plâns când a plecat, lacrimi persistă,
Prelinse, calde, ca pe-un sfeşnic.

Şi Dalea, inginerul, melomanul,
Prieten din liceu şi facultate,
Sărind într-ajutor precum un frate,
Plecă lăsând lacrimi uscate.

Şi-acum şi Rădulescu, Doamne!
E drept să fiu lăsat de unul singur?!
Păi cine să mă-ndrepte, să mă-nveţe,
Şi să-mi vorbească-n stih de-a vieţii toamne?…

Erau prieteni, nu! erau un sprijin –
Erau mai buni ca mine-n multe cele –
Erau precum mana cerească,
Plecând lăsat-au cerul făr’ de stele…

 

Aş vrea…

Aş vrea să scriu,
Dar astăzi, parcă, nu se prinde –
O fi tristeţea ce cuprinde
Când văd trecând câte-un sicriu?!

Din ce se naşte-a mea tristeţe?
Din faptul că se moare timpuriu?!
Sau caracterul meu zurliu
Nu vrea să dea morţii bineţe!?

Şi-n glumă spun c-a fost destul,
Dar nu destul pe cât se pare –
Că mai zăresc doruri în zare,
Că nu mă satur, nu-s sătul.
Şi îmi planific să scriu multe
Şi îi spun morţii: mai târziu!…

 

Din clipa-n care…

Din clipa-n care n-oi mai scrie,
Voi şti că-n fapt eu am murit –
Nimic din ce-a fost, n-o să fie,
Doar o sintagmă, ”s-a sfârşit!”
În jurul meu o lume seacă,
Mergând cu gândul la ce-am fost –

Căci tot ce e, e ca să treacă,
Iar tot ce trece,-i fără rost.
N-oi mai visa câte în stele,
Nici cale de-a împărtăşi –
În goană timpul vrea să spele,
Chiar amintiri, spre-a nu se şti.
Un timp, ce-am scris, va mai ”pluti” –
Apoi, nimic nu va mai fi…

 

De-un timp…

De-un timp, întorc eu ceaşca de cafea
Şi-o las, să se şi scurgă lin –
Ce-aştept, e peste vrerea mea,
Ce văd, să descifrez e-un chin.

Căci nu o iau precum e la ţigănci –
Ele-ţi pătrund în suflet, nu în zaţ –
Îţi spun ce-ţi place, şi atunci,
Se ţese-n jurul tău un laţ.

Şi fiindcă-ţi place, iar mai vrei,
Şi-aştepţi o nouă confirmare,
Licoarea cu savoare-o bei
Şi-i mulţumeşti, ca de-o urare.

Dar cum am spus-o, nu-i la fel,
Căci întâlneşti lucruri oculte –
Figuri, obiecte, fel de fel,
Legându-se în feluri multe.

Găseşti un chip pe gustul tău,
Dar nu-nţelegi de ce şi-o cruce?!
Şi-un drum ce urcă-n felul său,
Şi te întrebi, unde el duce?

Şi-o pasăre, ca un condor,
Ce parcă-aş spune, dă târcoale –
Şi văd, privirea de-o cobor,
Cum cineva vrea să se scoale.

Da, nu-i o joacă să scrutezi
Al ceştii zaţ în panoramic –
O-nvârţi încet şi-ncepi să vezi,
Cum ce-a fost static, e dinamic.

Atât ţi-a fost, căci o zbugheşti
Şi-ncepi să ţeşi scenarii multe,
Şi parcă nu poţi să te-opreşti
Împins de semnele oculte…

 

Încerc

Încerc să scriu dar nu se prinde
Albul hârtiei nu mă-mbie
Tăcerea nopţii se intinde
Şi-ntunecă ce va să vie
Un nou mod de a percepe
Tot ce era mai ieri în mine
Ocult îmi e tot ce începe
Lipsit de sens e lucru-n sine
Oglinda nu mă recunoaşte
Tot mai puţini întorc privirea
Ceva nedefinit mă paşte
Şi nu-nţeleg ce e iubirea
O lume stranie se cască
Un fel de haos fără fine
Viaţa îmbracă-o nouă mască
Sub care nu e loc de bine…

(din Ciclul „POSTUMELE”)
Ianuarie 2012
Daris Basarab

Tags

Related Posts

Share This

De vorba cu Dimitrie Grama, despre prietenia cu Mihai Radulescu

Mi-am început “interviul prin corespondenţă” cu Dimitrie Grama aşa cum se începe orice scrisoare, cu “Draga Dimitrie…” şi am continuat cu formularea rugăminţii de a-mi răspunde la câteva întrebări legate de prietenia sa cu scriitorul şi profesorul Mihai Rădulescu, de la a cărui trecere la cele veşnice se împlinesc pe 19 ianuarie trei ani.

Mărturisesc că atunci când mi-a venit ideea de a-l aborda pe prietenul fostului meu dascăl de engleză din liceu, acesta a fost titlul sub care micul proiect mi-a apărut – Un interviu… Dar pe măsură ce scriam întrebările îndelung gândite am realizat cât de nepotrivit mi se părea termenul luat din jurnalistică, domeniu cu care nu am nici o tangenţă. Am înţeles că defapt, tot ce-mi doream era să stau de vorbă cu Dimitrie despre prietenul Mihai, într-o atmosferă caldă şi destinsă.

Am pus cuvântul “profesionalism” în cui – oricum fiind prea târziu să încerc a deveni chiar şi “începătoare” în arta intervievării, am renunţat la acel “a face lucrurile aşa cum scrie la carte”, adică după legi consacrate ale domeniului amintit mai sus şi m-am aşternut pe scris, condusă de alte reguli, mai la îndemâna mea. Chiar dacă întrebările în sine nu au fost la înălţimea dorită, ştiu că emoţia din cuvinte, gândurile puse printre rânduri, au ajuns cu bine la prietenul Dimitrie. Că este într-adevăr aşa stă mărturie tulburătorul său răspuns – o frumoasă caracterizare a relaţiei dintre doi oameni cărora scrisul le-a păstrat sufletul cald, scriitorul Mihai Rădulescu şi poetul Dimitrie Grama.

Dragă Monica,
Încerc să-ţi răspund la întrebările pe care mi le-ai pus cu privire la Mihai. 

Cum şi când l-ai cunoscut pe Mihai Rădulescu, în ce împrejurări? L-ai întâlnit personal sau doar aţi corespondat?
Nu l-am cunoscut personal pe Mihai, dar ne propusesem să ne întâlnim ori în Danemarca, unde eu trăiam în acea vreme, ori la “Conacul” lui de lîngă Bucureşti. Din păcate, nu am apucat să ne întâlnim. Am corespondat un timp şi am vorbit la telefon, el contactându-mă după ce eu publicasem în “Agero” un mic articol despre “condiţia in-umană de călău”. Acest articol a fost inspirat de ceea ce Mihai a publicat în presa electronică cu privire la experienţele lui proprii din lagărele de concentrare din România comunistă.

Care a fost liantul prieteniei cu Mihai? Ce afinităţi v-au apropiat?
Împărtăşeam aceleaşi principii şi idealuri şi bine-nţeles că acest lucru ne-a apropiat. Mi-am dat seama foarte repede că Mihai nu era omul care făcea compromisuri de substanţă, păstrând în el demnitatea de om integru, demnitatea omului care a învăţat prin suferinţa proprie şi care, de aceea, se ridică deasupra subiectivismului de cafenea.

