Tags

Related Posts

Share This

3. Cartea interzisa

POVESTIRI DIN VIAŢA PĂRINTELUI NICODIM – CARTEA INTERZISĂ sau CĂMARA CU SUFLETE

Tipărită cu binecuvântarea Prea-Sfinţitului Părinte Galaction, Episcop al Alexandriei şi Teleormanului

Recunoştinţa – izvor de virtute

“Aduceţi-vă aminte de mai marii (învăţătorii) voştri, care v-au grăit vouă Cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa (Evrei, XII, 7)

Trăim din plin vremea restituirilor. Ne întristăm şi ne bucurăm. Exact ca în dilema paulină: ” Ca nişte întristaţi, dar pururea bucurându-ne” (II Cor. VI, 10).

Ne întristăm pentru supliciile celor despre care aflăm “cum şi-au încheiat viaţa” şi ne bucurăm pentru existenţa acelora care s-au dovedit coloane de granit în faţa “vânturilor şi valurilor” răului, având casa sufletului zidită pe piatra “care era Hristos”.

Este emoţionant să baţi la uşa “CĂMĂRII CU SUFLETE”, cum îşi intitulează noua carte de restituiri Domnul Profesor Mihai Rădulescu, dar şi mai emoţionant să intri. O “cămară” astfel “împodobită” solicită “luminarea hainei sufletului” ca să intri într-însa. De aceea este o bucurie deopotrivă literară şi duhovnicească să vezi sintetizate ” un maldăr de documente ce însumează procese-verbale de arestare, de confiscare, de anchetare, de condamnare şi de eliberare ale celor ce au alcătuit, fără voie, lotul judiciar al Părintelui Nicodim Măndiţă”, cum mărturiseşte autorul.

Mesajul cărţii trimite la observarea unei proscomidii duhovniceşti. Cine vrea să privească şi să înţeleagă nu poate să nu-şi pună întrebarea: “Cum au reuşit să convieţuiască pe acelaşi disc al ţării cel mai atroce comunism ateu cu Biserica cea mai rânduită din Ortodoxie?.” Răspunsul este unul: vocaţia liturgică a acestui neam care-şi converteşte întreaga viaţă în gesturi şi amănunte sacralizate şi renunţă la orice, la bunăstare şi la libertate chiar; dar la sacru, niciodată. ” Nicăieri ca-n România puşcăria nu a fost prefăcută în sorbonă teologică şi în catacombă creştină în care au oficiat cele mai alese spirite naţionale, pe viaţă şi mai ales pe moarte” (Pr. Prof. Ion Buga, “Minipatrologie contemporană”. Buc., Ed. Symbol, 1994, p. 18).

Marii noştri duhovnici nu au lipsit niciodată din sânul poporului nostru – constituind adevărate redute spirituale în inima cărora s-au adăpostit şi Dumnezeu şi oamenii până când urgia necredinţei s-a risipit “ca fumul şi ca ceara de la faţa focului”‘.

De fapt, astfel îşi exprimă leimotivul cărţii autorul când scrie: ” Asemenea cugetări îmi apar de câte ori mă apropiu în Duh şi tăcere de ucenicii Părintelui Nicodim risipiţi în timp. Mi-e teamă să nu le tulbur pacea cu evocările mele ce riscă necontenit să fie greşite, şi oricum, prea gălăgioase”.

Noi avem convingerea că atenţionarea eminesciană: “Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici. Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici”, nu se potriveşte nicicum Domniei Sale.

Îndemnul paulin: “urmaţi-le credinţa” străbate ca un fir roşu conţinutul cărţii, observându-se uşor riscul autorului de a nu-i contempla în tăcere, după îndemnul Sfântului Isaac Sirul, în privinţa cunoaşterii adevărurilor transcendente.

Evocarea ucenicilor Părintelui Nicodim – adevăraţii purtători ai “călugăriei albe” – oferă autorului, şi prin Domnia Sa şi cititorilor o impresionantă definiţie a monahului: cel singur împreună cu Cel Singur, dar purtându-i în inimă întotdeauna pe toţi.

“Niciodată nu am avut prilejul – spune autorul – să resimt cu atâta vigoare şi certitudine că un monah reprezintă altceva decât oricare dintre noi, chiar şi când tace sau, mai ales, atunci. El constituie întruparea unei chemări cu neputinţă de înlăturat: este hotarul dintre lumea noastră şi cealaltă, acolo unde există o fisură prin care dulceaţa raiului se prelinge spre noi.”

Acum, de m-ar întreba careva: ” Ce este un călugăr?” aş şti să răspund. ” Monahul este tăcere întrupată”.

Cum eroii cărţii nu mai au toţi posibilitatea să vorbească, Domnul Profesor Mihai Rădulescu nu a lăsat “pietrele s-o facă”, vorbind Domnia Sa prin scris. Şi a făcut-o atât de evlavios şi de frumos.

Din aceste motive ne exprimăm gratitudinea pentru efortul de a ne prezenta figurile martirice ale unor ostenitori în a răspândi lumina CĂRŢII religioase INTERZISE (cum este primul titlu al scrierii de faţă) în popor, ca dovadă a recunoştinţei perpetue – izvor de virtuţi pentru posteritate.

Acordăm, aşadar, binecuvântarea Noastră în vederea tipăririi ca “bucuria noastră să fie deplină” pentru cât mai mulţi şi îi îndemnăm pe toţi la mărturisire şi credinţă prin faptă bună.

Cu arhiereşti binecuvântări,

GALACTION,

Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

2 iunie 2002

La praznicul Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava

_________________________________________________________________________________

 

1. Un caz unic de pedagogie rurală: Monahul Nicodim Măndiţă

Născut la 26 octombrie 1889, în satul Buneşti, comuna Zărneşti, judeţul Argeş, Nicolae Măndiţă, fecior de plugar, a fost de timpuriu interesat de lectură, cea pioasă cu osebire, singura accesibilă în mediul rural de provenienţă. În căutarea ei, crescând în ani, copilandrul venea până în Bucureşti să cumpere cărţi. Este reţinut de stareţul Simeon al Schitului Darvari din Capitală ca, oprindu-se aici, să citească până şi presa, întruna luând note din cele parcurse.

La încheierea stagiului militar, se reangajă, participă la războiul cu Bulgaria şi la Primul Război Mondial, după care, cu pieptul plin de decoraţii, se retrase sub numele Nicodim, să-şi caute de mântuire în schitul Măgura, din Moldova, alături de care se ridicase un monument închinat eroilor căzuţi în lupte, fraţii săi de arme, pentru a nu-i părăsi în singurătatea somnului de pe urmă, ci a străjui lângă dânşii.

Darul ales cu prilejul hirotonirii a fost să readucă oamenii la Dumnezeu. Hotărârii de a nu accepta plata pentru slujbele sale i se opunea evlavia populară care tocmai invers înţelegea “jertfa” necesară primirii rugăciunilor. Renunţă la această primă decizie şi, în schimb, luă hotărârea ca orice ban acceptat pentru servicii să-1 folosească exclusiv pentru cumpărarea de cărţi de învăţătură creştină menite a fi dăruite credincioşilor. Curând, simţi nevoia să-şi întărească prin mijloace noi, originale, puterea de a converti. Trecu la conceperea de broşuri şi cărţi; pentru tipărirea lor fură folosiţi aceiaşi arginţi adunaţi cu migală prin munca sa de preot.

Tot ce a scris în cursul vieţii a strâns în colecţia: “Biblioteca Ortodoxiei” – nume ales de un credincios analfabet (şi preluat de subsemnatul, cu adăugirea: “Serie Nouă”, pentru publicarea, iniţial, a unor volume de istorisiri privitoare la viaţa ucenicilor săi ţărani, din care să reiasă portretul Duhovnicului tuturora: Nicodim Măndiţă, o epopee a nicodismului, şcoala Protosinghelului Nicodim Măndiţă realizată cu ajutorul cărţilor redactate de acesta şi răspândite de ucenicii săi. Între tomurile specificate, se numără şi cel de faţă).

Cum a izbutit Părintele Nicodim să convingă inşi cu o cultură redusă la cunoştinţele dobândite în patru, cel mult şapte clase primare, să citească un număr de la început mare de cărţi, pentru ca, ulterior, să treacă la o lectură asiduă, neîntreruptă până la capătul vieţii? Sau, şi mai neaşteptat, această lucrare să fie aplicată asupra unor neştiutori de carte, de vârstă înaintată chiar?

Canonul la care îşi supunea credincioşii, pentru atingerea acestui scop, canonul urmând spovedaniei lor fu, în principal, parcurgerea unui număr impresionant de cărţi, până la şaptezeci şi două, pentru obişnuire, fiecare de câte aproximativ trei sute pagini. Desigur că numărul cărţilor depindea de păcatele mărturisite, ca şi de vârsta aceluia care solicita iertarea. Lista lor o deţinea o mână de ucenici mai înaintaţi; ei o păstrau la dispozitia noilor veniţi, cărora, eventual, le şi împrumutau volumele. În cazul când nu s-ar fi găsit opurile pe nicăieri, se puteau citi şi altele, numai ziditoare să fi fost şi de aceeaşi dimensiune – vreo trei sute pagini de titlu.

În cazul neştiutorilor de carte, canonul presupunea să. “citească folosindu-se de urechi”! Adică să pună pe alţii să le facă lectura, plătindu-i taman cu banii păstraţi de ei pentru slujbe oferite în vederea iertării păcatelor. Legat de aceasta, insistenţele sale duc la minunata preţuire a cărţilor astfel încât până şi analfabeţii se obişnuiesc a le face dar, dăruirea de cărţi fiind socotită cea mai bine primită jertfă, ca una ce-ţi pune la dispoziţie, ce-ţi aduce alături un învăţător permanent şi neobosit, între filele ei. Pomana cu mâncare o mistui, cea în obiecte sau veşminte se uzează şi piere, cartea ţi se comunică fără să piardă nimic din prospeţimea învăţăturii.

Cunosc o femeie care, la doisprezece ani, a primit canonul de a citi de patru ori “Noul Testament”. De ce de patru ori? Deoarece copila se presupunea că nu era obişnuită a urmări o dată cu parcurgerea rândurilor şi înţelesul celor tipărite. Astfel încât i se oferi metoda pătrunderii sensului prin insistenţa asupra revenirii la text. Înţeleptul ieromonah dorea ca lectura să nu rămână nerodnică, datorită unei cufundări parţiale în adâncul textului: el nădăjduia să o sprijine cât mai mult cu ajutorul revenirii iară şi iară asupra cărţii fundamentale, până la o cât mai profundă luminare a cititorului.

Noul pedagog avea de întâmpinat diverse vicii ale lecturii de care nu fusese conştient nici măcar el înainte de a-şi pune în practică tehnica. De pildă, ieromonahul este categoric în recomandarea lecturii corecte, începută de la un capăt şi dusă până la celălalt capăt al cărţii şi nu pe apucate după cum o săvârşesc unii adesea.

Acest canon al lecturii zilnice nu are numai rostul învăţăturii, căci dacă voim a nu mai păcătui, trebuie să cunoaştem nu numai păcatul, ci şi căile de a-l evita şi înfrânge. El mai urmăreşte şi ţelul de a te împiedica să păcătuieşti prin aceea că-ţi umple viaţa cu bucurii ce te reţin în casă, la masa la care îţi desfăşori lectura. Părintele spunea cuiva: ” Eu, frate, nu ţi-am dat canon să nu-l poţi îndeplini. Ţi-am dat să ai de lucru pentru viitor, ca să te sustrag de la unele păcate mari, cum ar veni de la jocuri, de la petrecerile astea anticreştineşti, dacă mergem la dânsele. Să avem de lucru. Să luăm cartea, să citim, să ne vedem de credinţa noastră”. Mai limpede nici că se poate afla despre acest rost al canonului lecturii: să ne înveţe şi să ne ajute a ne petrece timpul liber în curăţenie şi îmbunătăţire.

Când poţi, atunci citeşti: cât citeşti, atâta te luminezi”, precizează spusa Maicii Mitrodora; ea adaugă: “Eu umblam cu cartea la buzunar, când mă duşeam la lemne, la pădure, altundeva, mai şiteam şi eu pe acolea, câteodată”.

Un alt canon, legat indisolubil de precedentul, era recomandarea menţionată în treacăt mai sus de a se face daruri de cărţi cumpărate anume pentru aceasta. În cazul inşilor prea săraci ca să îşi îngăduiască a recurge la atari cumpărături, duhovnicul recomandă copierea de cărţi şi dăruirea lor pentru răspândirea învăţăturii. Copierea mai avea şi un scop obştesc: să răspândească învăţătura din manuscrisele încă netipărite sau a cărţilor epuizate.

Părintele nu dădea lecţii de caligrafie, ortografie şi punctuaţie. Ce nu a învăţat la timp săteanul folosit de el în calitate de copist, neînvăţat rămânea. Totuşi duhovnicul se sprijinea pe o armie de copişti. Odată hotărât a-l stimula pe unul sau altul la copierea unui manuscris, pentru răspândirea textelor religioase, ieromonahul îi acorda libertate totală în privinţa aplicării regulilor scrierii, bizuindu-se pe cunoştinţele lui mai vechi.

De unde îşi dobândiseră cunoştinţele de limba română, temeinice şi fără ezitare, toate aceste ajutoare ale Părintelui Nicodim Măndiţă? Dar de unde avea propriile sale cunoştinţe, în acelaşi domeniu, conducătorul acestui imens secretariat al literaturii pioase? L-am numit pe duhovnic. Nici el nu avusese norocul vreunei şcoli superioare claselor săteşti, când a pornit în odiseea lui cărturărească. Toţi, scriitorul şi ucenicii săi, erau îndatoraţi minunatei şcoli româneşti săteşti de altcândva.

Intrând sub influenţa personalităţii Părintelui duhovnic Nicodim Măndiţă, personalitate cuceritoare şi convingătoare până la reducerea la tăcere a oricăror rezerve, aceşti oameni, ucenicii săi, îşi găsesc portul în rada căruia se simt. acasă. Şi acasă au ajuns cu adevărat! Părintele Nicodim le-a deschis apetitul lecturii şi dragostea pentru carte, cu care luaseră contact în cursul puţinelor clase şcolare urmate. Fascinaţi de puterea lui de creaţie, de închinarea vieţii sale în vederea răspândirii cunoştinţelor ortodoxe, cu mijloace atât de puţin. ortodoxe (să-mi fie iertat jocul de cuvinte!), de credincioşia ucenicilor lui, rod al aceleiaşi forţe de caracter vădită de călugăr, se afundă la rândul lor în valul binefăcător al influenţei lui. Deodată se simt utili cum nici o altă preocupare nu i-a făcut să se simtă (iar aceasta s-a petrecut nu numai cu aceia care l-au cunoscut de-a dreptul, ci şi, după odihnirea sa dintre cei vii, cu toţi cei adunaţi la un loc de iubirea scrierilor şi amintirii sale ceea ce mărturisesc că trăiesc eu însumi). Astfel, ucenicii săi se angajează pe Calea Regală a Cărţii. Pentru aceasta îşi jertfesc ceasurile de somn, timpul liber, smuls cu dibăcie numărului zgârcit de ore al zilei, al nopţii, forţa fizică şi întreaga tărie a nădejdii în mântuire.

De acum înainte vor deveni copiştii scrierilor Părintelui Nicodim şi difuzorii săi de carte, alături de atâţia şi atâtea alţii şi altele.

Îndemnul la dragostea de cărţi devine talantul încredinţat slugilor; acesta trebuia înmulţit prin răspândirea nobilei pasiuni, ca şi a dorinţei de copiere a cărţilor valoroase, în vederea dăruirii lor pentru ca învăţătura să nu zăbovească niciodată la un singur om.

Dacă se ajungea la o înţelegere cu privire la copiat, acesta nu se făcea pe spezele ucenicului. El primea caiete sau bani să le cumpere, creioane, tocuri, cerneală, peniţe, gumă ş.a.m.d. Verificarea (sau predarea textelor obţinute prin copiat) avea loc la două-trei săptămâni. Atunci când un ucenic era trimis cu cărţi sau vreun manuscris în altă localitate distantă, duhovnicul său avea totdeauna grijă să-i dea bani de drum în avans.

O ucenică, Anica Ţupu, întrebată ce părere avea dânsa cu privire la rostul şi folosul copierii, mi-a răspuns fără ezitare: “Pentru mântuirea sufletului”! Atitudinea dumneaei lăuntrică faţă de această îndeletnicire nu este aceea cu care s-ar întâmpina un canon. Ea exclamă cu patos că ceea ce făcea îi plăcea; o repetă de mai multe ori din convingere: copia din dragoste, după cum spune. Şi a rămas cunoscută ca una dintre ucenicele care au copiat cel mai mult. A instituit în satul său – după cum au făcut-o toţi ceilalţi ucenici – un sistem de împrumut de carte religioasă ce continuă să funcţioneze şi astăzi, la un sfert de veac după repauzarea scriitorului bisericesc. La fel era activ şi un sistem lărgit de copiere de cărţi pioase, realizată de numeroase persoane, manuscrisele terminate ajungând, la rândul lor, la doritori, sub formă de împrumut.

Iniţial, difuzarea de carte s-a realizat cu raniţa, la spinare. Când banii bine chibzuiţi au început să se adune, s-a cumpărat o căruţă cu un cal; acest vehicol a fost înlocuit de o autodubă. În plus, s-au achiziţionat un aparat de proiecţie cinematografică şi câteva filme cu subiect pios. Intrarea în sala de cinematograf, creată ad-hoc în localurile şcolilor săteşti, era gratuită. În schimb, acela care dorea să pătrundă în ea cumpăra una sau mai multe broşuri ori cărţi, act ce ţinea locul dobândirii unui bilet.

Părintele Nicodim a fost ajutat de la bun început de Vasile Poiţelea şi de fraţii Ion şi Constantin Măgirescu care au renunţat la orice crâmpei de viaţă personală (căsătorie, slujbă, proprietate personală ş.a.m.d.) pentru a se dedica răspândirii de carte. Când a sosit momentul, s-au mutat în Bucureşti, în calitate de corectori de carte. Li s-a ataşat Gheorghe Palade ca dactilograf şi tehnician în general. Ei făceau comenzi în tipografii şi le urmăreau realizarea, cu simţ critic, cu severitate, cu răspundere, cu acribie, în procesul de producţie a cărţii, tipărită după dactilogramele realizate de cel în urmă numit. Cunoaşterii acestora, până în pragul temniţelor politice suferite, îi este dedicat volumul de faţă, bizuit pe procesele-verbale de interogatoriu, din cadrul anchetelor, şi al procesului judecat de tribunalul militar, descifrate de autor pentru cititorul său necunoscător al urgiei unei condamnări sub comunism.

Imaginea scriitorului Nicodim Măndiţă cercetând o carte “cât uşa de mare”- “Pidalionul” – pentru susţinerea cu citate a ideilor puse pe hârtie (“El culegea florile, mierea din flori, când scria la cărţi”),îndeamnă şi pe ucenici la o neastâmpărată curiozitate de a cunoaşte operele fundamentale lăsate de Sfinţii Părinţi, ca şi tipăriturile în limbi străine cu o grafică ieşită din comun sau chiar bibliofilice, ori la cercetarea dicţionarelor de limbă română, a gramaticilor etc., dintr-o smerită dorinţă de a imita viaţa monahului închinată literaturii şi de a-l ajuta. Dealtfel, această curiozitate este scoasă şi ea în evidenţă de o persoană dintre dânşii cu care am schimbat câteva impresii. O face atunci când pomeneşte copierea “Vămilor văzduhului”, scriere de vreo 3.000 pagini, pierdută cu prilejul arestării grupului, în anul 1964: ” de-abia aşteptam să mai scriu o foaie, să văd despre ce mai spunea!.” Osârdia muncii intelectuale – pentru a reveni la ea – îl făcea pe Părintele să sară deseori peste ora mesei, adâncit cum era în meditaţie pe marginea lecturii şi scrierii sale.

Deoarece am pomenit şi această pată aruncată asupra vieţilor acestor mari şi neobişnuiţi iubitori de cultură – aducerea lor în faţa tribunalului militar, atunci când toţi deţinuţii politici din România fuseseră eliberaţi în temeiul unui decret, a condus la confiscarea a înspăimântător de multe tone de cărţi şi dactilograme, manuscrise şi copii (cel puţin 3.000 caiete), toate topite după încheierea judecăţii.

Bolnav, în ultima perioadă a vieţii sale, după eliberare, Duhovnicul nu pregeta a-şi împlini datoria faţă de ucenici, deşi “abia se ţinea pe picioare”, dar tot mai “era bucuros să aibă musafiri”, în pofida ochilor răuvoitori ce pândeau cu cine se întâlnea. Securitatea, totuşi, izbutise să frângă stejarul: “Nu mai avea puterea de a lucra pentru alţii: nu mai scria. Ce lucra, el singur lucra, da’ nu mai era ce-o fost înainte. Sufletul, însă, tot mare îi era”.

Eliberarea din temniţă nu a marcat vreo schimbare de viaţă şi disciplină creştină pentru ucenici. Doar că nu se mai tipăreau sau difuzau cărţi. Ei trăiau în continuare după cum fuseseră învăţaţi, citind în zori, în cursul zilei, la nămiezi, după-amiază, serile şi nopţile.

Revoluţia din ’89 îi mobiliză pe dată pe cei câţiva din Bucureşti. Deschiseră o editură, Agapis, şi trecură la reeditarea cărţilor Părintelui Nicodim. Cu ajutorul a două autodube, le transportă în vârfurile munţilor, unde difuzorii lor voluntari îi aşteaptă cu nerăbdare. Am însoţit una dintre acestea şi am rămas uluit de dragostea cu care ţăranii români se desfată cumpărând cărţi. Cum şi le împrumută unul altuia, cum le comentează calităţile de fond, realizarea sau nerealizarea tipografică.

Sunt scriitor şi m-am întrebat cu amărăciune de ce editurile de carte laică românească, încurajatoarele culturii viitorimii, nu izbutesc a se mobiliza în vederea răspândirii acolo unde este nevoie de tipărituri ale scrierilor aparţinând clasicilor noştri măcar. Elevii din mediul rural nu au cărţi de nici un fel şi nici cine să-i înveţe frumuseţea şi utilitatea lecturii. Slavă Domnului că, datorită editurii Agapis, cartea pentru care a trudit şi suferit Părintele Nicodim nu putrezeşte prin depozite, ci îşi face drum tot mai larg în lumea satelor româneşti. Cultura naţională, datorită acestor cititori, nu moare! Astăzi când mai nimeni din mediul orăşenesc nu mai citeşte, încă mai avem o nădejde de a nu pieri ca naţie: există ţărani care voiesc să înveţe cum să trăiască şi cum să se mântuiască!

