CALVARUL (Pe valurile vietii)

de Vadim Pirogan si Valentin Serbacov

“Crima se începe nu cu trupele cu fum ale crematoriilor
şi nici cu vapoarele spre Magadan, pline cu deţinuţi.
Crima se începe cu indiferenţa cetăţenilor”.

Dorm eroii somn uşor,
înşirând ca la paradă,
frunţi culcate lângă zbor,
braţe care-au fost să cadă.
Ard luceferi în caştani
peste cruci, peste morminte,
anii lor, frumoşii ani,
râd în hârci şi oseminte.

Cimitir –  Andrei Ciurunga

Victoria comunismului în multe ţări era întotdeauna corelată cu distrugerea în masă a populaţiei. Comuniştii doreau să schimbe întreaga societate. Întâi au distrus elitele conducătoare…
Apoi regimul comunist, ca şi regimul nazist, şi de altfel ca orice regim totalitar, – a mers până la a schimba structura societăţii prin distrugerea masivă a unor straturi ale populaţiei… Ei distrugeau categorii sociale, nu indivizi. Distrugeau pe cei mai buni ţărani, pe cei mai buni muncitori, pe cei mai buni intelectuali, elita oricărei clase, care ar fi putut avea un grad mai mare de independenţă. De la început, scopul principal a fost acela de a distruge orice formă de rezistenţă a societăţii …
V.Bukovski la Sighet, 2002 

Nu se poate admite ca grozăviile trecutului să fie date uitării. Ceea ce s-a petrecut este o prevenire. Trebuie să ne amintim tot timpul de trecut. El a existat, s-a dovedit posibil şi această posibilitate rămâne. Pericolul constă în refuzul de a şti, în tendinţa de a uita şi în a nu crede că toate acestea s-au petrecut în realitate.

Karl Jaspers
Încotro pe noapte şi pe ger
şi  desculţ  pe câmpuri de zăpadă,
când târâş, când prăvălit grămadă,
dus de baionetele de fier?

Mâna rece, înlemnind pe lemn,
Trage târnăcopul greu spre glie.
Vântul care arde pe câmpie
ne-a cuprins pe toţi ca la un semn.

Dar aşa-i sau poate nu-mi dau seama?
Azi îmi pare frigul mai domol.
Sub cămaşă duc, pe sânul gol,
cea dintâi scrisoare de la mama.

Cea dintâi – Andrei Ciurunga

Cuvânt înainte

În Republica Moldova sunt foarte puţine documente – cărţi despre tragedia poporului nostru în timpul ocupaţiei sovietice, care a adus numai nenorociri şi suferinţe, cu deportări, închisori, lagăre; cu  împuşcarea ai oamenilor care au luptat pentru adevăr şi dreptate. Anii trec, vin alte generaţii noi, care nu ştiu adevărul despre acele evenimente, despre crimele sovietice săvârşite pe pământul nostru: Basarabia.

Ne-au furat pământul strămoşesc, ne-au distrus credinţa, sufletul, cinstea, conştiinţa naţională. Am rămas fără Marea Neagră, fără Dunăre, fără Carpaţi, şi acum doresc să ne distrugă ca neam, alungându-ne de pe acest pământ de milenii al nostru. Ei găsesc în rândurile noastre trădători, mancurţi, profitori care pentru un loc călduţ, pentru un blid de linte îşi vând sovestea, neamul şi baştină. Datoria noastră este să dezvăluim şi să propovăduim adevărul istoric, adevărul ştiinţific, să luptăm împotriva minciunii şi perfidiei duşmanilor neamului nostru.

Această carte este o fărâmă din acel adevăr straşnic despre un regim hain, barbar şi sângeros, care a exterminat sute de mii de vieţi omeneşti în Basarabia, care n-au avut altă vină decât că şi-au iubit patria, pământul strămoşesc, au dorit să-şi crească copii în pace şi dreptate.

Autorii

Anii mei tinerei i-a strigat cineva,
tocmai când îi hrăneam cu seminţe de stea
şi era cât pe ce să pun mâna pe ei,
cineva i-a strigat şi s-au dus anii mei.
Anii – Ion Hadârcă

Valentin Şerban

Într-o frumoasă zi de vară, mă întorceam la Chişinău cu autobuzul, de la Bălţi, unde fusesem la judecata, care, în sfârşit, mi-a dat dreptate – mi-a întors casa părintească din mahalaua Pământeni, după 50 de ani de chinuri. Acolo am trăit 16 ani până la venirea barbarilor de la răsărit, care au întors lumea pe dos, nenorocind milioane de oameni nevinovaţi, oameni care doreau să trăiască în pace, în sânul familiei, să-şi crească copiii, să muncească şi să se bucure de viaţă.

Dar după o oră de mers, i-a plesnit autobuzului o roată, apoi şi a doua, fiind nevoiţi să ne oprim lângă o pădurice de copăcei tineri. Cît şoferul se porăia cu reparaţia, m-am aşezat pe un buştean la marginea păduricii, la umbră, lângă un omulean, bătrân ca şi mine, care făcea cu un baston de nuc nişte semne pe pământul nisipos. Era mic de statură, suplu, părea să fi fost un bun sportsman în tinereţe. Îmbrăcat într-un costum cafeniu deschis, era îngrijit, curăţel – se vedea că nu e chiar de la coarnele plugului. Avea o înfăţişare care te atrăgea, era pur şi simplu un bătrânel frumos, cum sunt mulţi pe acest pământ, dar pe care nu-i vezi în forfota acestei vieţi mereu în fugă.

– Frumoasă pădurice, zice el.
– Frumoasă, da nu ca cele din Siberia, am strecurat eu printre dinţi.
Bătrânul s-a uitat lung la mine, cu un zâmbet cercetător. Ochii lui  mă sfredeleau.
– Dumneata ai fost în Siberia? – m-a întrebat.
– Da… m-au dus ruşii în 1941, să mă înveţe minte…
– Şi dumneata spui ca, să ştie şi alţii, ce prăpăd a făcut rusul în Basarabia noastră românească?
– Dar dumneata de unde eşti? – l-am întrebat.
A urmat o tăcere lungă, parcă se gândea să răspundă sau nu.
– Şi pe unde ai fost în Siberia? – a răspuns el la întrebarea mea.
– Păi, am fost dus fără judecată în Taişetlag, (numit apoi Ozerlag), în regiunea Irkutsk. Acolo trebuia să-mi rămână oasele, dar m-a scăpat Dumnezeu…
– Dar eu … de trei ori am murit, de trei ori am înviat, s-au găsit oameni cu suflet care mi-au întins mâna…
A urmat iarăşi o tăcere lungă, de parcă se gândea să-mi povestească ceva sau mai bine să tacă. Apoi, cu glas răguşit, a mai adăugat:
– Am fost prin părţile celea, am trecut prin iadul sovietic.
Şi iarăşi a tăcut. Şoferul ne-a spus că va trebui să aşteptăm până o să-i aducă alte roţi de la Bălţi. Nu avem ce face. I-am povestit câte ceva bătrânului din viaţa mea… Povestea mea i-a insuflat încredere şi mă privea de acum cu alţi ochi.
Şi acolo, la umbra unui copăcel, am auzit o istorie care a întrecut-o pe a mea.
Vorbea lin, cîntărindu-şi parcă fiecare cuvânt, vorbindu-mi, într-o curată, şi frumoasă limbă românească.
– Mă cheamă Valentin Şerban. Baştina mea este satul Nemţeni, de pe malul stâng al Prutului – rîul care de atîtea zeci de ani desparte România noastră de năpăstuita Basarabie.
Străbunelul meu, Constantin Şerban, numit încă şi „moşierul Costache”, era un bătrân de statură mijlocie, spătos, purta mustăţi lungi, resfirate. Ţin minte că în fiecare dimineaţă îi plăcea să bea câte două ouă crude, pe care i le aducea bucătăreasa, „tiotea” Dunea.

Soţia lui, străbunica Anica sau Anişoara, cum o striga străbunelul Costache, era mai înaltă decât el, avea un piept mare, purta întotdeauna rochii sau fuste de mătase de culoare surie, culoarea şoarecilor.

Bunelul, moş Grigore era înalt, de un metru şi şaptezeci, bine bărbierit, cu briciul, pe care-l ascuţea de o curea lată de marinar. Purta cizme, vorbea puţin. Moldovean  din neamul Şerbenilor, învăţase carte rusească, deoarece „gubernia” basarabeană era în stăpînirea ţarului şi nu existau şcoli româneşti. Acest bunel a făcut serviciu militar la ruşi mai bine de 25 de ani, cum era pe timpul ţarilor.

Era din oameni înstăriţi, gospodari, cu multe rude şi cunoştinţe, avea mulţi cumetri, fini şi alte rubedenii. Unele rude trăiau chiar în oraşul Leova. Avea mulţi cunoscuţi în satele de-a lungul Prutului. Aşa cum avea carte rusească, a fost sfătuit, să se înroleze în armata ţaristă. Străbunelul meu Costache, sfătuit de comandantul pichetului de grăniceri din Nemţeni, care păzea graniţa pe sectorul Ungheni – Cahul, l-a dat pe Grigore în armata ţarului. Grigore a fost trimis la nişte cursuri militare, de unde a  ieşit vahmistru şi a fost încadrat ca ajutor al comandantului pichetului de grăniceri de la Nemţeni.

Comandantul avea o fiică, Maria, viitoarea mea bunică. Aceasta, din nefericire, în copilărie, şi-a spart un ochi cu acul, cosând o cămaşă de in. Părinţii ei nu mai aveau nici o speranţă s-o mărite cu cineva, căci cine ar fi luat o fată chioară de un ochi? Dar s-a întâmplat că l-au convins pe bunelul meu să se însoare cu ea, căci avea deja vârsta de 15 ani, iar Grigore era holtei la 43 de ani ai săi. Aşa era pe atunci obiceiul, că după o slujbă de 25 de ani, bărbaţii, întorşi acasă, se căsătoreau cu fete tinere.

Bunica Maria, îmbla cu şorţ colorat, era foarte vioaie, veselă, se deosebea de soţul ei. Singură mulgea cele vre-o trei vaci din gospodărie, singură turna laptele în ulcioare, apoi le cobora în beci. Îi plăcea să joace cărţi şi să citească romane, mai ales dintre cele de dragoste. Doar se căsătorise tinerică şi pe umerii ei căzuse lucru mult, căci gospodăria era mare.

În urma acestei căsătorii s-a născut mama mea, Eugenia, în anul 1897. În familia bunelului erau zece copii – şase fete şi patru băieţi. Unii au murit, dar eu îi ştiam pe unchii: Petru, Constantin,  Alexandru şi pe mătuşile Nina, Niusea şi Dusea.

          Unchiul Alexandru (Şura, aşa îl numeau toţi) a murit în revoluţia din 1917, era în armata albă a lui Denikin, care lupta împotriva bolşevicilor.

Unchiul Petru a fost căpitan de vapor şi plutea pe Dunăre de la Reni în Grecia. La una din întoarcerile din Grecia, grăbindu-se acasă unde îl aştepta iubita sa, a dat comandă mecanicului să mărească viteza. Cazanul vaporului a explodat, iar Petru a fost opărit, căci stătea pe punte, taman de asupra lui, şi a fost rănit straşnic. S-a chinuit cîteva zile cu hainele lipite de piele, cerând să fie mai bine omorât, decât să suporte aşa dureri. A murit săracul, Dumnezeu să-l ierte, că bun om era şi-l iubeau marinarii.

Unchiul Constantin, fiind bun meşter tâmplar şi iscusit sculptor în lemn, şi-a găsit de lucru la Bucureşti. Mama mea, Eugenia, a terminat la Chişinău o şcoală de doi ani. Clădirea acelei şcoli este şi azi pe strada Mateevici, colţ cu Hânceşti, o casă cu două etaje. După terminarea şcolii din Chişinău mama a învăţat la Petrograd la o şcoală de învăţători. În acele timpuri era la modă ca fetele să lucreze ca învăţătoare pentru luminarea tineretului sau ca surori de caritate. Mama s-a cerut să fie învăţătoare şi a fost trimisă în comuna Barta, lângă Ismail, aproape de comuna Hagi-Abdul; acolo în spitalul din sat, m-am născut, în 1918.

Tatăl meu, Nicolae Nicolau, era şi el învăţător. Dar după vre-o doi ani mama s-a despărţit de el, fiindcă lui îi plăceau fetele. Din clasele superioare şi în familie erau mari scandaluri. După ce l-a prins într-o grădină cu o fată, l-a gonit de la casă, căci pe vremea aceea adulterul era o mare ruşine. Mama s-a mutat cu lucrul din comuna Barta la Leova, unde era mai aproape de Nemţeni, de părinţi.

Mama mea, (Eugenia) era micuţă, purta pantofi nr.33, se îmbrăca cu gust, îi plăceau culorile roz şi bleu. Purta ciorapi numai negri. Îşi făcea părul cu nişte foarfece pe care le încălzea la „o spirtovkă”, un fel de primus mititel. Avea voce frumoasă şi cânta minunat. Într-o vreme a cântat la catedrala din Chişinău, dirijor fiind Lialicovschi. Când făceam şotii, mă punea în genunchi pe grăunţe. Străbunelul Costache a murit la 99 de ani, iar sărmanul bunel Grigore a murit de foame în 1947, când mureau oamenii cu sutele în sate. Mama atunci a scăpat cu viaţă, căci lucra învăţătoare la sovietici şi primea o raţie de merinde – îi spuneau ,,paiok”.
Era deja anul 1922. După unirea cu Ţara, din 1918, în Basarabia era nevoie de învăţători, care să ştie limba română, pe care basarabenii o numeau moldovenească. S-au organizat cursuri de limbă română, pentru că în timpul ocupaţiei ţariste ruşii au avut grijă ca să dispară limba natală a moldovenilor; toate documentele, erau în limba rusă, slujbele în biserici preoţii le făceau în ruseşte. Mitropolitul Pavel Lebedev, unul din cei mai mari şovini ruşi, interzicea slujba în biserici în limba română. Mai mult chiar – a confiscat toate cărţile româneşti din biserici şi mănăstiri, aruncîndu-le în foc. Regimul ţarist făcea totul ca să-i despartă pe românii basarabeni de ceilalţi români, din dreapta Prutului, ca şi cum ar fi fost de neamuri diferite.

Aceasta era politica ţarilor, care vroiau să ascundă răpirea în 1812, a Basarabiei şi să-i facă pe moldoveni ruşi. N-au reuşit însă barbarii de la răsărit să-i rusifice pe moldoveni, cu toate eforturile lor de asuprire, de interzicere a limbii naţionale, a adevăratei istorii. Aşa cum mama ştia bine limba română, căci acasă vorbeam româneşte, a fost trimisă la Galaţi la cursuri de calificare a învăţătorilor. A terminat cursurile cu nota bine şi s-a întors la Leova.

Mama şi-a găsit un bărbat de treabă şi eu am căpătat un tată adoptiv – Gheorghe Baldovici. Era un om înalt, drept, puternic, bărbat bine, cu favoriţi mari. Umbla în cizme înalte, negre, strânse bine pe picior, le dădea cu cremă neagră („Gladys”, se numea). Luceau ca soarele. Se descălţa cu ajutorul unui taburet. Stătea mult în faţa oglinzii, pieptănându-se şi admirându-se, că era bărbat frumos. Îi plăcea să joace cărţi pe bani, la clubul Partidului liberal. Pierdea uneori mii de lei, dar mai des câştiga, curăţându-i pe alţii. În 1947, la sovietici, în timpul foametei, au dat năvală hoţii în gospodăria noastră. Erau înarmaţi, au furat totul, au împuşcat-o pe bunica Maria, ceilalţi au scăpat.

Tatăl adoptiv murit la 83 de ani, după ce s-a întors cu mama din Siberia.

În curând s-a născut şi fratele meu vitreg – Vladimir. Pe noi, copiii, mama ne învăţa de la vârsta de 3-4 ani să citim şi să scriem. De la patru ani eu am umblat şi la grădiniţa de copii din Leova, unde educatoare era doamna Georgescu, venită   din regat, care ne-a învăţat foarte bine limba română. Mamei i s-a promis c-o să fiu primit la şcoala primară la vârsta de 6 ani şi nu de 7. Doamna Georgescu a fost şi ea de aceiaşi părere şi mi-a dăruit un penar cu creioane colorate „Hardtmut”, pentru că învăţăm bine şi citeam frumos poeziile.

Am fost trimis la şcoala primară de băieţi nr.1, nu la şcoala mamei, mixtă. Acolo era director un învăţător venit din regat, Anton Alistar, om bun, dar sever, care se mira de cunoştinţele mele la limba română în comparaţie cu ale altor copii, mai ales îi plăcea când reciteam poezii. Când veneau revizorii şcolari din Cahul sau Leova, începeau controlul cu şcoala lui Alistar.

Eram în banca întâia şi, la orice întrebare, fie de română, fie din aritmetică, eu ridicam întotdeauna mâna să răspund. Când citeam poeziile, revizorii mă mângâiau pe cap sau pe umăr, întrebândul pe director: „Bun băieţel, al cui este?” Eu îl stimam foarte mult pe dl Alistar, dar mă temeam de el, căci uneori ne dădea şi bătaie cu crenguţe subţiri de plop pentru orice ştrengărie. Îmi dădea de citit cărţi din biblioteca lui, de ale lui Ion Creangă, poveşti frumoase, spunându-mi: „Valentine, cel mai bun prieten al omului este cartea”.

De fapt şi acasă citeam foarte mult. Mama ne cumpăra regulat reviste colorate cu poveşti şi năzdrăvănii pentru copii. Cea mai frumoasă poveste pe care am citit-o pe acele vremuri şi pe care nu am uitat-o nici astăzi a fost „O călătorie în lumea basmelor”, scrisă de scriitoarea suedeză Selma Lagherlof, pe coperta căreia şedea călare pe gâtul unei lebede albe, cu aripile larg desfăcute, un copilandru care plutea în lumea basmelor. Apoi mai era o revistă pentru copii „Haplea”, numele unui flăcău hazliu şi năzdrăvan din care reţin şi azi câte ceva: cum:
,,Haplea a plecat la vânătoare
să vâneze zburătoare;
Vulturi, bufniţi, cucuvele,
fug speriate, vai de ele,
că le prinde şi le înghite
chiar şi vii, nejumulite”.
Ne abona mama şi la revista „Cei trei cercetaşi”, o descriere a aventurilor a trei băieţi curajoşi, în Africa, cu foarte multe momente captivante din pădurile virgine cu negrii mâncători de oameni albi. Mama avea acasă biblioteca ei, de fapt toţi învăţătorii aveau aşa ceva. Citeam chiar şi unele romane interzise pentru vârsta mea, îmi amintesc de „Roabă de bună voie”…
În biblioteca familiei noastre erau cărţi de literatură artistică, filozofie, de istorie, de drept, despre călătorii prin lumea întreagă. Pe mine mă interesau cele de călătorii şi despre dreptul roman; mai cu seamă când începusem să învăţăm dreptul, constituţia, legile, începând din clasa a III-a şi a IV-a de gimnaziu, cum ar fi azi clasele VII-VIII.

* *  *

Valentin Şerban se opri. Privirea bătrânului se îndreptă spre cerul senin de unde râdea către noi soarele. În pădurice se auzea un ciripit de păsări. A tăcut puţin şi a zis:
– Mi se pare că am luat-o razna. Să ne întoarcem unde trebuie.
– Am învăţat la şcoala primară nr.1 patru ani. Lecţiile începeau la ora 8 dimineaţa. Dar mai întîi ziceam ,,Tatăl nostru”. Apoi cântam cuvintele de o frumuseţe rară:
Mult e dulce şi frumoasă
limba ce-o vorbim,
altă limbă armonioasă
ca ea nu găsim…
Saltă inima-n plăcere,
când o ascultăm
şi pe buze – aduce miere,
când o cuvântăm;
românaşul o iubeşte ca sufletul său.
Vorbiţi, scrieţi româneşte,
pentru Dumnezeu!

După patru ani de şcoală primară  am intrat la gimnaziul mixt din Leova.
Pe atunci erau cluburi de cultură şi de adunări pentru tineret şi cei mai în vârstă. Tatăl meu adoptiv, Cheorghe Baldovici, frecventa un club. Într-o zi dl Alistar s-a apropiat de tatăl meu şi i-a spus:
– Dle Baldovici, aşi vrea să ştiţi că, băiatul d-tale Valentin, este foarte capabil, că cea mai bună lucrare la admitere este a lui.

