– Capcana

PARTEA A ŞASEA
CAPCANA

Nu ştiu în ce măsură s-a gândit vreodată cititorul meu că ordinea gesturilor sale, a atitudinilor, pe scurt, distribuirea în timp a comportamentului are o logică greu de încălcat. Firescul acestei înşiruiri ascultă de relaţia cauză-efect şi de alte relaţii logice; criteriul cronologic presupune să se ţină seama de ur- genţa actelor, de necesitatea şi de eficacitatea lor, ca şi de starea psihologică a persoanei care acţionează.

Astfel de cugetări îţi vin în minte încercând să răspunzi la întrebarea: de ce comportamentul din următorul citat pare atât de natural ordonat?

“După revărsatul zorilor, între patru şi cinci, îşi scoase pantofii (ca să nu facă zgomot şi să-l trezească pe Charley), aţâţă focul făcând economie de cărbuni, puse apă la fiert şi aşeză masa pentru gustarea de dimineaţă. Apoi, urcă scara, cu lampa în mână, coborî din nou, umblă tiptil de colo-colo şi făcu o bocceluţă. La urmă, din buzunar, de pe prichiciul sobei şi de sub un lighean răsturnat aflat pe poliţa cea mai de sus, înjghebă o sumă oarecare de bani, pe care se apucă sârguincioasă să-i numere în linişte, punând de-o parte o grămăjoară. Incă mai scotea când tresări, auzind glasul fratelui ei” (PRIETENUL…, I, p. 120).

In schimb, adresându-ne unei macrostructuri: comportamentul tuturor personajelor din romanul CASA UMBRELOR, ne dăm seama că el este subordonat mecanismului metonimic al gândirii. Viaţa personajelor se desfăşoară sub semnul procesului Jarndyee. Procesul unui testament. Misterul disputelor juridice purtate în jurul acestuia nu e divulgat la începutul cărţii, nici elucidat în finalul ei. O afacere monstruoasă ocupând existenţa unor preşedinţi de tribunal succesivi, a numeroşi jurişti succesivi, a varii avocaţi succesivi şi a mai multor generaţii de urmaşi, posibili legatari. Acest proces l-a costat viaţa pe Jarndyee Intâiul, pătruns în jurisprudenţa veacurilor viitoare prin monumentul acestui proces tocmai; s-a sinucis, exasperat de labirintul inextricabil al legilor. Averea ultimilor implicaţi va fi înghiţită de afacerea judiciară, deoarece procesul se încheie cu acoperirea cheltuielilor de judecată prin pierderea obiectului obsedant al moştenirii. Richard Carstone, ultimul vlăstar al părţii reclamante, cunoscut justiţiei, iniţial în calitate de minor, crescut sub poalele ei, va fi total absorbit de Maşinărie – cum i-ar zice Jan Kott -, depersonalizat, nemaiizbutind nici măcar să ia o hotărâre asupra unei posibile profesiuni, fiindcă se comportă metonimic: procesul, în legătură logică cu existenţa lui îi astupă întreg orizontul, şi-i înlătură orice altă nădejde. De aici, se deduce lesne disturbarea ordinii logice a comportamentului său. Alege o profesiune; renunţă la ea: tot e inutilă – numai procesul contează. Alege alta; în loc să se ocupe de ea, vizitează tribunalul. Indrăgostit, în loc să-şi facă fericită tânăra soţie şi să-i ofere o viaţă potrivită nevoilor ei, îi ia banii şi-i zvârle în calea justiţiei. Mai multe personaje de rangul doi, purtând crucea unor procese similare, ajung să se mute cu locuinţa lângă tribunal, să trăiască din coji de pâine primite de pomană şi să-şi petreacă întreaga zi în umbra fustei justiţiei cea împietrită, pe băncile sălilor de audienţă, până la nebunie şi moarte.

Continuând să discutăm, autor şi cititori, în acest spirit, se cuvine să precizez că scopul analizei presupune şi o definire: O TOPICă A COMPORTAMENTULUI este acea disciplină posibilă ce îşi asumă cercetarea ordinii în care se desfăşoară comportamenele umane şi motivarea ei. (Nu dau aceste definiţii de dragul complicării lucrurilor, ci pentru a şti în fiece moment unde ne aflăm cu investigaţia, ce aspect al operei dickensiene urmărim).