Şi cât respect pentru munca intelectuală am găsit în rândurile lor! Am participat, trei ani la rând, în cimitirul mănăstirii Agapia, la parastasul scriitorului bisericesc Nicodim Măndiţă, alături de mii de iubitori ai memoriei sale. Editura care-mi publicase o culegere de aforisme din opera sa, a dăruit acolo 2.000 de exemplare, pomană pentru sufletul lui, după cum s-au petrecut lucrurile cu volumele posterioare, conţinând convorbiri cu ucenici de-ai săi sau o perspectivă succintă asupra vieţii sale, publicate ulterior, şi o face şi cu acest tom, astăzi. Voi adăuga că am fost condus pe la majoritatea ucenicilor în viaţă, pentru a sta de vorbă cu dumnealor, pentru a le cunoaşte amintirile, părerile, regretele, iubirea, pentru a imprima pe bandă magnetică schimbul de cuvinte avut cu dânşii, în vederea redactării unor cărţi ce să culmineze, mai târziu, cu o biografie a părintelui Nicodim, extrasă din precedentele. Căldurile mari ale verilor bucureştene nu sunt propice muncii laborioase la computer. Editura mi-a prilejuit să lucrez într-un târg de munte, în apartamentul nefolosit al unui truditor al ei. M-a părăsit imprimanta, atât de necesară pregătirii textelor pentru tipar, editura mi-a răsplătit munca prin cumpărarea uneia noi. Pentru prima oară în viaţă simt utilitatea efortului meu de scriitor, simt că activitatea mea bucură pe cineva, simt că îi pasă cuiva de eforturile mele intelectuale şi de risipa puterilor mele fizice – de ce nu? Mă simt important pentru cineva. Nu aşa trebuie să se simtă un creator?

Mulţumesc Proniei că mai există. ţărani şi că aceştia sunt nişte cărturari iubitori de cărturărie! Atâta timp cât ei participă la propăşirea culturii române nu vom muri, deşi vremurile nu par deloc propice scrisului, învăţăturii, cititului, supravieţuirii, ci numai asupririi omului de către om.

Portretul întocmit de Anica Ţupu Duhovnicului este complet, concis şi spiritualizat peste măsură: “După chip, după purtare, după glas, mi s-a părut aşa, că-i un înger al lui Dumnezeu.” Scurt pe doi! Ea a tăiat nodul gordian al unei descrieri imposibile, recurgând la o trimitere. în ceruri, pentru o mai bună înţelegere a omului. Există un adaos ce-l readuce, însă, pe pământ pe cel portretizat; “mi s-o părut foarte blând şi foarte răbdător şi foarte apropiat de sufletele noastre.” Atât de blând, răbdător şi înţelegător încât gândea mai curând la ţinerea în viaţă a păcătosului şi la mulţumirea lui decât la mânia împotriva păcatelor sale. Iar pentru ameliorarea relaţiilor cu el – care a ieşit, prin păcat, din societatea creştină -, părintele se folosea de înseşi cărţile sale pentru obţinerea banilor necesari ajutorării celui cu pricina. O încălcare gravă a moralei este săvârşită de o soră de sânge, mai mică, a Anicăi Ţupu. Atât de mânioasă a fost cea din urmă încât Anicăi i-a venit fie s-o alunge, fie să părăsească ea însăşi căminul familiei. Dar Duhovnicul, în loc să încurajeze acestea, a hotărât ca Anica s-o iubească pe faptuitoarea încălcării, să aibă grijă de dânsa, să o păzească. Atâta a fost destul ca sora să devină din nou bucuria vieţii povestitoarei. Iar ca duhovnicul să fie sigur că sarcina întreţinerii ei nu-i depăşea ucenicei sale puterea economică, “mi-o dat să vând din cărţi, de două mii de lei”, cum îşi aminteşte dumneaei.

Rolul prezenţei nevăzute a Marelui Duhovnic este acela al magnetului, ca şi al liantului tuturor sufletelor care l-au iubit şi îl iubesc, nu prin meritul lor, ci pe de-a-ntregul datorită chemării lui şi a personalităţii sale fără pereche. Cele ce a izbutit personalitatea părintelui Nicodim, în materie de pedagogie rurală şi creştină este unic. Cred că în toată istoria pedagogică a omenirii nu s-a mers atât de departe cât a făcut-o el, nici măcar n-a făcut-o modelul deseori citat în scrierile lui: Pestalozzi. Să zăbovim o măruntă clipă în preajma unui ucenic al său, pentru a-i asculta lecţia o ultimă dată în acest cuvânt înainte.

Gheorghe Gavriliu este acela care, neplăcându-i cartea la timpul potrivit, ajunge – după ‘şcoala’ impusă de duhovnicul lui – să afirme răspicat: “La etatea mea de om bătrân, de moşneag, eu atât pot să vă spun: ŞINE NU CITEŞTE GREŞEŞTE”. Şi mai adaugă privitor la duhovnicii toţi: “ŞINE NU DĂ DE ŞITIT GREŞEŞTE”.

Nădăjduiesc că membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să audă acest strigăt din urmă şi să sprijine ideea că duhovnicul trebuie să facă educaţia creştinilor, îndemnându-i, învăţându-i, impunându-le să citească, să-şi cumpere cărţi, să le facă dar, să le copieze, atunci când banii lipsesc. Dacă învăţământul laic a demis de la cinstea de a lupta cu analfabetismul naţional – un adevăr trist al epocii noastre postrevoluţionare -, Biserica, cea dintâi învăţătoare a românilor, e datoare să preia făclia formării concetăţenilor noştri.

 

2. Trei cuvinte despre falsul în acte publice

Persoanele care se ocupă de Editura Agapis mi-au încredinţat de la bun începutul cunoştinţei noastre un maldăr de documente ce însumau procese verbale de arestare, de confiscare, de anchetare, de condamnare şi de eliberare ale celor care au alcătuit fără voie lotul judiciar al Părintelui Nicodim Măndiţă. Urma să le parcurg pentru a-mi face o idee cât mai apropiată de adevăr în legătură cu cele petrecute cu Părintele Protosinghel şi cu ucenicii săi, când au fost smulşi din viaţa de contemplare a lui Dumnezeu şi de slujire activă a Lui şi au fost aruncaţi pe nedrept în temniţă, după eliberarea din închisoare a tuturor deţinuţilor politici din România.

Au trecut de atunci peste doi ani, perioadă în care am izbutit să întocmesc patru cărţi şi să le predau tiparului, privitoare la grupul acela alcătuit din oameni minunaţi. Însă prea puţin m-am folosit în redactarea lor de actele eliberate de forţele opresiunii de ieri. Am preferat să mă întemeiez pe sfinţenia vieţii, stând de vorbă cu participanţii înşişi la acţiunea de răspândire a luminii, în acele timpuri, silindu-mă să uit frigul ce ţi-l strecoară în oase actul de acuzare, ori acelea ce, fără cruţare, îl pregătesc pe cel în urmă numit şi, ocolind, pe căi cât mai depărtate şi înşelătoare, desfăşurarea faptelor, aşa cum a avut ea loc neîndoielnic, târăsc Justiţia în mocirlele Minciunii.

Aşa încât am mutat, când şi când, de ici-colo, punga de material plastic primită, doldora de xeroxuri, rareori scoţând eu la lumină câte un mănunchi de file, pentru a ilustra în schiţa memorialistică preocupându-mă în acele clipe înfruntarea dintre un martor şi anchetatorul său, dintre un inculpat şi Viitorul lui ameninţător.

Aceasta nu înseamnă că fugeam de confruntarea cu ‘documentele’!

Ele rămân foarte preţioase pentru cei naivi. Şi, cu prilejul unui demers democratic şi imparţial de căutare a adevărului îngropat sub anii tescuiţi prin beciuri insalubre şi umilitoare, nu vom uita nici părerea anchetatorilor, pe cât de orbi, pe atâta de vicleni, parşivi, murdari sufleteşte şi, în ultimă instanţă, criminali.

Că veni vorba despre naivitatea acelora care se consideră luminători ai poporului, în privinţa comunismului. Am avut norocul să-l întâlnesc pe unul dintre cei mai nocivi, încă de la începutul activităţii mele de dezvăluire a strâmbării istoriei românilor de către oficialităţi. Subliniez faptul că editura fondată de respectivul individ s-a numărat printre primele din România eliberată, ceea ce aruncă o lumină şovăitoare asupra onestităţii cu care este dirijată, căci cine să fi avut pe atunci bani suficienţi pentru opera editării politice în ţara noastră, mai ales bizuîndu-se pe argumente aşa-zis logice precum cel ce urmează? De fapt, argumente ce induc în eroare cititorul.

La ce înşelătorie mă refer?

Îi propuneam să publice o relatare întocmită de mine a suferinţelor, luptelor, prinderii şi executării eroilor de la Nucşoara, despre care scrisesem o carte, apărători ai României, cu arma în mână, sub conducerea lt. Toma Arnăuţoiu. A ascultat cele ce aveam de spus întru explicarea textului meu, l-a răsfoit pe muteşte (nedumerit încă asupra sa, mă întrebam dacă vedea cu adevărat filele frunzărite.), mi-a mai pus o întrebare-două ca, în cele din urmă, să mă iscodească de ce nu recursesem la . ‘documente’.

- “La ce ‘documente’ vă referiţi?”, am pus o întrebare inocentă, firească în atare conversaţie.

- “Păi, procese-verbale de anchetă, actele instanţei de judecată.”, ezită el; nu era pregătit pentru o astfel de reacţie ce, după tonul meu, devenea un fel de afront pentru el.

- “Aţi fost închis?”, am neglijat replica imediată, atacându-l pe o cale de ocol.

Tăcu oarece timp. Nu păstră tăcerea prea îndelung, ci atât cât îi era necesar pentru recompunerea chipului său uimit de îndrăzneala mea.

– “Nu o perioadă prea îndelungată. De fapt, deloc. Am fost chemat ca martor în stare de libertate, în dosarul unor prieteni.”

- “Nu contează cât a durat reţinerea, ci părerea pe care aţi izbutit să v-o formaţi despre lealitatea procesului-verbal de anchetă pe care doriţi a-l socoti un .’document’. Erau minciuni sfruntate, domnule.”, nu-i reţinusem numele.

Nici nu se strădui să-mi uşureze poziţia, repetându-şi-l de dragul meu. În schimb, insistă, uşor jenat şi bâlbâindu-se abia observat, să susţină că .”oricum, ‘documentul’ este document şi nu se poate trece cu uşurinţă peste această situaţie. Iar eu, personal, nu voi edita niciodată ceva ce nu se întemeiază pe document!”

Cu o înnodare a limbii, să nu cumva să fiu ispitit a răspunde, m-am retras pe cât de repede am putut, renunţând definitiv a o mai vizita pe nefericita slugă a S.R.I.-ului.

- Iarăşi te-ai lăsat îndemnat de antipatia ce ţi-o proiectează ‘documentele’ Securităţii şi te prefaci a nu-ţi da seama că divaghezi! – Nu divaghez câtuşi de puţin! Voiesc să fac niţică ordine în această chestiune ce îi încurcă pe mulţi români Încă îi încurcă! – Ce chestiune? Este atât de însemnată încât să te fofilezi pe lângă datoria ta de a aduce la lumină dosarele false croite de securişti unor concetăţeni lipsiţi de orice vină, pentru a-i călca în picioare, a le lua avuţiile, a-i defăima pe ei şi pe copiii lor, a le curma spiţa şi neamul, a te instaura proprietar în locul lor, ceea ce vedem că se petrece astăzi, când, în sfârşit, s-ar cuveni să se facă dreptate?! E cu adevărat o chestiune atât de însemnată? – Stai să vezi şi i-om socoti după aceea importanţa, discutau în sinea mea în contradictoriu doi inşi, ambii reprezentându-mă.

Dacă aş fi singurul implicat în acuzarea editurii cu pricina, cum la mijloc stă o scriere de-a mea refuzată, aş zice că mă roade viermele răzbunării şi datorită lui mă frământ şi n-am pace până ce nu voi ajunge a pângări renumele demnului editor. Dar sunt cel mai mărunt şi mai neînsemnat dintre cei puşi să judece cum anume se dedică intelectualii români dezvăluirii minciunii. Or, ceilalţi, cei mari cu adevărat, produşi de ani fără număr petrecuţi prin temniţe, numesc cărţile editate de el, cu sintagme de tipul: “ediţia Securităţii!”, “textele publicate de S.R.I.” ş.a.m.d. Editura dumnealui este socotită o capcană, scoasă la drumul mare, în calea tuturora, pentru a atrage pe cei cu caş la gură şi a-i îndemna pe căi greşite. Publicând orori despre deţinuţii politici, directorul, fără nici un fel de pregătire ca istoric sau literat, a ajuns a se prezenta ca “simpatizant” al unor extremisme mai puţin oficiale. Dreapta ştie cu cine are de-a face şi l-a consemnat la stâlpul infamiei demult. Copiii însă nu ştiu nimic!

Acest domn şi-a continuat neabătut drumul de a impune respect faţă de ‘operele’ inedite ale anchetatorilor, ‘opere’ unde sunt incriminate cele mai nobile capete ale românimii de ieri şi editorul nu numai că nu găseşte de cuviinţă să vină cu comentarii şi explicaţii cât mai bogate privitoare la modalitatea securiştilor de a prezenta lucrurile după singur calapodul lor procustian, ci se preface că nici nu sesizează mistificările; dimpotrivă, le dă drept bune, cu recomandarea sa specială, de ‘simpatizant’!.

A aduce la lumina tiparului un text comunist, fără un temeinic aparat critic, înseamnă a produce o a doua sau a treia ediţie a respectivului text, expediat şi de tine în lume să slujească neinvitat aceleiaşi cauze antiumanitare căreia i-a mai servit şi ieri, eliminând şansa cititorului de a se informa cum a evoluat respectiva minciună când a fost confruntată cu practica.

Ei bine, nici la capitolul explicaţiilor marginale nu suntem prea liniştiţi.

Să vedeţi ce am păţit!

De bună seamă, există cititori de-ai mei printre dumneavoastră, care ştiu că am publicat mai multe cărţi vizând mişcarea creştin ortodoxă “Rugul Aprins”, desfăşurată în cadrul mănăstirii Antim, şi că datorită mie, interesul pentru cercetarea ei s-a extins la nivelul întregii ţări. Au apărut şi alţi scriitori ce şi-au dorit a deveni monografi ai ei, ba până şi unii dintre cei care au participat odinioară la şedinţele religioase organizate de Părintele Daniel, stareţul de la Rarău, sub această titulatură, şi-au adunat amintirile şi au început să le scoată pe piaţa culturală.

A aflat-o şi S.R.I.-ul. Că cele ce urmează au constituit o încercare de-a unuia dintre funcţionarii lui sau numai a unui mărunt turnător afiliat şi S.R.L-ului, după cum a funcţionat şi pe lângă M.A.I., nu ştiu. Poate o vom dibui împreună!

Va să zică, mă îndreptam către locuinţa unei cunoştinţe. O avertizasem telefonic asupra vizitei ce urma să i-o fac. Specific aceasta, pentru că astfel se explică faptul că S.R.I.-ul îmi cunoştea traseul şi destinaţia, având eu probabil telefonul urmărit, din pricina preocupărilor mele de scriitor şi editor. Mi-a fost expediat un provocator să-mi taie calea. Ajungând la colţul străzii unde locuia persoana la care mă duceam, îmi iese în cale un monah dintre aceia cam unşi. în acele timpuri de început ale democraţiei, cu tot felul de politici, ba şi candidase ca Preşedinte, dacă nu mă înşel. Între noi doi nu existau altfel de legături în afară de faptul că-l cam luasem peste picior pentru aplecarea sa şi a grupului din care făcea parte către prieteşugul cu foştii comunişti azi militând pentru un aşa-zis socialism fără şira spinării. Iar dânsul îmi răspunsese, cam ofuscat, că el şi prietenii săi erau datori să cunoască ce anume gândeau cei în cauză. Masca de brotac supărat şi cu coama rărită i se întunecase, dar mult că-mi păsa mie.

- “Vin de la S.R.I.” zice abrupt.

Afirmaţia nu îngăduia vreun dubiu. Nu ar fi putut-o face decât un individ a cărui inimă era cu desăvârşire curată, ori unul atât de obraznic încât nu-l jena cu nici un chip opinia ce şi-ar fi format-o conlocutorul despre el. I-am examinat faţa: căpătase, între timp, expresia unui fel de ofiţer superior; dobândise oarece morgă şi o bunăvoinţă ce nu apare decât la cei care nu au nimic de pierdut dacă sunt amabili cu tine – nu-i costă să te facă a te simţi şi tu o bucăţică de om.

Nu mi-a îngăduit un răgaz mai mare pentru asimilarea celor auzite, decât atât cât avea el însuşi nevoie ca să intre în forţă în subiectul ce-i revenea să mi-l propună:

- Studiez de mai mult timp dosarul “Rugului Aprins”. Această primă informaţie l-a şi trădat. Aflasem de la un ins, pe timpuri element de bază al grupării cultural religioase în cauză, Andrei Scrima, care a avut acces la dosarul numit, că acesta nu conţine în titlu sintagma “Rugul Aprins” introdusă de mine în cărţile mele, ci numai numele mirenesc al Părintelui Daniel Teodorescu. Făcându-se această punere la punct mi se aducea un fel de reproş. El venea din partea cuiva care nu-mi înţelesese intenţia de a lega destinul membrilor acelui lot, pe vecie – ceea ce am izbutit – de ceea ce era mai nobil în acuzaţiile ce le fuseseră aduse: lauda Maicii Domnului.

Va să zică, individul ce mă oprise pe stradă, peste drum de Cheiul Dâmboviţei, pomenea un dosar inexistent: născocit de mine numai, dovedind prin asta dânsul că fusese delegat a mă antrena într-o afacere cunoscută mie sub titulatura ce-mi era dragă, dar nu mai puţin greşită din punctul de vedere al arhivării dosarelor de anchetă penală. Pornise să mă întâmpine încă de când vestisem telefonic încotro mă îndreptam, precum am atras atenţia cititorului. Această poruncă o primise.

Şi acum iată-mă contactat.

- “E o chestiune ce mă interesează, Părinte. Poate că v-a parvenit că am scris o carte cu acest titlu. Cum aţi ajuns să vi se îngăduie a studia acest dosar?” am fost curios eu care nu aveam ‘sfinţi’ la S.R.I. să-mi încredinţeze şi mie accesul la cele interzise.

- “Am mers în audienţă la domnul Virgil Magureanu, şeful S.R.I.-ului. E un om atât de cumsecade.” rosti onctuos. “De îndată ce a auzit despre ce era vorba: – “Cum să nu, Părinte! Tot ce vă poate interesa!” Mi-a îngăduit să trag la xerox dosarele, fără nici o restricţie. Doar ce am socotit eu că nu făcea parte din această anchetă nu am copiat. Am acasă un maldăr uite atât de mare.”

– “Mi-aţi îngădui să-mi arunc şi eu privirile peste paginile acelea? Ca unul care am şi scris povestea acestor mari monahi, sunt şi eu doritor să.”

- “Cum să nu, domn’ profesor! Chiar aştept să se antreneze cineva în această muncă imensă de editare a întregii afaceri. E o datorie faţă de Biserică.”

Brusc, ceva îmi sună fals. Ce împlinire a unei datorii faţă de Biserică este să publici minciunile inventate de securişti pe marginea vieţii unor călugări fără prihană? Cel dinainte-mi, prietenul domnului Virgil Măgureanu, ori nu cunoştea nimic despre ce însemnau nişte procese verbale de anchetă, ori era de-a dreptul rău intenţionat.

N-am comentat părerile sale copilăreşti. M-am dus ziua următoare la chilia de pe lângă biserica unde slujea. După câteva fraze schimbate, am înhăţat pungile de material plastic, grele cât încăpea, şi. pe-aici ţi-e drumul!, m-am pomenit că citesc cu nesaţ xerocopiile.

Nu am avut răbdare să parcurg întreg materialul, că m-am şi apucat să-l grupez pe teme. Iar cea dintâi: arestarea membrilor viitorului lot judiciar, am început a o şi pregăti din punct de vedere literar. Cum atunci când mă covârşeşte un subiect nu sunt omul care să-şi irosească timpul fără a face progrese în relatarea lui, şi în acele împrejurări am avut în mai puţin de zece zile gata puse pe hârtie peste treizeci de pagini.

Prins de munca mea, răsplătitoare în sine, am uitat concluziile ce mi le impusese bărbatul în rasă. Mai grav, l-am confundat cu mine însumi, văzând în el un entuziasm la fel de curat ca şi al meu, stârnit de bucuria de a putea face puţină lumină suplimentară în cazul călugărilor savanţi.

Drept pentru care, am adunat cele treizeci de file şi m-am înfătişat la uşa sa. Le-a primit cu o nerăbdare la fel de mare ca şi a mea când i le-am dat, aşteptând să-mi comunice opinia sa. Numai că rezultatul lecturii lui nu mi-a confirmat cât de puţin încrederea ce i-o acordasem.

- “Domnule profesor, aţi muncit mult şi repede”, începu el, ungându-şi cuvintele cu mierea ce o folosea deobicei când voia să câştige un suflet. “Doar că trebuie să vă recitiţi cu mai multă atenţie textul. Există numeroase scăpări în privinţa felului în care vorbiţi despre ofiţerii de Securitate. Domnule profesor, aceşti oameni îşi făceau datoria şi nu merită acuzaţi pentru aceasta. Pe deasupra măsură, erau licenţiaţi a diverse facultăţi. Dumneavoastră vă legaţi de nişte mărunţişuri ortografice sau curiozităţi de rostire care poate că nici nu le aparţin, ci sunt scăpările dactilografelor.” Se referea la ortografierea anapoda şi la ciudăţeniile caracterizându-le alegerea vocabularului pe care le semnalasem pretutindeni, să iasă în evidenţă lipsa de pregătire a acelora care incriminau intelectuali superiori, precum monahii mei, alături de cei din urmă numărându-se scriitori ca ziaristul şi poetul Sandu Tudor, V. Voiculescu, cadre universitare ca profesorul Codin Mironescu, Dr. Gheorghe Dabija şi alţii.

Mă prefăceam că nu intenţionam a-l contrazice. De fapt, chiar aceasta îmi şi era intenţia. Socoteam că, după ce aveam să-l ascult până la capăt, urma să mă întorc pe călcâie şi să pun capăt acestei relaţii. Numai că acel capăt se apropie vertiginos şi complet, pe neaşteptatelea. Călugărul găsi o formulă pe care mi-este cu neputinţă s-o reproduc – atât de uluitoare mi s-a părut pretenţia sa de cvasianalfabet – prin care îmi sugera că se aştepta să semneze volumul alături de mine. O să vă întreb: pentru ce? Pentru dreptul de a-mi cenzura textul în favoarea foştilor securişti anchetatori sau pentru acela de a fi plătit xerografierea dosarelor, dacă o plătise într-adevăr?!

Acestea constituie datele ce premerg publicării documentelor de faţă, dintre care unele, (cititorul se va descurca şi singur) reprezintă ‘documente’ autentice, se va vedea ulterior ce înseamnă aceasta.

 

3. Misionarii în acţiune

Acum îngăduie-mi, iubite cititorule, să poposesc o clipă în faţa unei jumătăţi de coală de hârtie.

În partea din stânga sunt imprimate următoarele:

ROMÂNIA

(Stema regală)

SUBSECRETARIATUL DE STAT AL AERULUI 
CASA FONDULUI NAŢIONAL AL AVIAŢIEI

STR. N. BĂLCESCU No. 34 Et. II, BUCUREŞTI
TELEFON 4. 45. 56″

În dreptul stemei s-a bătut la maşina de scris: “CF-JB”

Dedesubtul imprimatului stă consemnat cu tocul şi cerneală: No 20 426.

În capătul din dreapta sus apare data: 25. IX. 936.

Apoi, conţinutul propriu-zis:

Onor MĂNĂSTIREI NEAMŢU

JUDEŢUL NEAMŢ

La cererea Dvs. înregistrată la noi sub No. 20426 din 25.IX.936, avem onoarea a vă aduce la cunoştinţă că se aprobă scutirea de timbru al aviaţiei solicitat[ă] de Dvs.