Îmi aduc aminte: mă bălăceam în apa Prutului când m-au strigat colegii de clasă:
– Valentine, vino repede să mergem să dăm examenele de admitere. M-am dus într-un suflet. Pe bancă erau două caiete. Profesorul Alistar ne-a dictat câteva propoziţii şi o problemă de aritmetică. Am rezolvat totul, apoi ne-am dus acasă.
Aşa am intrat la gimnaziul mixt de la Leova.

Îmi plăceau scriitorii, poeţii greci şi romani, filozofii. Am citit aproape tot ce s-a scris despre Aristotel, Homer, Sofocle, Seneca, Freud, Schopenhauer, Stefan Zweig, nemaivorbind de literatura română, începând cu Ion Creangă, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Liviu Rebreanu, George Coşbuc, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu, Victor Eftimiu, Octavian Goga, Panait Istrati, Petre Belu, astea cât îmi mai aduc aminte. Dar câte reviste nu le-am frunzărit: Realitatea, România ilustrată, România pitorească!… 

Pe vremea mea tineretul citea foarte mult, deoarece alte mijloace de informare – ca radioul, televizorul, computerul – nu erau. Începând cu şcoala primară şi mai cu seamă cu liceul, profesorii recomandau elevilor ce cărţi trebuie citite sau despre care trebuia să povesteşti în clasă, să scrii compuneri. Am avut norocul să-l am ca profesor de istorie pe Teodor Golescu, un regăţean, care era şi dirigintele clasei noastre. El ne ducea în zilele de sărbători, în special la cele de Paşti, peste Prut în pădurile Bumbătei, Vetrişoarei, peste drum de Leova, unde jucam fotbal. Înnoptam la ciobanii bogătaşului Adam Mitache, care avea 5000 de oi, ascultam noaptea doinele cântate de ciobani la fluier. Ne hrăneau cu jintiţă, cu urdă şi cu caşcaval proaspăt, mâncam dintr-o mămăligă mare cât o roată de căruţă.
Când ieşeam în vacanţă, ni se spunea ce cărţi trebuie să citim ca să scriem compunerea: „Cum am petrecut vacanţa?”. Eu eram slab la matematică, nu-mi plăcea, dar la română eram puternic, scriam foarte bine compunerile şi, în general, îmi plăcea mult limba română.

În 1933 a avut loc un concurs la Bucureşti pentru elevii liceelor din toate provinciile ţării. Subiectul compunerii era: „Cum ai petrecut vacanţa, impresii” şi ce cărţi ai citit din cele recomandate de profesori. Eu am scris o compunere pe 12 pagini, pentru care am fost premiat (cu o excursie la Predeal şi Constanţa).

Eu, care nu fusesem nicăieri în afară de Nemţeni şi Leova, am fost puternic impresionat de toate ce-am văzut în acea călătorie. Marea Neagră, cu apele ei fără de sfârşit, cu valurile ei puternice şi înalte care m-au speriat la început, apoi m-am deprins, iar acele impresii mi s-au pecetluit pe toată viaţa. Visam să mă fac marinar, să cutreier alte ţări – nevăzute, necunoscute.

După terminarea cu succes a gimnaziului, am intrat la Şcoala superioară de Comerţ din Leova, unde am îndrăgit limba italiană.

Cu toate că trăiam în Basarabia, eu nu ştiam ruseşte; acasă se vorbea numai româneşte.
La vârsta de 14-15 ani umblând la păscut caii, împreună cu prietenii de la şcoala primară, ne duceam uneori la furat, prin grădinile vecinilor şi ale altor oameni din sat – luam harbuji, zămoşi, acoperindu-ne cu saci pe timp de ploaie. Ne mai ocupam cu coptul cartofilor, cu vânatul, cu prinsul vrăbiilor, pe care le frigeam pe cărbuni, cu prinsul racilor în cotloanele de sub malurile Prutului. Racilor le mâncam picioarele şi cozile încărcate cu icre.

Odată, ţin minte, am plecat cu o tabără ţigănească spre satul Hânăsenii Noi, la 7 km de la Leova. Porneam cu ţiganii, ascultam cântecele lor la vioară, de ţi se strângea inima de jale, de aceste melodii duioase. Acasă m-au căutat pe malul Prutului vre-o câteva zile, căutau măcar hainele, gândindu-se că m-am înecat. Pentru această aventură am mâncat o bătaie soră cu moartea de la tatăl meu vitreg cu biciuşca de nu mă puteam aşeza vre-o câteva zile. Aşa m-am lecuit de umblatul cu ţiganii.

Vara, în vacanţă, mă duceam pe jos până la Nemţeni, 40 de km pe malul Prutului, prin păduri. Îmi plăcea când mă apuca vre-o ploaie în pădure cu tunete şi fulgere. Pădurea mi se părea ca în basme, lucind la lumina fulgerelor, cu crengile care trosneau şi cădeau de puterea vântului.

Mă iubeau tinerii mai în vârstă ca mine cu câţiva ani, pentru că le povesteam multe din cele citite.
Vecinul nostru, moş Hânganu, avea un fecior Ion, de fapt toţi îl numeau Vanea Hânganu, mult mai mare ca mine, că terminase gimnaziul din Leova prin anii 1928-1929, căruia îi plăcea fizica. Dormeam vara cu el şi toamna târziu în „pătul”, o uşă mare, pusă pe creanga unui nuc bătrân. Acest Vanea Hânganu a învăţat la liceu la Iaşi şi după ce şi-a rupt un picior a lepădat învăţătura. Îi plăcea fizica. A cumpărat nişte fire electrice şi becuri de lanternă şi, făcând nişte lichid din chimicale, a tras lumină electrică ce nu era încă în Leova… Tot el a construit din plumb un model de ,,parovic”, (motor cu aburi), a găsit şi o roată şi i-a dat foc ,,parovicului”, pe care l-a dăruit părintelui Tomşa, care ne preda fizica la gimnaziul din Leova. Toată Leova s-a mirat de invenţia lui Vanea, care s-a păstrat mulţi ani în gimnaziu. În ’39, când am plecat în armată, am văzut în gimnaziu cum ,,parovicul” era păstrat într-un dulap special, avînd inscripţia: ,,invenţia elevului Ion Hânganu”. După întoarcerea mea din Siberia am fost la Leova, dar gimnaziul era dărâmat şi în locul lui era un bloc locativ.

La gimnaziul din Leova, într-o clasă cu mine erau 28 de băieţi şi trei fete – moldoveni, greci, nemţi, evrei, găgăuzi.

În Leova, evreii aveau liceul  lor – „Tarbut”, unde mama mea preda româna şi matematica. Evreii aveau o asociaţie „Gordoni”, sionistă, cu clubul lor. Aici strângeau bani pentru „MOPR” – asociaţie comunistă pentru ajutorarea muncitorilor. Moldovenii erau mai săraci, singura baie în oraş era a evreilor, care se duceau regulat să se spele, fie sărac, fie bogat.

Limba italiană o preda profesorul Ion Chiriac. Vorbea frumos şi sunetele acestei limbi răsunau melodios în clasă. Îmi plăcea şi limba franceză, predată de dna Catz. Germana era predată de dna Lang. Toţi elevii aveau uniformă de culoare ,,kaki”, cu chipiu, şi fiecare avea pe mâna stângă, cusut cu fire aurii, numărul său. Eu purtam numărul 92. Dacă făceai vre-o năzbâtie în oraş, era de ajuns să-ţi înscrie cineva numărul şi să-i telefoneze directorului sau să depună o plângere. Puteai fi eliminat din şcoală, (dacă năzbâtia era mare) pe o săptămână, două; atunci nu aveai voie să vii la lecţii; aflînd şi părinţii, primeai o chelfăneală care îţi punea mintea la loc.

În clase, când vorbeau sau predau profesorii, se auzea musca – era tăcere şi o atenţie absolută. Respectul elevilor faţă de profesori era mare şi păstrat de toţi.
După ora 20 seara nu aveai voie să te plimbi prin oraş. Cu fetele nu aveai voie să te plimbi, era interzis, numai acei din ultimul an de liceu aveau voie să umble în haine civile şi să se plimbe cu fete. Era o disciplină supravegheată de pedagogi şi profesori şi nu se încălca de nimeni.
Bătrânii erau respectaţi, li se cedau locurile în autobuse, tramvaie şi parcuri. Majoritatea elevilor erau foarte politicoşi cu toţi oamenii şi cedau locurile lor fetelor, în tramvaie, autobuse. Era un respect deosebit faţă de sexul feminin.

Aveam o fire vioaie, mai făceam năzbâtii, nu avea cine să mă pedepsească, doar tatăl plecase din casă, iar cel adoptiv se purta bine cu mine. Odată, la Leova, l-am bătut pe fiul şefului de poliţie – Antonescu. Eu învăţam cu sora lui. I-am dat două palme fiindcă acela mă insultase, când citeam nişte poezii. Venit la o serbare la şcoală, Antonescu tatăl i-a spus directorului Alistar:
– Uite, acest golan l-a bătut pe fiul meu…
Anton Alistar i-a răspuns:
– Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar Valentin e un băiat de treabă, învaţă foarte bine.
Atunci Antonescu tatăl mi-a spus :
– Lasă că o să te prind eu cândva. Pentru asta am avut neplăceri cu unchiul meu Dumitru Baldovici, care lucra la poliţie comisar.
– N-ai avut ce face, mi-a zis supărat unchiul Baldovici.
– Păi a meritat şi i-am dat! – i-am zis eu. Unchiul a dat din mână şi m-a lăsat în pace.
Am terminat şcoala comercială şi mă gândeam să învăţ mai departe la Iaşi sau la Bucureşti. Măcar că mama şi tatăl adoptiv aveau salarii bune, erau doi fraţi în familie şi nu ne puteau întreţine pe amândoi la liceu. Era greu, se cereau bani mulţi. Doream să învăţ la Bucureşti, văzusem deja acest oraş „micul Paris”, şi îmi plăcea foarte mult. Aveam un prieten bun, Ilie Spătaru, care era student la facultatea de drept de la Iaşi. Era fratele colegului meu de liceu, Mihail Spătaru. Tatăl lor era director la şcoala primară nr.3.

* *  *

În acele vremuri studenţii luau parte activă, la diferite adunări, şi evenimente politice din ţară, ei reprezentau o forţă şi conducătorii îi luau în seamă. Mai mult, în acele timpuri activa organizaţia „Garda de Fier”, în care majoritatea membrilor erau studenţi şi elevi din licee, cu toate că ultimii nu aveau voie să facă politică. Şeful Gărzii era un bărbat tânăr, Corneliu Zelea Codreanu, care reuşea să capteze tineretul, făgăduind o viaţă nouă, luptând împotriva corupţiei şi făgăduind locuri de muncă pentru şomeri. Era un curent naţionalist, care semăna cu cel din Germania, de când venise Hitler la putere. România, care a fost întotdeauna alături de Franţa şi Anglia în politica sa, avea acum probleme cu Germania, care o forţa să intre în pactul Berlin – Roma – Tokio.. Germania avea nevoie de petrolul românesc pentru războaie şi cuceriri de pământuri streine. România era în acele vremuri a patra ţară cu rezerve de petrol în lume. Germania căuta să atragă „Garda de Fier” în mrejele sale. În România erau multe partide care se  schimbau des la conducere, dar nu rezolvau problemele dureroase ale poporului. Regele Carol al II-lea, venit la putere, se legase cu nişte evrei prea bogaţi din ţară, deţinători de firme şi uzine mari, care exploatau poporul. În campania electorală fiecare partid făgăduia marea cu sarea, dar, venit la putere, nu se ţinea de cuvânt, fapt ce producea nemulţumiri în popor. De aceea curentul naţionalist susţinut de germani lua proporţii. Mai ales mulţi erau revoltaţi împotriva evreilor bogaţi în mâinile cărora încăpuse comerţul şi industria română. Ba mai mult, ei se străduiau să pună mâna pe pământurile ţărăneşti, făcând averi din aceasta. Mulţi evrei veniseră pe aceste plaiuri din alte părţi Ucraina, Rusia, Polonia, Caucaz, unde erau persecutaţi. Aici erau primiţi şi aranjaţi omeneşte, dar datorită solidarităţii lor, o parte din ei se îmbogăţeau repede devenind mari comercianţi şi proprietari de întreprinderi, ce trezea nemulţumirea multor oameni.

Dorind mult să învăţ la Bucureşti, cîţiva prieteni studenţi au strâns vre-o 500 de lei pentru drumul meu spre capitală, unde trăia fratele mamei, un bun meşter lemnar, care avea şi el copii. Trebuie să spun că până la tren, la staţia Iargara, am venit de la Leova cu „balahura”, o trăsură trasă de trei cai, (nu erau autobuse pe atunci). Cu trenul am ajuns  la Fălciu, apoi la Buzău şi Bucureşti. M-am oprit la fratele lui Mihai, Ilie Spătaru, student. A doua zi ne-am dus la Floreasca, unde se desfăşura expoziţia la care România a participat cu multe mărfuri industriale şi produse agricole. Aici, lume multă, pavilioane cu diferite mărfuri din ţară şi de peste hotare, lucruri multe, nemaivăzute de tineri. Tot aici avea loc şi un concurs de aviaţie, unde veniseră avioane din alte ţări. Se afla un avion enorm, venit din Rusia. (URSS, se chema acum acea ţară).

El s-a ridicat în aer şi a lansat paraşutişti, vre-o 20. În cer au apărut paraşute albe, care pluteau spre pământ.

În România pe atunci erau aviatori vestiţi – căpitanul Papană şi Bâzu Cantacuzino, care bătuseră unele recorduri mondiale. Era vremea dezvoltării rapide a aviaţiei şi a marinei, a maşinilor şi a tehnicilor noi, care progresau uluitor. Mare ne-a fost mirarea tuturor, când am văzut că paraşutiştii coborâţi din cer, din avionul „Maxim Gorki”, erau nişte fetişcane tinere – rusoaice. Peste tot aplauze, gemea câmpul expoziţiei de strigăte de admiraţie. Paraşutismul era un lucru nou în România şi mulţi au văzut pentru prima oară cum paraşutiştii aterizau din cer.

Aşa cum la Şcoala comercială din Leova se dădea bacalaureatul, eu am intrat la facultatea de comerţ a Universităţii din Bucureşti.

În 1939 am fost luat la armată, pe care am făcut-o la marină. Vroiam să fac armată la marină, visam să văd alte ţări, îmi plăceau excursiile. Ca să intri la marină, să fii ofiţer, trebuia permisiunea regelui Carol. La marină intrau mai mult feciori de ofiţeri sau ai oamenilor de vază. Eram deja pe bricul „Mircea” şi veneam de două ori pe săptămână la antrenamente sportive la Bucureşti, deoarece eram campion la fugă – garduri 110 metri. Amiralul flotei avea nevoie de un şef la aprovizionare şi m-a întrebat dacă voi putea lucra. La răspunsul meu afirmativ am nimerit pe vaporul „Mircea”. Aici era şi şcoala de ofiţeri de marină. Eu aveam gradul de aspirant-sublocotenent, înscris la şcoala de marină. Cu sportul mă ocupam din 1935. În 1938 am devenit campion la proba de alergare la distanţa de 110 metri garduri, categoria juniori. În 1939 m-am căsătorit.

Dintre colegii mei îmi aminteam de Arsenie Stamati din Leova. Sărmanul, a murit în război la Odesa în 1941. Împreună cu profesorul de istorie Teodor Golescu am venit la părinţii lui în 1942, chiar am şi dormit la ei acasă, la dna Stamate, mama lui Arsenie. L-am pomenit, îndureraţi, noi împreună  cu mama bunului şi cu surorile lui, Nina şi Ludmila.

Tot la Odesa mai apoi a murit şi profesorul de istorie, Teodor Golescu, cel care a iubit foarte mult elevii. Şi elevii îl stimau şi erau bucuroşi când organiza excursii la moşia lui Adam Mitake, unde jucam fotbal, ne duceam la stână, la ciobani, unde, noaptea, ascultam cântece ciobăneşti. Se pierduse şi colegul Ion Lupan. Cu dînsul ajutam preotul la slujbe în Leova, pregăteam cadelniţa; eram băieţi crescuţi cu frică în Dumnezeu, religioşi. Pe Ion Lupan nu l-au mai găsit, nici nu am aflat ceva despre el.
Haiţia, fiica rabinului din Leova, plecase în Israel în 1940. Din 28 de elevi şi trei eleve, toţi s-au dus pe lumea cealaltă. Viaţa i-a despărţit, aruncându-i în toate colţurile lumii.

Evreii erau ajutaţi să plece în Israel, li se făceau documentele fără nici un fel de restricţii. Leova era un centru comunist, împânzit de agenţi sovietici, ajutaţi de evrei care aproape toţi erau comunişti. Cu ei un singur moldovean, Guşan, căsătorit cu o evreică. Comuniştii făceau agitaţie împotriva statului român, răspândeau afişe, manifeste, ziare sovietice. Spionii veneau uşor din Tiraspol, graniţa era slab păzită, nu era sârmă ghimpată ca la sovietici şi era uşor de trecut din URSS în România. Se mai înţelegeau şi cu grănicerii români, plăteau bani sau le dădeau ceva marfă…

Fratele mamei, tâmplar, cum am spus, trăia la Bucureşti. În timpul războiului a fost invitat special la Ţiganca să facă cimitirul eroilor români căzuţi aici la datorie în acea grea luptă din 1941. Venit la Ţiganca, a cioplit câteva cruci cu ornamente, a făcut răstignirea lui Hristos, poarta cimitirului, lucrând câteva luni.
La Bucureşti am locuit în casa lui, pe Şoseaua Dumbrăviţei. Unchiul avea un copil, eu trebuia să mai câştig ceva şi m-am aranjat la lucru la o firmă a unui evreu, Herdan. Oraşul îmi plăcea mult şi, tot hoinărind prin el, îl cunoşteam tot mai bine. Mă duceam la teatru, cinema, la operă. Am văzut  multe piese şi opere. Am văzut „O noapte de groază”, „Amurg” cu artistul Gheorghe Sorin. L-am văzut de multe ori pe vestitul actor Constantin Tănase, care în timpul ocupaţiei sovietice într-o scenă a spus: „De la Nistru până la Don-davai ceas, davai palton!” Pentru aceasta a fost arestat.

Odată la teatru a avut loc un incendiu, s-a aprins cortina, dar artiştii continuau să-şi joace rolurile până când cortina s-a prăbuşit. Publicul spectator a intrat în panică, unii săreau de la balcon, şi-au fracturat picioarele. Era mare panică.
În fiecare duminică mergeam la teatru cu bilete cu preţ redus, pentru studenţi, sau la operă. Îi vedeam şi admiram pe Gică Petrescu, Mia Braia, Ioana Radu, Maria Tănase; vizitam restaurantul lui Petru Leşcenko, pe Calea Victoriei nr. 1. Leşcenco ieşea pe scenă, îmbrăcat în cămaşă ţigănească, şi cântecele lui la chitară se sfârşeau cu aplauze zgomotoase, mai ales ale emigranţilor ruşi, care erau mulţi în România de pe timpul revoluţiei ruse din 1917. Statul român le plătea pensii bune şi-i ajuta cu ce putea.

Petre Leşcenko dădea concerte şi în timpul sovieticilor în ţară, era foarte preţuit şi aplaudat, ceea ce nu i-a împiedicat să-l aresteze peste câtva timp. El a şi murit în închisoare. Faima lui pătrunsese în Uniunea Sovietică, unde discuri cu cântecele lui se vindeau, la preţ mare. Şi soţia lui a fost arestată, dar, după ani grei de închisoare, după moartea lui Stalin, a reuşit să-l reabiliteze pe soţul ei, unul dintre cei mai vestiţi cântăreţi ruşi din acele vremuri.

Dar să-ţi spun şi cum am cunoscut-o pe Reta, viitoarea mea soţie.
Pe o stradă, aproape de casa ei, era un atelier de fotografiat. În vitrină era expus portretul ei. Aşa făceau fotografii cu fotografiile celor mai frumoase fete, ca să atragă clienţi. Am văzut-o apoi pe Reta pe stradă cu o cunoscută de a mea. Am rugat-o să-mi facă cunoştinţă cu ea, căci înainte de război erau alte reguli de purtare, nu puteai cunoaşte uşor o fată din familie bună. Mi-a făcut cunoştinţa.
O invitam la cinema, la cofetărie şi zi cu zi ne apropiam tot mai mult unul de altul; ea învăţa la o şcoală comercială.