Trecerea în nefiinţă a unui prieten, a cuiva drag, aduce o descătuşare din timp şi spaţiu. Cum priveşti astăzi, din perspectiva timpului scurs, prietenia de atunci? Prietenia în general… ?
Am aflat că Mihai suferea de o insuficienţă respiratorie cronică şi l-am ajutat să- şi procure un aparat portabil de oxigenare a aerului. Îmi pare rău că nu i-a prelungit mai mult viata. Poate că dacă Timpul ar fi pus si el putin umărul, apucam să ne întâlnim, apucam să stăm mai mult de vorbă si poate că apucam să-i cunosc şi prietenii, deoarece sunt convins că sufletul ne este reflectat şi de prietenii adevăraţi cu care ne înconjurăm.
Ce ferice este Mihai, care are prieteni ca Tine sau Boris, prieteni în mărturia Vieţii şi în mărturia Morţii, străjeri ai fiinţei şi nefiinţei în Eternitate. Ce ferice este Mihai să-şi continue existenţa spirituală printre oameni, aşa cum mărturiseşte în creion pe lânga poezia mea “Eroare”: “cărările din mine duc la nesfârşit, spre oameni”, spune Mihai şi eu îl cred. 

Stiu că te consideri un ateist creştin şi că accepţi credinţa doar ca idee filozofică. “Poteca din mine nu duce nicaieri”, pentru că la capătul vieţii se află o garantată Moarte eternă. Mihai Rădulescu, ca ortodox practicant se află la polul opus: “Daca aş recunoaşte un final, m-aş înveli în odihnă. Dar nu voi avea niciodată parte de odihnă. Cărările din mine duc, la nesfârşit, spre oameni. Mort voi căuta oamenii. De-apururi. şi prin ei pe Dumnezeu.” Aceste comentarii inspirate de poezia “Eroare”, notate de Mihai Rădulescu pe marginea unei file de carte din volumul tău de poezii “Voi lua cu mine noaptea” (aflat acum în posesia prietenului nostru comun Boris) sunt mărturia unui tulburător dialog interior între Autor şi Cititor. Aţi discutat pe tema amintitelor comentarii, a fost reluat acest dialog filozofic în corespondenţa care aţi purtat-o?
Lumea lui Mihai este în parte şi lumea mea, şi de aceea între noi nu a fost nevoie de un dialog religios. Pe mine nu m-a interesat niciodată dacă Mihai este religios sau nu, la fel cum nici pe el nu l-a interesat credinţa sau necredinţa mea.
Sunt convins că oamenii care simt şi gândesc în mod asemănător, nu au nevoie de nici un fel de reasigurări, nu au nevoie de intermediari, ca se se cunoască, ca să dezvolte o cauză sau un ţel comun. Aşa a fost şi relaţia noastră, liberă de orice compromis intelectual sau ecumenic. Nu ştiu ce religie practica, la fel cum nu ştiu prea bine la ce religie aş aparţine eu, aromân cu rădăcini greceşti şi evreieşti.

Din totdeauna am invidiat poeţii – în sensul bun al cuvântului – pentru capacitatea lor de a surprinde şi exprima esenţialul printr-un minim de cuvinte. Care este după părerea ta contribuţia lui Mihai Rădulescu – omul şi scriitorul şi cum l-ai încadra în lumea literară?
Omul cu sufletul curat aparţine umanităţii, aparţine lumii biologice conştiente, aparţine acelei falangi de luptă care încearcă cu disperare să ducă omenirea înainte. Aşa l-am cunoscut şi mai ales, aşa mi-l imaginez pe Mihai!
Sper că ceea ce el a început în site-ul: “Literatură şi detenţie” să fie preluat şi continuat de alţi români, deoarece doar cunoscându-ne trecutul, istoria, ne putem cunoaşte ca oameni şi doar aşa, tâlharii, temniţarii şi călăii vor fi demascaţi, cunoscuţi şi daţi ca exemplu excremental generaţiilor viitoare. 

În încheiere, dacă te-aş ruga să alegi câteva versuri din propria ta creaţie prin care să “semnăm” această scurtă dar emoţionantă întâlnire, la ce te-ai opri?
Nu pot alege eu vreo poezie, dar te las pe tine să o faci dacă crezi de cuvinţă.
Dimitrie

Nu-mi rămâne decât să-i mulţumesc lui Dimitrie, dar şi domnului profesor pentru că mi-a făcut cunoştinţă cu prietenul său. Versurile alese sunt semnul că au ajuns la un bun “sfârşit” două scrisori şi o întâlnire în amintirea lui Mihai Rădulescu.

M-am dus să-mi cumpăr tot felul de culori

M-am dus să-mi cumpăr
tot felul de culori.
– Nu mai avem nici o culoare –
mi-a spus vânzătorul.
Am plecat – şi
am lăsat natura
să se picteze singură.
Monica Levinger împreună cu Dimitrie Grama

Tags

Related Posts

Share This

O experienta literara unica

Prefaţă la romanul “Condamnat să învingă” de Mihai Rădulescu
Există o tentinţă a timpului de a se ascunde, poate în virtutea acelei dominante egalizatoare care înseriază evenimente, fapte şi perioade, transformându-le în fişe istorice, exacte în esenţă, fatal incomplete şi, pe măsura împrospătării generaţiilor, irelevante, seci. Şi aceasta nu atât din cauza imensităţii materialului, am spune nenumărabil, cât din lipsa unei dimensiuni, a unui factor, direct, de impact şi cu particularităţi care, la rândul lor, refuză catalogarea: cel emotiv. Dacă s-a vorbit atâta, într-un trecut ce profită de împrejurări spre a deveni istorie pur şi simplu, în care cantitatea profită de un ce misterios spre a deveni calitate – o specialitate a marxism-leninismului – nu se vorbeşte astăzi deloc de procesul invers, involutiv, în care calitatea se preschimbă în cantitate, divizibilă, compsumtibilă, paradis al tuturor interpretărilor, domeniu predilect al avocaţilor diavolului. Transformat în cifră, în procent, omul intră în grilele statisticii, element neutral al bilanţurilor unde numărul de zero-uri, aşezate în coloane, încetează să impresioneze, operând comparativ.

Nu este prin urmare câtuşi de puţin curios fenomenul deosebitei apetenţe pentru genul memorialistic al publicului cititor din zilele noastre, grizat de iluzia saltului informativ, dar în realitate grav atins de îndelungatul tratament al spălării creierului la care, timp de mai multe generaţii, a fost cu eficienţă supus. Acum ies la iveală vechi jurnale ale unor personalităţi politice, la ceasul ultimei pledoarii, cea pro domo, se scriu, de către bărbaţi vârstnici, memorii, completând, în sistemul parcelelor pătrate, harta unei epoci. Apar pagini care încearcă să păstreze măsura în evocarea unor tragedii lipsite, la vremea lor, de măsura omenească. Astfel rememorate, evenimente, scene de oroare şi coşmar, se transformă în planşe de felul celor anatomice, necesare specialistului în formare, cuprinzătoare, adresându-se inteligenţei şi prea puţin relevante din punct de vedere emoţional, dintr-un scrupul auctorial uşor explicabil, dar, cât priveşte rezultatele, credem, deservind obiectul. Căci ceea ce a caracterizat din plin perioada comunistă, în cele şapte decenii muscăleşti şi în cele mai bine de patru din ţara noastră, a fost un dezastru emotiv necunoscut lumii civilizate, de un grad destructiv faţă de care chiar cel nazist se împalidează. Este anume ce nu reuşesc a reproduce dintr-un timp revolut memorialiştii ce-şi propun a-l căuta în blocuri de gheaţă şi a-l înfăţişa ca pe un exponat.