Afişele ce le răspândiţi pentru propaganda de filme religioase, urmează să nu fie timbrate şi vor purta tipărite pe ele menţiunea scutirei noastre.

Prezenta aprobare este dată numai pentru filmele cu intrare gratuită.

Cu stimă,

Director
St. Veron

Subdirector
Int. Cpt. Rizescu N.”

Calitatea de ‘document’ a textului încheiat aici este evidentă pentru oricine. Mai rămâne să extragem două concluzii pe marginea acestui ‘document’.

L Mănăstirea Neamţu se preocupa, printre alte activităţi religioase şi cu propaganda realizată cu ajutorul filmelor religioase.

2. Aceste filme se proiectau în mod gratuit.

Cel puţin, astfel se poate deduce din faptul că s-a cerut, în condiţiile specificate, scutirea de timbrul aviaţiei obligatoriu pentru orice afişaj.

Despre ce afişe să fie vorba?

În arhiva Editurii Agapis există mai multe mostre. Iată una:

” Propaganda Religioasă prin cinematograf

Înfiinţată de Sft. Mănăstire Neamţu.

………

În Curtea Liceului Teoretic de Fete-Caracal

Începând de Sâmbătă l2 Oct. şi până Joi 17 Oct. 1940

În fiecare zi la orele 8 seara

se vor rula în serii următoarele filme:

VIEAŢA ŞI PATIMILE DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS:

(Vederi din Erusalim şi Betleem. Vieţuirea Maicii Domnului. Bunavestire. Naşterea. Închinarea Magilor. Tăerea pruncilor. Fuga în Egipt. Copilăria lui Iisus. Botezul. Nunta din Cana Galilea. Salvarea femeii păcătoase. Vindecarea bolnavilor. Învierea lui Lazăr. Floriile. Iuda cu piciorul pe Sf. Cruce. Izgonirea din Templu. Cina de Taină. Vinderea de către Iuda Iscarioteanul. Patimile. Răstignirea. Învierea. Călătoria spre Emaus. Înălţarea la cer şi arătarea Sfintei Cruci la a Doua Venire);

SACRIFICIUL LUI AVRAAM; VINDEREA LUI IOSIF:

(Iosif în casa Părintească. Ura fraţilor săi contra lui. Aruncarea în groapă. Scoaterea şi vinderea la negustori streini. Cumpărarea de la negustori de Putifar. Ispitirea lui de stăpâna sa. Băgat la închisoare pe nedrept. Explicarea viselor lui Faraon cu 7 vaci şi 7 spice de grâu. Scăpat de necazuri şi ajuns al II-lea după Faraon. Strângerea şi împărţirea grâului. Venirea fraţilor săi după grâu în anii de lipsă. Ispitirea lor cu cupa de argint. Iosif li se face cunoscut. Strămutarea lui Iacob cu toţi urmaşii în Egipt. Moartea Patriarhului Iacob);

Lupta tui Avesalom contra tatălui sau David şi Judecata înţeleptului Solomon.

Deosebit de rularea filmului se va ţine şi predică.

………..

INTRAREA GRATUITĂ pentru cei ce vor cumpăra cărţi religioase cel puţin de 5 lei de fiecare persoană.

Cărţile se pot cumpăra la intrare şi se găsesc şi mai mari, de orice preţ.

Veniţi cu toţii şi mult vă veţi folosi sufleteşte.

………..

Scutit de ambele timbre în baza art. 13 & 4 şi aut. Nr 20426 din 25 IV 1936.”

O variantă a acestuia debutează cu alte formulări, din care reiese cine sunt inşii cărora li se îngăduie să prezinte respectivele filme şi să şi susţină predici însoţitoare şi lămuritoare:

” Propagandă Religioasă prin Cinematograf

………..

FRAŢI CREŞTINI! Astăzi a sosit în Comuna Dumneavoastră o echipă misionară trimisă din Sfânta Mănăstire Neamţu. Această echipă de fraţi călugări vor rula [sic!] în serii următoarele filme.”

Penultimul rând înainte de acela unde e specificată scutirea de timbre, menţionează:

Echipa de propagandă religioasă din S f. Mănăstire Neamţu”.

Un al treilea afiş indică drept loc al desfăşurării spectacolului religios curtea Şcolii Primare de băieţi Nr. 1 din Turnu-Severin, începând cu Duminică 25 August până la l Septembrie 1940, în fiecare seară, la orele 9.

Vom cerceta unele consemnări făcute pe marginea convorbirilor cu ucenicii Părintelui Nicodim. În căutarea lămuririi celor aliate prin mijlocirea afişelor de mai sus.

Acelora dintre dumneavoastră care urmăresc colecţia “Biblioteca Ortodoxiei. Serie Nouă”, tipărită la îndemnul, cu sprijinul şi cheltuiala Editurii Agapis, numele Anicăi Ţupu nu le este necunoscut. Aceasta poetă poporană, originară din Calu-Iapa autoarea unor evocări din închisoare, scrise în versuri, pe care am avut cinstea de a le edita dimpreună cu o sumă de convorbiri ce le-am purtat amândoi pe marginea amintirilor sale privindu-l pe Părintele Nicodim Măndiţă (“Singurătatea Anicăi Ţupu stând de vorbă cu sine însăşi”), era încurajată, în timpul întrevederilor cu mine, de prezenţa fratelui său mai mic şi mai apropiat, Nicolai, poet el însuşi. Evocarea lui ne va ajuta să înţelegem însemnătatea religioasă şi afectivă a vizitei făcută în sate de caravana cinematografică vestită prin afişele precedente.

Nicolai Ţupu a fost îndemnat de Anica să-mi relateze ce-şi mai aducea aminte despre proiecţiile de film pe care le făcea Vasile Poiţelea. Pe ea, tatăl lor – un iubitor de biserică şi de carte, mare cititor pentru sine, dar şi cu glas tare, pentru alţii, – n-o dusese la o astfel de manifestare, dar l-a luat la cinematograful religios ambulant pe prâslea.

- “Nu pot să spun exact anul, dar eram elev” narează Nicolai. “Spune tătuca – “Haidem.”, cum era foarte amator de credinţă şi de religie. Şi ne-o luat pe băieţi şi ne-o dus la. – nu ştiu, îmi pare că era gratuită intrarea la elevi. Dar dânsul o plătit cu bani.” Nu stăteau lucrurile chiar în felul acesta. Nu se plătea intrarea cu bani. Cu bani cumpărai o carte sau mai multe (după cum a constatat cititorul şi din lămuririle cuprinse în afişe), la intrarea în sala de clasă sau în curtea unde se desfăşura proiecţia. Având cartea în mână, ea era socotită echivalentul biletului de intrare. Astfel se împuşcau doi iepuri dintr-odată: omul îşi plătea dreptul de a viziona filmele, dar şi rămânea cu una sau mai multe cărţi, hrană sufletească pentru iernile lungi. Fiindcă tatălui lor îi intra mereu în obicei a cumpăra cărţi, Nicolai n-a fost izbit de curioasa formă de plată pentru vizionarea filmelor şi n-a reţinut-o ca atare.

” Şi am intrat acolo, şi-o venit – cum ţiu eu minte, că eram în clasa a treia, a patra?! Auzeam pe tătuca zicând: – “Vine Poiţelea cu filmu’ !”

– “La şcoală se întâmpla aceasta, da?” doresc să precizeze lucrurile.

– “La şcoala, la şcoala.” – “Vine Poiţelea cu filmu’!” şi mai avea vreo doi călugări pe lângă el.”

” Călugării” care-l însoţeau pe Vasile Poiţelea erau ceilalţi doi ipodiaconi ce slujeau benevol şi cu mare osârdie ideilor Părintelui Nicodim Măndiţă: fraţii Măgirescu, tustrei stabiliţi în Bucureşti.

- “Dar nu-i mai ştiu eu cine erau. Dar de Poiţelea ţin minte. El o fost cu filmu’! Am mai discutat cu el, când am fost la Bucureşti, cu Anica, despre film. – “Eeei”, mi-o zis el. I l-o confiscat, i l-o luat. Nu l-o mai avut. Deci îl avea pe timpul cela din copilăria mea. Şi era manual.” Se referă la aparatul de proiecţie. “Învârtea de o rotiţă şi tipărea de se vedea!” ar fi explicarea procesului complex de mutare a imaginii de pe peliculă pe ecran.

Cititorul urmăreşte cu uşurinţă interpretarea naivă a sistemului tehnic de proiectare a filmului şi suplineşte elementele lipsă din această descriere.

- “Iuda, cum îl vinde şi cum s-o spânzurat Iuda şi toate şele.” se referă vorbitorul la acela dintre filme care l-a impresionat cel mai mult în copilărie, învingând zecile de ani ai unei vieţi întregi.

- “Un moş al meu, Moş Dumitru, fiindcă vorbea un copil în clasă în timpul filmului, nu înţelegea ce spune Poiţelea di colo poporului. Da’ Moş Dumitru, mai obraznic o leacă, bătrân era într-adevăr, o zis că: – “Ha! Mă, taci, mă, din gură, mă! ţi-o făcut mă-ta limbuţă?!” Auzi, e în istoria noastră familială rămasă vorba asta că “ţi-o făcut mă-ta limbuţă!.”

Remarca legată de ” istoria familială” pare curioasă pe buzele unui om ale cărui lecturi ‘istorice’ sunt destul de reduse, însă ea este foarte uşor explicabilă dacă ne gândim la intensa preocupare a sorei sale Anica pentru ‘arborele genealogic’ al familiei – alături de redactarea memoriilor în versuri, o altă modalitate de a consemna propria istorie.

- “Că îl deranja pe el”, continuă să-l pomenească fratele gazdei mele pe moşu-său Dumitru, când s-a răţoit la copil: “Nu pricepea când explica Poiţelea!”

Interesându-mă eu de perioada respectivă, pentru a-mi preciza când umblau Părinţii Poiţelea şi Măgirescu prin sate cu filmul, îmi răspunde anevoie:

- “Deci, ca să spun aşa, prin ’36, ’32-’33 poate.” Revine: “Mămuca îmi pare că era moartă.” Urmează o nouă ezitare: “După ’32, eu am rămas de opt ani de mama, şi la ’35-’36, cred că până-n ’38 or mers cu filmul, dar eu eram mai crud în şcoală, clasa a treia, a patra, aşa, pe acolea eram eu.”

A fost greu de precizat, ba nici nu s-a ajuns la precizare! Şi nici măcar nu pare sigură memoria, după cum nici rostirea ei nu este prea limpede.

- “Şi vinia cu maşina mică” , reia impresia din acele momente cutremurătoare pentru băiat. “Au descărcat acolo nişte cabluri, li-o’ întins cum o’ putut.”

- “Vă amintiţi ce anume comentau Poiţelea şi Măgirescu pe când proiectau filmul?”

Nicolai Ţupu se numără, probabil, printre acele persoane care nu trebuie întrerupte când povestesc, într-atâta sunt de adâncite în procesul rememorării. Sentimentul pe care mi-l dă este că nu m-a auzit, ceea ce nu poate fi adevărat, pentru că, pe când vorbeşte, mi se uită ţintă în ochi, cu zâmbetul său blând şi fermecător, deci a băgat de seamă mişcarea buzelor mele, modificarea mimicii, în raport de întrebarea ce i-am pus-o. Ba, m-a şi ascultat, dar nu-i convine să părăsească zona afectivă, caldă, plăcută, a scăldării în aburii copilăriei duse!.

– “Şi la iarmaroace, ţin minte, dar nu ştiu exact: era el sau ucenici de-ai lui, mă rog.”

E un fel de a-mi răspunde privitor la predicile însoţind filmele:

- “Se suia, în mijlocul iarmarocului, pe o căruţă, pe ceva aşa, şi predica. – “Se apropie Ziua de Apoi!” [îl imită] şi cutare şi cutare. Asta prin ’37. ’37. Nu veniseră comuniştii. Şi Părintele Nicodim, mde. predica. Şi vindea şi cărţi. Şi erau cărţi cu “Epistolii”, fel de fel de cărţişoare de.”

- “Vă plăcea să citiţi cărţile astea?”

– “Mai puţin citeam eu. Nu. Anica era altceva.”

O indică pentru că, de un ceas şi mai bine, tot despre darul ei de scriitoare şi de cititoare a fost vorba.

Nicolai, deşi în timpurile de altcândva a ‘comis l o scrisoare în versuri, folosind un umor macabru pentru a se ascunde de securişti, nefiind îngăduit să transmiţi unui deţinut o ştire rea, precum decesul cuiva drag – era vorba despre repauzarea tatălui lor -, nu a fost şi nu este cititorul mare pe care l-ar presupune acea înclinare spre stihuire. Când menţionez aspectul macabru al umorului său, doresc să amintesc cititorului “Singurătăţii Anicăi Ţupu stând de vorba cu sine însăşi” despre pomenirea în epistolă a tatălui ca tras de mustăţi de doi copii morţi de timpuriu, asta pentru a sugera surorii întemniţate că murise şi el.

Sigur, Nicolai nu a stat sub aceleaşi influenţe benefice datorate Părintelui Nicodim, precum sora lui, ceea ce ar explica de ce nu a deprins şi el pasiunea ei pentru lectură. Dealtfel, Nicolai a fost şi fumător, aşa încât nu socotesc că-şi purta prea des paşii pe la marele duhovnic.

Aceasta nu înseamnă că vom trece cu nebăgare de seamă pe lângă constatarea sa omagială finală faţă de o soră de care întreaga viaţă s-a simţit cel mai legat din toată familia: “Anica era altceva”.

 

4. Poet de o zi

Cu siguranţă cititorul se întreabă ce înţeleg prin aceea că Nicolai Ţupu a fost atras, asemeni surorii sale, de poezie.

Spre norocul meu, el mi-a încredinţat o jelanie, intitulată: “Mama”, pe care o pot pune acum la dispoziţia curioşilor. Bătută la maşina de scris, este lipită pe partea de interior a coperţii unui dosar şi e bogat ilustrată cu fotografii. Ele o reprezintă pe genitoare, dar şi alte numeroase rubedenii. Astfel, acest dosar (pe care s-a scris: “AMINTIRI 10 FEB. 1976″) a devenit un fel de altar familial portativ, închinat aceleia care l-a adus pe lume pe autor, înconjurată de toţi şi toate câte i-au fost dragi în cursul vieţii. O tentativă de ancorare a trecutului fugace în clipa prezentă. O încercare ce ne aminteşte de altarele familiale japoneze, imposibil a fi fost cunoscute eroului nostru, care a creat dosarul acesta comemorativ, altare japoneze nu mai puţin intuite de el, resimţite ca necesare evocării permanente a mamei şi liniştirii sufletului nemângâiat al fiului ei. Recunoaştem originalitatea prezentării ‘grafice’ a acestei poeme evocatoare (textul înconjurat de imagini foto), ca şi căutarea firească – adică lipsită de artificiul căznit – a acestui canon estetic potrivit poemei.

Plânge luna printre ramuri
Nopţile-s pustii,
Plâng şi curcile pe garduri.
Tu nimic nu ştii
C-au rămas de tine toate,
Triste şi pustii,
Căci te-ai dus pe totdeauna
Şi n-ai să mai vii.”

Pretenţiile cititorului de literatură se izbesc de la bun început de o imagine, aceea a curcilor, pentru care nu este pregătit. Mai bine spus, prin fondul zicalelor cunoscute, el este pregătit a o respinge. Mă gândesc la ironicul: “Râd şi curcile de tine!.”, şfichiuire greu de suportat a celui în cauză. Pasărea de curte este asociată, prin sunetele scoase de ea, cu hohotele stridente ce te umilesc. Desigur, Nicolai Ţupu nu s-a gândit că această asociere se va face în mintea cititorului său. Elanul lui din clipa inspiraţiei auzea numai jalea aceloraşi cascade sonore emise de curci.

Pe cărările umblate
Noi te-am căutat
După urma-ţi care încă
Nu s-a astupat.
Plângem toţi prin jurul casei
Şi te căutăm
Ca să dăm de tine, mamă,
Şi nu te aflăm.

Nu discutăm aici măsura în care Nicolai Ţupu a nimerit formula cea mai fericită de transcriere a celor resimţite de el, aceea ce să-l emoţioneze (cu ajutorul trimiterii la tonul romanţelor bine cunoscute din anii aceia), să-l emoţioneze, ziceam, nu numai pe autor, ci şi pe insul luând contact prin lectură cu realizarea lui, caracteristică finală a oricărei ‘creaţii artistice’. Fiind vorba despre o căutare (aceea a scriitorului poporan şi nu aceea a fiului rămas fără prezenţa mamei sale), o căutare, ziceam, lipsită de absolut orice model şi îndrumare, este firesc ca poetul în formare să cerceteze pe dibuitelea, cu mai mult sau mai puţin succes, calea către reuşită. Însă nu succesul lui are importanţă, ci nevoia de a da o formă emoţiei, indiferent de calitatea acelei forme, poate îndatorată lui Artur Enăşescu.

Te-am cătat la Mănăstire,
Poate te-oi afla
Pe la Agapia Veche,
Unde-ai fost cândva.
Dar şi-acolo numai urma,
Mamă, ţi-am găsit,
Pârăoşul şi cu puntea
Und-te-am sprijinit.”

Prospeţimea invenţiei lexicale “pârăoaşul”, ca şi tabloul mamei sprijinită de fiul său cândva pe puntea de la Agapia Veche, apropie versurile de reuşitele poeţilor noştri începători care puneau bazele unei literaturi, în definitiv atât de puţin veche.

Dormitorul şi cu patul
Und-te-ai odihnit,
Toate mi-aminteau de tine,
Că m-ai părăsit,
În biserică şi-n strana
Unde tu stăteai,
Peste tot te-am căutat,
Iar tu nu erai.”

Tema “căutării”, asupra căreia am atras atenţia mai sus, continuă să scurme în inima stihuitorului. Ea capătă o greutate, cu atât mai mult cu cât este legată indisolubil de motivul “urmei”. Cele două participă la crearea unui mister al stingerii fiinţei dragi.

Şi toate urmele tale
Peste care-am dat
Nu mi-au adus decât jale
De nesuportat.
Şi-apoi mă întorc acasă,
Singur şi străin,
Iară ţie nici că-ţi pasă
După-atâta chin.”

Este cunoaşterea intimă a bocetelor, de nedespărţit de înmormântări, în mediul rural, aceea care umple cu emoţie clipa pomenită sau este ascuţimea meditaţiei asupra existenţei şi a morţii? Ceea ce pare sigur e că simţămintele degajate de cuvinte nu pot fi neglijate. Ele se transmit celui care le citeşte şi-i impun o meditaţie similară.

Nu-mi rămân decât regrete
De pe urma ta
Şi sfaturi înţelepte
Ce le voi urma.
Ne învăţai ca să trăim bine
Şi să te iubim,
Că nici unul lumea asta
N-o să moştenim.”

Astfel de constatări mi-au trezit întrebarea: dacă aş locui în Calu-Iapa, nu aş găsi în autorul acestor versuri similarul meu? Nu i-aş căuta prietenia şi, dacă aş dobândi-o, nu mi-ar fi ea satisfăcătoare pentru restul vieţii? În cuvintele lui, oricare om frământat de taina plecării definitive a celei mai desăvârşite dintre făpturile lui Dumnezeu, a mamei, se regăseşte, oricât de modestă ar fi forma adoptată de versificator.

Mai târziu sau mai devreme
Toţi o să murim,
Nimeni nu-i scăpat de moarte
După câte ştim:
Iar acum îţi jur credinţă
C-oi păzi curat toate sfaturile tale
Care mi le-ai dat.”

În continuarea ideii enunţate imediat anterior, sufletul aceluia care dă glas durerii în aceste strofe ne impune să-l mângâiem cu puţina filosofare de care suntem în stare, extrasă din experienţa comună a slăbiciunii fiinţei umane.

Un suflet bun ce l-ai avut,
Ca tovarăş al meu,
Eu singur ţi l-am cunoscut
Şi singur plâng mereu;
Şi-o mie de ani de-aş trăi
Aş plânge tot mereu,
De câte ori mi-aş aminti
De-un obicei de-al tău.

Sunt dator să scot în evidenţă o remarcă a autorului – peste care, poate, suntem ispitiţi a trece cu prea mare uşurinţă – deosebit de subtilă, de neobişnuită, de puţin frecventată de scriitori, nici măcar de prozatori, care mai curând se cuvine să facă astfel de observaţii. Poetul nu îşi simte lacrimile izvorându-i din pricina unor amintiri vagi, lipsite de concreteţă, evanescente, ci din recunoaşterea unuia dintre obiceiurile celei duse, obicei ce-i lipseşte acum.

Căci obiceiurile ne caracterizează mai mult decât orice altceva. Mă întreb chiar dacă am putea defini o persoană, neglijând, simultan, pomenirea obiceiurilor sale. Omul este conglomeratul acestor obiceiuri. Ele îl disting de oricare alt semen. Îi conferă originalitate, deşi nu s-ar putea spune că numai un individ se foloseşte de un anume obicei, nu. Dar intensitatea folosirii lui şi deosebitul amestec de obiceiuri, ce variază de la unul la altul, fac obiceiul o carte de vizită specifică.

Ştergeţi cu buretele obiceiurile, din memoria involuntară a unui ins, şi el nu va mai fi el însuşi.

Citiţi în paralel portretele mai multor personaje istorice sau literare şi veţi constata că, în afară de două-trei caracteristici fizice şi morale, personajele respective se diferenţiază mai ales prin obiceiuri şi năravuri.

Or, a fi sesizat greutatea obiceiului în portretizarea cuiva constituie un merit de seama al lui Nicolai Ţupu, în strădania sa de a-şi evoca mama.

La toţi copiii le-aduceai
Cadou la ziua lor
Iar eu la Sfântul Neculai
Te aşteptam cu dor.
Însă şi tu la 8 Martie

La fel te bucurai

De surprize minunate
Şi ne sărutai.
Dar acuma ce surpriză
Mare mi-ai adus,
Că în loc de mărţişor,
Tu doliu în piept mi-ai pus.
Strig şi nimeni nu-mi răspunde.
Să mă sfătuieşti,
Mamă, nu mi te ascunde,
Spune-mi unde eşti.”

Aceste două strofe se leagă între ele, dezvoltând o singură idee. Iniţial, tema nu pare prea serioasă şi nici a merita insistenţa versificatorului: simpla amintire a zilelor în care se împart daruri. Doar că această uşurătate a unei bucurii trecătoare se preschimbă într-un ‘mărţişor’ funebru agăţat de pieptul hainelor copiilor săi de către mamă, întru propria-i amintire: pânza neagră a doliului. Această metamorfozare schimbă complet tonul, întunecă zarea, introduce patetismul.

Diagnosticul era
Destul de complicat,
Că aveai o boală grea,
Ciroză la ficat.
Dar şi-o gripă nemiloasă
Nu te-a mai cruţat,
Ca să-ţi vezi fata mireasă,
Cum ai aşteptat. 

Nici pe Gavril, din armată,
Nu l-ai mai văzut.
Ai păţit şi tu ca mama
Lui George Coşbuc.
Şi acum vorbesc în locul tău
Şi-n locul lui Coşbuc
Şi ăsta-i ultimul cadou
Pe care ţi-l aduc.” 

De la aducerea aminte a diagnosticului medical punând în lumină bolile ce au răpit-o, se trece la legăturile omeneşti tăiate prin moartea mamei. Vieţile noastre constituie un şir de aşteptări, de aspiraţii, de doruri. De cele mai multe ori, ele sunt dintre cele mai fireşti, mai curate, mai la îndemână. În cazul de faţă, este vorba despre o nuntă ce urma să se încheie şi n-a mai fost accesibilă aceleia care s-a dus, despre revenirea de la oaste a unui fecior niciodată revăzut. Poetul se străduieşte să preia cuvântul regretului pe care l-ar fi rostit maica sa de mai trăia.