La cafeneaua Capşa, unde mă duceam cu Reta, chelnerii mă ştiau că sunt campion sportiv. Ei vorbeau între ei.
Uite, mă, a venit „bolşevicul” din Basarabia, care ne-a biruit la întrecere şi a devenit campion la fugă. Aici beam cacao, cafea, mâncam prăjituri Napoleon, citeam reviste, răsfoiam jurnale, ziare…

Aveam în parcul Botanica o bancă, ,,a noastră”. Când veneam în parc şi era ocupată, ne plimbam până se elibera, atunci ne aşezam şi noi. Aici am petrecut clipe fericite, eram tineri, doritori de viaţă. Ne îmbrăţişam, ne sărutam, când nu ne vedea nimeni. Clipe fericite, care nu se uită, rămân în suflet pe toată viaţa. Ne iubeam cu adevărat. Când ne-am hotărât să ne căsătorim, am venit la mama ei, Paraschiva, să cerem binecuvântarea ei. Se vede că i-am plăcut mamei. Veneam acum şi acasă la ei, o luam pe Reta la plimbare şi ne întorceam la ora fixată de părinţi, să nu-i supăr. Reta avea un frate, Ştefan, care era ofiţer.

În 1939 ne-am căsătorit. Nunta a fost la un restaurant din Bucureşti. Eram tineri, frumoşi… La masă erau prietenii noştri, care venise să se bucure de fericirea noastră. Eu dansam cu Reta, şoptindu-i cuvinte gingaşe de iubire. Îmi plăcea Reta. Ne era aşa de bine la amândoi! Pentru noi nu exista nimeni în jurul nostru, nimic nu ne deranja, nici zgomotul din sală, nici muzica, nici strigătele chelnerilor; totul era undeva departe, departe…

Parcă am fi fost numai noi doi care în lumea asta doream să fim fericiţi, să fim împreună, mereu, să nu ne despărţim niciodată.

Nu a fost o nuntă mare, cu tămbălău, cum se întîmplă de multe ori. Erau alte legi. Îţi legai soarta pentru o viaţă întreagă, nu ca peste cîteva luni să divorţezi. Dar nici biserica nu aproba divorţul.
Eu aveam 22 de ani, Reta – 19. Eram tineri, totul ne era înainte.
Mai apoi ni s-au născut copiii. Au apărut şi grijile.
Primul nostru copil a fost Corina. Aflîndu-se la Nemţeni, la bunica, s-a îmbolnăvit de meningită şi a murit. Cînd am primit telegrama de la mama, nu ne venea să credem – a fost pentru noi prima lovitură puternică. Avea Corina noastră cîtva peste un anişor…
Dar ne-dăruit Dumnezeu alţi copii – Pompiliu, Eugenia, Carmen.
Lucram mult, şi ei, şi Reta. Cîştigam bine. Vroiam să avem de toate.
Totul era bine pînă la intrarea mea în Serviciul Secret. Trebuia să fiu deseori în deplasare. Reta nu era mulţumită că lipseam de acasă. Dar nu se putea altminteri.
Vroiam să avem de toate, însă viaţa a hotărît altfel.
Cînd am fost arestat, Pompiliu-Liviu era de 6 ani, Gina-Eugenia – de 4 şi Carmen – Paula – de 2.
Pe atunci începusem să mă ocup de sport. Era la Bucureşti o firmă a unui evreu, Herdan, care finanţa o echipă sportivă şi primea la lucru numai sportivi. Făceam antrenamente şi acasă, la Leova, aveam o carte scrisă de un suedez cu exerciţii de gimnastică. Mama mă ocăra deseori, căci făceam gimnastică dezbrăcat şi uneori afară, pe timp rău, chiar şi iarna, pe ger.
– Ai să înnebuneşti cu sportul ăsta, fiule, mai astâmpără-te!
M-am dus la stadion la echipa lui Herdan. Acolo mi-au dat uniformă, chiloţi şi maiou, şi m-au pus să joc fotbal. Erau două echipe, eram înaintaş centru. Când a ajuns o dată mingea la mine, am ţâşnit brusc, ocolind apărarea, şi am înscris un gol. M-a observat un antrenor, Fesci, fostul căpitan al echipei de handbal, acea echipă care i-a bătut pe nemţi la Olimpiada de la Berlin din 1936.

Lucram la firma Herdan la calculator. Erau la firmă trei fraţi: Max, Sever şi Enghel Herdan, şef – contabil era Rot. Eu calculam repede şi-l mai ajutam pe un băiat Oprică Păunescu. La Herdan, care avea şi o ospătărie, lucrau vreo 60 de funcţionari, obligaţi să înveţe caligrafia, ca atunci, când scriau documentele, să nu poată afla nimeni cine a scris documentul, căci toţi scriau la fel. Erau nişte şmecherii evreieşti, căci se făceau şi atunci falsuri ca să plătească impozite mai mici. Lucram la firmă, dar învăţam şi la facultatea de comerţ. Cei de la Herdan vroiau să mă căsătorească cu o fată de a lor, dar nu le-a mers. Aici am cunoscut-o pe vestita cântăreaţă Maria Tănase, care spăla vesela la restaurantul lui Herdan. Tot aici lucra şi violoncelistul Gică Petrescu, în orchestra restaurantului, apoi se ducea şi mai cânta la radio. Le convenea căci erau şi hrăniţi. Herdan vroia să deschidă un restaurant pe strada Lipscani şi contabilul Rot m-a chemat să se sfătuiască cu mine, îi trebuia o idee… Când am intrat la el, am văzut o doamnă bine îmbrăcată, cu o pălărie cu boruri mari. Fuma o ţigară lungă, cu tutun numai la capăt. Apoi a plecat, iar Rot mi-a zis:
– Uite, asta e Maria Tănase, care a fost la noi spălătoreasă de veselă, iar acum e artistă, mare cântăreaţă. I-am propus să cânte la noul restaurant, dar vrea prea mulţi bani şi nu am angajat-o. Ea a spus că poate s-o trimită pe sora ei, Mia Braia, şi Mia Braia a cântat la restaurantul lui Herdan de pe str.Lipscani. La o serată am fost şi eu cu soţia şi am ascultat-o. Trebuia să invităm la deschidere cât mai mulţi oameni de vază. Am luat o carte groasă cu telefoane şi am făcut lista invitaţilor: generali, profesori, miniştri, chiar şi Pătrăşcanu, viitorul ministru de justiţie, comunist. Herdan era un evreu spaniol, era şi furnizorul Curţii Regale, când mai era rege Carol. Pe atunci am cunoscut şi pe mulţi sportivi renumiţi. Eram membru al societăţii „Viforul-Dacia”, unde antrenor era un neamţ, Ştur, care trăia în Germania şi venea odată în şase luni pentru a da indicaţii. România nu avea pe atunci antrenori buni. Am început atletismul acolo, la „Viforul-Dacia”. În 1938 am devenit campion la 110 metri garduri. Asociaţiile sportive erau sponsorizate de capitalişti mari ca Max Auşnit, Herdan şi alţii, care se învârteau în jurul regelui, unde stăpână era Lupeasca, o evreică, amanta lui Carol. Regele avea acţiuni în firmele evreieşti, care îi aduceau bani grei. Mihai, fiul regelui Carol, era membru onorific în asociaţia noastră sportivă, era automobilist. Eu eram deja căsătorit, aveam doi copii. Timpul trecea…

* *  *

La 28 iunie 1940 Uniunea Sovietică a ocupat cu forţa Basarabia şi Bucovina de Nord. În urma pactului secret Ribbentrop – Molotov, doi călăi, Hitler şi Stalin, au împărţit Europa. Lui Hitler îi convenea acest acord, căci spatele lui era acum asigurat, avea un prieten care-l ajuta cu alimente şi materiale pentru războiul împotriva Franţei şi Angliei. Aşa URSS a pus mâna pe pământuri străine, a împărţit Polonia cu nemţii, a ocupat Ţările Baltice, Basarabia şi culmea neruşinării, a mai rupt şi o bucată din Bucovina românească. Şi toate aceste fapte erau propagate ca „eliberări” ale popoarelor asuprite.
Din primele zile, în aceste regiuni, ocupate, au început arestările, împuşcările, deportările oamenilor nevinovaţi; obişnuita teroare roşie sovietică. Un val de indignare s-a ridicat în România împotriva acestei ocupaţii, mai ales, împotriva unor minorităţi care şi-au bătut joc şi de autorităţi şi de armata română, când se retrăgea de la Nistru. Mai ales, împotriva evreilor, din aceste provincii, mulţi dintre ei fiind agenţi sovietici sau simpatizanţi ai lor, care făgăduiau tuturor „fericirea popoarelor”. În acele zile, 27-28 iunie, când armata se retrăgea obosită, flămândă, dezonorată, multe grupuri de evrei se năpusteau asupra soldaţilor, ofiţerilor, aruncând în ei cu ouă clocite, cu pietre, înjurându-i, rupându-le galoanele, scuipându-i, luându-le unora şi armele, toate acestea având loc sub privirile indiferente, batjocoritoare, ale armatei sovietice. Niciodată poporul român nu s-a aşteptat la o aşa comportare de la cei cu care trăise în pace şi înţelegere. Reacţia s-a produs imediat în ţară, căci soldaţii şi ofiţerii, trecând Prutul în ’41, s-au răzbunat pe alţi evrei, care, de fapt, poate nu aveau nici o vină. Îi băteau, îi aruncau din trenuri, era o tragedie pentru acei care le nimereau în mâini, cu toate că în această privinţă erau ordine severe.

Conform acordului între România şi URSS avea loc un schimb de populaţie – unii se refugiau în ţară, nedorind să rămână sub ocupaţie, alţii, mai ales, evreii, veneau în Basarabia sovietică. Dacă românii le permiteau plecarea fără condiţii, dându-le posibilitatea să-şi ia şi averea, sovieticii îşi băteau joc de românii care plecau peste Prut. Nu le dădeau trenuri, le reduceau bagajele, le puneau piedici la tot pasul. Ei nu respectau nici convenţia, nici un drept al omului, îşi băteau joc de acei nenorociţi, care îşi pierduseră totul: pământul strămoşesc, casa, averea agonisită viaţa întreagă.
În iunie 1940 au venit ruşii sovietici. Nu erau ruşii cei vechi, cei de până la revoluţie, aşa spuneau bătrânii, care trăise sub ţarul Nicolai. Cei noi veniţi, din primele zile, s-au pus pe treabă. Peste câteva zile de la aşa zisa „eliberare”, mascată cu manifestări stradale, cu agitatori sovietici, dar şi de ai noştri (mai mult evrei), care îşi rupeau gura, făgăduiau o viaţă nouă, fericită, bună pentru toţi, au început arestările. Ele se făceau mai mult noaptea, venea „duba” (ciornâi voron) şi stăpânul casei dispărea, era dus la închisoare. Închisorile erau pline, gemeau. Arestau pe foştii membri ai Sfatului Ţării, pe primari, prefecţi, preoţi, comercianţi, pe foştii poliţişti, pe foştii ofiţeri din armata română, dar şi din cea ţaristă, intelectuali, membri ai partidelor politice, funcţionari.

Sovieticii, lucrătorii NKVD-ului, aveau liste, în care erau înscrişi toţi acei care luptaseră cu cuvântul şi fapta împotriva sovieticilor, în fosta ţară România, pe acei în care nu aveau încredere, care nu simpatizau noul regim.

Bineînţeles că, aşa cum e la moldoveni, s-au găsit uscături, lichele, care pe din dos, dar şi cu spumă la gură, îşi trădau nu numai cunoscuţii şi prietenii, dar şi duşmanii. Din închisori au fost eliberaţi toţi hoţii şi delicvenţii, care acum se răzbunau slujind noii stăpâniri.
Mulţi din cei arestaţi, avuseră posibilitatea de a se refugia în ţară, dar nu au plecat. Unii mai credeau în propaganda sovieticilor, altora le era jale să-şi părăsească gospodăria, averea agonisită zeci de ani, dar mai erau şi din acei care presimţeau ce-i aşteaptă, dar doreau să rămână cu poporul său până la capăt, să împartă cu el toate nevoile. Timp de vre-o lună–două, poporul a înţeles cine  a venit să-i elibereze şi mulţi din acei înflăcăraţi, bucuroşi de venirea eliberatorilor, acum îmblau încovoiaţi, cu capul în jos, cu ochii stinşi, aducându-şi aminte cum a fost mai înainte.

Sovieticii s-au năpustit din primele zile asupra magazinelor, care mai lucrau, cumpărând totul ce vedeau pe rafturi. Basarabenii se mirau la început, întrebându-i ce mărfuri au în ţara lor şi de ce cumpără tot ce le cade în mână. Ei răspundeau că la ei sunt de toate, dar continuau să golească prăvăliile şi magazinele. În timp scurt, magazinele rămăsese cu poliţele goale, iar comercianţii, care aşteptau marfă nouă din ţara „fericirii”, înghiţeau în sec. După vre-o trei–patru luni au apărut în magazinele de stat sovietice ţesături ieftine, de calitate inferioară, haine prost cusute, galoşi din gumă şi altele, care nu le făceau cinste eliberatorilor. Trebuie de spus că sovieticii au echivalat rubla lor la preţul de 40 lei româneşti, ce le dădea voie să cumpere mărfuri aproape pe degeaba. Militarul se ducea la restaurant şi cu o rublă mânca, bea şi-i mai dădea şi rest. Pâinea  cea   albă rotundă, de 2 kg, costa doi lei. Apăruse şi pâine sovietică, pâine-cărămidă, neagră, urâtă, cleioasă, cu multă apă.
Ce să faci? Omul vrea să trăiască, să fie fericit, o viaţă bună pentru familie, pentru copiii săi, vrea să fie pace şi linişte. Se deprinde cu orice, aşa cum câinele se deprinde cu lanţul.
Viaţa a devenit tristă, cenuşie… Nu mai vedeai oameni veseli pe stradă, toţi umblau trişti, îngânduraţi, nu stătea de vorbă pe la colţuri, ca înainte, nu mai vedeai tineret prin parcuri. Mulţi care s-au dezmeticit, îşi făceau bagajele, plecau la Chişinău, la OVIRul sovietic şi se înscriau să plece în România, lăsând totul: casă, pământ, avere… Până mai era timp, căci acordul dintre România şi Uniunea Sovietică era pentru un an de zile, acord care îţi da voie să pleci în ţară, sau să vii din România în Basarabia Sovietică. Dar sovieticii nu erau ca românii, care dădeau drumul la toţi doritorii să plece unde vor. Ruşii dădeau un singur tren, o dată pe lună, şi în el nu vedeai decât oameni bătrâni. Tinerilor ei nu le permiteau să plece, dimpotrivă, îi trimiteau la lucru la Donbas, la minele de cărbuni. Îi conduceau cu mare alai la gări, cu cuvântări patriotice şi cu flori şi plecau sărmanii în locuri necunoscute, între străini, lasîndu-şi părinţii, casa; doar cineva trebuia să lucreze pentru ,,viaţa nouă, fericită”, pentru ,,viitorul luminos”… Numai că peste câteva luni majoritatea fugeau de acolo, părăseau Donbasul, se întorceau acasă flămânzi şi goi.
Dar organele NKVD-ului nu dorm nici ele, vin la ei acasă, pe la rude, îi arestează şi-i duc acum mai departe, în Siberia, unde vrei, nu vrei, trebuie să lucrezi, ca să câştigi pâinea cea de toate zilele, 500 grame de pâine şi balandă sovietică (supă chioară), trăind după sârma ghimpată în lagărele sovietice. De aici nu poţi fugi, dar dacă reuşeşti, eşti din nou prins, ţi se mai adaugă un soroc (3-5 ani) şi din nou nimereşti în lagăr, uneori în unul cu regim sever.
Aşa e viaţa! Ai vrut libertate, fericire sovietică. Iat-o, bucură-te!
Acum poporul basarabean se trezea din ameţeală şi amorţeală, veneau cu sutele, chiar şi oameni de la ţară, din sate, veneau la OVIRul sovietic, dorind să plece în ţară, căci acolo e altă viaţă. Aşa e când dai cu piciorul în neamul tău, când nu poţi preţui ce ai şi vrei prea mult de la această viaţă.
Cine a trăit sub sovietici în anii 1940-1941 a înţeles bine ce înseamnă viaţa şi cât costă „libertatea şi fericirea” sovietică. Evreii, cei mai mulţi care strigau „ura”, când au venit eliberatorii, acum se străduiau să-şi lichideze averea şi plecau în alte oraşe să li se piardă urma, acolo să înceapă totul de la început, numai să nu fie lipsiţi de libertate. La putere ajungeau  mulţi beţivani, golani, depravaţi, ieşiţi din puşcării, multe elemente declasate, care nu doreau să lucreze, lipsiţi de harul muncii, a cinstei şi omeniei. Jale în Basarabia”. Jale mare, basarabenii nu se pot deprinde cu sărăcia, cu minciuna, cu teroarea roşie, care înghite mereu jertfe nevinovate. Aşa e soarta acestei bucăţi de pământ, veşnic oropsită, veşnic chinuită, rămasă de izbelişte cu un destin crud.
Când au venit ruşii în 1940 la Leova, în casa noastră a fost comenduirea sovietică şi nouă ne-au dat chiriaş un colonel rus. Mama vorbea ruseşte şi se împăca bine cu el. Ea îl îngrijea, îi spăla rufele lui şi încă la doi ofiţeri. Ei se purtau bine cu ea, vroiau să-i plătească, dar mama nu dorea să audă despre aceasta. Când s-a început războiul militarii au plecat şi mama a găsit sub perna colonelului nişte bani, ruble ruseşti. Mai era acolo şi o scrisoare de mulţumire. Erau şi între ei oameni.
Ziua de 28 iunie 1940 va rămâne în istoria României  ca o zi neagră, un eveniment tragic, dureros, umilitor, care a adus multe suferinţe şi jertfe neamului nostru românesc. În acest timp Stalin a adus 3 milioane de soldaţi la graniţa de vest şi se pregătea să sară în spate prietenului său, Hitler, încercând să ocupe toată Europa până la Oceanul Atlantic. Cu toate că Hitler nu dorea să lupte pe două fronturi, dar înţelegând planurile lui Stalin, a început primul războiul împotriva Uniunii Sovietice. Armata sovietică a fost la început distrusă, pierzând toate luptele. România era aliatul Germaniei, dorind să-şi recupereze teritoriile răpite  de  sovietici. Altfel nici nu putea proceda faţă de Hitler. Regele Carol al II-lea a fost alungat din ţară şi statul era condus de mareşalul Ion Antonescu, un militar curajos şi un om cinstit, care în fond dorea binele poporului şi a ţării. La 22 iunie, la ordinul lui „Vă ordon, treceţi Prutul şi eliberaţi pământul strămoşesc!”, armata română împreună cu  nemţii i-a alungat pe sovietici şi a eliberat Basarabia. Forţat de Hitler, Ion Antonescu a luptat mai departe pe teritoriul Uniunii Sovietice, ajungând până la Stalingrad, unde armata germană şi aliaţii săi au suferit o mare înfrângere, care a însemnat începutul victoriei sovieticilor.
După ce basarabenii au răsuflat mai uşor trei ani, 1941 – 1944, ruşii vin din nou în Basarabia. Frontul de răsărit se apropie mereu, nemţii şi românii se retrag. Mama Eugenia s-a sculat de dimineaţă, să se pregătească de drum lung. Ea şi soţul ei, Gheorghe, s-au hotărât să plece în ţară, nu mai vor să tremure de frică ca în trecut, nu-i mai vor pe sovietici. Ei cred că sovieticii vor ocupa din nou Basarabia şi se vor opri la Prut, la vechea graniţă. De la mine veşti nu aveau, dar sperau că mă vor întâlni. Au încărcat căruţa cu făină şi alte produse, nişte haine şi alte lucruri necesare, aruncând o ultimă privire asupra gospodăriei, au dat bici cailor, au trecut Prutul şi au luat-o spre Carpaţi. Pe drum lume de pe lume, unii pe jos, alţii ca şi ei, cu căruţe. Au lăsat totul, casă, pământ, gospodărie, se duc fără nimic în ţară, care poate îi va ajuta şi le va da o bucată de  pâine. Dacă în 1940 s-au refugiat numai o mică parte din popor, vre-o câteva sute de mii, acuma au plecat mulţi, din toate părţile, ei ştiau ce-i aşteaptă după experienţa din 1940 sub cârmuirea sovietică. Oare puţine lacrimi au vărsat ei atunci?
Exodul acuma, în ’44 cuprindea cel puţin o jumătate de milion de oameni.
Cu popasuri, cu încetul au ajuns şi la munţii Carpaţi. E frumoasă Ţara! Coline, dealuri, văi, munţi, totul acoperit cu verdeaţă, totul te bucură, când te uiţi de jur împrejur. E greu, au lăsat gospodăria, trei case, totul, ce au agonisit în viaţă. Acum totul e pierdut, nimeni nu le va întoarce nimic din averea lor, trebuie să începi totul de la zero, şi vârsta nu mai e aceea, nu mai sunt tineri.
Ce va fi mai departe? Cum se vor aranja în ţară? Îi vor ajuta oamenii să-şi refacă viaţa? Ea poate lucra ca învăţătoare, dar soţul? E bun gospodar, dar unde-i gospodăria? Acasă erau de toate, aici nu-i nimic. Şi lacrimile apar şi se rostogolesc pe obraji. Doamne, ce soartă? Pe drum, în sate, orăşele, se văd invalizi, oameni fără mâini, fără picioare, caliciţi în război. Cine-i vinovat de aşa prăpăd? Cui îi trebuia aceste jertfe, atâta sânge, vărsat în zadar? Ce va fi mai departe?
Neamţul pierde războiul. Prea a fost încrezut, nu s-a gîndit la colaborarea ruşilor cu americanii şi englezii. Eugenia îi ştie prea bine pe ruşi, încă din Petrograd. Ei sunt oameni, liniştiţi, pe mulţi i-a stricat revoluţia, dar ei nu vor război. Atunci de ce au ocupat Basarabia? Ce le trebuia pământ străin? Au atâta pământ, pe care nu-l pot lucra, nu are cine şi nici nu vor, doresc să cucerească pământ străin, să facă ordine ca şi nemţii. Şi ruşii şi nemţii sunt jertfa ideologiei antiumane, antisociale, antinaţionale, criminale.
Caii trag din greu, drumul urcă în munţi, nu e ca în câmpie, te ridici încet în deal, apoi o ei în jos cu proptele, căci pe alături sunt prăpăstii adânci, e straşnic când te uiţi în vale…
Trec prin Braşov. „Vin ruşii! Vin Ruşii!” – strigă copii, care vând ziare, alergând pe străzi. Citesc cu Gheorghe ziarele. Ruşii au trecut şi Prutul… Cum? De ce? Doar graniţa e la Nistru sau pe Prut, din 28 iunie ’40!… Ce va fi mai departe?
Aşa, cu încetul, au ajuns în Transilvania, aici casele sunt mai atrăgătoare, oamenii trăiesc  mai bine, sunt mai bogaţi, casele au porţi înalte, garduri bune, de piatră, altfel decât în Basarabia. După o  săptămână de drum au ajuns la Alba Iulia. Mergeau numai ziua, noaptea e periculos. Aici  în Alba Iulia, s-au înscris la Primărie ca refugiaţi. Sunt primiţi bine, oamenii le înţeleg durerea, şi ei au suferit cândva din partea ungurilor, ştiu ce înseamnă să rămâi fără casă, fără pământul care te hrăneşte. Ştiu ce-i nevoia. S-au aranjat la un gospodar. Caii trebuie vânduţi, nu ai cu ce să-i hrăneşti. Şi ce să faci cu ei aici? La primărie i-au spus Eugeniei : „Veţi avea de lucru, avem nevoie de învăţători”… Învăţătorii sunt pe front, mulţi au murit şi-au dat viaţa pentru Basarabia şi Bucovina. Au murit zadarnic, ruşii iarăşi vin… România a încheiat un fel de pace cu sovieticii, îi zic armistiţiu. Au mai trecut câteva luni. Mama Eugenia lucra învăţătoare, o bucată de pâine aveau pentru amândoi…
Dar a venit altă nenorocire. Sovieticii au cerut, mai bine zis au ordonat românilor, ca toţi basarabenii să se întoarcă în Basarabia, de unde s-au refugiat. Cum, cu ce drept? Oare nu aveam voie să trăim  unde dorim? De unde aşa lege? Ce mai vor bandiţii ăştea? Oare nu le ajunge că au nenorocit atâţea oameni, au distrus atâtea familii, le-au luat casa, pământul, totul? Ce mai vor? Dar ruşii nu se înduplecă, pun condiţii grele. Şi basarabenii trebuie să se întoarcă. Ba mai mult, poliţia românească era obligată să-i vâneze pe basarabeni, să-i întoarcă  acasă. Jale peste tot, lacrimi, suferinţe, chiar şi morţi. Două fete s-au sinucis, nu au dorit să se întoarcă în robia sovietică. Doamne, unde am ajuns? Şi iată din nou pe drumuri, de acum basarabenii se întorc acasă, pe mâna ruşilor. ,,Aha, aţi vrut să fugiţi de noi”, râd ei. ,,V-am găsit şi acolo. De noi nu puteţi scăpa nicăieri, aşa suntem noi”, spun ei.
Şi unii din cei întorşi i-au drumul Siberiei, sunt arestaţi sub diferite motive şi aruncaţi în trenurile bou, cu destinaţia Polul Nord.
Mama şi cu tata au fost nevoiţi să se întoarcă acasă. A venit poliţia după ei. „Nu putem face nimic” – le-au zis. „Suntem obligaţi, altfel ne dau afară de la  lucru. Strângeţi lucrurile”. Au primit câte 300 000 de lei fiecare, compensaţii, bani de drum plătiţi nu de ruşi, ci de statul român.
Conducerea României tace mâlc, are frică de ruşi. Americanii tac din gură, nu îi ajută cu nimic pe români. Ei sunt aliaţi cu ruşii. Ei mai cred în cuvântul lor de onoare, fiindcă sunt naivi, nu ştiu şi nici nu-şi dau seama cu cine au de a face…
După întoarcerea din refugiu de la Alba Iulia, mama şi cu Gheorghe, tatăl adoptiv, au plecat la Fătăciune, un mic sătuleţ, cu câteva case, unde aveam ceva pământ şi o gospodărie mică. Le era frică să trăiască la Leova sau la Nemţeni. Aici nu prea veneau sovieticii, care doreau să trăiască în oraşe şi sate mai mari. În 1949 au fost deportaţi şi, abia când s-au întors acasă, au aflat cine i-a trădat. Aveau în casă o fată orfană, pe care o luaseră din milă şi o crescuse  de mică. Era considerată ca membru al familiei, dar ea i-a denunţat. Mama avea ascuns într-o saltea tricolorul românesc, tot spera că românii se vor întoarce cândva. Poate îl ţinea ca o amintire a vremurilor bune. Odată a scos salteaua afară ca s-o aerisească. Din ea a scos şi tricolorul. Daşa, fata aceea, l-a văzut. Seara a venit locotenentul de miliţie (uceastkovâi) împreună cu preşedintele sovietului sătesc şi au găsit tricolorul ascuns în saltea. I-au spus mamei:
– Strânge-ţi lucrurile, curvă românească, ai să pleci în Siberia! Ce era de făcut? Unde să fugi să scapi de ei? Era imposibil.
Mama a strâns nişte lucruri, dar a pus într-un sac şi ziare româneşti, cărţi, documente şi fotografii cu regele Carol al II-lea şi cu voievodul Mihai, de Alba Iulia, hărţi de ale mele. Sovieticii nu i-au controlat lucrurile. Ei nu mai aveau timp să verifice bagajele, căci trebuiau în câteva zile să deporteze zeci de mii de oameni. Aşa părinţii mei au fost duşi în Siberia cu trenul până în regiunea Tiumeni, satul Lesnaia Iurga. Ei nu ştiau nimic de soarta mea, căci orice legătură, corespondenţă cu România era interzisă. Mai mult, în dosarul fiecăruia, când se angaja la lucru, trebuia să declare dacă are sau nu rude în alte ţări şi oamenii aveau frică.