Lipsea din galeria lor adolescentul halucinat care să grăiască acum cu simţirea, elanurile, vorbele de atunci. Explicabil, oarecum, câtă vreme adolescenţii deceniilor cinci-şase sunt bătrâni ce-şi propun să vorbească în punctul de sosire, cu modestia, ponderea, înţelepciunea reprezentând anume câştigul la cumplitul jaf suferit. Pe de altă parte, ţipătul celui torturat este insuportabil urechii, are în el ceva indecent, memorialistul însuşi s-a exersat în a-l uita, spre a putea trăi mai departe. El ne cruţă şi e de bănuit că şi dacă ar încerca să ni-l readucă în auz, ar izbuti doar în parte. Se mulţumeşte, deci, memorialistul academic a depune mărturie că acel ţipăt s-a produs – Munch, totuşi, l-a pictat şi, dintr-o altă perspectivă, Van Gogh, de asemenea – şi să ne circumscrie împrejurarea. Pragul e prea dureros ca să prilejuiască cel mai mic reproş memorialistului care nu-l trece.

În peisajul nostru memorialistico-literar există, însă, o excepţie, desigur nu îndeajuns de cunoscută, aceasta fiind în genere soarta excepţiei, în persoana patetic-exponenţială a prozatorului Mihai Rădulescu, autor ce-şi culege şi tehnoredactează singur lucrările, cu noile tehnici, revenind astfel în mai multe rânduri asupra fiecărui cuvânt în parte, aspru şi ultim examen, dacă nu şi prilej al unor satisfacţii, singurele de până acum, ale trudei sale necurmate. Profesor de limbă şi literatură engleză şi franceză, creştin orthodox practicant, autor, în trecut, de eseuri asupra lui Shakespeare, al unui roman despre Mozart, dramaturg, el şi-a dedicat în întregime după ceea ce numim “Revoluţia din decembrie 1989” (iar alţii ii zic evenimentele din…) forţele creatoare unui travaliu ce constituie în acelaşi timp un rămăşag de fantastică dificultate şi răspundere, de resuscitare a trecutelor decenii.

Tehnica sa înglobează timpul într-un prezent nedefinit, ce-şi schimbă subiecţii, nu şi obiectul. Darul pe care i l-a făcut natura, de a rămâne etern adolescent, se conjugă la Mihai Rădulescu în chipul cel mai obişnuit cu o nesăţioasă poftă de a “citi” oamenii, a-i desluşi – disciplină ce se numeşte psihologie -, zor pe care mai adesea adolescentul îl pierde la maturitate tocmai din pricina grilelor succesive ale anilor.  A-ţi iubi semenul ca pe tine însuţi presupune mai întâi un grad de pace interioară asigurat, apoi o generozitate ce-şi asumă riscuri, tot atâtea încercări ale unei existenţe. Analistul însuşi realizează că această pătrundere în distanţa de fugă a aproapelui devine, în străfulgerări de o clipă, insuportabilă, întocmai cum însuşirea karmei celuilalt poate deveni sancţiunea unui gest necugetat. Dar nu se poate abţine, ca unul care primeşte semnalele de-a dreptul şi nu prin ecrane de refracţie.

El bate la poarta confesiunilor, iar aceasta, biblic, i se deschide larg. Celălalt devine eu, vocile se confundă, unei întâmplări din viaţa celuilalt îi răspunde un vis din viaţa autorului, într-o trecere de un firesc asemănător tehnicilor noului roman. Acţiunea de cunoaştere de sine a Povestitorului se circumscrie vieţii celuilalt, într-un schimb de umanităţi generator de tensiuni. Însă cititorul nu se înşeală: în toate cărţile lui, Mihai Rădulescu se povesteşte pe sine, un adolescent, fost deţinut el însuşi, marcat în destin de urmările detenţiei la limita în care propriile fantasme se certifică exponenţial, ca introducere şi postament la alte existenţe.

Adolescentul care-şi caută personalitatea în regimul carceral (“Caidul, nuvele adolescenţei în temniţele comuniste”) a învăţat să asculte, să afle, să discearnă, spiritul sau scormonitor născoceşte formule, imbricaţia cu alte destine încă mai tragice îi confirmă descoperirile pe tărâmul fără de al doilea ţărm al psihologiei. În volumul “Flăcări sub cruce” ni se destăinuie drept “un scriitor care nu se gândeşte de două ori la ceea ce are de aşternut pe hartie”, semn, la voia noastră, de modestie sau de orgoliu auctorial. Însă nu aici e nexul problemei. În realitate acest eu auctorial este grăbit, febricitant, hăituit din urmă, bruscat, în timp ce coordonează o naraţiune, o alta mai pasionantă, experimental mai ascuţită, mai aproape de miezul lui incandescent i se înfăţişează. “Popa Piso din Zărneşti” îi apare în această cursă cu timpul finit, “o carte plină de entuziasm şi tonus”, dar schema volumului “Flăcări sub cruce” pleacă anume de la o corectură a volumului precedent, unde adolescentul făcuse o afirmaţie pe care, la somaţie, o retrage.

De altminteri, genul preferat este acela al monologului, în termeni mai precişi, al spovedaniei. Eroii săi, mai adesea foşti prizonieri politici sau doar prinşi în cleştele dilemei de a colabora sau nu cu Puterea (în speţă, Securitatea!) retrăiesc ceasurile de infern ale deciziei, cu tot ce comportă aceasta. Fenomenul delaţiunii este substanţial analizat în paginile lui Mihai Rădulescu, ca şi acela al colaborationalismului, cu lunecoasele lui trepte de subsol. Starea de spirit a omului-ca – toată-lumea în comunism este numită de investigator “trăire dihotomică-antonimică”. Visceralei duble personalităţi dintotdeauna a omului -€“ cele două suflete ce luptă între ele, la Faust – i se supraadăuga, în comunism, această scindare, de maxim inconfort, ce îngăduie să supravieţuieşti în felul în care – şi nu se ştie cu ce preţ – a înfruntat omenirea glaciaţiunea.

Mulţi dintre eroii lui Mihai Rădulescu poartă haina sacerdoţiului, chinurile lor morale fiind sporite în contul îndatoririlor suplimentare pe care le are faţă de semeni, sacerdotul. Strategia comunistă avea în vedere o disjuncţie între cult şi cei ce-l serveau, cu efecte în timp devastatoare. Tot ce se tolera, formal, Bisericii, se imputa slujitorilor ei. Căci, spune Mihai Rădulescu: “…existenţa Bisericii Ortodoxe Române constituia, pentru un răgaz nedefint, o necesitate a politicii externe. Când necesitatea urma să nu mai atârne în cumpănă, haţ! ne terminau, îşi exterminau ultimii vrăjmaşi, după ce măcelariseră intelectualitatea, burghezia mare şi mică, proprietarii funciari, chiaburii şi micii proprietari agrari care refuzaseră jaful numit “colectivizare”. Presiunile împotriva Bisericii îi sunt cunoscute autorului din chiar lăuntrul acesteia – este profesor la o Facultate de Teologie – iar cei care depun mărturie îi sunt cunoştinţe apropiate. În răstimpul de cumpănă când cel proaspăt ieşit din închisoare cauta de lucru, respins cu metodă pretutindeni, Mihai Rădulescu a aflat adăpost în învăţământul teologic, unde a şi rămas, de altminteri. Relaţiilor dintre Biserică şi intelectualii ce nu-şi pierduseră credinţa şi speranţa în acei ani le-a dedicate volumele “Rugul aprins”, “Testament între înger şi diavol”, “Martiriul Bisericii ortodoxe romane”.