Cu tine două fete stau
Şi-n rând cu tine plâng,
Însă nici o putere n-au
Când crizele te frâng.

Băteai cu pumnii-n cap mereu,
Strigând la mama ta,
Dar nimenea din jurul tău
Nu-ţi poate ajuta.” 

Imaginea muribundei sfâşiată de dureri, izbindu-şi ţeasta cu pumnii, în urlete prin care o chema pe propria-i mamă, ca unica ce ar fi ştiut să-i aline ruperea fiinţei pe dinăuntru şi a celor două fiice păzindu-i sfârşitul alături, dar neputincioase în a-i uşura chinul este veridică şi lasă gustul amar al inexorabilului morţii în cazne.

Aşa a voit Dumnezeu,
Aşa ne-a fost sortit,
Să n-am eu pe băiatul meu
La cap când am murit,
În fel şi chip te-ai tot zbătut
Să amâni acest pahar;
Dar toată lupta ce-ai făcut
Ţi-a fost în zadar.” 

În spiritul regretului de a nu fi participat la nunta fiicei şi de a nu fi fost de faţă când s-a reîntors fiul din armată, pomenite mai sus, stihuitorul se transpune încă o dată în spiritul maicii sale şi, cu cuvinte rostite parcă după expirare, geme disperat dând glas astfel şi propriei sale remuşcări de a nu fi fost martor îndurerat al decesului.

Acum nu ştiu cum aş face
Ca să-ţi dovedesc
Că învăţătura dată
Am să ţi-o păzesc
Şi măcar pe jumătate
Să te înlocuiesc
Faţă de copiii mei
Pe care-i iubesc.

Iar când ne-om întâlni
Şi poate ai să mă vezi vreodat,
Cu ei de mână ne-nfricat
Să pot să raportez:
Iată, femeie, fiii tăi
Pe care mi-ai lăsat;
Eu am avut grijă de ei,
Cum tu m-ai învăţat.” 

O altă idee profundă întâlnim în cele două strofe de încheiere: recunoaşterea scenariului obligatoriu pentru oricine; anume, ca fiecare, la rândul său, să preia rolul Părintelui educator faţă de copiii propriii. Iar dezvoltarea pe care poetul o dă acestei idei e cutremurătoare: copiii mei, ca fiu, nu sunt altceva decât, prin mijlocirea mea, copiii părinţilor mei. De aceştia răspundem fiecare cu mai mare greutate decât dacă ar fi numai copiii noştri. Această răspundere este amplificată deoarece răspundem de ei în faţa unor suflete trecute dincolo şi ce nu mai pot acţiona ca educatori decât prin mijlocirea noastră.

Iată suficiente motivări pentru a fi oferit cititorului spre lectură scrierea lui Nicolai Ţupu.

Acum se cuvine să ne întoarcem de unde am plecat, anume la cinematograful religios ambulant condus de ucenicii Părintelui Nicodim.

Nu întotdeauna aceste deplasări “cu filmul”, cum le zicea, erau lipsite de peripeţii. Astfel, în 1948, Părintele Ion Măgirescu şi cu Gheorghe Palade se aflau în Cosoba, pe lângă Piteşti, în ziua de Înălţare. Localnicii ieşiseră să şadă pe buza şanţurilor, la voroave. Se anunţase careva de la partid, de la plasă, că avea să le ţină o cuvântare. Ei, Măgirescu şi cu Palade, sosiseră cu filmul. Preotul nu ştia ce să facă: să-i îndemne pe oameni să se ducă la şedinţă, cum i se ceruse? Nici lui nu-i convenea să le împuieze ăia capul cu comunismul lor. Nici oamenilor nu le convenea să fie plictisiţi fără spor. În cele din urmă, preotul alese. Aşa că Părintele Ion şi cu fratele Gheorghe pătrunseră în şcoală. Cu învoire, bineînţeles. Camuflară geamurile. Sala se umplu, că venise lumea puhoi. şi porniră filmul.

Ţăranii se uitau pe ecran, ascultau pios explicaţiile lor şi plângeau. Plângeau de ziceai că nu mai puteau fi mângâiaţi. Râuri-râuri lacrimile pe obrajii lor.

Văzând ei rezultatul minunat, seara mai făcură o proiecţie, pentru alţi spectatori. Tocmai isprăviseră. Strângeau aparatul şi firele, grupul electrogen, unul mic, german, cu benzină, ce producea curentul necesar proiecţiei: douăzeci de becuri a patruzeci de waţi. Şi ce să vezi? Au năvălit ăia peste ei! Hrăniţi bine-hrăniţi bine; ba mâncaseră şi pe ziua aceea! Şi nu numai că mâncaseră, dar şi băuseră, băuseră şi paharul în plus care-i de vărsat la timp, că de nu.! Porniră scandalul. Tăbărâră pe oameni:

- “Sigur, de aia n-aţi venit la şedinţă! Aţi stat aicia cu popii voştri şi d-aia n-aţi venit!!!.”, repetau aiurea şi zbierat ceea ce li se părea ideea principală: absenţa de la şedinţă.

- “Părinte”, zic de colo oamenii, “strângeţi repede ce e de strâns şi plecaţi, că ăştia-s tulburaţi rău. Să nu se-ntâmple ceva, ferească Dumnezeu!”

I-au îndemnat să rămână în sat, peste noapte, la ei. Pasă-mi-te, se temeau să nu-i ajungă beţivanii din urmă, pe drum, pe întuneric.

– “Nu rămânem.”

S-au dus tocmai la Joiţa, un sat pe unde fuseseră altădată “cu filmul”. S-au înfipt la paroh: uite asta şi asta şi asta. Părintele:

– “Zăboviţi la noapte aici, iar mâine dimineaţă plecaţi spre Bucureşti.”

Aşa făcură; doar că ajunşi acasă, aflară că vestea întâmplării le-o luase înainte. Autorizaţia le fusese pusă în cumpănă, la Prefectura Capitalei. Li se lăsase vorbă că, deîndată ce soseau în oraş, să se prezinte la camera cutare, la etajul nu mai ştiu care, pentru predarea autorizaţiei.

Se conformară, până la noi ordine. Numai că situaţia nu s-a mai schimbat până în 1964, când au fost arestaţi.

 

5. Un “alfabetizat” răspânditor de cultură

Pentru a înainta cât de cât în înţelegerea fenomenului acestui cinematograf sătesc religios ce a ajutat mii şi mii de români să dobândească învăţătura pentru mântuire, să ne aruncăm privirile şi asupra unor ‘documente de anchetă’.

PROCES VERBAL DE INTEROGATORIU 

1 august 1964, Bucureşti.

Interogatoriul a început la ora … s-a terminat.

“Lt. maj. LĂZĂROIU CONSTANTIN am interogat în calitate de anchetator penal de securitate pe:

MĂGIRESCU COSTACHE, născut la 28 aprilie 1910, în comuna Cetăţuia, fiul lui Costache şi Maria, naţionalitatea şi cetăţenia română, neîncadrat politic, studii 4 clase alfabetizare, între anii 1951-1955, îngrijitor la biserica Doamna Oltea, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, Bd. Republicii nr. 21, raionul 1 Mai, necăsătorit.

Tatăl a fost agricultor şi a posedat 2 ha de teren arabil.

Serviciul militar satisfăcut la Reg. 15 Infanterie Piatra Neamţ, cu gradul de soldat.”

Îmi vădesc mirarea cu fiece prilej când lipsa de studii şi sărăcia acestor ajutoare de mare nădejde ale Părintelui Nicodim ies la iveală, cum se întâmplă şi acum. Iată, aşadar, cazul unui ‘alfabetizat’ (de fapt: ‘şcolarizat’) cu întârziere, adică între vârsta de patruzeci şi unu şi aceea de patruzeci şi cinci de ani, care se pasionează pentru carte înainte cu mult de învăţarea oficială a cititului şi scrisului, în cadrul campaniei de ‘alfabetizare’ dusă pe plan naţional. Fiindcă bărbatul acesta avea suficientă învăţătură pentru ca, din dragoste de ea, să-şi fi jertfit întreaga viaţă supravegherii scrierilor Părintelui Nicodim în procesul tipăririi, desfacerii cărţilor aceluiaşi, promovării de cunoştinţe religioase ale poporului pe diferite căi, printre care se număra şi predica ortodoxă. El s-a dedicat răspândirii tipăriturilor religioase şi s-a antrenat în propaganda religioasă prin proiectarea de filme (despre care este vorba în acest început de istorisire). Mai mult, a slujit credincioşilor în ceea ce el numeşte o “prăvălie” – şi asta şi era, doar că avea înfăţişarea unui chioşc -, unde se vindeau icoane, cruciuliţe şi, iarăşi, cărţi, multe cărţi.

Să fie cu adevărat exprimarea sa personală aceea pe care anchetatorul o înscrie imediat mai departe, în procesul-verbal de interogatoriu, anume că el şi cu ceilalţi fraţi din Bucureşti s-au “ocupat cu propaganda ortodoxă, prin redactarea, tipărirea şi răspândirea în ţară a unor cărţi ortodoxe'”? Acel “redactarea”, termen de origine franceză, obişnuit în lumea editorială şi nu într-aceea a neştiutorilor de carte, sună atât de ciudat în gura unui abia ‘alfabetizat’. Şi totuşi, dacă nu avem dovada că însuşi Costache Măgirescu s-a preocupat de redactarea cărţilor desfăcute de el şi de prietenii săi, este lucru sigur că au făcut-o alţii cu o pregătire umanistică la tel de insuficientă, ceea ce ilustrăm din belşug în povestirile din romanul acesta adevărat al vieţii Părintelui Nicodim. În schimb, se ştie că C. Măgirescu a fost un excelent vorbitor (nu un “propagandist”, cum voieşte a-l înfătişa anchetatorul.), care-şi folosea darul întru comentarea filmelor menţionate în acest interogatoriu, un vorbitor dintre aceia care chemau lacrimile în ochi, care curăţau caracterele, care întăreau hotărârile de preschimbare a vieţii păcătoase.

“ÎNTREBARE: Cu ce te-ai ocupat d-ta înainte de 23 august 1944?

RĂSPUNS: înainte de 23 August 1944, eu, fratele meu MĂGIRESCU ION şi POEŢELEA” [greşeală a anchetatorului, ce se va perpetua în toate procesele-verbale; adevăratul nume a fost: Poiţelea, cu care formă corectă o vom înlocui pretutindeni pe cea ortografiată anapoda] “VASILE, ne-am ocupat cu propaganda ortodoxă, prin redactarea, tipărirea şi răspândirea în ţară a unor cărţi ortodoxe.” Cititorul a băgat de seamă insistenţa asupra acuzării că anchetatul tăcea propagandă, cale sigură adoptată de anchetator pentru inculparea lui!

E de la sine înţeles că nu sunt cuvintele anchetatului cele transcrise de ofiţerul neloial; doar nu era să se incrimineze singur, acuzându-se a fi practicat “propaganda orotodoxă”!, cum atrăgeam atenţia.

Pentru acest lucru am cumpărat o maşină mică (automobil) cu care ne deplasam în ţară pentru vânzarea cărţilor şi am mai posedat un aparat de filmat [prin aceasta Costache Măgirescu înţelege un aparat de proiectare de film], marca Oimig”, cu care am filmat [vom subînţelege: ‘proiectat’] filmele Viaţa şi patimile domnului Iisus”, “Vinderea lui Iosif”, ” Sacrificiile lui Avram”, ” Lupta lui David cu Avesalom”.

Toate aceste filme şi aparatul de filmat se află la locuinţa mea din str. Bd. Republicii Nr. 21. La această locuinţă sunt coproprietar cu POIŢELEA VASILE.

În afară de aceste filme şi aparatul de filmat, mai am trei motoare de produs curent electric, unul marca “Jep” şi încă două (nu le cunosc marca) ce se află în str. Sf. Petru nr. 37, la numitul PALADE GHEORGHE.”

De aici se deduce grija pe care Costache Măgirescu şi cu soţii săi o aveau de a nu risca să ajungă într-un sat unde să nu-şi poată îndeplini misiunea, din lipsa curentului electric; drept pentru care ei îşi luau măsurile de prevedere necesare pentru a suplini acest neajuns posibil.

“La toate acestea, aparatul de filmat, filmele şi motoarele, sunt coproprietar cu POIŢELEA VASILE, PALADE GHEORGHE şi fratele meu ION MĂGIRESCU, decedat.

În afară de cele de mai sus, începând din anul 1944 până în anul 1957, am avut în Piaţa Naţiunii o prăvălie pentru vânzarea de cărţi religioase şi icoane, fiind coproprietar cu cei de mai sus.

La domiciliul meu din Bd. Republicii nr. 21, avem o mulţime de cărţi religioase, circa un camion. De asemenea, cărţi multe, circa un camion jumătate, mai avem la locuinţa lui PALADE GH., din str. Sf. Petru nr.37.”

Aproximarea pe care o face în chip plastic asupra numărului de cărţi aflate la o adresă şi la cealaltă este foarte bine venită, mai grăitoare decât cifrele seci, la care oricâte zerouri adaugi în coadă, nu spun nimic unei minţi ce preferă imaginile, cum ar fi acel “circa un camion” de cărţi sau: circa un camion jumătate”.

“ÎNTREBARE: În ce scop ţineţi la domiciliu cărţi religioase?

RĂSPUNS: Cărţile despre care am declarat mai sus le ţineam la domiciliu în scop de difuzare cu plată şi fără plată.”

În cele ce urmează vom avea multiple prilejuri de a vădi ce înţelegea anchetatul prin “fără plată”.

“ÎNTREBARE: La cine anume ai difuzat d-ta cărţi religioase?

RĂSPUNS: Eu am difuzat cărţi la mai multe persoane în Bucureşti şi din alte localităţi din ţară.

Astfel, în Bucureşti, am dat numitei MARIA, din str Antim (nr. nu-l ştiu), în valoare de circa 6.000 (şase mii) lei. Aceşti bani i-am primit şi eu i-am dat lui POIŢELEA VASILE, pentru întreţinerea noastră. Atenţionez că aceste cărţi le-am dat MARIEI în mai multe rânduri în ultimii ani şi ea tot în mai multe rânduri mi-a restituit contravaloarea cărţilor (câte 3-4 sau 500 lei odată). Ea le vindea în Bucureşti la diverse persoane. Nu cunosc la cine. În ţară am dat următorilor:

- Preotului Gavrilă Stoica din Curtea de Argeş i-am dat în iarna acestui an în două rânduri şi o dată am mers eu la Curtea de Argeş cu cărţi în valoare de circa 2.300 de lei, socotind cartea câte 1 şi 3 lei. Din aceşti bani, preotul GAVRILA STOICA mi-a dat suma de 1.000 lei, rămânând să-mi restituie restul.

Numitului CURCUDEL ANDREI, din Huşi (nu cunosc alte amănunte despre el), i-am dat în urmă cu 2 săptămâni cărţi în valoare de 600 lei, sumă pe care am primit-o în momentul când i-am dat cărţile la mine acasă.

Preotului VASIAN, de la mănăstirea Cernica, i-am dat cărţi în iarna acestui an, în valoare de circa 300 de lei. Aceşti bani încă nu i-am primit.

În urmă cu două săptămâni au venit în Bucureşti două femei trimise de un cunoscut al nostru IONESCU JORJ, din comuna Grigoreni, raionul Moineşti, regiunea Bacău, cărora le-am dat cărţi în valoare de 1.500 lei, pentru IONESCU JORJ.

Una din aceste femei se numeşte ALBU MARIA, din comuna Poduri, raionul Moineşti – Bacău. Pe cealaltă nu o cunosc.

Aceşti bani nu i-am primit de la IONESCU JORJ, întrucât eu şi POIŢELEA VASILE suntem datori la el cu suma de 12.000 lei primiţi sub formă de împrumut, în anul 1957, cu care ne-am construit casa din Bd. Republicii Nr 21.

În afară de ceea ce am declarat, eu nu am mai dat cărţi la nimeni.

După ce am citit cuvânt cu cuvânt prezentul proces verbal de interogatoriu şi am constatat că cele consemnate sunt întocmai cu cele declarate, îl susţin şi semnez.

ss/ Măgirescii Costache. “

Iniţial, părinţii Vasile şi cu Ion Măgirescu mergeau cu raniţa-n spinare, din sat în sat, ţineau predici, împărţeau cărţi. Neputând căra prea multe volume, au cumpărat o căruţă cu cal. Era foarte bine aşa. Unde ajungeau se şi adunau oamenii să dea de mâncare calului, să-i dea apă: îi aveai strânşi laolaltă, îi ţineai în mână.

Au progresat ce au progresat şi ce şi-au zis dânşii? Hai să luăm o maşină.

- “Luaţi un Dodge”, au fost sfătuiţi.

Dodge au luat. Din Bucureşti. Numai caroseria, şasiul, cabina şi motorul. Duba au făcut-o din tablă, în oraş, la un atelier. În ’42, a rechiziţionat-o Antonescu, Mareşalul, pentru război, odată cu toate maşinile din ţară. A rămas dubiţa lor pe la Cotul Donului, capturată. N-a mai ajuns niciodată acasă. S-au îmbogăţit sovieticii cu ea.

Va să zică, au bătut drumurile la început cu duba aia. Cu cărţile şi cu filmul. Aveau afişe, precum s-a văzut. Şi unele micuţe, fluturaşi, cum le zice azi, dar şi afişe mari pe care le lipeau pe unde ajungeau, pe la şcoli şi din loc în loc, pe aiurea. Cele mici le împărţeau oamenilor.

În fiecare sat unde se ajungea cu filmul sau cu conferinţa, se încheia un proces verbal în trei exemplare: unul era adus de ucenicii Părintelui Nicodim, unul rămânea la respectivul paroh, altul era trimis la Mănăstirea Neamţ. Aceasta se lăuda foarte mult cu activitatea lor misionară. Deşi nu luau parte la ea călugării propriu-zis.

Părinţii ipodiaconi şi-au dat seama mai târziu că acele procese-verbale constituiau nişte documente interesând istoria bisericească, ceea ce ne străduim să evidenţiem prin aducerea lor la cunoştinţă atât a cititorilor, cât şi a cercetătorilor ce vor veni, în aceste pagini. După ce au început a le aduna, trecând un timp de când se întocmeau procesele verbale cât nu le-au pus de-o parte, şi tot s-au legat în jur de 2.000 în două volume. Bun înţeles, toate încăpând pe mâinile Securităţii, s-au pierdut, adică au fost arse, date la topit.

Ei bine, având dumnealor acum maşina aceea, a fost nevoie de şofer să o conducă.

S-au tocmit cu un laic. Când se întâmpla ceva la motor, repara el, dar se ascundea după cot: să nu cumva să înveţe părinţii din priviri meseria lui – că lui îi convenea aranjamentul bănesc cu ei şi nu voia să-l piardă. Iar dânşii nu se lăsau: se străduiau să deprindă cât puteau de la el, pentru a nu mai depinde de nimeni.

Ataşându-se grupului şi fratele Părintelui Ion Măgirescu, adică Părintele Costache, au mai luat un ipodiacon cu dânşii: pe Părintele Chiuaru.

La Focşani i-a prins viscolul. Părintele Chiuaru, de colo:

– “Fraţilor, mă duc acasă, că-mi rod iepurii pomişorii!”

I-a lăsat baltă acolo.

Ion Măgirescu, care învăţase şoferia, şi cu Vasile Poiţelea au pornit-o către Părintele Nicodim să se mai sfătuiască, tot şedeau ei degeaba: - “Să vedem ce-om mai face; mai punem la cale una alta, până ce se deszăpezeşte.”

Părintele Constantin a fost lăsat pe loc, cu paza maşinii.

Acesta bineînţeles că nu avea carnet de condus. Ce-a făcut?

Urându-i-se să mai stea singur, s-a suit la volan, a pus mâinile pe el şi a pornit-o la rândul lui către Părintele Nicodim.

Când l-a văzut Părintele, s-o fi bucurat el, dar l-o fi şi bombănit un pic, nu?

Cum să vină ‘nealfabetizatul’, dacă n-avea carnet de conducător auto, cu toate că dovedise cu acest prilej că îndemânare şi ştiinţă pentru aşa ceva avea? Dacă se-ntâmpla o nenorocire?

Înainte de asta au fost angajaţi fraţii Ilie şi Ion Nichifor. Şi hai în sus, hai în jos, i-au luat cu ei. A mers înţelegerea lor binişor. Numai că mitropolitul Gurie sau cine era pe atunci în Basarabia i-a tocmit:“Veniţi la mine că e rost de bani buni, nu pe gratis.”

Bani se strângeau şi prin Părintele Nicodim. Numai că ţelul acestuia era să producă tot mai multă carte. De aceea, banii intrau iarăşi în circuitul tipografic: ai vândut atâtea cărţi, tot atâtea trebuie să faci. Aşa încât fraţii Nichifor s-au rupt de grupul urmărit de noi.

Au umblat şi ei prin ţară. Au fost şi cu legionarii niţel: au făcut un fel de propagandă, puneau afişe de-ale acestora pe maşină. În cele din urmă, Ion Nichifor, pe la Constanţa sau Galaţi, a tras la o familie. O fată de-acolea a pus ochii pe el, a făcut ce-a făcut şi l-a momit s-o ia şi s-a căsătorit cu dânsa. Iar Ilie a rămas în monahism: Părintele Emilian pe nume, care a murit la Cernica. Dumnezeu să-l ierte.

Prin ’50, cincizeci şi ceva, îşi zice Părintele Constantin Măgirescu ‘Hai să fac şcoala de şoferi’. Să aibă carnet. A urmat cursurile şi s-a înfăţişat la examen.

Ei, ce credeţi? Din toată grupa care s-a prezentat în ziua aia la probă, numai el a reuşit! Ce zice miliţianul? Să-i dăm popei carnet? Nu-i dăm!‘ Au sărit oamenii, candidaţii picaţi: - “Bine, dom’le, da’, bunăoară, noi n-am reuşit, dar ăsta a reuşit; cum să nu-i dai carnetul?!”

I-a dat carnet. Părintele Constantin avea o mână beteagă. Însă ea n-a contat.

 

6. Cărţi de dar

Ar fi util cititorului să afle mai multe despre aceşti bărbaţi care şi-au închinat vieţile răspândirii luminii în sate, sub îndrumarea Părintelui Nicodim.

Poate că cel mai potrivit document în sensul acesta este următoarea ADEVERINŢĂ eliberată de Patriarhia Română, Sf. Mitropolie a Ungro-Vlahiei, Arhiepiscopia Bucureştilor, Secţia CABINET Nr. 304, în Bucureşti, la data de 2 August 1945:

Prin care se arată că fratele VASILE POIŢELEA, din Sfânta Mănăstire Neamţ, judeţul Neamţ, este colportor de cărţi bisericeşti şi religioase, pe baza autorizaţiunii dată de Înalt Prea Sfinţitul NICODIM, Patriarhul României şi Preşedinte al Sfântului Sinod.” Pe atunci Patriarhului nu i se găsise denumirea: ‘Prea Fericitul’.

“Arătăm că este născut în comuna Calu, judeţul Neamţ, în anul 1897, Noiembrie 21 zile, de naţionalitate român creştin ortodox.