* *  *

Colonelul Iamandi din Serviciul Secret de Informaţii de la Bucureşti se ocupa cu sportul. Mă cunoştea. Într-o zi m-a chemat să stăm de vorbă. Era în 1941.
– Dle Şerban, trebuie să înţelegi, merge un război crunt şi sângeros. În ţară mişună spionii sovietici, care sabotează ordinea, corupţia ameninţă ţara. Avem nevoie de oameni hotărâţi, fermi şi cinstiţi, care ar lupta împotriva acestor crime. Îţi propun…
Aşa am fost cooptat în Serviciile Secrete. Îmi iubeam ţara, neamul. Mă durea inima, când vedeam ce se face pe pământul nostru. Era un lucru periculos, dar eram un om curajos. Îmi plăcea acest lucru periculos, când uneori mergeam pe marginea prăpastiei, faţă în faţă cu moartea.
În 1942 am fost chemat, la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, de către colonelul Iamandi, care m-a prezentat lui Ion Antonescu. Era un grup de bărbaţi, generalul a stat de vorbă cu fiecare în parte.
– Te trimitem la Serviciul de informaţii, avem nevoie de oameni cinstiţi, care îşi iubesc patria. Te duci la maiorul Balotescu, apoi te prezinţi la Chişinău, la guvernatorul Voiculescu. Acest serviciu era format pentru a lupta cu corupţia, care făcea ravagii în ţară. În Basarabia rămăsese aur, pietre preţioase, depozite mari rămase de la sovietici cu maşini, tractoare, utilaje, tot ce fusese confiscat după fuga ruşilor din Basarabia şi de la evreii trimişi în lagăre. Aici, în Basarabia, poliţia, jandarmeria, unii din conducerea oraşelor făceau bani grei, furau totul spre a se îmbogăţi. Antonescu era un om cinstit şi vroia să facă ordine, bunurile trebuiau pentru continuarea războiului. Eu, ca funcţionar secret, trebuia să mă ocup cu divulgarea acestor hoţi. Era un lucru periculos, fiindcă puteam să-mi pierd capul oricând, căci şefii care furau m-ar fi lichidat în orice moment.
Când am fost cooptat pentru serviciul secret, a trebuit să fiu învăţat cum să lucrez, cum să mă comport cu cei din jur, cu duşmanii şi prietenii. Şcoală specială nu era, ne adunam într-o clădire, unde veneau cei care lucrau mai demult şi aveau o anumită experienţă. Ei povesteau cum să ne purtăm, cum să-i urmărim pe cei suspecţi, cum să aflăm adresele lor, cum să-i arestăm, de ce să ne ferim şi multe altele. Acolo veneau diferiţi oameni, nimeni nu ştia cum îi cheamă, fiecare îşi ştia numai şeful care-l conducea şi-i dădea însărcinări. Novicii mai făceau şi gafe. Odată urmăream un japonez chel. După mult timp, la un moment dat mi-am dat seama că tipul nu era cel care trebuia urmărit, el nu era chel, avea o freză bine ascunsă sub un chipiu. Legătura cu şeful meu de la Bucureşti o făceam prin telefonul de pe Calea Victoriei. Sunam şefului şi primeam însărcinarea
Când am venit prima oară la guvernatorul Basarabiei, Voiculescu s-a uitat neîncrezător la mine.
– Credeam că eşti un bărbat zdravăn, nu aşa mititel, mi-a spus el.
Am fost trimis la Leova.
Şeful  Serviciului Secret de Informaţii, maiorul Balotescu, era de statură mijlocie, vânjos, cu nişte ochi pătrunzători. În uniformă era bărbat frumos, nu râdea, era mereu serios. Biroul lui era pe strada Vlaicu Pârcălab, unde se află azi consulatul României. Umbla îmbrăcat pe stradă numai în haine civile, şi de fiecare dată în alt costum. Maşina de serviciu o conducea personal. Şoferul numai turna benzina şi spăla maşina.
M-am aranjat la primărie ca secretar al Comisiei Bunurilor Confiscate şi aveam legături cu câţiva sergenţi din Regat, trimişi în Basarabia, care vedeau totul ce făceau şefii corupţi. Într-o zi sergentul Didescu mi-a spus:
– Dle Şerban, să vii la noi la ora două noaptea şi ai să vezi cum fură şeful de poliţie cu alţii împreună… şi împart prada…
Şeful poliţiei era legat cu primarul din Leova, fostul meu director Anton Alistar. Mai era acolo şi comisarul Boinceanu…
Aveam o legitimaţie specială care obliga organele de poliţie să mă ajute. Eram doar în Serviciul Secret de Informaţii şi era vreme de război. Când am văzut toate acestea, am mobilizat un tânăr poliţist şi doi însoţitori şi am arestat noaptea pe comisarul Boinceanu, pe şeful de poliţie Ghioanea şi pe primarul Alistar. Judecata a fost la Cahul, cu alţi judecători, nu aveam încredere în cei de la Leova. Eram ca martor la proces.
Multe lucruri furate se vindeau în alte oraşe, mai ales la Huşi. Le cumpărau speculanţii, care le vindeau altora cu preţuri şi mai mari. La judecata de la Cahul, şeful Siguranţei din judeţ a spus:
– Ce-l ascultaţi pe bulgarul ăsta, el minte!
Eu i-am ripostat:
– Dle Paximade, eu sunt român, dar dta eşti fanariot.
Paximade s-a făcut roşu ca un rac.
Prefectul, colonelul Grigoriu, era şi el legat cu acuzaţii, el nu a venit la proces. Primarul Alistar, fostul meu director, era bun prieten cu mama, care m-a rugat să-l scap. Eu i-am spus:
– Mamă, eu am să fac aşa cum m–a învăţat la şcoală el, profesorul meu.
La proces mi-au dat cuvântul şi mie. Am declarat:
– Dta, Ghioanea, eşti hoţ, azi când ţara luptă şi oamenii mor pe front, Dta furi bunurile de care ţara are nevoie.
Lui Alistar i-am spus:
– Dle Alistar, îmi cer iertare de la Dta, dar am fost învăţat de Dta să fiu cinstit, nu pot să mint.
Primarul Alistar plângea la proces. Au fost toţi condamnaţi la ani grei de puşcărie, iar eu am fost mutat cu serviciul  la Chişinău. Au mai trecut doi ani. Au venit şi alte vremuri, când frontul s-a reîntors la Chişinău  – Iaşi.
Am primit însărcinarea de a evacua documentele secrete la Sibiu. Am încărcat vagonul şi trenul a plecat spre Bucureşti.
La Bucureşti mecanicii nu vroiau să ducă trenul la Sibiu, erau legaţi cu comuniştii şi sabotau vechea conducere. Ba spuneau că sunt bolnavi, ba invocau alte pretexte. Am scos pistolul… În sfârşit s-au găsit alţii. Gara de Nord era plină cu refugiaţi de la răsărit, din Basarabia şi Bucovina, unde erau deja trupele sovietice, Pe liniile de cale ferată, în gară, erau eşaloane cu nemţi răniţi, care trebuiau să plece în Germania. În alte locuri erau basarabeni încărcaţi cu bagaje, vite, lucruri din gospodăriile lor. Se vorbea despre avioanele americane, care îşi aveau bazele în Italia, că vor sosi în curând să bombardeze Bucureştiul. Aviaţia americană venea şi bombarda Ploieştiul, sondele de petrol, ca Hitler să rămână fără petrol.
Am venit la un şef la Gara de Nord, l-am găsit la o masă, scriind ceva şi i-am spus:
– Ascultă şefule, dacă nu agăţi vagonul meu de o locomotivă spre Sibiu, îţi zbor creierii. Îi ţineam pistolul la tâmplă. Ceferistul s-a ridicat, spunându-mi:
– Ascultă dle, dta nu vezi ce se face în gară? Acuşi, o să caut să-ţi găsesc ceva. Şi am ieşit cu el pe peron. A găsit nişte mecanici, a agăţat la vagon o locomotivă şi am plecat împreună până la Chitila. Peste câteva minute de asupra Bucureştiului s-a făcut negru de avioane americane, care au început să bombardeze Gara de Nord. Au amestecat totul pe peron, au distrus liniile, trenurile, oamenii, care înnebuniţi fugeau în toate părţile, căutând să scape, culcându-se la pământ, strigând şi plângând. Era ceva îngrozitor. În trenuri sute de oameni au fost ucişi, caliciţi, cu mâinile şi picioarele rupte, capete retezate, totul se amestecase… Eu am scăpat, eram deja la Chitila şi şeful era cu noi. La locul fatal a sosit mareşalul Ion Antonescu…
Bătrânul s-a oprit puţin, şi-a tras sufletul, s-a mai gândit şi a continuat:
– Când m-am întors de la Sibiu situaţia era gravă. Cei de la Bucureşti, ca şi cei de la Sibiu, se mirau cum de am reuşit să ajung cu documentele la Sibiu. M-a chemat maiorul Balotescu. Ruşii erau deja la Iaşi.
– Ascultă, Şerbane, avem nevoie de informaţii din spatele frontului, despre armată, dislocarea tancurilor, cavaleriei, tot ce se poate afla…
Am fost aleşi cinci bărbaţi şi trimişi la Focşani, la o unitate de aviaţie germană de paraşutism. Trebuia să facem câteva sărituri cu paraşuta, să ne antrenăm puţin.
La 5 mai 1944 am fost lansaţi dintr-un avion german. Am aterizat lângă o pădurice, am ascuns paraşutele, apoi ne-am despărţit, fiecare avea misiunea sa. Eram îmbrăcat ca un cioban şi acum cutreieram regiunea de lângă Paşcani. Mergeam prin câmpuri, păduri, mai mult noaptea să nu fiu prins de sovietici, care puneau patrule peste tot. Tot ce vedeam, memorizam. Oamenii din sate se refugiau, plecând mai departe de zona frontului. Cumpărasem vre-o şase oi şi mergeam cu ele, scrutând orizontul ca un cioban.
În pădurea deasă am găsit depozite de armament, acum trebuia găsit şi comandamentul sovietic. Mergeam în pădure cu oile, ca un cioban adevărat. Nu aveam voie să scriu nimic, totul trebuia scris în minte, memorizat. Am ajuns la Sireţel, am găsit un moş acolo, care nu plecase din sat, moşul Arsenie. Am dormit la el. Toată noaptea m-am scărpinat. Numai dimineaţa când am văzut o grămadă de păduchi pe mine am înţeles ce mă muşca noaptea. Întâlnindu-mă cu nişte oameni, m-au întrebat unde am dormit?
La moş Arsenie. Ei râdeau, ştiau că moşul e păduchios.
– Nu-i nimic, am zis eu, se întâmplă. Acum trebuia să ajung la Paşcani şi să dau de celălalt informator. Pe drum am intrat într-un sat, unde am dat peste o casă a unui preot, care rămăsese în sat, crezând că ruşii îl vor lăsa în pace şi ne dorind să lase casa fără pază, căci ştia că ruşii pradă totul ce le stă în cale. M-a  hrănit, m-a întrebat cine sunt.
– Sunt român, cioban din Paşcani, mă duc acasă.
– Nu ştiu dacă ai să reuşeşti, să nu te aresteze ruşii, rămâi pe aici, mă sfătui preotul.
– Nu, mă duc, fie ce o fi, acasă mă aşteaptă nevasta cu copii. M-am odihnit câteva ceasuri şi am pornit mai departe. Am intrat într-un sat unde trăia un băiat de treabă, Ion Donisanu, care ştia cine sunt. M-a dus într-o casă fără acoperiş, spunându-mi:
– Ai să dormi aici, e mai sigur. Dimineaţa să nu pleci. Să te duci spre noapte.
Noaptea a căzut  o ploaie cu fulgere şi tunete, o ploaie torenţială. Apă pe drum, apă peste tot. Ion mi-a spus pe unde să trec, ştiam locurile, dar ploaia făcuse ravagii. Siretul se umflase şi totul se încurcase. Am ajuns la Siret, se făcuse întuneric, apa era mare şi mergea spumos la vale. Nu era chip să treci. Am văzut un copac plutind aproape de mal, l-am prins, m-am agăţat de el cu un băţ ciobănesc şi m-am lăsat dus la vale. La vre-un kilometru se zărea un post-podul peste Siret. Ajungând mai  aproape, am auzit pe pod vorbe ruseşti, era patrula… M-am dat la fund sub copac, ţinându-mi respiraţia. Eu de mic înotam foarte bine, doar eram de pe lângă lunca Prutului. Mă cufundam adânc, treceam Prutul înotând sub apă, răsuflând de două ori, odată la mijlocul râului, apoi lângă celălalt mal. Aşa mă învăţase prietenul meu din şcoala primară, vecin cu noi, Ilie Codreanu, care era tare vânjos şi bun înotător, cu care prindeam raci din cele mai adânci borţi. Scoteam câte o găleată de raci , pe care îi vindeam la Leova, la restaurantul grecului Zervudis şi Pilarinos, iar din banii câştigaţi ne cumpăram îngheţată sau covrigi de la Iţic, un evreu din Leova care avea brutărie.
Copacul a trecut sub pod de primul stâlp, dar la al doilea s-a împotmolit şi s-a oprit. Am înlemnit. Am scos capul de sub tulpină, auzeam vorbind ruseşte santinelele pe pod. Am făcut ce am făcut, m-am muncit, dar am reuşit să împing copacul de la stâlp. Am luat aer în plămâni şi m-am băgat din nou în apă sub copac care plutea mai departe. După un timp, care mi s-a părut o veşnicie, am scos capul de sub copac şi, uitându-mă îndărăt, am respirat uşurat. Trecusem  de locul primejdios.
După vre-un kilometru de plutire pe apa Siretului am auzit vorbe nemţeşti. Mi-am dat seamă că aici e linia frontului nemţesc. Am tras copacul  la mal şi, ieşind din apă, m-am scuturat că eram ud până la piele şi după câtva  timp m-am îndreptat spre tranşeele nemţeşti.
– Hende hok! – a strigat santinela.
Am ridicat mâinile în sus şi am aşteptat până au venit doi nemţi şi m-au luat de mâini. Le-am spus pe nemţeşte:
– Sunt român, vreau să vorbesc cu un ofiţer.
A venit ofiţerul, m-a dus mai departe prin tranşee la un post de comandă. Aici am spus cine sunt şi ei au chemat un ofiţer român. Le-am dat toate informaţiile. M-au hrănit, mi-au dat haine uscate şi am dormit câteva ore. Pe banii ruseşti am făcut cu acul găuri şi am notat numerele unor automobile ruseşti. După aceste numere ofiţerii cercetaşi apreciau ce regimente ruseşti erau pe linia frontului şi în spatele lui. Mi-au dat din nou însărcinări, trebuia să merg din nou înapoi, să culeg alte informaţii. Acolo, lângă Prut, era Ionescu cu care trebuia să mă întâlnesc şi să preiau informaţiile lui pentru a le duce mai departe la statul major.
– Am plecat din nou noaptea, condus de un neamţ, care ştia pe unde se putea trece, alături de trupele ruseşti. Neamţul m-a dus pe un câmp goluţ, care era între pădurea unde erau dislocaţi ruşii şi apele Siretului. Mergeam după neamţ, care la un moment mi-a spus: „Înainte!” – şi s-a întors în tranşeele sale. Acum eu mergeam atent pe acest câmp, uneori mă aruncam la pământ şi mă târam, căci ruşii lansau rachete, care luminau terenul de parcă era ziuă. Atunci puneam nişte crengi pe cap, parcă ar fi fost tufe. Am trecut cu bine. Am ajuns la Tg. Frumos, dar m-am oprit în câmp, lângă o scârtă de paie. M-am băgat mai adânc în ea să dorm. A fost norocul meu, căci noaptea lângă ea s-au strâns nişte lupi, care urlau. Stăteam chitic  în scârtă şi, când s-a făcut ziuă, am ieşit din ea, căci lupii nu mai erau.
Aici am aflat de la un ţăran, că s-a încheiat un armistiţiu între români şi ruşi. 23 august m-a găsit în spatele frontului sovietic. De acolo am plecat spre Bucureşti. Mergeam peste câmpuri, ferindu-mă de armata sovietică. Uneori mă urcam în trenurile care mergeau spre Bucureşti. Dar era periculos, sovieticii controlau peste tot. Aşa am ajuns la Bucureşti. Aici l-am găsit pe maiorul Balotescu, căpitanul Andrei şi procurorul militar Caracostea, care era şeful meu direct. Ei se pregăteau să plece în Germania, să scape de sovieticii, care veneau spre Bucureşti.
De aici în viaţa mea şi nu numai a mea, începe o cotitură, o altă etapă:
– Şerbane, îmi spuneau cei de la SIS, rămaşi în Bucureşti, – dacă poţi pleacă în Germania, i-a familia şi fugi până mai ai timp.
Am plecat acasă şi am vorbit cu Reta.
– Nu avem altă ieşire, plecăm în Germania. Strânge lucrurile.
– Eu nu plec nicăieri. Tu eşti vinovat cu aventurile tale. Unde să mă duc pe urlaţi cu trei copii, să pierd totul, casă, masă, viaţă… Nu plec. Nu am avut încotro, am rămas. M-am întâlnit cu colonelul Ianovici.
– Şerbane, ascunde-te, te vor căuta, trebuie să te bagi undeva la lucru, să stai liniştit, poate vor trece toate şi lucrurile se vor linişti.
Să plec era prea târziu. Aş fi reuşit să fug, ştiam bine locurile prin Transilvania, dar îmi era jale de copii şi de Reta.
– Eu mă uitam la Reta, povestea bătrânul, la copilaşii mei. Cum să plec, să-i las în voia soartei?  Ce să fac eu acolo, singur, în Germania fascistă, căci orice ai spune era fascistă, un regim fără democraţie, un regim de dictatură. Uite unde i-a dus Hitler pe nemţi şi ce o să facă acum nemţii? Cine are nevoie acolo de mine? Şi ce vor face ai mei aici, singuri, sub ruşii care vin, îşi bat joc de oameni, violează femeile, dezbracă oamenii în stradă, îi i-au pe acei care li se par suspecţi, le i-au ceasul, punga, uneori şi viaţa. Ce o să fac eu acolo, fără prieteni, care să-mi dea o mână de ajutor. Să-i aştept pe americanii, care nu mai vin şi nici nu vor veni, chiar dacă se ceartă cu ruşii, ei se vor împăca. Cine o să se bată pentru România? E ceva absurd să te gândeşti astfel. Mă răsuceam nopţile în pat, nu puteam dormi, căutam o soluţie, dar n-o găseam.
Şi Reta? Cum va trăi ea singură, cu trei copii? Bine, poate Reta îşi va găsi un bărbat, dar copiii sunt ai mei, nu sunt străini, e sângele meu, al strămoşilor mei, al Şerbenilor… Să rămân aici, în casă, cu ei, în Bucureşti? Dar voi reuşi eu oare să scap de urmărirea sovieticilor? Dacă mă vor vinde chiar acei cu care am lucrat la serviciul  de informaţii? Şi acolo sunt mulţi, care se vor gândi la salvarea lor, a familiei şi vor face totul, mă vor vinde pe mine şi pe alţii ca să scape. Dar cine ştie, cu cine sau pentru cine au lucrat ei în afară de  serviciul nostru? Doar Basarabia era împânzită cu agenţi sovietici, mai ales din minorităţi – evrei, ruşi, ucraineni. Dar acei care au fost în lagărele din Transnistria, care s-au salvat, oare ei vor tăcea din gură? Şi nu aveam cu cine să mă sfătuiesc, cui să-mi împărtăşesc gândurile, disperarea, durerea…