În fapt, pe investigator îl fascinează, concomitent cu fenomenul global al rezistenţei la comunism, straturile cele mai profunde ale seismului moral, atunci produs, predilecţia scriitorului mergând către descifrarea a ceea ce denumeşte “texte-mesaj” înscrise sub nivelul conştiintei umane, întru a căror fixare şi cercetare foloseşte metode psihanalitice de factură proprie. Adevărul de la care porneşte, esenţa binară a omului, descoperită mai întâi în propriul eu, poziţia existenţială între înger şi demon, îi pare de o relevantă noutate, fie că o percepe puternic exemplificată în “fenomenul Pitesti”, fie în matricea pythiaca a visului. Între aceste extreme, ambele generatoare de turbulenţe, însă nu mai puţin favorabile sub raport cognitiv, insul credincios opune haosului virtuţile mântuitoare ale credinţei, iubirii şi speranţei. Aşa cum scenaristul oniric, stăpân pe simboluri, se foloseşte de lapsus lingvae – jocuri de cuvinte, asociaţii de imagini aparent fortuite, insolite, de lapsusuri, moralistul nu pierde din vedere stâlpii construcţiei sale. Întreaga lui operă literară, de nemijlocită elaborare, ilustrează, aşadar, o intenţie teoretică de amploare, căreia-i aserveşte sondajul infinitezimal, în acele străfunduri pe care nu le mai luminează decât dicţionarul substratului mitic.

Reuşita unei aşa de gingaşe întreprinderi pretinde absolută adeziune a celui care o efectuează, profundă simpatie faţă de subiectul în cauză: “De când mă ştiu, ador să descopăr în aproapele meu faţete inedite ce să-mi prilejuiască o împrospătare a preţuirii lui” (“Împuşcarea călăreţului”). Pentru amatorul de paradoxuri, de situaţii-cheie, Mihai Rădulescu romancierul ar putea fi înfăţişat ca un anchetator. Cele mai multe dintre operele sale sunt reportaje/anchetă, aparţinând unui anchetator benefic, nu mai puţin calificat să smulgă şi cel mai bine păstrat secret, de care eventual însuşi cel anchetat să nu fi avut cunoştinţă. Stranie contaminare, dar evidentă, în această rotaţie de care gânditorul e atât de conştient, între bine şi rău. Şi cu cât personajele sale – din realitate – vor fi mai pure, mai incoruptibile, asupra lor presiunea răului va fi mai teribilă. Pe cea mai înaltă treaptă se află martirul, sfântul. Pe cea mai de jos, torţionarul. Între aceştia, victemele sistemului ocupă varii locuri, acolo unde suferinţa depăşeşte condiţia umană şi cel mai des fără vocaţie sau pregătire. Cronicarul însă ia seama…

Propriu-zis, între eroii prozatorului, verificabili cei mai mulţi prin notorietate socială sau prin datele mărturiilor, unul anume deţine privilegiul maximei adeziuni afective. Este omul Bisericii în mijlocul turmei sale, căreia i se constituie ca exemplu atât în practicile spirituale, cât şi în materialitatea cotidianului. Modelul ar putea fi popa Tanda al lui Slavici, pastorul sufletesc care-şi învăţa enoriaşii nu numai cum să creadă, ci şi cum să se chivernisească. Dacă sihastrul din pustietăţi nu mai are alt bun decât toiagul – dispus fiind să se despartă şi de el – preotul paroh trebuie să fie un gospodar de frunte, exemplu de neobosită activitate. Popa Piso din Zărneşti ajunge acţionar la mai multe centre de prelucrare a lemnului, înfiinţează cooperative, crează o linie ferată, cumpără un munte, instalează linii telefonice, zideşte casa ginerelui său, sculptorul Ladea etc. etc. Este aici la mijloc mai mult decât un mesaj veterotestamentar, imboldul unor energii, al unor temperamente de sălbatică vitalitate, salvatoare, prin vremi, de colectivităţi şi constituind pentru ştiinţa istoriei enigme şi miracole. Cu vorbele autorului: “ Zărneştii or fi avut, când a venit părintele Piso acolo, două-trei mii de locuitori; acum aveau vreo douăzeci de mii. N-a mai făcut (preotul, n.n.) nici o deosebire în alegerea membrilor cooperativei. I-a luat pe localnici din poartă în poartă şi fiecare ins primea ceva lunar. Nu mai ştiu care era tainul. Dar nu semăna cu asociaţiile astea unde ştii că eşti acţionar şi nu primeşti niciodată nimic.” Un gigant moral? “Era foarte nervos, pe dinăuntru; îi simţeai tensiunea vulcanică din adânc. Însă era foarte liniştit pe dinafară.” Pare mai îndată un autoportret şi, ca o confirmare, naraţiunea se întrerupe prin intruziunea unui vis al Povestitorului. Un transfer s-a petrecut, titularul cărţii este scos din cadru, într-o viziune de zenith, recuperat în urmaşii săi, cărora li se dă cuvântul.

Cu totul altfel ar fi stat lucrurile când modelul din realitate nu ar fi zăcut în memoria altora, în documente şi acte, ci ar fi viu, liber să-şi spargă tiparele, iar artistul ce frământă lutul s-ar putea găsi în acuta situaţie de a-l vedea intrând în atelier cu trăsăturile schimbate. Până la romanul “Condamnat să învingă”, personajele lui Mihai Rădulescu reveneau dintr-un trecut care răspundea chemării univoce a autorului. Ele puteau fi de prima mână, precum Liviu Rebreanu, din “Codrul scufundat”, ori “Evadarea lui Liviu Rebreanu”, sau, pentru majoritatea cititorilor, anonime, ca Aurel Obreja din “Casa lacrimilor neplânse”. Calitatea acestuia din urmă e, de altfel, deconspirată încă din subtitlu: “Martor al acuzării în procesul reeducarilor”. Ceea ce operează Aurel Obreja în cartea privind “şcoala” de la Piteşti şi Gherla, este o naraţiune în naraţiune, neţintind decât în subsidiar istorisirea vieţii unui om. După ce Aurel Obreja îşi încheie depoziţia pentru uzul lectorului, autorul conchide, cu justeţe: “Cronica scrisă a “reeducărilor” e completă acum cu date ce le-au lipsit excelentului monograf Dumitru Bacu şi inteligenţei sensibile la psihologia răului, cum se impune aceea a lui Virgil Ierunca.” Însă “Casa lacrimilor neplânse” nu este un roman, aşa cum chiar schiţele şi nuvelele din celelalte de până atunci volume ale lui Mihai Rădulescu îmbracă doar formal veşmântul genului, într-un excurs memorialistic de-a lungul căruia autorul se caută pe sine prin mijlocirea unor repere ce se dovedesc a fi tot atâtea chipuri şi caractere omeneşti. Se va spune că, în definitiv, procesul de creaţie literară implică un cert act de narcisism, dezvăluit într-un grad oarecare, dar preexistent, grăunte germinativ într-un sol afânat. Cel ce nu are nimic de povestit despre sine, nici despre semeni nu poate avea. Într-un punct, eroii, împliniţi sau sacrificaţi, se reîntorc în matricea auctorială, după ce, rupţi din realitate sau pur ficţionali – ceea ce, drept vorbind, nu e posibil -“ au avut parte de o existenţă dăruită, dar lipsită de liberul arbitru. Împotriva acestui dat, conştiinţa estetică a lui Mihai Rădulescu s-a revoltat atunci când a decis scrierea unui roman al cărui erou să-şi hotărască singur existenţa, dincolo de simboluri şi de orice arhitectură anteprogramată.