Pe baza referatului aprobat de Înalt Prea Sfinţitul Patriarh, pe ziua de 15 Septembrie 1944, a fost hirotezit ipodiacon de Smerenia Noastră [ce frumoasă şi cu adevărat creştinească autodenumire: “Smerenia Noastră”.], în biserica Sfântul Spiridon Nou, din Bucureşti, care îi dă dreptul a îmbrăca stihar diaconesc şi orar în cruce, a citi în biserică, a intra în sfântul altar şi a da ajutor preotului, cât îngăduie legea, putând a atinge sfânta Masă şi sfintele Vase, Sfânta Evanghelie şi alte obiecte sfinte ce nu sunt îngăduite a fi atinse de alţi credincioşi nesfinţiţi.

Cu încrederea ce i s-a acordat, rugăm preoţimea a-l cinsti după cuviinţă, susnumitul fiind numai de folos preoţilor în activitatea lor pastorală.

Cu arhierească binecuvântare celor ce îl vor primi în numele Domnului

Galaction Silistreanu

ARHIEREU ŞI STAREŢ AL SFINTELOR MONASTIRI NEAMŢU ŞI SECU,

SECRETAR AL SFÂNTULUI SINOD ŞI EPISCOP Lt. al EPARHIEI TOMIS.”

Un imprimat expediat de Monastirea Neamţu-Secu, jud. Neamţ, Serviciul contabilităţii no. 82, anul 1945, luna noiembrie, ziua 12, aruncă o lumină asupra tipului de relaţii existând între Mănăstirea Neamţu şi colportorii de carte bisericească. Străbaterea acestor rânduri oferă cititorului o imagine privind activitatea celor din urmă, specie religios comercială dispărută definitiv din România.

O însemnare în creion lămureşte că s-a expediat ” răspuns la 5 Dbrie 945 cu c. p.”

Imprimatul este adresat “C. Sale ip. V. Poiţelea colportor. Str I no. II Parcul – Rahova Bucureşti”.

Cu onoare vă rugăm să binevoiţi a dispune ca să ni se expedieze imediat, suma de lei 299.700 [pe margine, Vasile Poiţelea a consemnat în cerneală: “199 mii datorăm”] – datorată pentru cărţile primite de D-voastră în cont comision de la Tipografia noastră.

Dacă din cărţile primite s-au vândut numai o parte, vă rugăm să binevoiţi a ne expedia suma rezultată din vânzarea lor şi a ne trimite disponenda pentru a putea rectifica contul D-voastră conform preţurilor noi stabilite la cărţile noastre cu începere de la 1 Octombrie a. c.

Adresa noastră: Sfânta Monastire Neamţu, Jud. Neamţ, of. poştal Târgu Neamţ.”

Semnează stareţul şi Şeful contabil, ambii indescifrabil.

Activitatea colportorilor aceştia nu se mărginea la vânzarea de cărţi şi proiectarea de filme, însoţite de predică, ci se continua cu răspândirea gratuită de cultură religioasă, după cum reiese din următorul Proces-Verbal:

S-a încheiat prezentul proces verbal astăzi 4 Februarie 1946 între echipa misionară din mănăstirea Neamţu, compusă din: ipodiaconii Poeţele [Poiţelea], Ion şi Constantin Măgirescu şi Intendentul Spitalului Brâncovenesc, pentru donaţiunea a 29 de cărţi bisericeşti date acestei biblioteci în suma de 15.000 (cincisprezece mii), iar 90 cărţi au fost împărţite la bolnavi, în valoare de lei 30.000 (treizeci mii), toate aceste cărţi au fost împărţite în mod gratuit.

S-a încheiat prezentul proces verbal între echipa misionară din Mănăstirea Neamţu şi Intendenţa Spitalului Brâncovenesc.

Predat: Ipod. V. Poiţelea

Primit: indescifrabil”

O menţiune aparte face suma celor două danii: “Spitalul Brâncovenesc 45.000 lei.”

Pentru aceia dintre cititori care nu o ştiu, Spitalul Brâncovenesc, situat în plin centrul Capitalei şi în preajma Patriarhiei, ctitorie domnească şi capodoperă arhitectonică mărturisind despre statutul artistic înalt al trecutului ţării noastre, a fost demolat de Ceauşescu, în vederea deschiderii unei străzi către aşa-zisa Casă a Poporului, hardughie penibilă, îndatorată stilului grandilocvent sovietic, construcţie inutilă ce a grevat dureros hrana poporului nostru până la fuga şi executarea dictatorului.

Desigur că ne vom întreba ce s-a ales din biblioteca alcătuită din donaţii a acestui aşezământ.

De o similară danie de carte religioasă beneficiază şi Spitalul Colentina, al cărui Serviciu Administrativ eliberează procesul-verbal din 5 Februarie 1946:

Noi, Administratorul Spitalului Ioan Olariu, împreună cu echipa Misionară din Mănăstirea Neamţu, compusă din: Ipodiaconi: Vasile Poeţele [Poiţelea], Ioan şi Constantin Măgirescu.

Constatăm prin prezentul că s-au donat cărţi în valoare de 15.000 lei (19 cărţi bisericeşti) bibliotecii acestui Spital şi altele 103 buc. cărţi religioase au fost împărţite bolnavilor, în valoare de lei 35.000.

Toate aceste cărţi au fost împărţite în mod gratuit.

Drept care am încheiat prezentul proces-verbal şi pentru care aducem mulţumiri călduroase echipei misionare.

Administrator Ioan Olariu

Ipodiacon Vle Poiţelea.”

În colţul din dreapta sus se consemnează totalul: “50.000 lei”. Urmează un alt proces-verbal, eliberat de serviciul administrativ al Spitalului Colţea,

Astăzi 6 Februarie 1946.

Noi, Administratorul spitalului Colţea împreună cu echipa misionară din Mănăstirea Neamţu, compusă din ipodiaconii: Vasile Poeţelea [Poiţelea], Ioan şi Constantin Măgirescu,

Constatăm prin prezentul că s-au donat cărţi în valoare de 16.000 (şasesprezece mii) lei bibliotecii acestui spital şi altele în valoare de 35.000 (treizeci şi cinci) mii lei, care au fost împărţite bolnavilor acestui spital.

Toate aceste cărţi au fost donate şi împărţite de echipa misionară de mai sus în mod absolut gratuit.

Drept care am întocmit prezentul proces-verbal şi aducem mulţumirile noastre echipei misionare pentru lăudabila iniţiativă.

Administrator: indescifrabil

Ipodiacon: Vle Poiţelea.”

Totalul înscris în colt este: ” 51.000 lei”.

S-a păstrat şi un act similar întocmit de mână la 8 Februarie 1946 şi eliberat de Spitalul Filantropia. Serviciul administrativ:

Proces Verbal

Noi, adtor spitalului Filantropia, împreună cu echipa Misionară din Mănăstirea Neamţu, compusă din ipodiaconii: Vasile Poiţelea, Ioan şi Ctin Măgirescu,

Constatând prin prezenta că s-au donat cărţi în valoare de 15.000 lei (cincisprezece mii) pentru biblioteca spitalului şi altele în valoare de 40.000 lei (patruzeci mii lei) care au fost împărţite la bolnavi. Toate aceste cărţi au fost donate în mod gratuit de echipa de mai sus. Drept pentru care am încheiat prezentul Proces-Verbal şi pentru care aducem mulţumiri călduroase echipei misionare.

Administrator: indescifrabil

Ipodiacon: Vle Poiţelea.”

Rezultatul adunării celor două valori e menţionat în colţul din dreapta sus: “55.000 lei”.

Un ultim proces-verbal păstrat, dintre acestea în care se specifică donaţiile făcute bolnavilor sau instituţiilor medicale dedicate vindecării lor, tot dactilografiat, provine de la Spitalul “Albert Thomas”, din Bucureşti, cu nr. 2629, din 11 Februarie 1946:

Noi, Ion Gr. Olaru, administratorul Spitalului ” Albert Thomas”, împreună cu echipa misionară din Mănăstirea Neamţului, compusă din: Ipodiaconii Vasile Poiţelea, Ioan şi Constantin Măgirescu, constatăm prin prezentul că această echipă misionară a donat cărţi în valoare de 12.000 (douăsprezece mii) lei bibliotecii acestui Spital şi altele în valoare de lei 50 mii (cincizeci mii) au fost împărţite bolnavilor din acest spital.

Pentru bibliotecă s-au donat 10 cărţi.

La bolnavi s-au distribuit 166 cărţi.

Toate aceste cărţi au fost donate şi împărţite gratuit.

Drept pentru care am încheiat prezentul proces-verbal şi pentru care aducem mulţumiri călduroase echipei misionare.

ADMINISTRAŢIA SPITALULUI

ALBERT THOMAS” – BUCUREŞTI

Ion Gr. Olaru

Ipodiacon, Vle Poiţelea.”

Totalul însemnat sus este: “65.000 lei”.

 

7. Omul din mesteacăn

Din cele de mai sus, cititorul a dedus că proiectarea filmelor religioase şi comentarea lor nu au constituit unicele preocupări ale ipodiaconilor care alcătuiau un mănunchi de bărbaţi duhovniceşti legaţi prin dragostea creştină şi dedicându-se, sub îndrumarea Părintelui Nicodim, răspândirii luminii lui Iisus. Ba chiar şi din atari activităţi reiese, după cum s-a văzut, că râvna lor tindea mai întâi şi-ntâi la distribuirea gratuită sau contra unei plăţi modice a cărţilor religioase, scrieri ale ieromonahului numit.

Pentru a înţelege însemnătatea acestei munci pornită din adâncul sufletului şi smereniei, ce urmărea introducerea scrierilor nicodimiene în lumea satelor – ca purtătoare ale unei învăţături religioase, morale şi nu rareori folositoare existenţei de zi de zi -, voi cerceta dimpreună cu dumneavoastră procesele-verbale luate inculpaţilor de către tribunalul militar (destinat ‘duşmanilor poporului’ sau ‘bandiţilor’, cum erau numiţi cei neagreaţi de regimul comunist), tribunalul cărora i-au căzut victime în cele din urmă personajele noastre. Citirea lor pe rând va lumina anumite părţi rămase aici obscure, dincolo tratate fals, aiurea nedezvoltate suficient, astfel încât la sfârşitul acestor lecturi, romanul ucenicilor din Bucureşti se va profila cu un desen limpede şi de neuitat.

R.P.R.
TRIBUNALUL MILITAR
Bucureşti
Dosar nr.310/1964

PROCES VERBAL
Şedinţa publică din ziua de 15 decembrie 1964
INTEROGATOR DE INCULPAT

Numele de familie POIŢELEA, prenumele VASILE. Data naşterii: anul 1897, luna noiembrie, ziua 24; locul naşterii: comuna (oraşul) Mastacan, raionul Buhuşi; regiunea Bacău; numele părinţilor: tatălConstantin, mama Anghelina; domiciliul: comuna (oraşul) Bucureşti, str. Bd. Republicii nr. 21, et. apartamentul.; Raionul 1 Mai, regiunea Bucureşti; cetăţenia română; ocupaţia în prezent şi locul de muncă:Ipodiacon; în trecut: Ipodiacon. Buletinul de identitate nr. eliberat de.

Starea civilă (necăsătorit, căsătorit, numărul copiilor) necăsătorit

Averea personală nu, averea soţiei -

Situaţia militară (satisfăcut) caporal ctg. unitate Reg. 1 Grăniceri; C.M. de care aparţine în prezent.

Condamnat în trecut (instanţa, data, pedeapsa, faptul) nu. ” Pregătirea şcolară 5 clase elementare. Ocupaţia şi averea părinţilor în prezent decedaţi în trecut au posedat 4 ha. pământ arabil.”

Mă voi opri o clipă asupra a două puncte din cele de mai sus, meritând a fi dezvoltate.

Vasile Poiţelea, absolvent a numai cinci clase elementare, a găsit în ele suficientă energie şi dragoste de tipărituri pentru a continua – şi fără îndrumarea învăţătorilor – să cerceteze cărţile, în căutarea adevărului şi a acelei nobile preocupări a minţii şi sufletului, ce ne înalţă şi ne ţine departe de irosirea timpului, a sănătăţii şi, în cele din urmă, a vieţii. Cu o sete sfântă pentru cuvântul lui Dumnezeu, Vasile Poiţelea, luând-o pe urmele Părintelui Nicodim Măndiţă şi a sfaturilor sale înţelepţite, a hotărât să-şi completeze până la ultima suflare studiile săteşti, neostenind a citi şi a da şi altora să citească, pentru că niciodată nu suntem destul de învăţaţi şi încă ne mai aşteaptă lucruri necunoscute, spre mântuirea sufletelor noastre din bezna neştiinţei.

Cele 4 hectare stăpânite de părinţi ar fi putut fi înmulţite de o minte bine organizată ca aceea a fiului lor Vasile, după cum a dovedit el întreaga viaţă că s-a ştiut chivernisi ca editor ad-hoc şi difuzor de carte, de dragul oamenilor, dar – mai înaintat întru adevăr decât un înavuţit oarecare – el a refuzat să se preocupe de bunurile mărunte ale pungii, dăruindu-şi întreaga vlagă doar iubirii de carte.

” După ce Preşedintele i-a pus în vedere infracţiunea pentru care este trimis în judecată, dovezile faptelor şi i-a cerut să spună ceea ce este util apărării sale, inculpatul a dat răspunsurile reproduse în rezumat de către secretar după cum urmează:

“Începând din anul 1926 am început activitatea de colportaj la început” [această neplăcută repetare de cuvânt arată lipsa de pregătire culturală a judecătorului care dicta textul de faţă, căci nici un inteleclual autentic nu va repeta cuvintele cu atâta neglijenţă] ” cu Măgirescu Ion care este decedat, şi am început” [a treia oară când apare: “început” urmându-i lui: “începând”] să vindem cărţi cu caracter mistic-religios” [cititorul recunoaşte că termenul “mistic” – folosit pejorativ – aparţine Preşedintelui tribunalului militar, acela care formula cele scrise de secretar, şi nu inculpatului căruia îi este atribuit], ” la diferiţi cetăţeni şi în diferite regiuni.” [În continuare, am fost obligat să marchez, la locul necesar, semnele de punctuaţie, pentru a face înţelesul procesului verbal accesibil cititorilor: acelaşi lucru pentru toate cele următoare.] ” După cât îmi amintesc, în această activitate am atras, aproximativ din anul 1935, şi pe numitul Măgirescu Costache.” [Judecătorul voieşte să-l incrimineze grav pe Vasile Poiţelea, arătând că este ‘creierul’ dotat cu şiretenie înşelătoare, vinovat de încălcările de lege săvârşite, alături de el, de Constantin Măgirescu, “atras” de sine.]

După cât îmi amintesc, în acest grup am mai atras” [se repetă autoponegrirea] ” pe numitul Palade Nicolae, în anul 1944, iar mai târziu, în anul 1945, pe fratele acestuia, anume Palade Gheorghe.

Aceste materiale au fost tipărite la diferite tipografii particulare în oraşele Botoşani, Roman, Bacău, iar apoi, din anul 1935, în Bucureşti.”

Va să zică, după ce s-a precizat că cei câţiva oameni de bunăvoinţă se ocupau cu vânzarea de cărţi religioase, acum se adaugă şi dezvăluirea că le şi tipăreau. Revin asupra insuficientelor studii însumate de acei bărbaţi şi atrag atenţia că, oricât de puţin erau pregătiţi, ei izbuteau să se dedice, fără o pregătire de specialitate, activităţii de editori, bineînţeles după ce o efectuau pe aceea de redactori şi redactori tehnici. O sumă întreagă de meserii editoriale au învăţat să practice, iată, aceşti truditori vrednici de toată lauda! Meserii potrivite unor licenţiaţi – insist – şi nu făcute pentru absolvenţii câtorva clase primare.

Iar că munca efectuată de dumnealor era de cea mai bună calitate stă dovadă rezultatul ei: cărţile ce au circulat în sute de mii de exemplare şi astăzi sunt retipărite de urmaşii lor care-şi închină viaţa Editurii Agapis.

Aceste materiale cu caracter mistic-religios” [insistă Preşedintele asupra culpei ce le este inventată ucenicilor Părintelui Nicodim, aceea că ar fi susţinătorii ‘misticii’, termen fără înţeles limpede pe buzele sale, ci doar cu caracter acuzator], ” care au fost vândute în diferite regiuni din ţară, au fost transportate de grupul nostru, la început, cu raniţele, apoi cu căruţa cu cai şi, mai târziu, am cumpărat un turism care a fost condus de Măgirescu Ion timp de 5 ani.” [Fără să vrea, tribunalul aduce laude (dar nu-şi dă seama ce face) dedicării cu care au slujit cunoaşterii cei câţiva ucenici. Nu este prima oară că îi vedem cărând cărţi cu spinarea, la şes, în văi, pe dealuri, chiar şi prin munţi, prin codrii şi râuri, departe de orice oraş sau sat, în aşezări uitate de toţi, numai de Dumnezeu şi de ucenicii Părintelui Nicodim nu. Apoi îi reîntâlnim pe aceleaşi drumeaguri, în căruţe gemând de greutatea volumelor religioase tipărite tot de dânşii şi încărcate în ele, ca pe urmă să-i regăsim în duba auto pe care au cumpărat-o în acelaşi scop de popularizare a gândirii celei drepte şi a bunelor îndemnuri.]

Această activitate am dus-o până în anul 1948, când ni s-a retras autorizaţia de continuare a acestei activităţi” [nu conteneşte a repeta Preşedintele de parcă n-ar fi fost sigur că înţelegea nici el măcar cele rostite şi de aceea avea nevoie să le pronunţe iară şi iară şi la tot pasul] ” şi, deşi cunoşteam că din acest an nu mai avem voie de a vinde şi difuza aceste cărţi religioase, totuşi grupul nostru şi-a continuat activitatea mai departe [!]” [‘Continuarea’ nu se poate desfăşura decât ‘mai departe’! Preşedintele tribunalului militar voieşte să scoată o acuzaţie din această mărturisire, pe când ea, pentru noi, este dovada abnegaţiei şi eroismului cu care aceşti oameni minunaţi şi-au închinat răspândirii luminii în mediul rural până şi libertatea.]

Mai târziu, a fost atras în grupul nostru Bălan Grigore, respectiv prin anul 1951.

Cărţile cu caracter mistic-religios ce le-am avut după retragerea autorizaţiei au fost depozitate de noi în str. Sf. Petru Tei nr. 37, la domiciliul lui Drăgan Ion în str. Scarlat nr. 43, în satul Buneşti, la fratele autorului, anume Costică Măndiţă şi, ulterior, în Bucureşti, Bd. Republicii nr 21.”

Autorul acestor cărţi cu conţinut mistic-religios” [nu se mai satură judecătorul să repete singura acuzaţie din text pe care se întemeiază toate celelalte!] ” era Măndiţă Nicolae.

Am difuzat aceste materiale interzise pentru a fi comercializate numiţilor: Ionescu Jorj, Ionescu Elena, Ionescu Ana, Ţupu Anica, Popa Elena şi alţii.”

Asupra tuturor acestora vom reveni curând, pentru a-i cunoaşte şi preţui pe fiecare în parte, pentru a le omagia dezinteresul cu care s-au jertfit din dragoste pentru Părintele Nicodim.

Ştiu că în anul 1931, Ionescu Jorj şi Popa Elena au fost arestaţi de către organele de stat, în oraşul Bacău, fiind prinşi cu materiale interzise.

Arăt că după ce au fost arestaţi cei de mai sus, activitatea am întrerupt-o aproximativ 2-3 ani, după cât îmi amintesc.” [Asupra acestui moment dramatic vom reveni cu alt prilej.]

Această activitate am reluat-o apoi.” [Simpla propoziţie de mai sus indică bărbăţia cu care inimoşii Vasile Poiţelea şi fraţii săi de credinţă socoteau a merita să întâmpine orice risc. O retragere necesară din arsura proiectoarelor ce le urmăreau activitatea creştină nu era prelungită peste măsură, ci deîndată ce goana după ei părea a se fi potolit şi interesul Securităţii se îndrepta către alte posibile victime, ei se grăbeau să-şi ia de la început răspândirea de carte religioasă, pentru a nu lăsa ţăranii lipsiţi de hrană spirituală.]

După ce am reluat această activitate, Măgirescu Ion, Măgirescu Costache şi eu am fost la mănăstirea Iaşi” [o astfel de mănăstire nu există!]” şi Cernica unde am difuzat şi vândut cărţi religioase, cu menţiunea că eu am fost doar o singură dată la mănăstirea Cernica.

Am continuat să dăm şi să vând [este ciudată schimbarea subiectului predicatelor din aceste două propoziţii, prima oară un plural, a două oară un singular.] cărţi şi broşuri şi după aceasta dată, în continuare Ionescu Jorj, soţia acestuia Elena şi fiica lui Ana, Ţupu Anica şi Popa Elena care ne-au vizitat la Bucureşti şi cu această ocazie au ridicat cărţile pentru a le comercializa. A mai venit la locuinţa mea din Bucureşti preotul Constantinescu Gheorghe, din comuna Bordeni, rn. Câmpina: după vizita pe care mi-a făcut-o, i-am dat câteva broşuri, cărţi.

Contravaloarea acestor cărţi ce le dădeam persoanelor de încredere pentru a fi vândute noi o încasam după ce aceştia le vindeau.”

Cititorul constată încrederea deplină ce funcţiona între depozitarii de carte şi vânzătorii ei, în lumea ucenicilor Părintelui Nicodim, drept rezultat al învăţăturii dobândite de la el. Ea ar fi trebuit, în loc de a fi prigonită, să se instituie model pentru comerţul falimentar socialist în cadrul căruia hoţia juca rolul actorului principal, începând cu activitatea celor mai mărunte persoane implicate în respectivul proces şi isprăvind cu vârfurile birocratice ale instituţiilor în cauză.

Alături de tipărirea şi răspândirea de cărţi, alături de proiectarea de filme religioase, iată acum o a treia ocupaţie a ucenicilor, în vederea răspândirii credinţei:

Arăt că în anul 1960 am cumpărat un magnetofon, iar altul în anul 1964, pe benzile cărora am imprimat cântece religioase în scopul de a cânta la botezuri şi nunţi.” [Este vorba de difuzarea benzilor magnetice la astfel de prilejuri, pentru ca nunţile şi botezurile să se desfăşoare cu muzică.]

Primul magnetofon a fost cumpărat de Palade Gheorghe din banii realizaţi din vânzarea cărţilor, iar al doilea a fost cumpărat tot de Palade Gheorghe, o jumătate din sumă din banii aduşi de Ionescu Jorj de la Măndiţă Nicolae, iar restul au fost puşi din banii noştri.

Arăt că după ce am cumpărat primul magnetofon, la domiciliul nostru se găsea şi Plugaru Dumitru, care a reeditat povestirea cu Margareta şi colportajul” şi au fost imprimate pe bandă.” [Fraza, aşa cum a fost compusă de ofiţerul judecător, nu are o structură gramaticală suficient de solidă pentru a transmite informaţiile dorite, anume că cel numit a imprimat pe banda magnetică o baladă în versuri, scrisă de el, privitor la activitatea colportorilor, în care vedea o împlinire a vieţii.]

Revin şi arăt că imprimarea s-a făcut cu ajutorul magnetofonului al doilea.