Veneam zilnic la lucru, dar stăteam ca pe ace. În fiecare zi apărea ceva nou, poporul se revolta, dând vina pe fosta conducere. Comuniştii îi aţâţau, făcând o propagandă acerbă, luptând împotriva partidelor politice, împotriva burghezilor, învinuindu-i de toate. Mulţi din serviciul secret dispăruseră din Bucureşti, fugiseră din România, apoi de acolo în alte ţări, în SUA, Anglia, Australia, chiar şi în Africa. Alţii, urmăriţi de miliţia comunistă, au lăsat totul, fugind în munţi, luând armele în mâini şi luptând, vărsând sânge. Familiile lor sunt azi persecutate, unele închise în puşcăriile comuniste, altele duse în Siberia de către sovietici. Închisorile gem de lume, unii au păţit-o numai pentru că au ripostat, au spus un cuvânt împotriva ordinii, abuzurilor. Nu ai voie să spui nici un banc măcar. Ce viaţă mai e şi asta?

Cei din Basarabia şi eu trebuia să ne ascundem, căci ruşii ne vânau împreună cu poliţia nouă, care tremura de frica ruşilor şi făcea tot ce spuneau ei. Ce-i de făcut? Bani nu ajungeau, preţurile la alimente crescuse enorm, dar nici alimente nu se găseau. Ruşii încărcau trenurile cu tot ce era mai bun în ţară şi le duceau la ei, în ţara „fericirii”. „Ţipă”, că noi le-am distrus ţara şi tot noi trebuie să le-o refacem. Spun minciuni, căci noi am văzut cu ochii noştri, cum au distrus totul, când se retrăgeau din Basarabia în ’41, aruncând totul în aer, la porunca lui Stalin, lăsând pământ ars şi gropi comune cu oameni împuşcaţi fără nici o vină.

Eu nu mai dormeam acasă, îmi era frică să nu fiu arestat. Mă ascundeam pe la cunoscuţi, care şi ei tremurau de frică. Care-i viitorul meu? Ce mă aşteaptă pe mine, ce va fi cu familia mea? Şi americanii tac din gură, nu mai vin. Poate Reta are dreptate, de ce m-am băgat în afacerea asta, în acest ,,serviciu secret”? Puteam trăi şi fără el şi acum nu m-aş fi frământat aşa. Dar dacă judeci, eu – nu, altul – nu, cine ar fi luptat pentru Patrie, pentru neamul nostru? Dacă toţi s-ar gândi ca Reta? Mulţi au murit la Ţiganca, la Odesa – pentru ce? Şi toţi doreau să trăiască, să se bucure de viaţă. Cui îi trebuia acest război? Atâta sânge, atâtea lacrimi, suferinţe şi durere? Au rămas mii de soţii văduve, viaţa lor s-a frânt, copiii sunt orfani, ce pot ei să facă acum, cum să trăiască fără spijin bărbătesc? Cine va răspunde pentru toate? Întrebări fără răspuns. Eram într-un impas total. Atunci omul face ce-l sileşte viaţa. El e sub vremuri, dar şi atunci poate rămânea om.
Colonelul Ianovici mi-a dat salariul şi ne-am despărţit. Devenise periculos în România, se iviseră mulţi agenţi comunişti, care roiau peste tot, stăruindu-se să-i găsească pe cei din Serviciile Secrete, să-i aresteze. Eu m-am aranjat la început într-o comisie, care înregistra bunurile aduse de Armata română din Rusia şi Basarabia în timpul retragerii armatelor. Apoi am trecut la poliţia comunală din Bucureşti, unde am lucrat până în 1948.
Am lucrat la poliţie până la 18 ianuarie, când fiind în sediul Sindicatului CFR din Bucureşti, unde preşedinte era bulgarul Rancev, mi-a spus că sunt chemat de cineva de la parter. Am început să cobor scara. Uitându-mă pe un geam, am văzut o maşină mică şi doi bărbaţi, care se plimbau lângă ea. Am înţeles că au venit după mine, căci tot timpul aşteptam să fiu arestat.
M-am adresat unui funcţionar superior:
– Costică, i-a pistolul şi să-l dai Retei, cred că au venit după mine.

Am coborât de la etaj ieşind afară. Aici m-au apucat de mâini, mi-au pus cătuşe şi mi-au astupat gura, împingându-mă în maşină. Maşina a pornit, ieşind din oraş spre Urziceni. M-au dus la Constanţa, în închisoarea din oraş. Rancev, preşedintele sindicatului comunal, era comunist şi eu consideram că el era la curent  de arestarea mea. Aici, la închisoare, m-au interogat ruşii din serviciul NKVD-ului din URSS. M-au bătut, torturat, dar nu am recunoscut nimic.

În România centrul NKVD-ului era la Constanţa. El aresta oamenii din ţară uneori cu ştirea guvernului comunist, alteori fără ca el să ştie ceva. Îi închideau în vagoane sigilate, introduceau aceste vagoane între altele, cu fier uzat sau alte mărfuri , şi îi duceau în URSS. Grănicerii şi vameşii români nici nu se apropiau de trenurile sovietice. Deţinuţii erau culcaţi pe podea cu pistoale automate în coaste. Aşa au trecut prin NKVD-ul din Constanţa căpitanul Ştefan Mengoni, ginerele maiorului Dinulescu, care a asasinat legionari în pădurea de la Jilava, colonelul Prager, fost director general la telefoane, locotenentul Tedy Negroponte, locotenentul Vasilescu, toţi foşti translatori pe lângă trupele anglo-americane, în 1945-1947; inginerul Tudor Alionte, ofiţer român de informaţii, care a depistat un grup de partizani sovietici ce aruncase în aer comandamentul român din Odesa; căpitanul de cavalerie Leon Ostrovschi, translatorul regelui Mihai pentru limba rusă, Pan Halippa, vicepreşedinte în Sfatului Ţării al Republicii Democratice Moldoveneşti din 1918, Gheorghe Şerbeniuc, deputat al ucrainenilor din Bucovina în Parlamentul României ş.a.

Anchetatorul, evreul Ibstein, m-a pus într-o noapte să semnez actul de anchetă, că am fost spion român şi că lucram pentru România. Am refuzat din nou. Atunci au apărut doi colegi de la SIS-ul din Chişinău, cu care lucrasem înainte.
– Şerbane, de ce nu recunoşti că ai fost în Serviciul Secret doar am lucrat împreună?
– Eu nu vă ştiu, am răspuns.
Atunci am înţeles cine m-a predat ruşilor. Acei doi erau agenţi ai ruşilor. Lucrau de mult pentru URSS. Atunci anchetatorul Ibştein m-a scos din cameră, m-a urcat într-o maşină şi împreună cu alţi rusoi am plecat spre malul mării. Aici m-au scos din maşină şi m-au dus pe plajă. Ibştein mi-a citit verdictul: ca fiind spion şi lucrând împotriva sovieticilor, sunt condamnat la moarte.
– Întoarce-te cu spatele, mi-a ordonat.
– Eu nu mă întorc! Trageţi, călăilor! Şi nu m-am întors, aşteptând ultima     minută a vieţii mele. A urmat o rafală  din pistolul-mitralieră…
Pe cap mi-a căzut nisip, lut, nu mai ştiam nimic. Credeam că sunt mort. Muşcându-mi buzele, am simţit cum sângele mi se prelingea pe bărbie şi atunci am înţeles că sunt viu şi că au vrut să mă sperie. M-au urcat din nou în maşină şi m-au dus la închisoare. Au mai adus în camera mea un neamţ, Helmut Rot, neam de saşi din România cu care fusesem înainte într-o cameră. Ne-au dus la baie, apoi ne-au dat indispensabili.
– Unde ne sunt hainele? – am întrebat noi.
– Intraţi alăturea şi vă îmbrăcaţi, ni s-a spus.
Am intrat în camera de alături, o cameră rece cu pereţii înzăpeziţi. Ne-au ţinut aici atâta timp, o oră, două, pierdusem noţiunea timpului. Ne-am aşezat spate la spate, stăruindu-ne să ne încălzim Am îngheţat bocnă. Când ne-au scos din cameră, nu puteam să mişcăm mâinile şi picioarele. Din nou m-au dus la Ibştein. M-a aşezat pe un scaun. În faţă erau hârtiile pe care trebuia să le semnez. Nu puteam mişca degetele, erau înţepenite. Ibştein mi-a pus tocul între degete. Am iscălit verdictul, soarta mea. Ce aveam să fac? Eu nu ştiam că mâine voi fi trimis în lagăr, la foame, eu mă consideram prizonier de război. Îmi era indiferent ce se va întâmpla cu mine. Suferisem atâta, că mă gândeam la moarte ca la o salvare.
Scoşi din cameră, ne-au dat nişte haine militare, nişte vechituri. Ne-am îmbrăcat cu greu, mâinile şi picioarele nu se mişcau, aşa înţepenisem.

* *  *

A doua zi ne-au dus pe amândoi la Odesa.
Acolo, înghesuiţi într-o cameră, plină de deţinuţi şi politici şi de drept comun, ne chinuiam de căldură. Aici am întâlnit pe unii deţinuţi pe care îi cunoşteam la libertate. Am stat într-o cameră cu un general american, fost comandant de regiment din Vienai. În celulă era şi directorul Fabricii de textile din Arad-ITA. Mai era un colonel bolşevic, fostul şef al partizanilor din Odesa, care a luptat în catacombele Odesei. De aici, din catacombe, partizanii dădeau lovituri puternice nemţilor şi poliţiei române din Odesa, apoi dispăreau în subsol şi, cu toate eforturile, nemţii nu-i puteau descoperi. Aceste catacombe, făcute timp de veacuri, aveau multe tunele şi grote sub pământ, unde partizanii sovietici îşi aranjase viaţa în anii de război.
Interesantă era soarta colonelului sovietic Slobodianic, şeful partizanilor din Odesa în timpul războiului din catacombe. La o şedinţă a comitetului orăşenesc de partid din Odesa, din 5 aprilie 1948, s-a propus ca în legătură cu aniversarea victoriei, care se sărbătorea la 9 mai, unii din partizani să fie decoraţi. Când Slobodianic a auzit numele unora de pe listă, complet necunoscuţi, s-a revoltat, căci ei nu fusese partizani şi nu luptase în catacombe.
– Ce au ăştea cu noi? Ei n-au luptat! Colonelul era un bărbat înalt, frumos şi purta o musteaţă a la Ceapaev, un fost comandant legendar al armatei roşii din timpul revoluţiei.
– Stai jos! – i s-a spus.
– Cum să stau jos dacă nu-i dreptate? Dacă aceşti oameni erau la mine, primeau câte un glonţ în cap!  Striga el.
După adunare a venit acasă. Peste câtva timp, spre seară, a venit la el acasă procurorul Odesei.
– Trebuie să mergi cu mine la comitetul regional de partid, te cheamă secretarul.
– Pentru ce? – a întrebat el.
– Nu ştiu, mi s-a spus să mergi la o consfătuire.
Colonelul a simţit ceva, dar nu putea să nu meargă.
– Nevastă! – a strigat el, mâine e 1 mai, sărbătoarea cea mai mare muncitorească.
– Dă-ne o sticlă de rachiu şi o „zacuscă”, să bem şi noi un pahar pentru 1 mai. Au băut, câte un pahar, apoi au plecat la comitetul regional. Aici secretarul l-a întrebat:
– Ţii minte ce ai spus la şedinţă?
– Ţin, a răspuns el, şi aş fi făcut aşa cum am spus. De unde i-aţi luat pe aceşti partizani falşi?
– Eşti învinuit de nesupunere Partidului Comunist şi Guvernului Ţării, art.58-8 şi ai să fii condamnat. Trebuie să-ţi ştii locul… Şi a venit condamnarea de la Moscova, unde „troica” (trei oameni) citeau dosarul şi îţi hotărau soarta. Nu i-a ajutat nici faptul că îl ştia personal pe Voroşilov. Îi scria scrisori din puşcărie, aşteptând răspunsul, care nu mai venea. Eu îl tachinam. Slobodianic spunea:
– Capitalismul – kaput!, iar eu îi răspundeam:
– Comunismul – kaput! Colonelul îmi spunea:
– Să vezi, eu o să fiu eliberat, partidul o să-mi facă dreptate! Eu râdeam de el. Colonelul mi-a spus:
– Dacă n-o să am dreptate, o să-mi rup mustaţa! şi a râs.
– De acord, i-am spus. Colonelul scria mereu scrisori peste tot, dar ele erau aruncate la coş.

Aici, cu mine, în aceiaşi cameră, stătea Dimitri Vladov, fost director al unei şcoli medii din Odesa. Fiind mobilizat în grad de căpitan, a căzut prizonier lângă Odesa împreună cu ordonanţa sa, în timp ce se apropiaseră de o fântână să bea apă. Vladov era contuzionat. Era o fire bolnăvicioasă. Înalt, slăbuţ, stătea aici de câteva luni. Fusese condamnat la 10 ani, fiindcă căzuse prizonier, nu se împuşcase. Stalin îi considera pe toţi prizonierii ruşi la nemţi ca trădători. Vladov avea un fiu, doctor militar în oraş. El mi-a acordat o atenţie deosebită, mi-a povestit multe despre viaţa amară sovietică, ajutându-mă să-mi pregătesc şi o evadare. Generalul american era o fire pierdută, aproape de nebunie. El cerea mereu un avocat, o pernuţă mică s-o pună sub cap, că aşa era învăţat, şi multe alte mărunţişuri… Într-o zi a fost scos şi dus. Cu el mai era şi unul Beilis, evreu, directorul Fabricii de textile din Arad, un om gras, care suferea de diabet, pe care nu-l putea vindeca, căci nu respecta dieta. S-a vindecat de diabet cu „balanda” sovietică. Spunea că arestarea i-a salvat viaţa. Mai era şi un student Barkov şi mulţi alţii.

Din aprilie până în iulie 1948 ne-am aflat în închisoare la Odesa, unde l-am cunoscut pe căpitanul Vladov care, în pofida faptului că era căpitan sovietic şi ştia că sunt român, avea o atitudine binevoitoare faţă de mine şi chiar prietenească. Împărţea cu mine şi cu germanul Helmut Rot hrana pe care i-o aducea soţia de 2-3 ori pe săptămână.