Dacă deseori atitudinea stilistică personală impune mutaţii de natură topic comportamentale, de tot atâtea ori acestea sunt rezultatul unor impulsuri exterioare, aşa cum s-a întâmplat cu muncitorul Stephen, în romanul TIMPURI GRELE. Refuzând să intre în sindicat, pentru că nu avea încredere în trimisul de la centru, un demagog care nu cunoştea realităţile din Coketown, el se izolează de colegii din fabrică. Pe deasupra, patronul său, Bounderby, îl dă afară din slujbă. Soţia acestuia îi face o vizită muncitorului nenorocit, să-l ajute. Tom, fratele ei, însoţind-o, se adresează, în taină, bărbatului: “Ascultă! Nu-s sigur că am să-ţi pot face binele pe care vreau să ţi-l fac (…). Ai să-l recunoşti pe omul nostru de servici? – Fireşte, răspunse Stephen. – Foarte bine, zise Tom. Cu începere de mâine şi până pleci [muncitorul voia să pără- sească oraşul], seara, după terminarea lucrului, plimbă-te prin faţa băncii timp cam de vreo oră, înţelegi? Dacă el te va vedea învârtindu-te pe acolo, să nu-i dai impresia că urmăreşti ceva, fiindcă n-am să-l pun să-ţi vorbească decât dacă văd că pot să-ţi fac serviciul pe care vreau să ţi-l fac. Numai în cazul acesta va avea un bilet sau îţi va comunica ceva din partea mea, altfel nu. (…) În drum spre casă voi spune surorii mele ce am plănuit şi sunt sigur că mă va aproba”  (p. 166).

Ceea ce a plănuit (şi, bineînţeles, n-a mărturisit nimănui) a fost să jefuiască banca ce aparţinea cumnatului său, pentru a-şi plăti datoriile. Stephen, în planul lui, constituia momeala, individul asupra căruia urma să cadă suspiciunea, tocmai datorită topicii sale comportamentale ilogice (înainte de părăsirea oraşului, după ce a rămas fără slujbă, dădea târcoale băncii patronului său, bancă, finalmente, prădată). Tot aşteptând, “Stephen începu chiar să aibă neplăcuta impresie că a devenit o persoană suspectă” (p. 168). După descoperirea furtului va fi acuzat, este de la sine înţeles, în baza comportamentului ce i-a fost sugerat, un comportament-capcană.

Desigur că oricare dintre structurile comportamentale stilistice antropologice întâlnite în opera lui Charles Dickens suscită întrebări privind ordinea logică a micro- şi macrostructurilor, cu osebire privind disturbarea ei. Astfel de disturbări apar la tot pasul în firul existenţei personajelor (şi a omului), pentru ca acesta să fie reluat apoi de unde s-a întrerupt mersul lui regulat. Iată o pildă de astfel de întrerupere, provocată de un comportament epanaleptic, şi el izvorând dintr-o necesitate de emfatizare. Pe Peppy, un băieţaş neastâmpărat, “fiindcă nu mai avea chef să se joace sub pian, l-am pus pe-un scaun ca să se uite afară, pe fereastră, iar domnişoara Jellyby, ţinându-l de-un picior, şi-a reluat detăinuirile (…). Am fost întrerupte de Peepy, cel al cărui picior începuse să-l doară atât de tare, fiindcă soră-sa, fără să-şi dea seama, ori de câte ori avea ceva de subliniat categoric în focul povestirii, îl trăgea ca pe-o frânghie de clopot, încât de durere copilul îşi manifesta suferinţele cu o tânguire descurajată” (CASA…, I, p. 228-229). Datorită fenomenului contaminării se ajunge la o întrerupere similară, motivată de inserţia comportamentului mimetic, în cazul ce urmează: “De obicei, într-o scenă de mare tensiune, spectatorii imită în chip inconştient expresiile oglindite pe chipul actorului principal, spre care se îndreaptă toate privirile. In timp ce depunea mărturia, fruntea fetei era încordată de îngrijorare şi concentrare, iar în răstimpurile cât se oprea din vorbă pentru ca judecătorul să poată nota, urmărea efectul spuselor ei asupra celor doi avocaţi ai apărării şi al acuzării. Chipurile privitorilor aflaţi în toate ungherele sălii răsfângeau aceeaşi expresie, până-ntratât încât cea mai mare parte a frunţilor celor de faţă puteau fi luate drept oglinzi care o reflectau pe martoră”  (POVESTE…, p. 86). Repet, în chip mecanic (datorită contaminării comportamentale ) procesul comportamental al atenţiei treze este deviat într-unul mimetic, care face auditoriul să preia, fizic, cele trăite de vorbitoare.

Această ultimă sondare efectuată în lumea personajelor lui Charles Dickens, analiza topică a comportamentului acestora, ce ar putea fi dezvoltată până la ultimul şi cel mai neînsemnat erou din respectivele romane, ne îngăduie să aducem o nouă mărturie asupra imensei capacităţi a prozatorului victorian de a observa şi transpune în literatură comportamentul uman, în ceea ce are acesta mai original şi mai universal, mai puternic şi mai slab, mai logic şi mai nelogic, mai etern şi mai efemer, anume să aducem mărturia că Charles Dickens, după ce determină caracterul şi temperamentul unui personaj, calitatea judecăţii şi a afectelor sale şi îl porneşte pe drumul său specific, în trama operei, îl ştie opri, îi ştie întrerupe acest drum specific, ori devia, tocmai în temeiul datelor incluse în prognoza lui psihologică. Charles Dickens face aceasta fără teamă, în baza unei cunoaşteri desăvârşite a omului, care om neexistând decât în societate, îşi trăieşte viaţa numai în raport de forţele din jurul său şi de influenţa acestora asupra traiectoriei sale existenţiale.