“Condamnat să învingă”, romanul unei vieţi în plină desfăşurare şi al cărui principal personaj poate fi întâlnit, contactat, consultat, răstoarnă, evident, toate convenţiile genului, acelea care îl acoperă şi absolvă pe scriitor, începând cu domesticirea hazardului, pentru buna punere în pagină şi capitol. Jocului copios al plinurilor şi golurilor îi ia locul cronica, prozatorul îşi permite răsfăţul unui singur simbol, central, acea legendă orientală a creaţiei pământului printr-o continuă mişcare de lărgire, la care îşi aduce involuntara contribuţie şi principiul răului. Este, în principal, un Bildungsroman al cărui personaj îşi părăseşte de foarte tânăr târgul natal spre a cuceri lumea, în cazul nostr, Bucureştii sau, cu vorbele interpretului, în căutarea “crucii vânturilor”. În basm, feciorul de împărat străbate nouă ţări şi nouă mări, plătindu-şi scump iniţierea. În roman, feciorul umilei coafeze ajunge în strada Matei Voievod, sub dubla stea a ispitei şi a curăţeniei sufleteşti, la mijloc de bun şi rău, cum a spus poetul, mai precis în chiar miezul unei bolgii de stricăciune. Acesta va fi preţul acceptat al gestului său îndrăzneţ, de sfidare a destinului.

De la imperioasa trebuinţă a unui aşternut pentru prima noapte la situaţia înfloritoare de om de afaceri cu sute de salariaţi va trece vreme, tot atâtea etape ale cunoaşterii, foarte semnificative în evoluţia unui ins care, la început, intenţionase să se dedice unei vieţi clericale. Aparţine cititorului să intuiască tâlcul fiecărei aventuri, s-o judece. De la un moment dat, vocea eroului ne vorbeşte de pe casetă, scriitorul se dă cu totul la o parte. Nuţu Anghelina este o personalitate complexă, tinzând către absolut, pe cât de puternic îi este ataşamentul de realitate, pe cât de sigure şi imediate reacţiile la stimulii acesteia. Dotat cu mari energii, el se vede silit să le folosească la modul buldozerului care taie drum printre grohotişuri, să le şi risipească şi aceasta fără să i se dea răgazul vreunei refaceri. Destinul îi pretinde decizii imediate, mai adesea cu consecinţe imprevizibile. În acest sens, existenţa lui are ceva picaresc, când luxuriantă, când precară, cu dese schimbări de situaţii, urcuşuri, căderi, recâştigare silnică de teren, neaşteptate salturi fericite, cu toate formidabile consumatoare de energie. Popa Piso din Zărneşti, ce-l precedase în seria prototipurilor, crescuse în felul copacilor ce-şi adaugă cercuri la trunchi, cu o verticalitate (citeşte: demnitate) de la început câştigată şi nici o clipă pusă la îndoială. Nuţu Anghelina rămâne dator multă vreme unor începuturi maculate. El va ajunge diacon, după mult studiu, va primi mult râvnitul har, nu şi parohie, va rămâne în sânul Bisericii, dar nu în altar, ci la trapeză. Substanţa vieţii lui poate fi rezumată în împrejurarea, subliniată în roman, a celui ce-şi adună o imensă bibliotecă, răsfoită doar, în permanentă luptă cu timpul. Alţii vor citi cărţile, întorcăndu-i-le făcute ferfeniţă – şi fără supărare. “Cu ciocanul şi bujia ai făcut teologia”, îi va spune, în glumă, unul dintre profesorii lui, luând faptele în nuda lor părelnicie.

Este Nuţu Anghelina paragonul omului de afaceri al zilelor noastre? Din categoria celor care au pornit de la zero, reuşind în puţini ani, folosiţi douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, să aşeze în fruntea turmelor de zero-uri  câte o cifră edificatoare? Din cele încredinţate casetei: “Prima lovitură excepţională a fost să aducem din Germania, dintr-un deposit de la Koln, unde erau aruncate, brichete care funcţionau dar, pentru că se greşise aplicarea reclamelor firmei ce le comandase, erau date la gunoi. Cinci brichete la o marcă (…). În noiembrie ‘90 nu se găseau chibrituri, era o mare criză. Ei bine, de Crăciunul lui ‘90 am venit cu 35.000 de brichete. Le-am vândut instantaneu.” Înmulţindu-se de cinci ori capitalul. În alte rânduri obstacole s-au ridicat, s-au înregistrat pierderi la afaceri de felul lor sigure, dar, cu spirit de economie şi cu pondere, banul pus peste ban a rodit. Până aici, nimic nu-l deosebeşte pe omul de afaceri Nuţu Anghelina de alţii care, şi ei, au profitat de specificul unei pieţe născânde, câştigând acolo unde balta colcăia de peşte. Modul în care a înţeles să-şi folosească averea eroul acestui roman rămâne însă, pentru meleagurile noastre, original. Cititorul va sesiza singur …

La capătul lecturii ne rezervăm dreptul de a ne contrazice, pe cât de tare s-a lăţit pământul sub picioarele eroilor şi s-a strâmtat sub al nostru. Vom afirma că, în ciuda tuturor filtrelor, criticul nu a remarcat că, în fond, scriitorul şi-a rămas fidel sieşi, fie şi îngăduind eroului să acţioneze aşa cum i-a plăcut – sau n-a avut încotro! -, fie renunţând la operaţia favorită de fuziune cu eroul său. Vrând-nevrând, Nuţu Anghelina a intrat într-o galerie de portrete de familie, genealogistul căreia este Mihai Rădulescu. Trăsăturile sale, de călugăr mânuitor de spadă, arată ascendenţe spirituale de necontrazis, la dreapta şi stânga simezei, întocmai cum biograful lui, lucrând pe viu, a completat o seamă de spaţii goale, în orele de pauză ale modelului.  Încă am putea spune că, născocit, eroul n-ar fi mai puţin valabil – adică uman – şi că extras, sustras realităţii, el a pozat câteva şedinţe imobil, aşa cum nu-l vom regăsi în nici o altă circumstanţă viitoare a vieţii lui, un exemplu de voinţă care nu cedează şi nu-şi uită, sub nevoi, obiectivele, nu se trădează pe sine, indiferent care-i sunt mijloacele şi nu-şi negociază idealurile.