Măndiţă Nicolae a scris o serie de cărţi cu caracter interzis, cum ar fi: Maica îndurerată”, Aurora Creştinismului”, Explicarea Sfintei Leturghii” [sic!] şi altele.” [Bineînţeles că afirmarea că s-au redactat “cărţi cu caracter interzis” e o aberaţie. Rugăm cititorul să reia lectura acelor titluri şi să judece singur dacă o carte despre liturghie şi înţelesul ei poate avea un atare caracter într-o ţară unde, pasă-mi-te, Biserica Ortodoxă Română era liberă să se manifeste, pentru a nu le discuta pe toate.! Şi mai inept este faptul că incriminarea e pusă în gura lui Vasile Poiţelea, mistificare a adevărului dintre cele mai ordinare şi murdare din practica Securităţii şi a aşa-zisei justiţii comuniste!]

Apoi au fost bătute la maşină unele lucrări cum ar fi: Vămile văzduhului”, Privelişti Apocaliptice”, un album religios cu Vămile” şi altele. Acestea au fost scrise de Palade Gheorghe la maşina de scris, în număr de 2, care au fost cumpărate în 1949-1950, după cât îmi amintesc.” [Este vorba despre numărul maşinilor de scris.]

Aceste scrisuri le primeam de la Măndiţă Nicolae; după aceea erau corectate de mine” [atrag atenţia cititorului asupra afirmării activităţii de redactor ce o face aici Vasile Poiţelea] “şi apoi bătute la maşină de Palade Gheorghe.

Aceste materiale, după ce erau bătute la maşină, erau date spre păstrare lui Măndiţă Nicolae, iar acesta le-a dat lui Ionescu Jorj.”

Însemnata activitate în slujba adevărului creştin a acestuia în urmă numit va constitui materia altei scrieri.

După ce am trimis aceste exemplare de manuscrise lui Măndiţă Nicolae, la scurt timp, l-am trimis pe numitul Palade Gh. la Popa Costache, în comuna Scorţeni, şi la Ionescu Jorj, pentru a confecţiona un număr de 5 cutii de tablă, pentru fiecare în parte, pentru a le pune bine, fără să le spun unde să le ascundă. 

Se subînţelege o tentativă de tăinuire pe timp îndelungat a manuscriselor, norii persecuţiilor politice devenind tot mai ameninţători. Era o măsură de prevedere împotriva percheziţiilor posibile, pentru salvgardarea operei Părintelui Nicodim Măndiţă. Această strădanie străveche a ţăranului român de a scăpa tot ce se putea de cupiditatea năvălitorilor – mai ales hrana copiilor săi – este trezită iarăşi, în cazul de faţă, de spaima a ceva similar: invazia barbarilor în casele creştinilor ce aveau în grijă hrana scrierilor inedite ale călugărului învăţător al tuturora.

Avocatul măicuţelor de la Vladimireşti şi al monahilor de la Sihastru, apărător al lor în celebrele procese intentate acelora de către comunişti. Petre Pandrea pe nume, a fost aruncat în temniţa Aiudului (unde vor ajunge şi ucenicii despre care vorbim) pentru 15 ani muncă silnică, drept pedeapsă că a îndrăznit să apere chipurile călugăreşti în loc de a le acuza alături de procuratură, aşa cum cerea legea nescrisă a dictaturii. Din opul său “Reeducarea de la Aiud” (Editura Vremea, Bucureşti, 2000), citez, spre edificare, următoarele:

Aţi asistat la îngroparea cerealelor când vin cotropitorii? Eu am asistat, odată, în 1916, când eram copilandru.

De unde ştia tata, ţăran pe Olteţ, această tehnică? Era o tehnică seculară? Era o tehnică milenară?(.)

Când nemţii s-au apropiat de Craiova, tata ne-a luat pe câţiva din băieţii lui minori să facem gropi între nucii din livadă.(.)

Am făcut o groapă cam de un metru cub şi jumătate. Apoi, o a două şi a treia. Munceam zoriţi cu cazmalele şi târnăcoapele. Am ars gropile cu lemn de dafin, (în dialect, dafinul este salcâmul.) Pereţii s-au făcut roşii, ca nişte cărămizi în placaj. Pe cergi multicolore de lână s-a turnat grâul auriu. S-au pus chilimuri pe deasupra şi două rogojini. Apoi, o prelată de bumbac, des ţesută, parcă ar fi fost de cauciuc. Deasupra pământ, în straturi bine bătute şi apoi, straturile de iarbă decupate, aşa cum le decupa tata în noaptea învierii, ca să călcăm pe iarbă verde când ne întorceam de la biserică, duşi de mama. El era credincios şi stătea de gardă acasă, ca să meargă muierea şi copiii numeroşi la slujba mare.

Nu se cunoşteau gropile cu grâu din straturile înierbate” (p. 518-519).

Ne întrebăm, alături de Petre Pandrea, de unde ştiau fraţii din Bucureşti, de unde ştia Anica Ţupu, întâlnită de cititor în paginile cărţii mele: “Singurătatea Anicăi Ţupu stând de vorbă cu sine însăşi” (Bucureşti, Editura Agapis, 2001), de unde ştia Gheorghe Gavriliu, despre care am scris în “De vorbă cu ucenicii săi” (idem), să ascundă cărţi şi manuscrise astfel încât să nu le distrugă vremea şi să nu cadă sub necruţarea vremurilor? Atâţia ţărani, în acea perioadă ce prevestea apocalipsa, şi-au dosit biblioteca înjghebată la sfatul Părintelui Nicodim şi al ciracilor lui. Acea bibliotecă reprezenta şcoala maturităţii, mutată în însăşi casa omului, să-şi aibă acesta profesorul permanent alături, să poată sta de vorbă cu el înţelepţeşte, la orice ceas din zi şi din noapte, să nu se depărteze de lumina învăţăturii. Au dosit biblioteca şi au recuperat-o după înecarea în neant a comuniştilor sau au pierdut-o datorită gurii prea slobode a cozilor de topor ori fiind ei înşişi prea naivi de s-au încrezut în făgăduinţele securiştilor că-i vor elibera şi altcum nu le vor mai căuta pricină, dacă îşi vindeau degrabă tainele şi sufletul şubred.

De unde ştiau ei cum să-şi apere comorile smulse unei lumi mai de preţ, aceea a cugetării insuflate de Duhul şi cu mijloace materialnice să păzească nematerialitatea căii din slove ce conduce la Ceruri?

După ce Palade Gheorghe a bătut la maşină lucrarea intitulată “Vămile Văzduhului”, aceasta a fost transcrisă de mână, pe caiete, de întregul grup al nostru, adică: eu, Palade Gh., Bălan Grigore, Măgirescu Costache, Popa Elena şi alte persoane, cum ar fi: Bucurescu, Iordache Elena, Chiriac Elena, Cioată Polina, Dumitrescu Aglaia şi alţii.

Cu aceste caiete, după ce erau transcrise de mână, unele din aceste persoane le dădeau mai departe la alte persoane, pentru a le scrie, iar altele le păstrau pentru ei, iar altele ni le dădeau nouă.” [O altă frază greşit structurată, primul cuvânt (“cu”) nefiind necesar.]

După cât ştiu, aceste lucrări au fost transcrise pe caiete şi de Ionescu Jorj, soţia şi fiica acestuia. Şi din ceea ce-mi amintesc, aceste lucrări au fost date de Măndiţă Nicolae.

Ştiu că multe persoane se duceau să se mărturisească la preotul Măndiţă Nicolae şi acesta, ca drept canon”, le dădea să transcrie de mână diferite lucrări, al căror număr era apreciat de Măndiţă Nicolae.”

Voi reveni asupra acestei extraordinare tehnici pedagogice a duhovnicului, tehnică ce îl desprinde din rândurile marilor pedagogi ai lumii, îl izolează, îl prezintă ca pe un descoperitor de mijloace, necunoscute anterior, nici în alte părţi ale lumii, mijloace folosite pentru realizarea apropierii de carte a ucenicilor, obişnuirea lor cu scrierea, cu ortografia, cu respectarea textelor citite şi transcrise.

Persoanele care ne erau” [ultimile trei cuvinte sunt inutile] “de încredere pentru difuzarea şi vinderea acestor cărţi cu caracter mistico-religios erau sfătuite de către noi să nu facă rele şi să nu facă politică antiguvernamentală.”

Vasile Poiţelea insistă cu mare claritate asupra învăţăturii Părintelui Nicodim şi a ucenicilor lui, ca reflectată în învăţăturile acestora, de a nu se implica cei credincioşi în politică. Aceasta nu i-a păzit totuşi de condamnarea politică!

Persoanele de încredere le mai îndemnam totodată să citească cărţi cu caracter mistico-religios” [nici vorbă de vreun atare îndemn: Vasile Poiţelea nu poseda în vocabular termeni ca: “mistico-religios”, ba mă şi întreb dacă-l cunoştea înainte de contactul cu ancheta.], “să frecventeze cu regularitate bisericile, să nu lucreze sărbătoarea, să asculte cuvântul preoţilor, la femei” [cu înţelesul: ‘femeilor’], să poarte rochiile lungi şi basma pe cap, iar bărbaţii să-şi lase să crească bărbile la fel cu călugării.

Măndiţă Nicolae a tipărit în mai multe mii de exemplare cartea intitulată Oglinda Duhovnicească” şi conţinutul acestor cărţi se referea la” [în loc de: ‘conţinea’] “povestiri, istorioare, referitoare la mărturisirea păcatelor. Nu-mi amintesc că în conţinutul acestor broşuri s-ar găsi pasaje şi fraze cu conţinut duşmănos regimului din ţara noastră” [răspunde el unor acuzaţii ale procurorului].

În broşura Crucea Călugăriei”, în conţinutul ei” [bineînţeles că forma corectă este: ‘în conţinutul broşurii’] “se mai arată, printre altele, că lumea şi Dumnezeu ar fi două puteri care nu se împacă una cu alta.” [Acest adevăr devine o acuzaţie în viziunea comuniştilor.]

Îmi menţin interogatoriul luat la anchetă.” [În principiu, această afirmaţie s-ar cuveni să înceapă sau să încheie procesul-verbal. Însă Preşedintele socoteşte că nu a adunat suficiente acuzaţii. Aşa încât insistă cu următoarele.]

Cărţile enunţate mai sus, cum ar fi Vămile Văzduhului”, “Privelişti Apocaliptice”, au fost scrise de Măndiţă Nicolae şi transcrise de grupul nostru şi de persoanele de încredere după anul 1948, când ni s-a ridicat autorizaţia.

A mai scris Judecata Particulară” şi un ciclu de predici. Recunosc că şi eu am contribuit la întreaga activitate arătată mai sus, cu ceilalţi din grupul din care făceam parte şi cu ceilalţi la care le dădeam cărţile pentru difuzare, pentru că şi eu am vândut şi am dat cărţi şi altor persoane pentru a le citi, cât şi pentru a le difuza.

Am fost autorizaţi să avem prăvălia pe care am avut-o în str. Sf. Ion, pentru a vinde obiecte de cult, cum ar fi: candele, cruciuliţe.

Arăt că în anul 1954 am fost la mănăstirea Cernica, unde am vândut obiectele de cult unor vizitatori şi altor persoane.

În anul 1958, la 1 decembrie, mi s-a ridicat dreptul de a mai avea prăvălie de vinderea acestor obiecte de cult.

Din materialele de cult confecţionate de către Palade Gheorghe la domiciliul nostru eu nu am vândut în nici o localitate şi la nici o persoană.

Arăt că aveam dreptul şi în perioada 1944-1958 să vindem obiecte de cult numai la centrul din Biserica Sf. Ioan, dar nu şi în alte locuri sau localităţi.” [Şirul destul de dezorganizat de informaţii privitor la locurile unde s-au efectuat vânzări de obiecte de cult se lămureşte aici, prin afirmaţia că numai prin prăvălie se puteau ele desface.]

În str. Republicii locuiau: Poiţelea Vasile, Măgirescu Costache, Bălan Grigore.

“În str. Sf. Petru locuiau: Măgirescu Ion şi Palade Gheorghe, acesta din urmă rămânând în continuare la acest domiciliu.

Palade Gheorghe a continuat să stea în str. Sf. Petru, că acolo depozitul de cărţi şi era în apropiere de serviciu.

Măndiţă Nicolae era considerat, pentru grupul nostru, Părintele nostru duhovnicesc”.

Persoanele de încredere le numeam aşa numai că primeau cărţile pe care le dădeam noi, însă mai erau şi alţi care nu primeau cărţile.

“Cunoşteam că cărţile” [cacofonie regretabilă] “cu caracter mistico-religios, precum şi broşurile, nu aveam voie să le comercializăm; am făcut acest lucru pentru a fi cunoscute de popor.

Cărţile pe care le aveam în depozitele noastre se ridicau la aproximativ 400.000 de broşuri.”

Cifra este impresionantă; cititorul să ia seama ca ea totalizează numai cărţile depozitate la cele două domicilii. Pe lângă aceste depozite au existat numeroase altele, asupra cărora vom da informaţii la timpul cuvenit. Urmează declaraţii noi ce nu mai au legătură cu precedentele.

Chiriac Elena şi Cioată Polina domiciliau în str. Republicii nr. 19, în apropierea domiciliului nostru. Acestea două au luat masa la domiciliul” [se remarcă repetarea dezagreabilă a cuvântului] “nostru pentru că nouă ne gătea Popa Elena şi cele de mai sus dădeau salariile mie” [corect ar fi: ‘îmi dădeau salariile’], “din care contribuiau la masa pe care o primeau; o parte din ele era dată pentru mine, că nu aveam salariu, nici pensie, iar o altă parte o agoniseam pentru ele. În felul acesta, la 01 august 1964, când mi s-a făcut percheziţie la domiciliu, de către organele de stat, s-au găsit asupra mea 10.000 lei. Această sumă a fost restituită de mine astfel: 5.000 lui Chiriac Elena, iar cealaltă sumă de 5.000 lei lui Cioată Paulina, considerând că aceşti bani au fost proveniţi” [corect: ‘proveneau’], ” din munca lor.” După câte îmi amintesc, acestea au început să la masa cu noi din anul 1961.

Când le-am dus aceste sume de bani celor de mai sus, au reţinut suma de 3.000 lei, pentru fiecare câte 1.500 lei, considerând ele că acesta ar fi dreptul lor, iar restul de 7.000 nu au vrut să-i oprească, pentru a nu intra în bucluc. Această sumă din urmă a fost ridicată de organul de stat a două zi.

Această sumă de bani am dus-o celor de mai sus după ce am fost anunţat de Ionescu Jorj că o parte din grupul nostru a fost reţinut de către organele de stat.”

Preşedintele tribunalului militar se străduieşte, printr-o expunere cât mai confuză a faptelor, să facă un aranjament economic simplu să pară dubios. Totuşi, ancheta nu a putut să descopere nimic incorect din punctul de vedere bănesc în aceste relaţii dintre cele două femei şi mâna de bărbaţi vecini cu ele, obişnuiţi a împărţi toate în comun, atunci când dânsele preferau să mănânce la masa de obşte decât să târguiască şi să gătească singure. Cunoscând, dintr-o veche experienţă românească, mentalitatea comunistă şi tiparele gândirii membrilor de partid, recunoaştem în cele precedente insinuarea că Părintele Vasile Poiţelea ar fi trăit din munca celor două femei – în termenii acuzatori ai epocii: ‘le-ar fi exploatat’. Însă nu se adusese nici o dovadă în favoarea sugestiei făcute de omul legii, cu prilejul anchetelor deloc comode ce se încheiaseră. Aşa încât juristul este obligat să nu-şi ducă până la capăt murdărirea acuzatului, ci să renunţe la dorinţa sa de a îngreuia situaţia celui din urmă.

Pe Lazăr Dumitru nu-l cunosc şi nici nu i-am dat cărţi pentru a le difuza.

Nu am avut nici o comunicare scrisă de la vreun for superior asupra cărţilor care ne-au rămas în depozit după ce mi s-a ridicat autorizaţia.

Îndrumări pentru activitatea desfăşurată de Bălan Grigore le dădeam eu şi Măgirescu Ion (decedat).” [Nu este adevărat. Ucenicii nu luau nici o hotărâre fără o prealabilă consfătuire de grup.]

Măndiţă Nicolae era şeful nostru. Palade era trimis de către acesta la mine cu diferite misiuni şi apoi eu îi dădeam îndrumări ce avea de făcut.”

Afirmaţiile se adună aici pentru a îngreuna infama prăbuşire a acuzatului, fără a se ţine seama de adevăr. Cum apar aceste acuzaţii? Prin alegerea vocabularului folosit. Astfel, cuvântul “şef” denumeşte o poziţie inexistentă în raporturile dintre duhovnic şi ucenicii săi. Oricât de puţin instruit ar fi un credincios, el nu va putea niciodată spune despre duhovnicul său ca este “şeful” lui! Dar judecătorul era departe de a fi fost ‘un credincios’, aşadar îşi permite să inventeze nişte relaţii cusute cu aţă albă! De asemenea, reiese din precedentele că Părintele Vasile Poiţelea nu-şi aroga dreptul de a încredinţa cuiva “misiuni”, că doar cei câţiva ucenici nu aveau grade militare şi nici nu alcătuiau o unitate de luptă anticomunistă armată, cum existaseră numeroase grupări refugiate în munţi cu câţiva ani mai înainte.

În ultima perioadă de timp lua unele măsuri şi singur, în cadrul acestei activităţi.

În timpul activităţii pe care am desfaşurat-o, am luat parte la şedinţele grupului Oastea Domnului” şi i-am îndemnat pe aceştia ca să păstreze ideile bisericii ortodoxe.” [Nu se găseşte nimeni să-i aducă vreo laudă acuzatului pentru asta!]

În ultima perioadă de timp” [este uşor de constatat repetiţia cuvântului: “timp”], “ţineam adunări la domiciliul nostru, denumite Cuvânt” şi celor prezenţi le explicam un text oarecare din Biblie” [aceasta constituie o altă activitate de răspândire a cunoştinţelor religioase, dusă de Vasile Poiţelea cu preponderenţă] “şi după aceea îi învăţam să spună şi altora că nu este voie să se meargă la cinematograf, teatre, nunţi, botezuri, petreceri etc.”

Ancheta a găsit în aceste sfaturi mari culpe, căci a nu îndemna lumea să meargă la cinematografe şi teatre însemna a ţine oamenii departe de propaganda de partid. Iar a îi determina să nu participe la nunti, botezuri, petreceri însemna să le păzeşti morala creştină şi să-i împiedici pe informatori să afle ce gândeau oamenii, pentru a comunica tainele lor organelor Securităţii.

Aceste adunări zise Cuvânt” le ţineam eu şi participau la ele întregul grup şi ceilalţi care se găseau în vizită la noi.

Nu cunosc dacă şi în provincie s-au ţinut asemenea cuvântări.

Aceste adunări se ţineau la 2-3 săptămâni o dată şi la acestea participau circa 10-20 persoane.

PREŞEDINTE INCULPAT SECRETAR

Lt. col. de justiţie

(ss indescifrabil) Vasile Poiţelea (ss indescifrabil)”

 

8. Dăruind tăcere

Când ne târâm labele picioarelor încinse în bocancii fără şireturi, la asfinţit, după numărătoarea robilor, din poarta lagărului Salcia, aveam preţ de jumătate de ceas slobozenie până ni se aducea zeama din fapt de seară: fiecare brigadă de deţinuţi cu hârdăul în faţa barăcii-adăpost de ploaie.

Se întâmplă o dată minunea să n-am astâmpăr a mai zace în aşteptarea hranei, ci să o pornesc a colinda prin îngrădirea imensă, în căutarea a ceva ce nici eu nu ştiam cum se cuvenea să arate sau să fie.

Depăşind încă o baracă ori două, am văzut alături de o uşă de intrare, ghemuit în ţărna nisipoasă, un frate de suferinţă. Nu căzuse într-o stare de prostraţie, firească pentru ceilalţi lăgărişti în acele prime minute când reveneam de la munca silnică. Creierul nostru parcă ar fi fost de vată, vasele sangvine umplute cu câlţi. Mie unuia, fericirea momentului îmi era dăruită de brusca inactivitate generalizată, echivalând cu contemplarea Golului, ca în Nirvana hinduismului, din care lipseşte viul Hristos şi orice altă putere de a mai continua existenţa. Aşa resimţeam eu epuizarea forţelor: ca o invazie a Inexistenţei. Dar ceva din postura deţinutului zărit de mine şi pomenit la începutul paragrafului clama neîndoios o altfel de trăire a întreruperii muncii. Era Stăpânirea de sine, acceptarea unei relaxări fireşti şi nu de lungă durată. Ceva complet deosebit de propria-mi volatilizare.

Această destindere o săvârşea ridicând vârful nasului cârn (dacă nu ne-am fi aflat acolo, în acea situaţie disperată, l-aş fi numit: ‘obraznic’!) către cer. Nu drept în sus, precum guguştiucii când stau în ploaie şi aţintesc înaltul cu săgeata mică a ciocului cornos, pe când lumina văzului le este stinsă prin coborârea pleoapelor mate, pentru a îngădui stropilor să li se scurgă în josul penajului fără să-i stânjenească. Îl înălţa oarecum pieziş, acel bumb al porţii aerului. Apoi închidea ochii, cu o satisfacţie blajină ascultând căderea razelor apusului pe pielea obrajilor săi neraşi, nici spălaţi, ca ai tuturora.

Ni se îngăduia să purtăm mustăţi cu orice tăietură, fie ele şi căzăceşti, pe oală. El se folosea de această slobozenie: le avea bălaie, cu fir mătăsos, căzute peste colţurile gurii şi împletite ca nişte cozi de fată mare.

Irişii îi erau albastru senin, însă nu destul de larg ivit.

Îşi încrucişase picioarele sub şezut, ca un gimnoped din “Lixandria”. Sta adâncit în sine.

Chemat ca de o poruncă hipnotică, m-am apropiat. Eram întocmai câinelui înfometat ce-şi depune întârziat în glod labele, şi fără îndrăzneală, privind lung către un ins zăbovind locului, nu departe de el, pentru a-l încerca de nu cumva este purtătorul vreunui dram de hrană. Ajuns în dreptul său, m-am oprit şi l-am întrebat încetişor, să nu-l speriu, absent cum se afla, dacă-l deranja să şed lângă el.

Înălţă o sprânceană. Aceasta, suspendându-se în înalt, trase după sine pleoapa de mai jos. Prin spărtura efectuată, mă privi.

Mă cântări, drept care:

– “Poftiiim.”, cu moliciune moldovenească. “Da’ se poate.?”

Ca şi când nu ar mai fi rămas petic destul de plăcut pe fâşia desfăşurată de-a lungul clădirii de chirpici, să-l aleg şi eu pentru odihnă, se trase, înghesuindu-se în propriu-i trup, să-mi facă loc.

Cuibărindu-mă în umbra sa, am fost fericit. Parcă aş fi atins un grad al înţelepciunii necunoscut celor mulţi, atare pace mi se aşternu î n suflet.

Peste vreo jumătate de ceas, vavilonia mişcărilor nestăpânite din dreptul bucătăriei îmi dădu de înţeles că se apropia clipa împărţirii mesei.

Îmi cerui, stânjenit, iertare şi plecai.

Noaptea şi ziua următoare, nu am gândit în nici un alt fel la el decât că voi reveni alături de dumnealui de cum aveam să călcăm în strânsoarea lagărului. Trăiam o uşoară încordare datorată temerii că s-ar fi putut să nu-l mai găsesc adâncit în acelaşi ungher, într-o similară contemplare meditativă tăcută. Dar tot acolo dădeam peste el. Fiori de acelaşi soi am resimţit în fitece zi, fără puterea de a le alătura şi vreun gând, oricare, din pricina degradării intelectuale maxime căreia îi eram supuşi, până la anihilarea totală a oricărei activităţi mentale.