Într-o zi l-am întrebat pe Vladov, după ce am căpătat un pic de încredere în el:
– Tovarăşe Vladov, de ce mă ajuţi pe mine, îţi împarţi mâncarea pe care ţi-o aduce soţia cu mine, doar eu ştiu că în Odesa, la libertate, după aceşti pereţi, nu e viaţă bună… şi îţi mai sunt şi duşman…
El mi-a răspuns:
– Eu ştiu povestea Basarabiei. Am avut un prieten   moldovean din cartierul Moldovanca din Odesa. Cu el am învăţat la cursurile de învăţători cândva. Îl chema Ion Gherman. Mic de statură, cu nişte ochi albaştri, de o bunătate fără margini, era din  satul Valea Hoţului. De fapt era român, aşa îmi povestea el, din părinţi de prin locurile Bârladului. Când au început represaliile lui Stalin din 1937, Ion a hotărât să fugă peste Nistru. În zorii unei zile, când ieşea pe malul românesc, a fost secerat de gloanţele grănicerilor noştri. Ei nu aveau voie să tragă, căci el trecuse graniţa, care era la mijlocul Nistrului, dar s-a găsit un suflet hain, un criminal, care l-a ucis. A fost un om de treabă, bun la suflet şi bun prieten. Cu el puteam discuta tot ce vrei, aveam încredere unul în altul. Poate de asta te simpatizez şi pe d-ta. Şi aşa sunt judecat la 10 ani, acum de ce să mă tem?

Se interesa de felul de viaţă din ţările capitaliste, de atenţia care era acordată învăţătorilor, de disciplina şcolară. Am observat că-i plăcea că eu, când învăţam la gimnaziu şi apoi la şcoala superioară de comerţ din Leova, purtam uniformă de culoare kaki, cu chipiu de culoare albastră cu ,,vipuşcă” în jur, cu număr pe mâneca stângă. El ştia că sunt din neam de învăţători. Văzând atitudinea binevoitoare faţă de mine, i-am spus că vreau să încerc să evadez în timpul apropiatei escortări spre gara din Odesa.

Vladov nu m-a sfătuit să evadez, deoarece el ştia că soldaţii pazei erau bine înarmaţi şi foarte vigilenţi în timpul etapărilor deţinuţilor, mai cu seamă că în Uniunea Sovietică nu prea se încercau evadările de sub escortă. Arestaţii şi judecaţii de drept comun aveau termene nu prea mari de 2-5 ani pentru furturi sau alte delicte. Despre deţinuţii politici nici nu se pomenea că evadase cineva, dintre ei. Vladov îmi spunea că va fi foarte greu, chiar imposibil. În primul rând pentru că nu cunoşteam bine limba rusă şi accentul meu străin îl poate observa orice cetăţean. Al doilea, rusul va fi bucuros să mă predea organelor de miliţie, întrucât sovieticii erau nemulţumiţi de fasciştii, care au năvălit cu războiul în ţara lor „paşnică”. Ei încă nu ştiau că Stalin a pregătit acest război cu mulţi ani în urmă, ca să provoace nemulţumiri în alte ţări şi să cucerească Europa. Dar asta o vor afla mult mai târziu, când acest imperiu se va destrăma fără un foc de armă. Totuşi, eu eram hotărât să fug, poate din orgoliu, poate din dorinţa de a-mi arăta vitejia sau cutezanţa de a mă întoarce în rândul camarazilor de luptă împotriva comunismului.
Văzând hotărârea mea, Vladov a început să mă pregătească pentru evadare. Soţia i-a adus o pereche de ciorapi lungi, înguşti, în care strângea zilnic  într-unul pesmeţi, în altul zahăr, să am de hrană în primele zile după evadare. Eu îi spuneam cum am de gând să acţionez. I-a adus soţia haine vătuite, pâsle, o plapumă, o şapcă cu clapete puse toate într-un sac, pe care eu i-am promis să le duc în spate, căci dânsul era tare slăbit şi pe care aveam de gând să-l arunc la picioarele unuia dintre soldaţii convoiului. Aşa am şi procedat.
Eram alături de Vladov şi de un soldat dezertor, Vanea, şi încă doi arestaţi de drept comun. Ştiam că Vladov locuieşte pe drumul spre gară, pe o străduţă nu prea cunoscută, o fundătură, am uitat cum îi spunea. Am reţinut numai numărul casei – 3. Când treceam în apropierea acestei străzi, Vladov mi-a strâns mâna şi mi-a arătat cu capul spre casa lui lăcrămând. Apropiindu-ne de gara centrală din Odesa, Vladov mi-a arătat vagonul de culoare albastră „Stolâpin” şi mi-a spus:
– Iată, Valentine, casa noastră, care ne aşteaptă pentru un drum lung. Eu i-am răspuns:
– Eu nu voi intra în acest vagon! Şi, la 25-30 metri de la vagon, am aruncat la picioarele soldatului din stânga mea legătura cu haine  a lui Vladov, lovind în acelaşi timp arma soldatului, obosit de căldura mare şi surprins de cele întâmplate. Am luat-o la fugă spre gardul de piatră care despărţea gara de stradă. Dar m-am împiedicat de o sârmă pe care nu o observasem, care schimba direcţia şinelor de cale fierată. Am căzut, mi s-a rupt o sandală, dar am sărit peste gard, ţinând ciorapii cu mâncare în ambele mâini. După vre-o 40 de metri am auzit împuşcături şi geamuri sparte pe partea stângă a străzii, pe care fugeam în zig-zaguri. În faţa mea venea un ofiţer de marină, mergând la braţ cu o femeie. Era  o zi de duminică, ziua marinei sovietice. Ajungând aproape de dânşii, am zărit cum pe pieptul femeii a apărut o pată de sânge, mare, roşie… Ea a început să cadă în braţele ofiţerului care o susţinea. I-am ocolit şi am ajuns la un colţ de stradelă, în care trebuia să mă ascund. Dar în momentul alergării, la colţul străzii, am auzit un foşnet în partea dreaptă a pieptului, nici un fel de durere, doar o puternică foşnire de aer, care îmi ieşea din piept, nu-mi ajungea aer să respir, m-a înăbuşit o spumă de sânge din gură, şi am căzut pe caldarâmul înfierbântat de soare. M-am întors pe partea dreaptă unde eram rănit, mă uitam cum se încheagă sângele pe pietrele străzii. Pe stradă nici o zare de om Continuam să sforăi puternic, apucând şi strângând cu mâna stângă partea dreaptă a pieptului şi simţind oasele coastelor între degete. M-am prăvălit cu totul pe partea dreaptă, răsuflând ca din foi.
De odată a apărut o femeie dintr-o casă de vis-a-vis, s-a apropiat de mine întrebându-mă ceva, dar nu am înţeles ce. I-am făcut semn cu mâna că vreau să beau, căci îmi era o sete grozavă. În curând femeia a adus un pahar cu apă, paharul era frumos din cristal, şi s-a apropiat de mine. În acelaşi timp, de după colţul străzii, a apărut un soldat cu arma în mână şi, văzând femeia cu paharul, i-a strigat:
– Nu te apropia, îi un spion român! a fugit de sub escortă! Şi nu i-a dat voie să-mi dea apă. S-a apropiat de mine înfuriat. Credeam că va trage, dar el mă păzea. Începusem să-mi pierd cunoştinţa, mi s-a părut că-l văd pe fiul meu Liviu în faţă şi am început să plâng… de jale că voi muri şi nimeni nu va şti de moartea mea.
În curând a sosit o maşină a salvării pe care a chemat-o paza sau poate femeia, care dorea să-mi dea apă. Din maşină a ieşit o soră medicală în halat alb care, văzând starea mea, m-a pansat strâns cu o muşama în jurul pieptului. M-au transportat la un spital, care am aflat pe urmă că era evreiesc. Ţin minte că m-au introdus în camera de primire, vorbeau ruseşte, dar cuvintele mi s-au întipărit în minte (priiomnâi pokoi). Credeam că aceste cuvinte înseamnă „pokoinic” (mort). A venit un doctor, căruia i s-a spus că sunt spion român şi rănit serios. Eram plin de sânge. Doctorul a dat ordin să fiu transportat în sala de operaţii la etajul doi. În sală, culcat pe patul de operaţii, am observat plafonul spart, se vedea cerul. Doctorul mi-a zis:
– Asta aţi făcut-o voi, fasciştii! Eu sunt jidan, familia mea est Caţ, dar eu îţi voi salva viaţa. Îţi voi face acum operaţia, dar nu avem medicamente-narcoză, trebuie să rabzi durerile. I-am spus:
– Nu vreau să-mi salvezi dta viaţa, vreau să mor!
M-au legat burduf de picioare şi de mâini pe masa de operaţii. Au adus instrumentele, nişte foarfece lungi, strâmbe, cu care au tăiat şi au pus într-o farfurie bucăţele din coastele mele. Glonţul, mi-a spus doctorul, a trecut printre coasta a patra şi a cincia, strivind o parte din ele. M-au pansat strâns şi m-au dus într-unul din coridoarele spitalului, căci erau foarte mulţi bolnavi fără locuri în saloane. Patul meu se afla lângă un geam, pe care s-a aşezat paza, soldatul care mă rănise. De mine s-a apropiat un tinerel de vre-o 14-15 ani şi m-a întrebat:
– Sunteţi spion? Eu am confirmat dând din cap şi i-am arătat că vreau să beau. Băiatul a venit repede cu un borcan de vre-o doi litri plin cu lapte acru. Împreună cu soldatul  m-au ridicat dându-mi de băut. Dar n-am terminat să beau şi am început să vomitez peste o evreică, care se afla pe un pat alături. Evreica a  ţipat că s-au speriat toţi. A apărut sora medicală, dar eu eram culcat şi aproape fără suflare. Sora nu ştia ce să facă cu mine. Căci din cauză c-am vomitat s-au rupt aţele cu care fusesem cusut după operaţie şi a curs mult sânge. Ea a fugit după doctor, care a venit mult mai târziu, când eu deliram. Am reţinut numai cuvintele în rusă:
– „Lăsaţi-l, până dimineaţă va fi mort” şi a plecat. Auzind aceasta, mi-am zis că nu trebuie să mor, ci din contra, să trăiesc, să ajung să-mi văd  copiii şi soţia. Nu ştiam şi nici nu-ni închipuiam prin ce chinuri voi trece în viitorul apropiat.

A doua zi, dimineaţă, pe la orele 9-10, a venit enkavedistul, „operul” închisorii, să mă i-a şi să mă ducă la închisoarea din oraş. Doctorul Caţ i-a spus că nu pot fi transportat în starea în care mă aflu. Enkavedistul i-a spus că dacă doctorul se va împotrivi, va fi luat şi el cu bolnavul la închisoare. M-au luat în „duba” închisorii, m-au aruncat ca pe un câine pe podea şi au început chinurile. Maşina gonea cu o viteză mare şi apoi se oprea brusc, schimbând mereu direcţia, ba la stânga, ba la dreapta, rostogolindu-mă pe podea, încât am ajuns o masă plină de sânge. Cu mare greutate mi-am întins picioarele înainte, ca să-mi feresc capul de lovituri în caz de oprire bruscă. La un moment dat, când credeam că îmi pierd cunoştinţa, maşina s-a oprit, au deschis uşa din urmă şi, cum eram culcat pe spate, m-au tras cu capul în jos la marginea maşinii, întrebându-mă:
– Recunoşti acest loc? Era locul cu sângele meu închegat la soare, unde căzusem după rănire. Apoi maşina a intrat în curtea închisorii şi m-au tras jos pe pietrele curţii. Mai mult târându-mă, am mers spre uşa de fier a închisorii. De după geamurile zăbrelite de la toate etajele au apărut  capetele deţinuţilor, care văzându-mă, au început să strige:
– Bravo, rumân! (Bravo, românule”) Molodeţ! (Bravo!) Şi un şir de înjurături grosolane, epitete murdare răsunau împotriva enkavediştilor. Îmi aruncau mâncare prin geamuri, bucăţi de pâine, pateuri de acasă, iar o deţinută care ne împărţea hrana şi umbla prin curte, le strângea. Mi-a adus un săculeţ cu toate cele strânse în celula în care am fost încarcerat. O celulă cu 7-8 bolnavi de diaree, cu o putoare îngrozitoare de nu puteam respira, iar mie îmi trebuia aer curat la rănile mele de la plămân. Ei mă băgaseră special în această celulă ca să mă infectez şi să capăt diaree.
A doua zi am fost scos din acea celulă de medicul şef, un căpitan militar, care s-a certat cu enkavedistul din cauza mea.

1. Eu răspund pentru el, tovarăşe „oper!”, striga el.

M-au transportat la spitalul închisorii, care era în afară. Acolo mi s-a acordat o bună îngrijire medicală. Mi se scotea din rană de la subţioară un tampon lung de 1,5-2 metri, care-l schimbau cu unul curat, muiat într-o soluţie galbenă. Aşa făceau la fiecare 2-3 zile. Această procedură o făcea o evreică subţirică în cabinetul de proceduri. Ea, Ana Grigorievna Vainer, se vede că pentru prima oară în viaţă a întâlnit un spion adevărat, pe care trebuia să-l vindece. Interesând-o persoana mea, mă întreba în timpul pansamentului despre felul de viaţă capitalist, despre femeile de la noi, despre modă, despre cosmetică şi despre alte chestiuni femeieşti. Fiind bună la suflet, îmi dădea porţia de zahăr şi cea de unt mai mare, pentru a mă întrema mai repede. Era soţia unui enkavedist, care lucra la secţia din Odesa. Cineva a observat că dânsa mă hrăneşte mai bine decât se cuvine şi într-o dimineaţă, după ce mi-a pus în noptieră zahăr şi unt mai mult ca altora, s-a deschis uşa salonului şi a intrat „operul”. S-a dus direct la noptieră  şi a chemat-o pe Ana Grigorievna întrebând-o cu ce scop hrăneşte acest spion. Pe mine m-a chemat la cercetare şi m-a întrebat ce scrisori am transmis prin ea. După răspunsul meu negativ, i-a tăiat geanta ei de piele, i-a căutat în pantofi, cerându-i scrisorile date de mine. Cum s-a terminat această poveste, ce s-a întâmplat cu ea nu ştiu, dar peste două zile am fost dus la gară cu maşina neagră. Aici maşina s-a întors cu spatele spre vagon şi a dat îndărăt exact la uşa de intrare în vagonul „Stolâpin”, predându-mă convoiului.
Când am fost scos din închisoarea de la Odesa, l-am văzut pe colonelul Slobodianic în curte. I-am făcut din mână, căci nu mai eram de câteva săptămâni în aceeaşi cameră. Colonelul, în cizme bune, îmbrăcat bine, mi-a răspuns. S-a întors spre mine, a apucat de sfârcul mustăţii, şi trăgând-o puternic, a rupt-o. Eu am înţeles că scrisorile lui către Voroşilov şi alţi conducători sovietici au rămas fără răspuns. Am înţeles că am câştigat pariul şi am făcut o gură până la urechi. Totuşi, colonelul Slobodianic era un om de fier, am dedus eu. Eu stimam oamenii curajoşi, care îşi ţin cuvântul şi care pentru ideile lor se duc şi la moarte. Colonelul era un erou rus, care în timpul războiului şi-a apărat patria şi a învins. A rămas viu după acel măcel, dar datorită conducătorilor criminali a mai suferit o nedreptate, care i-a distrus sufletul de patriot.
Şi parcă numai el a suferit în această ţară fiind nevinovat? Şi nu numai el, ci şi familia lui. Dacă erai arestat ca deţinut politic, suferea şi familia ta. Erau deportaţi nevasta şi copiii, daţi afară din locuinţe, de la lucru, rămaşi fără o bucată de pâine. Dar cel mai straşnic era faptul că  ceilalţi cetăţeni te considerau ,,duşman al poporului” şi tu şi familia erai dispreţuit şi nimeni nu dorea să te ştie, nici cei mai buni prieteni cu care stăteai ieri la un pahar de vodcă. În Uniunea Sovietică din cinci oameni, trei erau turnători. Majoritatea din aceşti turnători erau plătiţi, li se dădeau locuri bune de muncă, aveau priorităţi la învăţătură şi la numirea în posturi de răspundere. Jumătate din populaţia acestei ţări a trecut prin închisori şi lagăre. S-a distrus tot ce a fost bun în sufletul acestui popor.
Am fost trimis sub pază la Moscova. Am fost încarcerat în primul compartiment, de lângă uşa vagonului, eliberând cabina de alături de arestaţi. M-au prevenit să nu încerc să vorbesc cu arestaţii până nu voi ajunge la Moscova. Am mers cu acest vagon  4-5 zile. Peste fiecare zi venea o soră medicală care îmi schimba pansamentul de la subţioară.
Ajuns la Moscova mi-au pus cătuşe la mâini, m-au dat jos din vagon, m-au urcat în maşina lor şi am fost dus la închisoarea Krasnaia Presnea. Acolo, spre marea mea mirare, m-au primit foarte amabil, m-au întrebat dacă nu am fost maltratat pe drum, dacă am fost bine hrănit, m-au percheziţionat după regulile lor, m-au dus la medic, care mi-a schimbat pansamentul, lipindu-mi bine rana, apoi m-au dus la baie. Aici m-am întâlnit cu un grup de ofiţeri germani, adevărate cadavre vii, aşa erau de slabi, nenorociţi. De căldura mare şi de aburii din baie nemţii cădeau fără simţire. Întrebându-i cine sunt, mi-au răspuns că sunt ofiţeri germani arestaţi, adică prizonieri, aduşi aici dintr-un lagăr din apropierea Moscovei. În aceiaşi noapte am fost dus într-o cameră mare cu 15-20 lituanieni, care în fiecare dimineaţă, înainte de „ceai”, îşi făceau rugăciunile pe narele păturile de la etajul doi, eu eram pe narele de jos – singur. Lituanienii, aproape toţi, nu ştiau să vorbească ruseşte. Vorbeau puţin în limba germană. În noaptea ceea am auzit-o cântând pe vestita artistă Ruslanova, arestată şi ea, învinuită tot cu articol politic, măcar că era soţie de general sovietic. Era acuzată că furase cu soţul său picturi vestite în Germania…
Peste câţiva ani după eliberarea mea din lagăr, prin anii 1958 sau 1959 am ascultat-o la un concert  al ei în Casa de Cultură de la Tiraspol. Am vorbit cu ea, amintindu-i că am auzit-o cântând în închisoarea de la Krasnaia Presnea, în anul 1948, în luna decembrie. Ea a râs spunându-mi:
– Da, a fost aşa ceva, am mâncat şi eu „balandă sovietică”. Dar acum era din nou recunoscută ca artistă vestită şi stimată de toţi, nu mai erau vremurile lui Stalin şi Beria.
Peste vre-o două săptămâni, de la Moscova, din Krasnaia Presnea am fost etapat spre Norilsk, cu opriri în diferite închisori, ca „Holodnaia Gora” din or. Harkovon.
O închisoare teribilă, punctul de triere a deţinuţilor în toate părţile. Am nimerit aici în timpul etapei de la Moscova între cei de drept comun. Ne-au scos din închisoare, m-au pus în faţa coloanei citindu-mi numele, termenul de judecată – 25 de ani şi articolul 58-1. M-au încadrat – înainte un ofiţer cu nagan (revolver) şi cu doi soldaţi, şi în spate tot doi soldaţi cu  un ofiţer cu nagan.
– Mergi numai cu capul în jos, nici o mişcare, în stânga sau în dreapta, vei fi împuşcat fără prevenire! – mi s-a ordonat, deoarece pe plicul meu era scris „fost evadat”.
În închisoarea din Harkov am fost băgat între „borfaşi”, într-o cameră pentru 10-15, dar erau vre-o 100 de hoţi, care mi se pare că ştiau deja că sunt spion român şi să mă primească „bine”. Narele erau tixite şi toţi jucau cărţi. Pe nară nu mi-au dat voie, m-au băgat sub nară, la perete sub un geam spart unde era curent şi pe perete era gheaţă, iar podeaua de ciment. La Moscova mi-au dat o manta soldăţească şi nişte papuci. M-am băgat aproape de un butoi (paraşă) mare, cum nu am mai întâlnit nici într-o altă închisoare, de vre-o 300 de litri, plin cu urină şi fecale, care curgeau pe podea spre mine. Fiind foarte îngheţat şi flămând m-am ghemuit şi am adormit. Dimineaţa m-am trezit cu temperatură de 38 şi m-au dus la paznicul de la subsol, care mi-a spus să mă culc lângă dânsul pe podeaua de ciment, alături de nişte morţi şi câţiva vii, aproape de veceu. Pe aceste trupuri şi pe acei vii umblau nişte guzgani enormi cu cozi lungi, care muşcau nasurile, obrajii celor morţi şi se plimbau printre cei vii, au sărit şi pe mine. M-am ridicat şi am strigat să mă mute în vre-o celulă. Şi m-au mutat la nişte hoţi bolnavi, care m-au aranjat tot pe podeaua de ciment.
Peste două zile, aşa bolnav, cu pansamentul neschimbat, am fost expediat în lagărul de triere din Kuibâşev. Numai acolo am fost internat în camera medicală, unde mi-au schimbat pansamentul plin de sânge. Rupeau pansamentele şi trebuia să rabzi, îţi venea să urli de durere. Mirosea totul urât, putred, m-au ţinut vre-o două zile spălându-mi rana pieptului. De la Kuibâşev am ajuns la Ufa cu trenul marfar, iarna, frig…
În februarie 1949, ajunşi în gară şi coborâţi din vagonul mare cu zăbrele pentru arestaţi, am observat că locomotivele, care stopau alături în gară, împrăştiau aburi groşi, încât nu se vedea mai nimic la distanţă de 1-2 metri. Locomotivele le ţineau aprinse, că era un ger de 35 de grade. Dacă le-ar fi stâns ar fi îngheţat cazanele. Profitând de aburi, m-am strecurat sub o locomotivă, crezând că trenul meu va pleca, iar eu mă voi duce la cineva să scap, sub pretext că m-am rătăcit. Nu am aşteptat prea mult, când în jurul meu au venit câinii lupi şi au început să latre şi să mă tragă de haine. Soldaţii m-au scos de acolo, m-au bătut şi m-au dus la închisoarea din Ufa, unde am fost băgat la carceră. Cercetându-mă le-am spus că m-am împiedicat şi am căzut sub locomotivă din cauză că în gară din pricina aburilor nu se vedea nimic. Aici m-au ţinut mai multe zile, răcisem tare şi trebuiau să-mi schimbe pansamentul zilnic din cauza unei hemoragii puternice.
De la Ufa am fost expediat la Celiabinsk, unde am trecut în faimoasa Siberie, despre care ştiam puţin din nişte cărţulii de aventuri „Prin grozăviile Siberiei”, scrise încă în timpul ţarului şi care se tipăreau de ruşii emigranţi din Basarabia. Ştiam că-s dus la Norilsk, dar asta nu-mi spunea nimic, totul era nou pentru mine, în această ţară. Mâncarea era o dată pe zi, o bucată de 500 grame de pâine şi un peşte sărat. În vagon era instalată la mijloc o „leică” pentru nevoile trupeşti, care mirosea urât de tot. Era deja luna martie şi în vagoane era frig, când dormeam ne lipeam unul de altul, eram mulţi şi când se întorcea unul, trezea tot rândul de pe podea.
Prin geamul zăbrelit  vedeam satele, oraşele şi mă miram de sărăcia lor. Casele erau înnegrite, vechi, fără garduri, se simţea sărăcia şi mizeria în care trăia poporul sovietic. Peste tot se vedea şi se simţea un fel de apatie, tristeţe, poporul era ursuz, necăjit, ce se vedea bine. În vagonul meu erau şi ruşi, care acum erau mai vorbăreţi, li se dezlegase limbile, înjurau partidul comunist şi pe conducătorii, care-i adusese la o viaţă grea, mizerabilă, fără vre-o speranţă în viitor. Erau arestaţi din diferite motive: unul spusese vre-un banc împotriva conducătorului cu mustăţi, altul îşi făcuse o ţigară dintr-o gazetă cu portretul lui Stalin, unul îşi ştersese fundul cu o hârtie de 30 de ruble cu portretul lui Lenin, alţii furaseră câte ceva din colhoz, ca să trăiască. Erau şi militari, foşti prizonieri în lagărele nemţeşti, care se întorsese acasă şi erau învinuiţi de spionaj, de trădare acum stând culcaţi alături de mine, spion român.
Eu nu ştiam ruseşte, dar fiind atâta timp prin închisori şi anchetări, mai învăţasem câte ceva, chiar şi înjurături, ca să pot cere măcar o bucată de pâine sau o cană de apă. Începusem să-i înţeleg pe ruşii care înjurau de mama focului şi pe cei de drept comun, care se sfădeau şi chiar se băteau între ei. Hoţii ordinari se uitau cu dispreţ la cei politici, de parcă ei ar fi fost mari patrioţi. Mulţi din cei de drept comun nu aveau ani mulţi de puşcărie, se ţineau în grupul lor, nu prea stăteau de vorbă cu  cei politici. Politicii îi numeau  borfaşi (urki). Ei se aranjase lângă uşa vagonului, primeau dimineaţa pâinea şi peştele sărat şi le „împărţeau” celorlalţi. Bineînţeles, că la început îşi luau partea lor, ce rămânea le împărţeau politicilor. Şi santinelele, care aduceau pâinea şi peştele, iar uneori cărau şi apa cu găleata, se împăcau de minune cu aceşti hoţi, care nu erau pentru prima oară în lagăre şi ştiau toată geografia ţării, unde şi cine e şeful lagărului, unde e bine, unde e rău, cum e drumul încolo, ce este de lucru, tăiatul pădurii,  mina de cărbuni sau lucrul în nişte gospodării agricole… Unii povesteau despre viaţa lor la libertate, totul părea incredibil – foametea din unele regiuni, atunci când era roadă bună, despre războiul civil, unde murise milioane de oameni din armata albă şi cea roşie, despre canalul Marea Albă – Volga, construit de puşcăriaşi, despre viaţa lor la libertate, despre copiii rămaşi acasă şi multe altele.
Eu sufeream foarte mult, îmi aduceam aminte de copiii mei, de Reta cu care trăisem nouă ani şi pe care o iubeam. Aceste amintiri îmi întristau profund sufletul, ştiam că 25 de ani de puşcărie înseamnă o viaţă pierdută. Mă căiam deseori că intrasem în acest joc cu moartea în organele de spionaj şi contraspionaj, şi că erau nişte riscuri iminente şi nu făcea acel salariu primejdiile la care mă expuneam. Căutam să mă liniştesc, îmi spuneam că era datoria mea de patriot român, că luptasem şi eu pentru ţară, ca şi acei care mureau pe front pentru eliberarea pământului strămoşesc, că dacă nu se  duceau ei, nu mă duceam eu – cine ar fi apărat această ţară, acest pământ nenorocit pe care vroiau să pună mâna atâţea duşmani. De ce ne-au luat ruşii Bucovina şi Basarabia? Ba s-au băgat şi mai înăuntrul ţării, furîndu-ne – Ţinutul Herţa. De ce îi trebuia rusului pământ străin? Lui, care avea atâta pământ, pe care nu-l lucra nimeni? Trenul mergea pe magistrala siberiană şi prin geamul zăbrelit vedeam zeci şi sute de kilometri fără o făptură de om pe pământul negru, pământ bun de lucru şi de strâns o roadă bogată. Gânduri şi iar gânduri…
Şi aici aceleaşi case jerpelite, neîngrijite, fără garduri, înnegrite de vânturi, de ploi, de geruri… Şi de jur – împrejur – păduri colosale cu copaci înalţi şi groşi. În unele locuri se vedeau ceva construcţii, dar aici nu trecuse războiul şi nu erau acele distrugeri ca după bombardamente. Aşa am trecut multe oraşe şi staţii de căi ferate. Multe zile a mers acel tren cu nenorociţi, duşi departe de casele lor, de soţiile disperate şi de copii aşteptându-şi mama şi tatăl. Am trecut Kurganul, Petropavlovsk, Omskul, Novosibirskul, Kemerovo, oraşul minerilor, şi am ajuns la Krasnoiarsk. Aici ne-au dat jos şi ne-au dus la baie. Casele, majoritatea din bârne, cel mai ieftin material de construcţie din Siberia, păreau triste, înnegrite de ploi, de ger şi de vremuri. Geamurile mici, de după care nu se vedeau copii veseli, oameni buni la chip, mi-au lăsat o impresie grea.