În jumătatea existenţei, Nuţu Anghelina poate privi înapoi ca un învingător. Multe braţe de apă ale râului vieţii sale s-au reunite într-un curs impetuos şi impresionant. Dar dacă va curge pe şes, liniştit şi împlinit sau va întâlni cascade ori noi ocolişuri, nu ştim. Este, acesta, semnul de întrebare al oricărui roman în care eroii nu se consumă, precum torţele, până la cea din urmă flacără şi unde, poate, ne despărţim prea devreme de noii noştri prieteni, fără să le fi citit toate gândurile şi, oricum, pe cele mai tainice.
Ca roman al formaţiei, “Condamnat să învingă” este complet; ca povestire a unei depline reuşite, doar un prim şi excitant tom. În felul acestei curioase cărţi nu ni se va oferi răspuns la întrebarea: cine, între autor şi erou, posedă primatul imaginaţiei? Ceea ce, totuşi, nu va ştirbi întru nimic experienţa literară efectuată de Mihai Rădulescu, unică precum şi scriitorul în arzătoarele sale căutări, tot atâtea înnoiri în eterna reîntoarcere.

Barbu Cioculescu

Tags

Related Posts

Share This

Ganduri dinspre viitor spre trecut

Nu demult “m-am plimbat” printr-un anticariat online, descoperit din intamplare – oare? – in ratacirile mele pe Internet. Culmea e ca nu cautam ceva anume sau cel putin asa credeam la vremea respectiva. Am intrat din curiozitate, atrasa si amuzata in acelasi timp de “firma” care ma anunta foarte clar ca modernizarea se produsese si pe taramul cartii de care lumea nu mai avea trebuinta, scoasa cu un prêt de nimica la valorificat. Nu aveam intentia sa comand ceva, vroiam doar sa-mi fac o impresie frugara, sa simt atmosfera “locului” (pe care am inca reticente sa-l numesc pe numele lui adevarat, adica “site”) si sa-mi continui mai departe drumul. Si cum privirile imi rataceau la intamplare, pe “rafturi” adapostind intr-o ordine perfecta un numar impresionant de volume de carte veche, la un moment dat am tresarit de emotie si bucurie, ca atunci cand intalnesti un prieten drag pe care nu l-ai mai vazut de multa vreme; printre sutele de autori il descoperisem pe cel care-mi fusese dascal in adolescenta si mentor spiritual la maturitate. Numele lui Mihai Radulescu nu putea trece neobservat de vreme ce de mai bine de doi ani ii citeam scrierile cu entuziasm, cu un interes greu de descris in cuvinte, preocupata sa-i fac cunoscute personalitatea si creatia sa literara. Asadar nimic nu fusese intamplator… Bineinteles ca nu am iesit cu mana goala din acea pravalie virtuala, iar volumul “Caidul – nuvelele adolescentei in inchisorile comuniste”, se odihneste astazi pe masa mea de lucru, raspandind acel miros specific de hartie peste care vremea si-a pus semnele si amprenta.

Nu cred ca a fost intamplare nici faptul ca am citit acel “In loc de prefata” la volumul amintit tocmai in Saptamana Mare dinaintea Pastelui. Fiecare dintre noi îşi are o cale a sa, proprie, de a întâmpina sărbătorile. Pentru unii calea la care mă refer este legată de ţinerea rânduielilor creştineşti, de agitaţia pregătirii mesei pascale, în timp ce pentru alţii sărbătoarea capătă sensuri mai largi şi mai profunde, acesta fiind timp de rugăciune şi reculegere. Marturisesc ca nu dintotdeauna am apartinut celei de a doua categorii si ca aspiratia de a atinge o stare de trăire a sărbătorilor şi nu doar de simplă trecere prin ele, am adoptat-o doar in ultimii ani. Biruinta vietii asupra mortii, a luminii asupra întunericului, a credinţei asupra îndoielii, sunt pentru mine alegeri pe care le reinnoiesc cu fiecare sarbatoare de Pasti. In felul acesta mi se ofera si mie, odata cu Invierea Domnului,  sansa unei “renasteri” spirituale, in valuri succesive, cucerita si implinita de la an la an.

Pe acest teren propice reculegerii si introspectiunilor interioare, cuvantul domnului Radulescu a trezit in sufletul meu ecouri largi si nebanuite. Am realizat pentru prima oara ca pe drumul suferintei si al patimilor, presărat cu batjocuri şi umilinţe, culminând cu moartea pe Cruce, Isus nu mai era demult singur, ci insotit de martiri randuiti in siruri lungi si tacute – marii suferitori ai temnitelor comuniste. Am inteles ca nu numai focul patimirilor in sine poate curata, purifica si inalta, dar chiar si asumarea cumplitelor suferinte, la fel ca si intelegerea sensului spiritual al celor doua martiraje cutremuratoare. Si iata ca in zile de post si rugaciune, dintre filele unei carti scoase la anticariat imi vorbeau pătimitorii neamului din timpuri nu prea indepartate si deloc apuse; imi vorbeau prin intermediul cuvantului scris despre vremurile când unui popor întreg i se interzisese gandirea libera si exprimarea ei.

Pentru mine, fara doar si poate ca in acest an trairea sarbatorii de Pasti a fost marcata si imbogatita de o mare Intrebare: “Exista o ideologie a generatiei trecute, generoasă şi rodnică în atare măsură încât să poată fi adoptată şi de către generaţiile viitoare, până în cele mai îndepărtate veacuri?” Raspunsul lui Mihai Radulescu – profesionist al libertatii cugetului, constiintei si cuvantului, anonim purtator de cuvant al suferitorilor neamului sub comunism – isi asteapta cititorii, pentru a le vesti ca in spatiul sacru al cartii si al cuvantului scris putem gasi calea spre un viitor al sperantei. Daca aceasta ne va fi alegerea.

Si pentru ca “viitorul incepe astazi”, prima mea fapta si actiune dupa revenirea la “normal” din zile sarbatorii este de a purta cuvantul dascalului meu spre cei carora le-a fost destinat:

ESTE DE CONCEPUT O IDEOLOGIE A FOŞTILOR DEŢINUŢI POLITICI?