Revenii, la apus după apus, cu regularitatea orologiului, în dreptul său. Îl priveam politicos şi insistent, îmi făcea semn să m-aşed. Mă lăsam în pulbere lângă el. Întrebându-mă cum de fusesem într-atâta de ameţit de trudă încât niciodată nu avusesem intenţia măcar să mă prăbuşesc în ţărână de dragul de a o face, mă încântam de noul imbold şi-i purtam aceluia care mi-l dădea o recunoştinţă atât de mare încât parcă mi-ar fi deschis uşile unei nave spaţiale, invitându-mă să urc pentru câteva săptămâni în lună, alături de el.

Mă nărăvisem la tăcerea pe care mi-o dăruia. Cât era ziulica de lungă, sporovăiam cu ceilalţi. Nu-mi era posibilă o clipă de adâncire în taină, decât dacă scriam versuri în minte. Colegii, alături de care săpam, umpleam roaba cu pământ sau o căram pe panta înclinată a dulapului până-n vârful digului, învăţaseră, fără să le atrag atenţia, că acele minute se cuveneau respectate, amuţirii lor urmându-i delectarea dedusă din momentul când decideam că poezia era suficient de elaborată pentru a le-o recita. Schimbul neîncetat de replici constituia un fel de pază de spaima confruntării cu vrăjmaşii în uniformă. Conversaţiile, oricât de stupide, te ameţeau, te împiedicau să iei contact cu realitatea dură, fără nuanţe.

Către întâlnirile cu el mă atrăgea tocmai dreptul neformulat de a nu mă mai apăra de nimica. Devenisem ucenicul său întru negrăire şi nefrică. Era ceva complet nou: schimbam cele mai înalte idei prin mijlocirea tăcerii. Mă învăţa o virtute patericană, doar prin pilda bucuriei lui de a se supune luminării stânse a amurgului.

Aveam norocul unei înalte şcoli a netulburării. Era o cufundare în puţul răcoros al puterilor neîncepute.

Fără a şti nimica despre el, părutu-mi-s-a că îl cunoşteam de o lume şi o viaţă.

Sosi şi seara când avui îndrăzneala de a-mi da pe faţă cele ce intuiam cu privire la noul meu prieten:

– “Sunteţi călugăr?”

Nu ştiu cum îmi venise ideea. Doar că se însumase în pieptul lui prea mare forţă ca să fi avut altă aşezare duhovnicească, o forţă ce se transmitea de ca şi cum aş fi fost victima aruncării asupră-mi a unei plase de prins peştele, din borangic, atât era de uşoară şi blândă la atingerea prin cădere.

Confirmă. La iscodirea asupra mănăstirii de unde provenea, mi-a răspuns că fusese ridicat din Slatina.

Nimic n-am vorbit altceva cu el până ce, într-o bună zi, furăm despărţiţi prin aruncarea fiecăruia dintre noi într-o altă colonie, la o pritocire generală, cum se obişnuia când şi când. Atât îmi fusese scris în iconomia divină să primesc drept hrană duhovnicească atunci. Atât, mai mult dăunând pesemne începătorului întru căutare ce eram. Mă chemase Dumnezeu să fiu şi eu ucenic la călugărie o scurtă bucată de timp.

Niciodată nu am mai avut prilejul să resimt cu atâta vigoare şi certitudine faptul că un monah reprezintă altceva decât oricare dintre noi, chiar şi când tace sau mai ales atunci. El constituie întruparea unei chemări cu neputinţă de înlăturat: este hotarul dintre lumea noastră şi cealaltă, acolo unde există o fisură prin care dulceaţa raiului se prelinge spre noi.

Acum, de m-ar întreba careva: ‘Ce este un călugăr?, aş şti să răspund. El m-a învăţat, fără să crâcnească: ‘Monahul este tăcere întrupată’.

Asemenea cugetări îmi apar de câte ori mă apropiu în duh şi tăcere de ucenicii Părintelui Nicodim risipiţi în timp. Mi-e teamă să nu le tulbur pacea cu evocările mele ce riscă necontenit să fie greşite şi, oricum, prea gălăgioase. Însă aceasta nu ne va împiedica să purcedem mai departe în audierea lor în faţa instanţei.

R. P. R.

TRIBUNALUL MILITAR

Bucureşti

Dosar nr 310/1964

PROCES VERBAL

Şedinţa publică din ziua de 15 decembrie 1964

INTEROGATORIU DE INCULPAT

Numele de familie Măgirescu, prenumele Costache. Data naşterii: anul 1910, luna aprilie, ziua 28; locul naşterii: comuna (oraşul) Cetăţuia; raionul Moineşti; regiunea Bacău; numele părinţilor: tatălCostache, mama Maria; domiciliul: comuna (oraşul) Bucureşti, str. Bd. Republicii nr. 21, et.. apartamentul. Raionul. regiunea Bucureşti; cetăţenia română; ocupaţia în prezent şi locul de muncă: îngrijitor de biserică, în trecut. Buletinul de identitate nr.. eliberat de.

Starea civilă (necăsătorit, căsătorit, numărul copiilor) necăsătorit

Averea personală loc de casă. averea soţiei

Situaţia militară (satisfăcut) soldat, ctg. unitatea Reg. 15 Infanterie Piatra Neamţ; C. M de care aparţine în prezent.

Condamnat în trecut (instanţa, data, pedeapsa, faptul) nu.

Pregătirea şcolară 4 cl. alfabetizare 1951-1955. Ocupaţia şi averea părinţilor în prezent., în trecut tata agricultor a posedat 2 ha. teren arabil.

După ce Preşedintele i-a pus în vedere infracţiunea pentru care este trimis în judecată, dovezile faptelor şi i-a cerut să spună ceea ce este util apărării sale, inculpatul a dat răspunsurile reproduse în rezumat de către secretar după cum urmează:

Am făcut parte din grupul de colportaj, din anul 1935 şi până la data arestării.”

Atrag atenţia asupra faptului că activitatea de colportor, începută – după cum s-a văzut din interogatoriul lui Vasile Poiţelea – mult anterior anului 1935, când vorbitorul s-a ataşat celui numit şi lui Ion Măgirescu – fratele său, activitatea lor, spuneam, nu a constituit o preocupare născută ca rezultat al difuzării gândirii materialist-dialectice în România şi împotriva ei. Nu, era o foarte veche aspiraţie a ucenicilor Părintelui Nicodim să răspândească învăţătura creştină în rândurile locuitorilor satelor, prea puţin formaţi în această direcţie.

Atunci când marxism-leninismul era complet străin cugetelor româneşti, aceşti fraţi întru credinţă îşi sacrificau tinereţile pentru predania lui Hristos şi doctrina creştină era singura în conformitate cu care plugărimea română îşi clădea viaţa. Aşadar, este de neînţeles furia cu care Securitatea s-a năpustit asupra unor suflete curate, iubitoare de ordine şi dragoste de oameni, să le smulgă din sânul familiilor lor şi din tihna lor, atunci când Statul se socotea suficient de întărit pentru a elibera toţi deţinuţii politici din închisorile ţării. De ce se speriau marxiştii de nişte oameni fără şcoală care-şi purtau mesajul, neştiuţi de majoritatea poporului, din casă în casă, de la ureche la ureche, de la inimă la inimă? Tocmai pentru forţa lor de penetraţie în toate sufletele, verificată cu mult timp înainte de descălecarea bolşevismului pe pământul nostru, deşi aparent nu-i cunoştea nimeni. Căci, în anonimatul lor, glasul le ajungea acolo unde partidul comunist nu avea nici un fel de căutare, la cei curaţi, la cei rămaşi fără răutate. Ucenicii Părintelui Nicodim izbutiseră a fi cunoscuţi unei anumite pături a românimii atunci când dogmatismul roşu era inexistent pentru conştiinţa neamului nostru. Este un argument suficient pentru încercarea STATULUl de a se distruge izvorul acestei reînnoiri duhovniceşti.

Mai întâi au făcut parte preotul Măndiţă Nicolae, apoi Poiţelea Vasile, Măgirescu Ion, care este decedat, eu, apoi Palade Gheorghe şi Bălan Grigore.

Autorizaţia de difuzare şi vinderea cărţilor cu conţinut mistico-religios ne-a fost ridicată în anul 1948, iar după această dată am mai avut un magazin cu cărţi religioase, respectiv în 1954-1958, pe care le vindeam; şi de la această dată ne-a fost interzisă vinderea lor.

Materialele cu conţinut mistico-religios le transportam în diferite localităţi din ţară cu sacoşe, apoi cu un camion Ford.”

Preşedintele tribunalului nu se mai satură să insiste asupra “conţinutului mistico-religios” al cărţilor în cauză, pentru ca învinuirea finală să fie suficient argumentată, astfel încât cititorul să nu se mire că nu voi mai prelua exemplul acestui militar jurist pentru a atenţiona asupra repetărilor sale injurioase.

Deşi cunoşteam că ne este interzis să mai difuzăm şi să vindem cărţi cu conţinut mistico-religios, totuşi noi am continuat această acţiune şi am difuzat aceste cărţi prin diferite persoane credincioase nouă, precum şi la diferite mănăstiri, cu ocazia unor hramuri.”

Se naşte o întrebare firească: oare Constantin Măgirescu şi cu ceilalţi erau conştienţi că difuzarea de carte religioasă efectuată de dumnealor o săvârşeau împotriva îngăduinţei Statului? Categoric da. De aici, eroismul lor. Pentru că dânşii nu riscau totul de dragul de a înfuria Securitatea în mod gratuit, ori pentru impunerea în ţară a unei politici la care aspirau aceşti fraţi. Nu! Activitatea dusă de ei urmărea aducerea Bunei Vestiri în casele unde nu pătrunsese sau de unde fusese izgonită de indiferenţă şi necunoaştere. Ucenicii Părintelui Nicodim ştiau ce făceau, erau conştienţi că duceau o luptă fără precedent pentru îmbunătăţirea sufletului naţiei, pentru curăţirea lui de zgura haosului, pentru eliberarea românilor din lanţurile minciunii şi cunoşteau pedepsele ce puteau veni asupră-le, dar mergeau tot înainte, soldaţi ai lui Hristos neînfricaţi, căutând martirajul cu dinadinsul, atunci când mulţi dintre aşa-zişii credincioşi sau duşmani ai regimului se închideau în cămara lor şi aşteptau ca Dumnezeu (sau americanii!) să le risipească vrăjmaşii (în cazul cel mai bun: al neparticipării.)

Aceste materiale interzise” [sărmanele cărţi scrise de Părintele Nicodim, pe care toţi cei jinduind la a se împărtăşi le citeau cu râvnă, drept canon, sau chiar le copiau, pentru răscumpărarea păcatelor, ori din dragoste de înţelepciune şi de fraţi, căci – după cum ştie cititorul – ei le copiau în vederea lărgirii numărului acelora care să la cunoştinţă cu conţinutul lor curăţitor de rele, sărmanele cărţi ce adunau între filele lor atâtea jertfe ale ucenicilor şi, mai presus de ei, ale zămislitorului lor, Părintele Nicodim Măndiţă, sărmanele cărţi iubite de toţi aceia care-l iubeau pe Dumnezeu şi căutau în ele învăţătura mântuirii, sărmanele cărţi ajunseseră “materiale interzise”!] ” erau difuzate cu plată sau fără plată, în Bucureşti sau provincie, prin Lazăr Dumitru, Andrei Corcodel, din reg. Huşi, Stoica Gavrilă, Stuparu Nicolae, Ionescu Elena, Ionescu Ana, Ionescu Jorj şi alţii.

Lui Albii Gheorghe şi Maxim Constantin li s-au dat spre vânzare cărţi de către Poiţelea Vasile.

Cărţile şi celelalte materiale interzise erau redactate de către Măndiţă Nicolae, care era şeful nostru.”

Daca toţi “şefii” din tărâmul cultural i-ar fi semănat celui numit, departe ar fi ajuns ţara noastră şi nu i s-ar mai da peste nas acum că, pasămite. trebuie să intre în Europa, o ţară căreia Europa s-ar cuveni să-i sărute pământul sfinţit de sângele oştenilor ei care au salvat libertatea Apusului, atunci când Viena a căzut sub puterea otomană!

După cât îmi amintesc, în anul 1959 au fost reţinuţi de către organele de stat Popa Elena, Şerban Constantin, Ionescu Jorj şi soacra lui, Şerban Maria, care au fost prinşi cu cărţi pe care trebuiau să le difuzeze.” [Constantin Măgirescu revine asupra celei dintâi arestări a câtorva dintre difuzorii de carte religioasă, mai complet decât s-a tăcut anterior.]

Fără să pot preciza când, după ce aceştia au fost reţinuţi de către organele de stat, am stagnat această activitate şi apoi din nou am reluat-o.

Şi după ce am reluat activitatea, după stagnare, am difuzat aceste materiale interzise persoanelor indicate mai sus de mine cât şi altora pe care le-am declarat la anchetă.

Nu pot preciza cantitatea ce ne-a rămas în depozit, după ridicarea autorizaţiei, totuşi pot preciza că a rămas o cantitate destul de mare de broşuri pe care le-am depozitat în str. Sf. Petru nr. 37, în Bd. Republicii nr. 21, în str. Sergent Scarlat nr. 43 şi în comuna Buneşti, rai. Curtea de Argeş.”

Dacă forurile Bisericii Ortodoxe Române ar fi inundat piaţa cărţilor religioase cu scrieri ieşite din atelierele sale tipografice, realizate de editurile ei, la preţuri accesibile tuturora (pe când puţinele ei tipărituri erau cele mai scumpe de găsit în România socialistă) nevoia de hrană spirituală a mulţimilor atingea demult saţiul, iar activitatea ucenicilor Părintelui Nicodim ar fi fost simţitor redusă, din lipsă de clientelă. Partidul, însă, împiedica Biserica să se manifesteze plenar şi în această direcţie ca şi în toate celelalte ce-i reveneau a le acoperi cu slujirea Ei. Modestele, nesemnificativele prăvălioare unde se desfăceau cărţi bisericeşti – de cult -, câte o dugheană de eparhie, pangarele bisericilor, nu expuneau nimic din ceea ce interesa credinciosul. Adică nici cărţi de învăţătură, nici cărţi ce să stimuleze dorinţa de mântuire. Or, literatura produsă de Părintele Nicodim tocmai acestor nevoi ale duhului le răspundea. Oamenii, necunoscând în general cele petrecute cu grupul de difuzori căzuţi în mâinile miliţiei, nu conteneau să solicite a cumpăra exemplare dintre acelea tipărite mai demult la Bucureşti. Ucenicii se împotriviră cât se împotriviră nevoilor credincioşilor, datorită temerii de a nu păţi şi ei precum fraţii înşiraţi adineaori. Dar insistenţele cititorilor creşteau şi în ele ucenicilor li se părea a auzi însuşi glasul dumnezeiescului învăţător Iisus. În faţa acestuia târguiala nu mai încăpea şi nici fricii de pedeapsa ateilor nu i se mai putea îngădui a-i stăpâni pe ucenicii Părintelui Nicodim. Chiar dacă aceasta îşi arăta dinţii, îi strângeau şi ei pe ai lor şi-şi încordau voinţa, punându-şi nădejdea în apărarea cerurilor şi se prefăceau a uita ameninţarea forţei de represiune.

Recunosc că am ajutat la confecţionarea şi legarea unor materiale interzise ce au fost redactate de către Măndiţă Nicolae şi scrise la maşină de către Palade Gheorghe, materiale ce au fost difuzate în comuna Scorţeni, la numitul Popa Costache, la Ionescu Jorj şi la Măndiţă Nicolae, de la mănăstirea Agapia.”

S-a strecurat, ca din neatenţie, o altă minciună ce contribuie la apăsarea celor judecaţi. Preşedintele tribunalului militar dictează: “materiale ce au fost difuzate în comuna Scorţeni, la numitul Popa Costache, la Ionescu Jorj şi la Măndiţă Nicolae”. Ce fel de ‘difuzare’ este aceea ca, după dactilografiere să i se dea autorului dactilograma, spre lectură, îndreptare, completare şi celelalte operaţii cu care intervine un scriitor în textul său întru îmbunătăţirea lui? Da, dar ele ajungeau şi la Costache Popa şi la Jorj Ionescu.!, mi se va aminti, drept dovadă că ‘difuzarea’ avea efectiv loc, paginile fiind expediate mai multora, spre lectură. Aşa ar arăta adevărul, dacă ceilalţi doi nu erau cei mai apropiaţi ucenici de Părintele Nicodim, după cei din Bucureşti, cititori de nădejde ai cărţilor sale, profunzi cunoscători ai operei lui, inşi cu care se sfătuia mereu şi care, pe deasupra, se asigurau, prin păstrarea câte unei copii din fiece lucrare nouă, că nici o calamitate (incendiu, inundaţie, jaf, confiscare) nu s-ar fi soldat cu pierderea definitivă a manuscriselor cu pricina, de se găseau într-un singur loc. Astfel că a vorbi şi în cazul acesta despre ‘difuzare’ este răuvoitor şi aberant.

S-au difuzat cărţi şi broşuri care se intitulau: Oglinda duhovnicească”, Privelişti apocaliptice” şi predici. Iar am mai difuzat şi unele broşuri ce erau scrise de către Măndiţă Nicolae, cum ar fi: Prăznuim creştineşte”, Păcatul desfrânării”, Lumea şi sufletul”, Izvorul răutăţilor” şi altele.

Recunosc că în iarna anului 1963 şi în primăvara anului 1964 am dus mai multe cărţi şi broşuri şi numitului Stoica Gheorghe, din com. Curtea de Argeş” [oare incultura acelui ofiţer de justiţie merge atât de departe încât consideră oraşul Curtea de Argeş o oarecare comună? Bine că nu-l numeşte cătun!] ” în scopul de a le difuza şi vinde unor persoane. Mai precizez că şi numitul Stoica Gheorghe a venit la Bucureşti, la domiciliul meu, în rezolvarea unor probleme, printre care a ridicat şi cărţi religioase.

Revin şi arăt că Stoica nu a ridicat cărţi religioase, ci numai a dat comandă şi acestea au fost duse de mine şi Gavriliu Gheorghe, care au fost transportate în valiză. [Cel numit a istorisit cu haz întâmplarea, în: “De vorbă cu ucenicii săi”, op. cit.]

Toate aceste broşuri şi cărţi au fost difuzate de către noi, grupul nostru şi persoanele de încredere, în scopul de a fi răspândite în rândul cetăţenilor, pentru a le citi.

Cunosc broşura Stil vechi şi credinţă” pe care am difuzat-o într-un număr pe care nu-l pot preciza şi în cuprinsul căreia se găsea o frază la adresa comuniştilor, care a fost tăiată cu tuş.”

Menţionarea acestei fraze de către Preşedinte constituie o ruşine. Titlul broşurii este suficient ca să înţelegem că ea pleda pentru susţinerea Bisericii naţionale, aceea sprijinită (mai mult sau mai puţin) şi de către Statul comunist, cea care lupta pentru păstrarea unităţii de cuget şi credinţă a românilor, pe când stilismul pleda pentru frăţietatea cu Biserica din U.R.S.S. În al doilea rând, existând din momentul redactării, îndepărtat în timp, în conţinutul ei şi o frază anticomunistă, ucenicii avuseseră grijă să o cenzureze, prin tăiere cu tuş, tocmai pentru a nu ajunge ea sub ochii cititorilor, influentându-i cumva într-o direcţie potrivnică aceleia a partidului stăpânilor în România. Deci a acuza ucenicii că au răspândit scrierea, după ce menţionezi că au tăiat cu tuşul fraza incriminată, înseamnă a le răpi orice şansă de a-şi pleda nevinovăţia!

Arăt că în depozitele noastre existau şi unele obiecte de cult, cum ar fi de exemplu: iconiţe, cruciuliţe, candele, pe care le-am difuzat pe la diferite persoane şi pe la diferite mănăstiri, cu ocazia unor hramuri, iar în ultima perioadă, 1963-1964, acestea erau vândute unor persoane care veneau să ne viziteze la domiciliu, pentru a cumpăra cărţi religioase.

Când ridicau aceste obiecte de cult, le spuneam ca ele să fie date rudelor şi să nu fie expuse, deoarece mi avem voie să le vindem.”

Şi Poiţelea Vasile a vândut din aceste obiecte de cult.

Arăt că în anul 1960 s-a cumpărat un magnetofon, iar în anul 1964, al doilea. Aceste două magnetofoane au fost cumpărate de Palade Gheorghe de la Consignaţia. Pe benzile magnetofoanelor au fost înregistrate cântece religioase care erau cântate la domiciliul nostru.

Nu cunosc dacă în altă parte s-au cântat. Mai ştiu că pe unul din magnetofoane s-a dat suma de 5. 000 lei, iar pe altul 8.000 şi ceva de lei.

Ştiu că ultimul magnetofon ce a fost cumpărat a fost ridicat de la domiciliul nostru de către Ionescu Jorj şi fiica acestuia, Ionescu Ana, pe care” [magnetofon] “l-a [u] dus la ei acasă.

Banii cu care s-au cumpărat magnetofoanele au fost daţi de către Poiţelea Vasile şi Măndiţă Nicolae.

Ştiu că din dispoziţia lui Măndiţă Nicolae, a lui Poiţelea Vasile şi Palade Gheorghe” [de unde şi până unde a ajuns bietul Gheorghe Palade să dea dispoziţii?!, taman el care se simţea oarecum sub povara hotărârilor luate de alţi fraţi. Afirmaţia constituie o încărcare a lui şi îl aşează pe o poziţie de egalitate cu adevăratele făclii spirituale ale grupului, ceea ce era departe de a fi adevărat. Cui folosea această apăsare a unui dactilograf?], ” s-au dat pentru transcriere cu mâna anumite broşuri din cartea intitulata ” Vămile văzduhului” unor persoane cum ar fi: Cioată Polina, Ionescu Jorj, Ionescu Elena, Ionescu Ana, Plugaru Dumitru, iar Măndiţă Nicolae a dat la alte persoane şi, după cât ştiu eu, lui Ţupu Anica.

Arăt că Palade Gheorghe a bătut la maşină lucrările intitulate: ” Vămile văzduhului”, ” Oglinda duhovnicească”, ” Privelişti apocaliptice” şi un ciclu de predici. Din acestea rămânând un exemplar, iar restul au fost duse de mine la Popa Costache, în comuna Scorţeni, iar restul” [e greu de stabilit câte “resturi” cunoştea judecătorul] ” au fost ridicate de Ionescu Jorj de la numitul Măndiţă Nicolae.

Ştiu că Palade Gheorghe, din dispoziţia lui Măndiţă Nicolae” [este adevărat că fără decizia Părintelui Nicodim, nici unul dintre ucenicii săi nu ar fi îndrăznit să treacă la o faptă oarecare; însă de la acea decizie, mai totdeauna motivată şi prevăzând orice nedumerire s-ar fi putut ivi pe parcurs, şi până la a le da dispoziţii ucenicilor este o distanţă imensă, prăpastie ce niciodată nu a fost trecută de blândul duhovnic], ” a fost la numitul Popa Costache, din com. Scorţeni, care împreună cu acesta au confecţionat 5 cutii de tablă în care au împachetat lucrările menţionate de mine mai sus şi după care aceştia doi le-au ascuns în podul grajdului, învelite cu fân, în scopul de a nu fi descoperite de către organele de stat, la o eventuală percheziţie.

După câte îmi amintesc, această operaţie a fost făcută din anul 1960 încoace. Mai arăt că Palade Gheorghe s-a dus şi la domiciliul lui Ionescu Jorj, în comuna Grigoreni, făcând aceeaşi operaţie arătată de mine mai sus.