Câte pe şase în rând, ne-au dus la baie la vre-o doi kilometri de gară. Aici, după atâtea zile de drum, ne-am spălat cu apă fierbinte, am dat murdăria jos de pe noi, murdăria acumulată în timpul călătoriei. Aici nu erau duşuri, ci fiecare îşi lua un ciubăr cu apă fierbinte şi-l turna peste el. Ne-au dat şi câte o bucăţică de săpun, care mirosea urât, dar făcea un pic de spumă. Ne spălam cu plăcere, de parcă aveam câteva piei pe noi şi le dădeam jos pe rând. Baia era o cameră făcută din bârne, unde încăpeau vre-o 40 de oameni. Podeaua era din lemn, lunecoasă de murdărie şi de zoi. În camera alăturată îşi aşteptau rândul alţi deţinuţi, care băteau în uşă să ieşim mai repede. Din această cameră am trecut în alta, unde ni s-au dat hainele, care fuseseră dezinfectate în acest timp într-un cuptor special. Afară era un ger de vre-o 30 de grade şi când ne-am spălat cu toţii, ne-au scos în stradă, numărându-ne, ca nu Doamne-fereşte să fugă cineva. Dar unde să fugi? Între oameni străini, fără să ştii limba lor, iarna, dezbrăcat, fără o bucată de pâine în buzunar, la mii de kilometri de pământul tău? Ne-au dus apoi la închisoarea din oraş. Aici era o colonie specială de triere a tuturor deţinuţilor. De aici erau îndreptaţi: care cu vaporul la Norilsk, care cu trenul mai departe spre Irkutsk, Iakutsk sau Magadan, la capătul pământului, unde marea despărţea această ţară de Alaska americană.
Peste vre-o lună, din închisoarea din  Krasnoiarsk, ne-au adus la punctul de triere pe malul stâng al fluviului Enisei pentru a ne pregăti de plecare la Norilsk, locul nostru de ispăşire a pedepsei. Această zonă cu bărăci de lemn era folosită numai în timpul primăverii pentru îmbarcarea deţinuţilor pe vapoarele spre Dudinka. Într-o zi ne-au adus într-o încăpere pe vre-o 100 – 150 de oameni, femei şi bărbaţi împreună, pentru a face baie. Ne-au silit să ne dezbrăcăm cu toţii, şi femeile şi bărbaţii, şi hainele să le dăm la etuvă, să fie prăjite ca să distrugă păduchii. La început nu vroiam să fim împreună, să ne dezbrăcăm goi cu totul, dar paznicii enkavedişti au început să urle: „Curve fasciste, dezbrăcaţi-vă repede, că altfel vă arătăm noi vouă!”. Şi toţi – şi femei, şi bărbaţi, ne-am dezbrăcat goi – goluţi…
La început, şi bărbaţii, şi femeile căutau să-şi ascundă organele cu mâinile, dar apoi totul a devenit ceva obişnuit. Ruşinea, jignireau a dispărut în urletele paznicilor şi frizerilor, care s-au apucat să ne tundă; frizau în toate locurile  fără să se sinchisească. Ba mai mult. Râdeau de noi, ce-i umiliţi, goi, care ne ruşinam în faţa lor. Bărbaţii frizeri tundeau şi femeile, pe bărbaţi cu maşina,  pe femei cu briciul, introducându-le în organele sexuale o lopăţică de lemn. La bărbaţi începeau tunsul de la cap, apoi la subsuori, terminând cu „mândria” bărbătească. Era  totul ca într-un infern, nu-ţi venea să crezi că toate astea au loc într-o ţară, care a dat lumii pe Puşkin şi Lomonosov, Dostoevski, Ceaikovski şi Tolstoi… De unde atâta barbarie, lipsă de simţ omenesc, de drepturi omeneşti?… După ce ne tundeau, ne ungeau vârtos pe toţi, şi pe noi, şi pe femei, pe locurile tunse cu un şumuiag din câlţi muiaţi într-o unsoare lichidă de culoare galbenă cu miros greu şi urât, apoi ne trimiteau în camerele de baie să ne spălăm. Aici eram aparte de femei. Apa era aşa de fierbinte, că era un chin să te speli, nu ştiai ce să faci. Eu am luat cu mine în baie o găleată goală de acel lichid cu care fusesem unşi, am pus-o pe podea sub rezervor şi aşa m-am chinuit să mă spăl. Paznicii strigau tot timpul: „Curvelor, davai, davai, mai repede, ieşiţi afară!”… Era ceva infernal în toate ce se petreceau, parcă trăiam cu mii de ani în urmă, fără civilizaţie, între oameni sălbatici… Afară ne dădeau hainele trecute prin etuvă, fierbinţi încă, şi ne îmbrăcam la repezeală sub înjurăturile lor. Apoi, câte cinci în rând, şi tot mai repede, am fost goniţi pe nişte podeţe, care ne duceau spre şlepul, ce ne aştepta  la vre-o 600 de metri depărtare, pentru a ne duce în alt iad. Şi tot cu înjurături, cu strigătele lor „davai, davai!”…
Pe şlep, ne-au băgat sub punte, în cală, unde eram mii de  deţinuţi, înghesuiţi ca sardel în cutia de conserve. Pentru hrană ne-au dat peşte sărat şi pâine cleioasă, neagră, pe jumătate necoaptă. La vederea pâinii din puşcărie îmi aduceam aminte de pâinea românească, albă şi neagră, de 2 kg, frumoasă şi întotdeauna proaspătă.
Îmbarcarea se începea dimineaţa şi se termina seara, când eram toţi strânşi acolo, înghesuiţi, asudaţi, fără aer, căci numai sus era o gaură pătrată, mică, şi aceea cu zăbrele, prin care se făcea un mic curent, şlepul trebuia să meargă aproape 3000 de km în sus, spre nord, ca să-i ducă pe ,,duşmanii poporului” la destinaţie. Înainte de plecare eram preveniţi: „Să nu bateţi în cală, în pereţii vaporului şi fără gălăgii”… Dar până la plecare trebuia să aşteptăm ca şlepul să se încarce şi mărfurile pentru viitorul oraş minune, Norilsk – făină, macaroane, zahăr, băutură, mecanisme, piese, multe altele…
În sfârşit şlepul a pornit. În cală se auzeau pârâiturile gheţii, sparte pe parcurs. Bucăţile de gheaţă treceau alături de şlep, lovind puternic pereţii vasului, speriindu-ne că ne vom cufunda… Zgomotul gheţii distruse era asurzitor şi nu ne lăsa să dormim, totul părea diabolic, din altă lume. Pe punte erau mărfuri pentru acele locuri îndepărtate, sălbatice. Lăzi cu produse, saci cu făină, conserve, băuturi, rachiu sau spirt, căci acolo şi rachiul îngheţa de gerul năprasnic. Temperatura se cobora până la 50 de grade. Eniseiul, fluviu mare, lat, îşi duce apele în Oceanul Îngheţat de Nord. Apele lui sunt repezi şi uneori se întâmplă furtuni mari, care distrug pădurile şi răstoarnă şlepurile şi bărcile cu pescari, care se încumetă să iasă pe aşa timp din casă.
Stăteam culcat pe podeaua calei vaporului, care trosnea din încheieturi, ducându-i pe toţi aceşti nenorociţi în locuri necunoscute, departe de civilizaţie, de Europa, de baştină…
Ce mă aşteaptă acolo? Voi reuşi să rămân viu, să mă întorc acasă, să-mi îmbrăţişez copiii, pe Reta, să mai văd locurile copilăriei, pe mama şi pe tatăl adoptiv, care astăzi nu ştiu unde sunt. În jurul meu oameni de toate neamurile înjură, se ceartă, se împing, cântă cântece triste, nişte hoţi joacă cărţi pe bani. Cine sunt ei toţi, de ce sunt şi eu aici cu ei? Pe Enisei plutesc bucăţi mari de gheaţă, încă e iarnă, e frig şi totul e trist. Am învăţat şi un pic ruseşte, pot să citesc, să vorbesc, principalul e să ştii să înjuri. Îmi plac balticii şi nemţii, sunt serioşi, demni, politicoşi, sunt uniţi între ei, nu se ceartă, nu sunt destrăbălaţi ca slavii…
Hoţii sunt ca acasă, ei spun că puşcăria e casa lor, unii nimeresc în lagăr de mai multe ori. Condamnările lor nu sunt mari, pentru furt se dă 1-2 ani, pentru un banc politic – 10 ani. Aproape toţi au tatuaje pe corp, unele mai straşnice decât altele. Vezi pe ei femei goale, şerpi, paloşe, chiar şi cruci. În ce religie cred ei? Specialiştii care fac tatuaje trăiesc bine, sunt respectaţi şi bine hrăniţi. Împotriva lor nu poţi lupta singur, te vor ucide uşor şi nimeni nu te va apăra, se tem toţi de ei. Se împacă cu paznicii. Îţi fură lucrurile şi le vând la paznici, care le cumpără, fiindcă la libertate magazinele sunt cu rafturile goale. Şi asta e ţara fericirii, a socialismului dezvoltat, a celor care vor să cucerească lumea întreagă, să facă ordine în lume. Dar sunt şi oameni curajoşi, mai ales, din acei care au luptat la război, care au văzut moartea nu odată cu ochii lor. La ei hoţii nu se bagă, se tem de ei… Cecenii, ucrainenii–banderovişti umblă cu cuţite, trebuie să te fereşti de ei, să nu ţi-i faci duşmani. Hoţii au metoda lor, când vor să te intimideze. Încep să strige: „Fasciştilor! Duşmanii poporului!” şi se uită toţi la tine de parcă eşti cu adevărat vinovat.
Sălbatică e viaţa în ţara asta! Ruşii îl acuză pe Napoleon că el cucerea pământuri străine, dar îl laudă pe Petru I, care a cucerit pământuri străine înrobind popoare întregi. Aşa sunt ei, ruşii, gata de luptă, gata să te jefuiască, să te înrobească. Regimul ţarist le-a educat gena războiului şi a cuceririlor. Numai dacă le dai ripostă, ,,la bot” cum se zice, atunci ei se trezesc, se opresc, înţeleg ceva… Se mândresc că i-au biruit pe nemţi, dar habar n-au şi nici nu vor să ştie că Stalin a planificat acest război şi l-a adus la putere pe Hitler pentru a cuceri toată Europa. Au cea mai mare ţară şi cea mai bogată, dar toată e pârloagă  şi trăiesc prost, sunt săraci.
Vaporul mergea spre portul Dudinka. În unele localităţi şlepul se oprea, se descărcau mărfuri şi santinelele lăsau deţinuţii trimişi în coloniile situate pe malul Eniseiului până la Polul Nord. Pe şlep erau mii de deţinuţi. Erau şi ruşi, şi ucraineni, şi baltici, şi moldoveni, români din România, nemţi din prizonierat, oameni din Caucaz, din Asia Mijlocie, din Japonia, China, Coreea, oameni de diferite rase, pe care nu le mai văzusem înainte. Trimiterea în exil era bine organizată, pusă la punct de encavedişti. Se vedea că o viaţă întreagă făceau unul şi acelaşi lucru, băgaseră frica în oameni şi rar cine scotea un cuvânt împotriva lor. De jur împrejur bătăi, umiliri…
În sfârşit, după două săptămâni de călătorie şi de chin, şlepul a ajuns la Dudinka, cel mai mare port pe Enisei, portul lacrimilor. Mii de oameni trebuiau scoşi din cală, mărfurile descărcate. Santinelele au deschis capacul calei, strigând:
– Ieşiţi câte unul, fără îmbulzeală!
Eu m-am strecurat printre primii pe puntea vasului. Am făcut câţiva paşi şi am fost încadrat de o santinelă înarmată înainte şi alta din spate. Am fost dus pe un podeţ de scânduri, îngust, lung de vre-o 30 de metri, până la malul fluviului Enisei, care acum începuse să se dezgheţe, să iasă din iarna lungă a Nordului Îngheţat.
– Aşează-te! – au strigat santinelele. Picioarele înainte, mâinile pe picioare, priveşte numai cu capul în jos. Orice mişcare vei face, vei fi bătut sau chiar împuşcat! Fără prevenire!
Şezând aşa pe pământul dezgheţat puţin, am aşteptat mai toată ziua, până i-au debarcat pe toţi. Îmi blestemam soarta că m-am grăbit să ies printre primii. Nu văzusem, că hoţii nu se grăbeau, ei ştiau ce-i aşteaptă. Spre seară am fost îmbarcaţi în vagoane minuscule, pe o cale ferată foarte îngustă şi duşi cu trenul de la Dudinka la Norilsk – 100 de km. Toată noaptea a mers trenul ăsta cu vagoane mititele. Aşa eram înghesuiţi, că dimineaţa am zărit cu greu câteva cadavre pe care le scoteau din tren. La gara Norilsk am aşteptat flămânzi până seara, când ne-au dus în lagărul nr. 4 cu regim aspru.
Când am sosit la gară, enkavediştii ne-au descărcat din tren, ne-au aranjat în rânduri, căci venise „cumpărătorii”. Cumpărătorii erau şefii de lagăre, care veneau să-şi aleagă marfa, deţinuţii politici trebuincioşi în gospodăriile lor. Aveau nevoie de oameni cu carte: contabili, constructori, ingineri, mecanici, pictori şi de foştii ofiţeri care fuseseră prizonieri la nemţi. Aşa a fost ales şi unul Komarov, care căzuse prizonier la nemţi în Belarusia, aproape de Brest-Litovsk, şi judecat la 10 ani pentru că s-a predat şi nu s-a împuşcat.
Eu le-am spus că sunt contabil şi că scriu frumos. Ei aveau nevoie de pictori, care să le scrie pancardele de agitaţie. La început am fost ajutorul pictorului ucrainean Omelicenko, care picta pe panouri mari soldaţi paznici cu arma în mână. Eu trebuia să scriu textele cu litere mari de tipar. Textul lozincilor le dădea şeful secţiei de cultură şi educaţie (KVC). El era şi şeful clubului, unde se făceau adunările deţinuţilor. Aici, în club, erau citite rezultatele obţinute în muncă de unii deţinuţi, erau criticaţi cei leneşi; erau pictate plancarde despre cea mai mare uzină metalurgică de aramă din lume, despre construcţia noului oraş al comunismului, despre lucrul la muntele Şmith, numit „Şmituha”. La început făceam gafe în text. Făceam greşeli şi şeful lagărului, Haikin, mă ocăra, că nu ştiam bine ruseşte. El controla pancardele să fie scrise corect.
După câteva luni de scriere a lozincilor m-au transferat să lucrez contabil, m-a luat polonezul Slava Dobjanski să-i ajut la lucru. El era din Varşovia. Tot cu noi în baracă trăia Cervinski, bibliotecarul şefului Haikin, fiul unui prim comandant al Kremlinului, căzut în dizgraţie. Prin Cervinski am cunoscut scriitori şi medici evrei din Leningrad, judecaţi pentru sabotaj împotriva conducătorilor sovietici, care vorbeau o rusească curată, diferită de jargonul şefilor, care rosteau numai înjurături şi insulte. Erau oameni lipsiţi de cultură, care trăiau numai pentru burtă şi privilegii. Până şi copiii lor, când se duceau la şcoală, trecând pe nişte podeţe din metal  pe deasupra drumului cu deţinuţii politici, care mergeau la lucru, aruncau cu pietre în noi, cu sticle de bere, strigând: „Fasciştilor! Duşmanilor!”
În lagărul nr.4 erau 4 coloane. În fiecare coloană erau 2000 de deţinuţi, aşa că în lagăr erau vre-o 8000 de oameni. Tarasenkov era şeful coloanei a doua, unde eram şi eu. Avea în timpul războiului gradul de colonel, fusese unul din secretarii de partid dintr-o regiune, nu era ofiţer din cadrele armatei. Şeful de coloană locuia separat, patru persoane într-o cameră. Subalternul lui de la coloana a doua, în 1949, până la răscoala deţinuţilor, era un fost comsomolist – Vasecikin. În primele luni ale anului eu, ca rănit, nu făceam lucru greu în afara zonei, ci pictam lozinci şi-i pregăteam lui Vasecikin lista deţinuţilor, care trebuiau să iasă a doua zi al lucru. Dimineaţa deţinuţii ieşeau la lucru câte cinci în rând, număraţi de pază. Eu rămâneam, la pictat lozincile, la măturatul clubului, la făcut curăţenie, pentru viitoarea adunare a deţinuţilor sau vizionarea filmelor. În lagărul nr.4 aduceau cele mai bune filme sovietice. Acolo am vizionat filmele „Musorgski” şi „Glinka”, „Boris Godunov”, „Volga, Volga”, „Circul”, „Băieţii veseli”, un film francez cu Jean Gabin „Mizerabilii”, „Alexandr Nevski” şi altele, pe care le văzusem încă la Bucureşti, înainte de război sau după, până la arest. Odată am văzut filmul sovietic „Comsomoliştii”, care arăta cum ei au construit Norilskul şi uzina de aramă. În sală s-a ridicat un zgomot infernal, doar era o minciună, căci totul era construit de deţinuţi. Toţi tropăiau din picioare, strigând: „Ruşine! Ruşine! Unde suntem noi, adevăraţii constructori ai Norilskului?” Şeful Haikin a oprit derularea filmului şi cu asta s-a terminat vizionarea. În coloana a doua mai era un subaltern Jibakov, care fusese în armata lui Vlasov, cu toate că fusese comsomolist înainte. Era condamnat la 10 ani. El se lăuda:
– Eu recrutam prizonieri de război în armata lui Vlasov, unul din cei mai buni generali sovietici până la trădare. Îi puneam pe prizonierii sovietici în rând, mă apropiam cu pistolul Parabelum de fiecare şi-l întrebam: „Eşti comsomolist?” Dacă spunea da! –  îl întrebam: „Vei lupta împotriva URSS?” Dacă spunea da, făcea un pas înainte, dacă – nu, îi trăgeam un glonţ în cap, râdea el. Eu îi spuneam:
– Tu eşti un trădător al patriei tale, a partidului şi comsomolului, ţi-au dat numai 10 ani, când trebuia să fii împuşcat. Iar mie, un român, care mi-am făcut datoria faţă de patria mea, învinuit de spionaj, am primit 25 de ani. Nu este dreptate.
Jibakov spunea:
– Tu nu ştii acest partid, care a ucis mii de comunişti cinstiţi, generali şi ofiţeri ai armatei ţariste şi roşii, pe acei care şi-au iubit ţara. Milioane de oameni au fost represaţi de Lenin, Stalin şi banda lor. Ce ştii tu? Acolo, în România ta, nimic nu ştii despre aceste fărădelegi. Noi aici am suferit pe nedrept. Au împuşcat ofiţeri din armata sovietică, care au căzut în încercuire. Ce vină au avut ei? Doar Stalin  a planificat acest război, l-a adus la putere pe Hitler, ca apoi să-i sară în spate şi să cucerească Europa. Acum îl ridică în slăvi proştii, care l-au crezut şi nu ştiau nimic ce se face în ţară. A fost mai mare călău decît Hitler. Şi-a ucis toţi prietenii şi camarazii…
După Norilsk şi revolta de la Kenghir, am înţeles şi eu totul, cine sunt călăii. Când m-au scos la lucru în prima noapte din 1950 pe teritoriul construcţiei Uzinei de Aramă, unde în groapa mare lucrau femeile cu târnăcopul, când duceam cu targa pământul, flămânzi, îngheţaţi sau îl căram cu roaba pe scânduri, şi ne goneau ca pe vite, curgându-mi sudoarea de sub căciula cu urechi, eu nu am crezut tot ce vedeam şi … am plâns. Acolo am cunoscut oameni şi oameni, care stăteau fără vină cu anii. Femei aviatoare, care au nimerit în lagăre nemţeşti, dar au fugit de acolo şi, ajungând în ţară, au fost judecate şi condamnate, fiindcă nu s-au împuşcat singure. Barbarie… Puterea sovietică se temea de oamenii vii, o aranjau numai cei morţi, cadavrele…