Nu e cu putinţă să definim numărul imens al victimelor comunismului în România, judecate şi condamnate, condamnate administrativ, exilate din locul lor de baştină, cărora li s-a impus un domiciliu obligatoriu, date afară din slujbă, din şcoală, cu numele interzis tiparului, cu proprietăţile confiscate etc. etc. Această imposibilitate derivă din aceea că etichetele de “contrarevoluţionar”, “sabotor”, “duşman al poporului”, “agitator public” şi celelalte, bine cunoscute, nu au fost alese de victime, ci le-au fost atribuite de către Securitate, indiferent de adevăr. Alături de membrii partidelor istorice şi ai celor născute din şi împotriva beznei ce ne-a invadat patria, alături de mişcarea de rezistenţă naţională în care s-a înscris fiecare gest de protest, individual sau de grup, şi de luptă pentru libertate, alături de românii conştienţi de demnitatea lor de cetăţeni liberi şi care au hotărât cu vrednicie să se jertfească pentru democratizarea patriei, ministerul de interne a adunat, strat peste strat, tot ceea ce trăda o gândire independentă, o reacţie cât de cât nealiniată la disciplina inumană impusă de comitetul central al partidului comunist şi de secretarul său general, tot ceea ce preţuia morala, religia, proprietatea privată, călătoria neîngrădită, solidaritatea umană, mila de aproape, până şi umorul sănătos al românului – da, câţi dintre noi nu şi-au pierdut sănătatea şi chiar viaţa prin ocne, pentru un biet “banc” inofensiv!! ba chiar şi pentru un pahar de vin!. Adunaţi din toate păturile sociale, din toate profesiile şi meseriile, din câte pregătiri intelectuale se pot închipui, fiecare familie de român ajungând treptat să-şi dea obolul de sânge, cei declaraţi vrednici de pedeapsă au umplut subpământul naţiei cu spaimele şi curajul lor, cu abdicările şi speranţele lor, cu prostrarea şi cu energia lor creatoare. De la Mareşalul ţării şi până la analfabeţi, fiecare am fost sortiţi să ne sufocăm sub cizma totalitarismului, fiecare în numele altui motiv, totdeauna personal, totdeauna născocit de către anchetatorii noştri, în chip mincinos. Unul avea un crez, altul nu; niciunul n-a găsit crezare în faţa instanţei. Privind foştii deţinuţi politici în ansamblu, ne dăm seama că ideologia unuia era negată de ideologia celuilalt; nu rareori bâjbâirea intelectuală a celui de aici era ridiculizată de luminile aceluia de acolo. Câţiva şi destul de rari nu-şi mai recunoşteau teoria în numele căreia, până la arestare, îi oprimaseră pe actualii lor soţi de temniţă – mă refer la comuniştii înghiţiţi de malaxorul imens edificat de ei înşişi şi ajunşi în pântecul balenei roşii, odată cu Iona, al cărui nume evocă atât de aproape numele de botez al majorităţii românilor: Ioan. Există oare o trăsătură comună pentru toţi cei care au fost zvârliţi în temniţe ieri? Credem că da. Dincolo de limitele ideologiei lor sau ale lipsei unei ideologii, toţi au suferit datorită faptului că gândirea independentă şi individuală era interzisă.

Se poate oare concepe o ideologie atât de generalizantă, atât de redusă la cele mai simple idei, la cele esenţiale, încât ea să fie acceptată de către toţi foştii deţinuţi politici din România? O ideologie în care să-şi recunoască fiecare, de la caracterul cel mai aprig şi până la caracterul cel mai smerit, aspiraţiile pentru care să merite a-şi sacrifica, iarăşi şi iarăşi, liniştea, echilibrul, viaţa? O ideologie generoasă şi rodnică în atare măsură încât să poată fi adoptată şi de către generaţiile viitoare, până în cele mai îndepărtate veacuri? O ideologie ce să încălzească nu numai inimile foştilor deţinuţi politici, ci să răspundă necesităţilor sufleteşti ale tuturor cetăţenilor patriei, chiar şi ale foştilor călăi ai celor dintâi, presupunând că aceştia din urmă ar dori să trăiască măcar o dată “clipa adevărului”, a patriotismului şi a omeniei?

Da. O astfel de ideologie nu numai că poate fi concepută, plecând de la numitorul comun descoperit mai sus, anume că toţi foştii deţinuţi politici au suferit datorită faptului că gândirea independentă şi individuală a fost ieri interzisă, această ideologie există, a existat permanent şi va exista cât timp va dăinui omul pe pământ. De aici şi valoarea ei general umană.

Întrevăd o singură linie directoare ce să se potrivească tuturor foştilor deţinuţi politici, indiferent de culoarea lor, de gradul lor de implicare politică, o singură linie directoare la care, alături de ei, să poată adera întreg poporul român. Ea conduce la apărarea drepturilor fiecărui cetăţean. Este vorba despre solidaritatea tuturora întru dobândirea şi apărarea dreptului cetăţenesc de a gândi şi de a da glas, de a scrie şi de a face public prin orice mijloace ceea ce gândeşte, fără a se mai teme pentru existenţa lui şi a familiei sale.

Cugetarea şi schimbul de idei, opinii şi informaţii constituie elementele ce ne disting de animale şi ne plasează mai presus de ele. Acela – oricine ar fi el – care atentează la libertatea cugetului şi a exprimării lui atentează la dreptul omului de a rămâne om şi se cuvine să sufere rigorile legii, fie că se află aşezat la talpa sau în fruntea ţării, deoarece nimeni nu-şi poate aroga dreptul la tentativa de a dezumaniza un semen sau o naţie. De asemenea, vinovat este acela care foloseşte dreptul cugetării şi exprimării libere împotriva acestui drept însuşi, pentru a instiga sau a trece la încălcarea lui, adică la încercarea – indiferent de unde iscată sau cum motivată – de a opri, prin indiferent ce cale, emiterea şi circulaţia ideilor, opiniilor şi informaţiei.

Astăzi, când o nouă Constituţie a României este în curs de elaborare, suntem datori să luptăm, folosind toate mijloacele legale pentru înscrierea în Ea, completă, limpede şi de necontrazis, a acestui drept al omului.

În vederea adoptării generalizate a respectului faţă de acest drept fundamental, foştii deţinuţi politici au menirea şi îndatorirea de a folosi toate mijloacele accesibile omului de rând şi cele de mass-media pentru a răspândi cu perseverenţă informaţii cât mai numeroase privitoare la jumătatea neagră de veac scursă până în Decembrie 1989, al cărei ultim scop a fost anihilarea omului. Această activitate prevede şi redactarea viitoare a unei istorii autentice a României. Am ajuns în situaţia ca vechea istoriografie să fi fost profund falsificată, după ea urmând un hiat de 50 de ani. Un popor fără istorie nu poate rezista în înfruntarea cu viitorul; acesta a fost interesul şi obiectivul guvernanţilor dictaturii comuniste.

Pentru ca foştii deţinuţi politici, aceşti purtători de cuvânt ai suferinţei unui popor căruia i s-a interzis să gândească şi să grăiască, să se poată manifesta plenar şi să dobândească audienţa şi ecoul impuse unei reaşezări morale a naţiei, este necesar ca legea să le încurajeze, să le stimuleze şi să le protejeze acţiunea de asanare a neamului, pândit în continuare de pericolul unei sinucideri etice şi aceeaşi lege să-i cheme a-şi dezvălui opinia în toate problemele de libertate a cugetului, a conştiinţei şi a cuvântului. Suferinţa a făcut din ei unicii profesionişti ai acestei libertăţi.

Mihai Rădulescu

Tags

Related Posts

Share This

Din lumea lor, care-i si-a noastra – Tita si “Salbatica”

Trebuie neapărat să le cunoaşteţi pe Tiţa şi “Sălbatica”, protagoniste ale unor întâmplări uimitoare – inspirate parcă dintr-o tragedie antică – petrecute în urmă cu vreo patruzeci de ani în lumea necuvântătoarelor dintr-un târg moldovenesc. Istorisirea, primită în dar de la cineva care a însemnat şi înseamnă foarte mult pentru mine, se adresează deopotrivă inimii şi minţii; poate de aceea îmi este atât de dragă şi, ca orice lucru de valoare, doresc s-o împart cu lumea largă a cititorilor iubitori de animale, dar şi dornici de înţelepţire.