Mai precizez că pe benzile de magnetofon au fost înregistrate cântecele religioase cântate de Plugaru Dumitru şi de către un călugăr (cântăreţ) de la biserica Colentina, al cărui nume nu mi-l amintesc.

Ştiu că Poiţelea Vasile ţinea adunări denumite ” Cuvânt”, unde citea un text din Testament şi apoi îndemna pe cei care participau ca, la rândul lor, să înveţe şi pe alţii ca femeile să nu poarte mărgele, să nu meargă la jocuri şi petreceri, ca oamenii să nu poarte lux, deoarece astea ar fi păcat şi necreştineşti.

Participau la aceste adunări zise Cuvânt”, în afară de noi, Chiriac Elena, Hetca Ana, Cioată Polina, Popa Ileana, Plugaru Dumitru şi alte persoane care veneau în vizită la noi.

Aceste adunări zise Cuvânt”, erau ţinute la o perioadă de o săptămână-două, participau 10-15 persoane şi durau cca. 1/2 oră, aproximativ.

Contravaloarea broşurilor şi obiectelor de cult era ţinută de Măndiţă Nicolae, Poiţelea Vasile şi o parte de către mine.

Banii găsiţi la percheziţie la Poiţelea Vasile, în sumă de 10.000 lei, erau proveniţi din vânzarea broşurilor cu conţinut interzis.” [Nu se va pierde nici o ocazie de a se scoate în evidenţă cât de ‘vinovaţi’ trebuiau a fi găsiţi cei judecaţi.]

Am fost la Măndiţă Nicolae, la mănăstirea Văratec, de câteva ori. Am văzut la acesta diferite persoane care veneau să se spovedească.

Ştiu că Măndiţă Nicolae ca drept canon dădea la aceste persoane să scrie la ” Vămi”.

Îl cunosc şi pe Lazăr Dumitru, arăt că şi acesta a venit la domiciliul nostru de mai multe ori şi a ridicat cărţi cu caracter mistico-religios” [să fie cu putinţă ca să se treacă o dată peste cuvintele: ‘cărţi religioase’, fără a li se adăuga aparent injuriosul ‘mistic’?], “pe care le-a vândut la diferite persoane. De altfel, acesta a venit ultima oară în luna iulie 1964, când a fost eliberat de la închisoare şi ne-a cerut din nou să-i dăm materiale interzise, pentru difuzare, însă nu am mai apucat să facem acest lucru deoarece am fost arestaţi.

Deşi cunoşteam că această activitate desfăşurată de către noi este interzisă de lege, totuşi noi am continuat-o din dispoziţia lui Măndiţă Nicolae.” [Nu mai insist asupra incorectitudinii expresiei: “din dispoziţia lui”.]

Consideram persoane de încredere pe aceia cărora le dădeam cărţi pentru vânzare, pentru că acestea erau persoane care nu ne puteau denunţa organelor de stat.

Nu trimiteam aceste materiale prin poştă, tot din cauza arătată de mine mai sus.

Nu cunosc dacă şi Apocalipsul” s-a multiplicat şi difuzat la alte persoane, ci aşa cum am arătat mai sus, numai ” Vămile văzduhului” au fost multiplicate.

Nu s-au dat să citească nici altor persoane lucrările care s-au multiplicat.

Arăt că, începând cu anul 1960 încoace, am legat şi cartonat o serie de broşuri” [afirmaţia are o mare importanţă pentru istoria grupului. Ea specifică naşterea unei legătorii a ucenicilor, dacă nu chiar a două], la domiciliile noastre din Bucureşti şi ştiu că Ionescu Jorj făcea aceeaşi operaţie. Materialele le procuram de pe piaţă. Legam şi cartonam aceste broşuri pentru a fi mai rezistente, deoarece ele erau date din persoană în persoană pentru a fi citite.”

Este impresionantă grija permanentă a Părintelui Nicodim faţă de învăţătura destinată neamului. Cum timpurile erau tot mai întunecoase, riscul ca o carte sau o broşură să circule prin tot mai multe mâini creştea. Simultan creştea şi riscul stricării respectivelor cărţi sau broşuri. Drept pentru care, Părintele, sfătuind să ia naştere acele legătorii, avea grijă să continue a circula învăţătura în rândurile poporului, fără ca manipularea publicaţiilor să ducă la degradarea lor.

Preţul cărţilor şi broşurilor ce erau difuzate se vindeau de către noi şi oamenii de încredere începând cu suma de 2 lei până la 25 lei, în raport cu volumul cărţii.” [Fraza e complet eronată!]

Difuzam aceste cărţi şi broşuri prin oameni de încredere, pentru că nu aveam autorizaţie. Iar pe de altă parte pentru că acestea aveau un conţinut interzis de lege.

Pe Popa Elena am adus-o în anul 1960 pentru a-l îngriji pe fratele meu Măgirescu Ioan, care era bolnav” [îşi pierdea vederea], “Popa Elena fiind nepoata mea.

Popa Elena nu avea servici, o foloseam numai pentru menajul gospodăriei noastre. După cât ştiu, cred că şi Popa Elena, împreună, cu Bălan Grigore, scoteau şi împachetau cărţile din depozit, pe care Poiţelea Vasile le dădea persoanelor de încredere ce veneau să le ridice.

Popa Elena ducea activitate numai atunci când era îndemnată de către noi.

Ştiu că Popa Elena a copiat şi ea din Vămile văzduhului” pe caietul ei.

Popa Elena făcea parte din grup .

În timpul anchetei mi-am dat seama că am dus această activitate interzisă de lege deoarece la ancheta organele de anchetă mi-au pus la dispoziţie unele materiale în care unele capitole erau duşmănoase regimului din ţara noastră. Această convingere mi-am format-o la organele de anchetă mai precisă, deoarece aceste cărţi au fost citite de către mine pe anumite capitole şi nu în totalitatea lor.”

Iată una dintre ‘perlele’ cugetării securiste. Atât de sinuoase fraze sunt puse în gura inculpatului că nimeni nu mai poate înţelege nimic. Dar cine să fi voit să se înţeleagă ceva? Esenţial era să fie limpezi acuzaţiile!

Bălan Grigore primea dispoziţie să ducă activitate de colportaj de la Poiţelea Vasile.”

Pe nimeni nu plictisesc aceste ‘dispoziţii’ ce nu mai iau sfârşit? Cum să plictisească ele Curtea care – cea dintâi – s-ar cuveni să aibă o reacţiune sănătoasă, refuzând a mai continua bâlciul, cum să se plictisească ea, dacă se îngraşă văzând cu ochii din atari monstruozităţi fără nici un temei real.

Acesta primea aceste sarcini din partea lui Poiţelea şi le executa pentru că în grupul nostru exista o oarecare disciplină.” [Nu lipseşte decât să se scornească vreun salut paramilitar de tip fascist şi o organizare ca la nazişti!]

Arăt şi precizez că la prăvălia din Piaţa Naţiunii, unde vindeam obiecte de cult, cruciuliţe, candele, iconiţe, nu am avut şi cărţi mistico-religioase expuse, şi am vândut şi la acest magazin, aduse din depozite în valize, pe ascuns.

Menţin declaraţia luată la anchetă.

Preşedinte,
Lt. Col. justiţie
(ss indescifrabil)

INCULPAT
C. Măgirescu
Secretar
(ss indescifrabil)

Recunosc că în anul 1960 cumpăram de la numitul Gheorghe Alexandrescu, de la Bariera Vergului, din Bucureşti, candele mari şi mici, respectiv cu 15 şi cu 10 lei, pe care le vindeam la diferite persoane cu 20 şi cu 15 lei.”

Acest Gheorghe Alexandrescu şi alţii ce apar pe măsură ce citim procesele verbale de anchetă sau cele de la proces se cuvin căutaţi, în aceeaşi epocă, în alte dosare penale personale şi privind alte culpe decât cele ce-i trag la fund pe ucenicii Părintelui Nicodim. Îndeobşte, dacă ieşirea ta la iveală, ca ins ‘periculos’, nu provoca o pedeapsă urgentă în dosarul unde aceasta era evidenţiată, se crea un alt dosar prin care vina să-ţi fie condamnată.

Acest lucru s-a făcut de mine şi de Bălan Grigore.

Preşedinte
Li. Col justiţie (ss indescifrabil)

INCULPAT C. Măgirescu
Secretar (ss indescifrabil)”

 

9. Un paznic de suflet

Nădăjduiesc ca toate informaţiile, ce se aglomerează tot mai mult pe măsură ce parcurgem filele acestui dosar al procesului, să se lămurească încă niţel după trecerea în revistă şi a procesului-verbal ce urmează.

R.P.R.
TRIBUNALUL MILITAR
Bucureşti
Dosar nr 310/l964

PROCES-VERBAL
Şedinţa publică din ziua de 15 decembrie 1964

INTEROGATOR DE INCULPAT

Numele de familie Bălan, prenumele Grigore. Data naşterii: anul 1930, luna februarie, ziua 17; locul naşterii: comuna (oraşul) Călugăreni, raionul Mizil; regiunea Ploieşti; numele părinţilor: tatăl Dumitru,mama Maria; domiciliul: comuna (oraşul) Bucureşti, str. Bd. Republicii nr 21, et., apartamentul..; raionul 1 Mai, regiunea Bucureşti; cetăţenia română; ocupaţia în prezent şi locul de muncă paznic; în trecut. Buletinul de identitate nr.. eliberat de.

Starea civilă (necăsătorit)

Averea personală., averea soţiei -

Situaţia militară (satisfăcut, nesatisfăcut). ctg.. unitatea. C.M. de care aparţine în prezent.

Condamnat în trecut (instanţa, data, pedeapsa, faptul) nu

Pregătirea şcolară 4 clase primare. Ocupaţia şi averea părinţilor în prezent colectivişti, în trecut agricultori.

După ce Preşedintele i-a pus în vedere infracţiunea pentru care este trimis în judecată, dovezile faptelor şi i-a cerut să spună ceea ce este util apărării sale, inculpatul a dat răspunsurile reproduse în rezumat de către secretar după cum urmează:

Recunosc că în anul 1954 am intrat şi eu în grupul compus din POIŢELEA VASILE şi MĂGIRESCU Costache şi ceilalţi, ocupându-mă cu difuzarea de materiale, respectiv broşuri şi cărţi interzise, alături de ei şi de celelalte persoane de încredere.

Odată cu difuzarea cărţilor, m-am mai ocupat, împreună cu PALADE GHEORGHE, şi la [corect: “de”] legarea volumelor Vămile văzduhului” şi albumul cu Vămile”, care apoi acestea au fost difuzate de grupul nostru, la indicaţiile lui MĂNDIŢĂ NICOLAE, altor persoane.

Examinarea vocabularului folosit în dictarea sa de către Preşedinte ne conduce la constatarea că acesta avea o opinie gata formată asupra vinovăţiei celor judecaţi de el. Remarcăm că este categoric în a desemna mănunchiul de ucenici drept ‘un grup’ ce acţiona sub ‘indicaţiile’ altui inculpat. Va să zică, îi socoteşte pe ucenici ‘organizaţi’ şi având un şef.

Aceasta îmi aminteşte că am stat în Jilava, în 1957, cu un evreu. Discutând cu acesta asupra felului în care decursese ancheta sa şi asupra motivelor ce-i determinaseră arestarea, am aflat că, la servici, lucra într-o încăpere micuţă, unde nu mai încăpea decât un singur coleg, – este vorba despre ginerele unui jurist academician (urma să-l întâlnesc şi să-l preţuiesc pe deplin şi pe acest coleg de lot al său în lagărul Salcia, din Balta Brăilei) – şi o dactilografă. Cei doi, de cum soseau la muncă, îşi şi împărtăşeau noutăţile şi conversau pe marginea ştirilor difuzate în seara precedentă la postul de radio “Europa Liberă” (dealtfel nu se singularizau prin asta: preocuparea lor o aveau toţi românii. Azi aşa, mâine aşa, dactilografa delectându-se cu practicarea denunţurilor, se adunară suficiente probe pentru a-i aresta pe ambii colegi. Rezultatul? Un evreu şi cu ginerele creştin al unui jurist apreciat de comunişti până la a fi cotat vrednic de Academia Română au fost condamnaţi pentru că. întemeiaseră ‘o organizaţie de tip fascist’! Aşa că nu trebuie să ne mire faptul că aici se menţionează grupul şi dispoziţiile date lui.

Arăt că, în timp ce funcţionam ca paznic la I.R.C.R. 16 Februarie Bucureşti, am luat cărţi, pentru a fi citite, de la POIŢELEA VASILE, care au fost apoi difuzate şi altor persoane ca: DUMITRU ION, paznic, MARCU ION, şef de depozit, ambii de la I. R. C. R. 16 Februarie.

Lui ALEXANDRESCU ELENA, sorei mele Bălan ELENA şi fratelui meu Bălan VASILE, precum şi lui ALBULESCU TEODOSIA şi unui cunoscut, COSTICĂ ŞAPCALIU, din comuna Călugăreni, raionul Mizil, le-am dat cărţi”.

Cititorul se întreabă dacă nu cumva atari lectori devotaţi cărţilor de învăţătură au alcătuit o anumită generaţie, de atunci dispărută dintre noi. Pentru că, într-adevăr, românul contemporan cu ceea ce se numeşte ‘tranziţie’ pare complet zăpăcit de ridicarea tumultoasă a crimei la suprafaţa apelor, a înşelării, a jafului, mai ales a indiferentismului faţă de soarta aproapelui şi de existenţa lui. Greu îi este oricui să perceapă printre chipurile întrevăzute pe stradă, ori pe micul ecran, nobleţea figurii de iubitor al literaturii, exceptându-se aceea de senzaţie sau pornografică. Din care constatare, o amărăciune generalizată se cerne peste viziunea noastră asupra viitorului.

Totuşi, cred că dările de seamă pe care le fac în prefeţele cărţilor mele din seria: “Povestiri din viaţa Părintelui Nicodim” aduc suficiente dovezi asupra părţii bune a omenirii ce ne înconjoară şi stimulări la o înnoire a viziunii asupra viitorului, abia pomenită în aspectul ei sumbru.

Aici este locul potrivit pentru a cita din două scrisori ce am primit, anumite gânduri ce socotesc că reprezintă o încurajare pentru oricine e preocupat de portretul psihologic al neamului nostru azi şi mâine.

O femeie din Oneşti a fost dăruită cu unul dintre exemplarele din “Calea Cărţii”, volumul meu distribuit drept pomană de ucenicii Părintelui Nicodim, cu prilejul Pomenirii sale, în vara anului 2001. Parcurgerea scrierii a îndemnat-o să facă efortul de a mă găsi şi a-mi încredinţa: ” Dorinţa mea este de a citi cât se poate de mult, să aflu ce este bun şi pentru suflet. (.) Mi s-a dat o carte care mi-a deschis ochii. Sunt mamă a trei copii “, pe care doreşte ” a-i vedea la locul lor”.

Maricica Bobenche nu se opreşte aici. Ceva mai târziu, mi se adresează iarăşi: ” Citesc în continuare cărţi pentru suflet şi încerc să dau şi celor din jurul meu; până în prezent suntem 7 (şapte) persoane care citim. Beneficiez de ceva cărţi şi le dau spre citire. S-au mirat cum de am avut curajul să vă scriu şi să vă cer cărţi.”

Atâta timp cât în România astfel de femei îşi cresc copiii după chipul şi asemănarea lor, ţara noastră nu este pierdută. Atâta timp cât concetăţenii noştri îşi amintesc că au suflet, mai avem nădejde. Atâta timp cât fratele nostru mai caută cărţi de suflet să le adâncească, să avem încredere în anii ce vin.

Cărţile difuzate de către mine” [continuă declaraţia ce am-întrerupt-o] “celor de mai sus se intitulau Oglinda duhovnicească”, Mântuirea păcătoşilor”, Cele patru drumuri în creştinism”, Mica prăvilioară”, iar consăteanului meu COSTICĂ i-am dat cca. 10-15 broşuri din ” Oglinda duhovnicească”.

Câţi dintre paznicii României au obiceiul de a-şi umple cu lectura timpul lungilor nopţi de iarnă petrecute de veghe în câte o gheretă? Ba, plăcându-le conţinutul cărţii răsfoite, să ia hotărârea de a o împrumuta şi unor apropiaţi sau cunoscuţi, să folosească şi aceştia înţelepciunea cuprinsă între coperţile ei. Acesta este Grigore Bălan, absolventul a patru clase primare. Fac ultima menţiune în atenţionarea extrem de numeroşilor licenţiaţi, mai ales absolvenţilor de facultăţi tehnice, care nu pun mâna pe o carte tot restul vieţii, după părăsirea cursurilor superioare. Le cer să pună existenţele lor serbede, neluminate de bucuria lecturilor şi a învăţării de unul singur în paralel cu zilele şi nopţile bogate ale singurului dintre ucenicii pomeniţi până acum rămas în viaţă şi după Revoluţia din ’89.

Cărţile pe care le-am difuzat eu au fost luate cu permisiunea lui POIŢELEA VASILE, din depozitele din str. Sf. Petru Tei nr. 37 şi din str. Republicii nr 21. Mai cunoşteam că grupul nostru mai avea un depozit la locuinţa lui DRĂGAN ION şi că mai avea în com. Buneşti, raionul Curtea de Argeş, unde nu am fost niciodată.

Arăt că, pentru difuzarea cărţilor mistico-religioase” [am aşteptat suficient pentru reapariţia denigrării, privitoare la cărţi ‘mistico-religioase’, şi mă miram că întârzia judecătorul să recurgă la aceasta injurie cu care m-am obişnuit], am fost şi în alte localităţi din ţară, cum ar fi Mănăstirea din Reg. Suceava, împreună cu MĂGIRESCU COSTACHE; aceste cărţi şi obiecte de cult erau vândute de către noi cu ocazia hramurilor ce se făceau la aceste mănăstiri.

Mai ştiu că au mai fost ridicate cărţi şi difuzate de numiţii: IONESCU JORJ, IONESCU ELENA, IONESCU ANA, MAXIM CONSTANTIN şi de asemenea DUMITRAŞCU AGLAIA, care a mers în ultimii ani să difuzeze cărţi la Galaţi, Brăila şi Iaşi.

Eu am practicat această difuzare de cărţi religioase în perioada 1954-1958. Ştiam că în 1948 s-a ridicat autorizaţia grupului nostru pentru a vinde lucruri de cult într-o prăvălioară din Piaţa Unirii.

L-am cunoscut şi pe PLUGARU DUMITRU care stătea la domiciliul lui MĂGIRESCU ION, pe care îl îngrijea, că acesta era bolnav. L-am văzut pe acesta când scria şi el din Vămile văzduhului”.

În conţinutul acestor cărţi se afirma că nu trebuie ca oamenii să poarte lux, să nu se meargă la petreceri, filme, teatre, considerându-se acestea că sunt rele.”

Vorbitorul ştia prea bine nu numai că nu era unicul conţinut al cărţilor în cauză, dar mai era pe deasupra şi unul mărginaş, adevărata preocupare a scrierilor fiind căile mântuirii şi lupta credincioşilor pentru dobândirea ei. Însă judecătorul conduce redactarea procesului-verbal de interogatoriu după cum îi convine lui pentru a reieşi cu limpezime învinuirea incriminatului.

Aceste exemple le dădeam şi eu persoanelor care” [de fapt: ‘cărora’!] “le dădeam să citească cărţi” [cacofonia aparţine celui care dicta acest text!]

Contravaloarea cărţilor difuzate diferitelor persoane era strânsă de către POIŢELEA VASILE şi MĂGIRESCU COSTACHE.

Arăt că POIŢELEA VASILE ţinea unele adunări, zise cuvânt”, citea unele texte din Testament şi apoi le spunea” [participanţilor, probabil] “unele istorioare care se refereau că femeile [formulare imposibilă în limba română atât de frecvent masacrată în atari procese-verbale]” să poarte rochii lungi, şi acoperite la cap [ce legătură gramaticală să fie între: “să poarte”. şi: “acoperite pe cap”?!], bărbaţii să poarte barbă la fel ca şi călugării şi altele, adunări care se ţineau la perioade de timp, respectiv o dată sau de două ori pe lună, la care participau CIOATĂ POLINA, CHIRIAC ELENA şi alte persoane care veneau din provincie.

Menţionez că, din anul 1963 până la data arestării, aceste adunări, zise ” cuvânt”, s-au ţinut mai rar.

Am scris şi eu pe caiete, de mână, din cartea Vămile văzduhului”, în mai multe caiete, pe care apoi le-am dat şi altor persoane care să le citească.”

Autorul paginilor de faţă depune mărturie că Grigore Bălan are o caligrafie limpede. Mai mult, el citeşte manuscrisele celui dintâi cu plăcere şi nu rareori ideile sugerate de el devin obiectul meditaţiei autorului. “Ştiu că LAZĂR DUMITRU a primit de la POIŢELEA VASILE şi MĂGIRESCU COSTACHE mai multe cărţi religioase în scopul de a le difuza şi vinde; acestea în perioada anului 1963.

BUCURESCU STELIANA venea la domiciliul nostru pentru a face mâncare şi alte treburi gospodăreşti, acestea le făcea pentru că era şi ea credincioasă.

Am difuzat broşuri şi în anul 1951 consăteanului meu COSTlCĂ ŞAPCALIU.

Ultima dată am difuzat şi vândut cărţi la Mitropolia Iaşi şi la Biserica Sf. Treime, în Bucureşti, în anul 1959.

POPA ELENA se ocupa cu diferite treburi gospodăreşti, transcria şi ea din Vămile văzduhului”, diferite capitole, şi participa şi la împachetarea cărţilor ce erau difuzate altor persoane. Acest lucru din urmă l-a făcut o dată sau de două ori.

POPA ELENA se spovedea şi ea la preotul MĂNDIŢĂ NICOLAE, când acesta venea la Bucureşti; câteodată se ducea şi la mănăstirea Văratecul. Şi acesta îi dădea ca drept ” canon” să transcrie diferite capitole din” Vămile văzduhului”. Aceasta bănuiesc că aşa proceda Părintele MĂNDIŢĂ NICOLAE.” [O altă exprimare a Preşedintelui ce nu respectă niciuna dintre regulile gramaticale ale limbii noastre.]

Îmi menţin declaraţia luată la anchetă.

PREŞEDINTE INCULPAT SECRETAR

Lt. Col de justiţie G. Bălan (ss indescifrabil)

Cam până în anul 1960 inculpatul MĂGIRESCU COSTACHE ştiu că” [dacă poziţia cuvintelor: “inculpatul MĂGIRESCU COSTACHE” ar fi fost aici şi nu în locul ocupat în prezent, se respecta înţelesul propoziţiei şi era evitată şi cacofonia din text!] “cumpăra candele mici şi mai mari de la un cetăţean pe care nu-l cunosc, din Bariera Vergului; cele mici le cumpăra cu 10 lei, iar cele mari cu 15 lei, Apoi aceste obiecte de cult erau vândute de către alte persoane, cele mici cu preţul de 15 lei, iar cele mari cu preţul de 20 lei.

PREŞEDINTE INCULPAT SECRETAR

Lt. Col de justiţie G. Bălan (ss indescifrabil)

(ss indescifrabil) G. Bălan (ss indescifrabil)”

Cu aceasta ne vom opri o bucată de timp din examinarea audierilor efectuate de tribunal, străduindu-ne să descoperim care a fost firul faptelor în dezvoltarea lor firească.