Prea frumos povestea Domnul Profesor despre cele două pisici nemţence, ca să nu transcriu povestirea întocmai precum mi-a fost transmisă de către autorul ei -scriitorul Mihai Rădulescu.
“La Târgu-Neamţ mi-a fost dat să văd ce n-am crezut vreodată să fie cu putinţă. Locuiam la familia Cozma, mari iubitori ai unei mâţe numită Tiţa.
– Dar asta cine e? i-am întrebat într-o zi privind cum e hrănită Tiţa şi văzând cum apare de după bucătăria de vară o altă pisică, adevărată dihanie, murdară şi sfrijită, să-i numeri coastele, cu o privire îngrozită, pusă pe fugă în orice clipă, totuşi prea înfometată ca să nu se apropie de farfuria ademenitoare.
– Nu ştim de unde s-a pripăşit. Când o răzbeşte, vine să mănânce aici, ne informă prietena noastră nemţeancă, pe soţia mea şi pe mine.
Arătarea rămase pe loc, cu una din labele din faţă ridicată, gata să-şi ia tălpăşiţa la cel dintâi semn al primejdiei. Păstrase o distanţă respectuasa faţă de Tiţa, “stapana casei”, sorbind-o din ochi pe când cea din urmă se delecta hăpăind elegant.Tiţa era “simandicoasa”, pretenţioasă la mâncare şi cu apetitul capricios. Nu trecu mult şi socoti a fi atins gramajul de hrană îngăduit de bunăcuviinţă şi de rigorile siluetei. “Sălbatica”, după cum aveam să o denumim ulterior, schiţă un scârţâit de mieunat, de parcă i-ar fi mulţumit că i-a lăsat şi ei ceva, lipăi într-o goană să te sufoci, că până să zici “pis” farfuria era albă şi lucioasă ca ieşită atunci dintr-o maşină de spălat vase, şi dispăru fără să vedem pe unde.

A fost destul să purcedem noi, nevasta şi cu mine, la hrănirea Ţiţei, că şi făcurăm cunoştinţă îndeaproape cu “Sălbatica”. Ba, căpătase atâta încredere în noi încât ajunsese să se culce în curte, pe iarbă, la soare, la trei-patru metri de unde stăteam. Trei-patru metri, dar nu mai aproape. Deşi, câteodată, dar foarte rar, îndrăznea să-şi mângâie capul de pantof, plină de recunoştinţă. Dar, să nu te simtă că te apleci s-o mângâi şi tu că, pe-aici ţi-e drumul! Se rostogolea, că fugă nu era.

Vara trecu repede. Observaţiile noastre erau tot mai interesante. Între cele două pisici exista o legătură de prietenie nespus de puternică, colorată de umilinţă din partea “îngăduitei” şi de puţină superioritate din partea Tiţei. Ziua dormeau sprijinite una de cealaltă. Dacă Tiţa lipsea câtva timp, “Sălbatica”, de cum o vedea apărând, se grăbea s-o întâmpine şi să-i miroase nările, sărut gingaş al lumii felinelor. Noaptea, dacă mi se întâmpla să mă trezesc şi să mă apuce dorul de a vedea cerul sclipitor de stele, le găseam lipite una de cealaltă, pe gard, privind uliţa. Cum şi culoarea blănii, în potriveala ei gălbejită, le era asemenea, le-ai fi crezut surori. Şi, totuşi, nu se cunoscuseră din “copilarie”; “amiciţia” lor era tardivă. Contravenind instinctului de proprietate atât de dezvoltat la animale, ea trăda o rară nobleţe la Tiţa, ca şi o nepotolită sete de afecţiune la vagabonda.

Într-o dimineaţă, ce să vezi! Un tărăboi în curte, de-ţi sfâşia sufletul. “Sălbatica” o chema pe Tiţa. Aceasta îi răspundea, şezând. “Sălbatica” îi dădea ocol, se mângâia de ea, o implora pe toate glasurile. M-am apropiat şi, minune, m-a lăsat pentru întâia oară s-o alint cu palma. Dar era grăbită să se reîntoarcă lângă prietena ei. Odată depusă pe pământ, îşi reîncepu implorările. Tiţa, cam plictisită, se deplasa de ici colo. “Sălbatica” o urma. Treptat am descifrat din mişcările ei că o cheamă undeva, în spatele bucătăriei. Tiţa se opunea, luându-şi un aer de indiferenţă. Este adevărat că ea era destul de obosită, pentru că nu de mult avusese pui, din care fusese păstrat numai unul: Sorin.  Aşa că numai ea îşi cunoştea necazurile. Parcă îi venea să zică: ce mai vine şi “Sălbatica” să mă ostenească cu ale sale!

Deodată, se repezi în şură, unde Sorin orbecăia pe un preş. Tiţa, simţind un gest necugetat, alergă după ea. Începu un nou duet de miorlăituri. Văzând că n-o scoate la capăt, “Sălbatica” înşfăcă de ceafă mogâldeaţa fără ochi şi începu să urce pe o scară ce ducea la gura podului. Acolo, îl depuse, chiar la margine, şi coborî câteva trepte, chemând-o pe Tiţa. Aceasta nu era hotărâtă ce să facă. Se învârtea locului şi se certa cu ea. Temându-mă să nu se prăbuşească puiul în gol, n-am avut răbdare să aştept decizia ei şi am mers să-l culeg pe Sorin; l-am aşezat iar în culcuş. Mama lui se ghemui în jurul său şi cel mic îi caută ţâţa.

Am aşteptat cu nerăbdare să vină familia Cozma, să le istorisesc întâmplarea, arătându-le şi opinia pe care mi-o formasem, anume că a€œSalbatica” fusese răscolită de durerile facerii dar că, fiind nedespărţită de Tiţa, nu se simţea în siguranţă decât în preajma prietenei sale. Gazda noastră, a doua zi, făcu o vizită în pod. “Sălbatica” fătase. Tiţa se dovedise ceea ce era: o egoistă. De altfel, peste iarnă, în vizită din nou la Târgu-Neamţ, am văzut-o oropsindu-l pe Sorin, acum ditamai flăcău, cu mârâiturile ei şi cu scuipături specifice, de câte ori acesta îndrăznea să se apropie de ea, nădăjduind să se poată juca. Vara următoare Tiţa făcu ceva namaiauzit la pisici: îşi părăsi casa în care simţea că Sorin dobândise tot atâta atenţie şi dragoste ca şi ea. Gelozia împotriva propriului fiu făcuse şi din ea o vagabonda. “Sălbatica” avusese o soartă cruntă; atinsă grav de o boală a pielii şi neputând fi tratată din pricina temerii ce o făcea să nu îngăduie omului s-o atingă, a fost otrăvită, să nu se mai chinuie; parcă ştia dinainte că moartea avea să-i vină curând de la om şi de aceea fugea de toţi.”

Nu ştiu dacă suferinţa celor două feline a fost întâmplătoare sau a avut vrun rost adânc, ascuns înţelegerii noastre umane. Ştiu doar că primul public ascultător al acestei întâmplări – vreo treizeci de elevi de liceu care tocmai hăituiseră până la epuizare un biet iepure rătăcit, ajuns de pe câmp tocmai în lanul de porumb în care aceştia îşi făceau munca patriotică prin anii ‘70 – au rămas tăcuţi multă vreme după ce profesorul lor şi-a încheiat istorisirea. “Armăsarii nărăvaşi pe două picioare” avuseseră probabil revelaţia că noi, oamenii, dar şi Tiţa, “Sălbatica” şi suratele lor necuvântătoare, împărţim aceeaşi lume… lumea lor fiind şi a noastră!

Tags

Related Posts

Share This