* *  *

– Dle Şerban, l-am întrebat, am auzit de la unii oameni, trecuţi şi ei prin aceste tragedii, despre o grevă a deţinuţilor politici de la Norilsk, unde aţi fost dus de NKVD-ul sovietic. Aţi participat şi D-stră la acea revoltă?
Bătrânul a tăcut câteva minute, apoi mi-a spus:
– Nu ştiu prea multe de răscoala de la Norilsk, cum a fost organizată. În timpul răscoalei eram închis într-o baracă cu regim sever (BUR), pedepsit pentru că pătrunsesem într-o noapte în zona femeilor. Aveam întâlnire cu o fostă aviatoare sovietică – Lidia Ivanova, cu care făcusem cunoştinţă prin bileţele, pe care le aruncam peste gardul de sârmă ghimpată, care despărţea zona femeilor de cea a bărbaţilor. Lidia era o fată veselă, cu o istorie tristă. Cu toată asupririle şi interzicerile, ne strecuram uneori pe sub sârmă noaptea în zona femeilor cu riscul de a fi împuşcaţi de santinelele de pe turele. Dragostea e nemiloasă şi oamenii riscau. Au fost cazuri când unii arestaţi au fost împuşcaţi, dar pe unii, ca şi pe mine, tot ce era periculos, mă atrăgea, şi, uneori, îmi făceam de cap, doar eram bărbat, nu o cârpă. Femeile căutau şi ele legături cu noi, erau şi ele fiinţe vii, arse de patimi în viaţa ceea mizerabilă şi mai sperau să devină gravide, unica nădejde  de a fi eliberate înainte de termen din lagăr. De atâta aceste întâlniri erau interzise de conducătorii lagărelor.
Aflasem că o doamnă poloneză, un grup de unguri şi ucraineni din vest, numiţi banderovişti, care luptase pentru independenţa Ucrainei împotriva sovieticilor şi împotriva nemţilor, fusese condamnaţi la ani grei de lagăr – 25 de ani. Acum plănuiau ceva, dar totul era foarte secret…
Asta o ştiam de la contabilul lagărului nr. 4, Slavka Dobjanski, care mă folosea în primul an de lagăr ca bun cunoscător de calculator, adică un lucru uşor, pentru că aveam încă rana din piept nevindecată, pe care mi-o curăţau mereu de puroi, schimbându-mi des pansamentul. Slavka era din Varşovia, polonez, şi-mi povestea multe despre răscoala din Varşovia din timpul războiului, când Stalin nu a dorit să-i ajute pe polonezi,  care au fost măcelăriţi de nemţi. Medicul lagărului era o femeie liberă şi împreună cu chirurgul ucrainean din vestul Ucrainei, arestat şi el, mă scutiseră de munci grele, după zona de locuit în anul 1949. Amănuntele răscoalei le-am aflat mai târziu.
Răscoala s-a desfăşurat iarna, prin ianuarie 1953. Mă aflam în baraca cu regim sever (BUR). Într-o cameră ne aflam vre-o 20 de deţinuţi, delicvenţi pentru diferite abateri de la regimul lagărului. Eu am stat la Norilsk în baraca cu regim sever de câteva ori şi în acest timp am aflat că hoţii recidivişti îşi fac de cap, fac gălăgie, bat în uşi şi pereţi cu scânduri rupte din nare pentru că mâncarea era proastă şi porţiile foarte mici. Pentru a-i linişti conducerea lagărului îi speria. Paza trăgea cu cartuşe oarbe prin gemuleţele, prin care ni se dădea mâncarea. Când paza trecea pe coridor, hoţii se aruncau sub gemuleţe jos, lângă uşă, crezând că enkavediştii vor să-i împuşte. Aşa am făcut şi eu de două ori.
În noaptea răscoalei eu mă aflam în Bur, care era îngrădit cu un zid şi cu sârmă ghimpată, mai departe de zona  de trai, unde dormeau toţi. Totuşi am auzit împuşcături din curtea zonei de trai. Cam după miezul nopţii s-au auzit cum se deschid uşile de fier ale bărăcii noastre, de la intrare. S-au deschis de odată toate gemuleţele şi a răsunat comanda ofiţerilor:
– Foc! Trageţi în duşmanii poporului! Eu nu dormeam şi primul le-am strigat tuturor:
– La uşă, sub gemuleţe! şi am ţâşnit-o de pe nara de sus spre uşă. Cei care n-au reuşit în învălmăşală să ajungă lângă uşă au fost împuşcaţi cu cartuşe de luptă. După prima rafală soldaţii au dispărut până dimineaţa, când au venit să-şi culeagă „roadele”.
Cei câţiva vii am fost scoşi primii şi prin gardul spart în partea de din afară a zonei, pe câte unul, am fost încărcaţi într-o maşină închisă şi ne-au transportat la Kaierkan, unde se găseau minele de cărbuni, şi ne-au ţinut închişi într-o baracă câteva zile, după ce am fost repartizaţi câte unul  în diferite brigăzi. Eu am nimerit în brigada lui Boiko, un ucrainean din vest. În brigada lui eram vre-o 24 de mineri. Ne coboram foarte adânc, îmbrăcaţi în costume speciale pentru mineri, cu cască metalică pe cap, cu un bec în faţă, cu o baterie agăţată pe o curea peste umăr. Ni se dădea câte o lopată lată, cu care lucram în lungul unei bande rulante, pe care venea cărbunele de foarte departe, dobândit cu ciocane pneumatice. Noi trebuia să aruncăm cărbunele care cădea de pe această bandă din nou pe ea. Fiecare deservea o porţiune lungă de vre-o 10 metri unul de altul. Am avut ocazia de vre-o trei ori să scap teafăr când se prăbuşea roca. Se rupeau stâlpii de lemn ce ţineau tavanul minei. Eram instruiţi, că atunci când observăm oprirea bruscă a lentei şi auzim un zgomot asurzitor, să ne culcăm jos, cu capul înainte, ca să nu ne între praful de cărbune în noi, că puteam să ne înnăduşim. Cum auzeam numai scârţâitul şi plesnitul stâlpilor din zona mea de 10-15 metri, mă culcam imediat cu capul înainte şi cu faţa în jos, în aşteptarea prăbuşirii. În acest fel eu şi alţii rămâneam vii. Cei aflaţi în faţă rămâneau sub dărâmăturile minei.
Înainte de lucru se sfredeleau pereţii minei cu sfredele speciale, se făceau găuri în care se plasa explozibil. Aceste sfredele electrice erau încredinţate deţinuţilor, dar era o femeie liberă care punea explozibil în găuri. Ea fusese cândva deţinută, dar după eliberare nu plecase acasă şi lucra în mină, cred că era bine plătită, căci numai noi trăiam în mizerie, cu hrană proastă şi neplătiţi sau mai târziu plătiţi prost după moartea lui Stalin. Ea punea explozibilul, apoi ieşea din mină cu ascensorul şi afară apăsa pe un buton ca să se producă explozia.
Peste câteva luni, fără a ne reîntoarce în Norilsk, am fost îmbarcaţi din nou pe un şlep în portul Dudinka şi aduşi într-o închisoare din Krasnoiarsk. De aici, în vagoane speciale pentru aşa pasageri, am plecat la Novosibirsk, unde am stat în vagoane câteva zile. Mai departe am fost duşi la închisoarea din Petropavlovsk din Kazahstanul de nord.  După aceea am fost aduşi în Steplag, raionul Djezkazgan, în Kenghir. Aici am aflat tot ce s-a întâmplat la Norilsk în timpul răscoalei am aflat, de la un ucrainean, fost în armata lui Stepan Bandera, care lupta să elibereze Ucraina de muscali.
Acolo, cu noi, la Norilsk, era şi fostul ambasador al Uniunii Sovietice la Bucureşti, Mihail Ostrovski, care, auzind de mine, un român, a dorit să mă cunoască , mai ales că în lagăr mă ştiau de spion român. Înainte de arestare îl văzusem în sala cinematografului „Trianon” din Bucureşti, de pe bulevardul Regina Elisabeta, unde „se demonstrau”, prin anii 1935-1940, filme sovietice: „Ivan cel groaznic”, „Drumul vieţii”, cu eroul Mustafa – sublocotenentul Cije. La întrebarea mea de ce a  fost arestat, doar era membru al guvernului sovietic, mi-a răspuns că a fost o greşeală, că se vor lămuri şi-l vor elibera. Dar nimeni nu l-a eliberat. Apoi l-am mai văzut de 2-3 ori, era tare bolnav şi grozav de slăbit. La Bucureşti fusese un om corpolent, bine îmbrăcat. Apoi am auzit că a înnebunit, tot aşteptând eliberarea.
Neteosin era un fost artist de teatru. Acum lucra aici, la clubul din lagăr, monta spectacole pentru cei liberi şi deţinuţi, pentru care era o plăcere, un pic de viaţă culturală. El mă includea în program cu gimnastica la inele, cu unul Stepanov, un artist de circ cu care lucram foarte bine pe scenă. Îmi dădeau nişte pantaloni albi de la bucătărie, pe care îi îngustam ca la gimnaşti şi un maiou de marinar în dungi luat de la un marinar sovietic. Pantofii erau din pânză albă cu talpă de cauciuc, procuraţi de Neteosin prin şeful Haikin, numai pentru mine. Eu şi alţi  gimnaşti ne bucuram de mare succes la cei liberi, care veneau la club din Norilsk, căci în acei ani acolo nu erau nici teatre, nici cluburi pentru cei liberi, şi asta era o distracţie pentru ei. Mulţi înţelegeau că majoritatea dintre noi sunt nevinovaţi, dar legile erau foarte aspre şi toţi tăceau din gură. Cel mai bun club era în lagărul nr. 4. Neteosin monta spectacole bune, clasice. În clubul nostru cânta minunatul tenor Deineka. Dirijorul şi compozitorul orchestrei era estonianul Ilmear, care mă ruga să-i cânt „Moldoveneasca”, ca s-o pună în scenă, însă eu nu puteam pentru că „mie mi-a călcat ursul pe ureche” şi nu am avut nici auz, nici voce.
Tot la Norilsk, într-o noapte, am fost servit de hoţi cu carne de berbec, spuneau ei. Înaintea răscoalei noi primeam salariu pentru lucrul în mină şi la construcţia oraşului. Într-o seară hoţii împreună cu ,,politicii” care lucrau la construcţia blocurilor locative, se încălzeau, făcând foc cu ramele geamurilor şi uşilor, afară era un ger de la 35 până la 45 de grade. Conducerea lagărului nu le făcea nimic, deoarece erau oamenii lor, nu erau ,,duşmanii poporului”. În acea seară ei strângeau bani pentru spirt şi „zacusca” de carne de berbec. M-am asociat şi eu numai pentru carnea de berbec. O femeie liberă a adus spirtul, iar un hoţ „bucătar” a venit cu o tavă mare pe care era carnea de berbec friptă. Eu am cerut o bucată de picior cu „arşic”, ca la oaie, cum ne jucam noi copiii la Leova în bunghi şi în arşici. Carnea a fost foarte gustoasă. Mi s-a părut de oaie tănâră…  După ospăţ hoţii m-au întrebat: „Ştii ce ai mâncat?” Şi râdeau. „Ai mâncat câinele de pază de la miliţie. Uită-te”, şi mi-au arătat capul unui câine lup, prins de hoţi în zonă şi ucis. Nu-mi venea a crede că a fost carnea de câine, măcar că-i văzusem capul. Nu-mi era nici greaţă, parcă mâncasem carne gustoasă de oaie, după ce ani la rând am mâncat numai „balanda” sovietică şi caşă de arpacaş, peşte împuţit, cartofi uscaţi, tăiaţi felii subţiri, în saci mari pe care ajutam să-i descărcăm pentru 100-200 grame de caşă peste normă. Spunându-le hoţilor că ei mă mint, că eu ştiu bine că în piciorul oilor sunt osişoare arşici în genunchi, ei au râs şi mi-au arătat şi pielea …oii. Capul şi blana mare a câinelui lup hoţii le-au ars pe foc, ca paznicii lagărului să nu dea de urme.
Tot în acea noapte le-am plătit hoţilor să mă expedieze cu maşina, pe care ei o încărcau cu cozi de lemn pentru lopeţi, în zona femeilor unde, după spusele lor, era o fată Zina, fostă amantă a unui renumit hoţoman, pe care dânsa  l-a ucis. Era pe atunci când hoţul trăia departe pe continent, în Rusia europeană, şi umbla cu un iatagan la brâu şi cu un topor în cizmă sau în pâslă ca să se apere de  duşmanii lui, din rândul hoţilor. Numai Zina se apropia de el, fiindcă dormea cu el. Convingându-se că hoţul o înşeală cu altă femeie, l-a ucis cu un topor ascuţit ca briciul dintr-o singură lovitură. Apoi plângea sărutându-i capul retezat şi îmbrăţişându-i corpul. A înhăţat la judecată 10 ani (un ,,cervoneţ”) de  muncă silnică şi a nimerit la Norilsk.
Hoţii mi-au spus că pot să mă duc în baraca femeilor, unde doarme Zinica, ca să fac cunoştinţă cu ea.
– E frumoasă, căţeaua, a zis hoţomanul. Poţi să te duci la ea dacă vrei, noi o să te „expediem”. M-am culcat pe podeaua unui camion, de asupra au încărcat cozi de lemn pentru lopeţi, o grămadă mare, că aproape nu aveam cu ce respira. Totul era făcut aşa ca să nu mă găsească paza, care cu nişte suliţe lungi controlau conţinutul maşinii până la fund. Aşa am ajuns în zona femeilor şi m-am întâlnit cu Zinica. Peste vre-o trei – patru ore,  cu o altă maşină, care ieşea din acea zonă, am ajuns la punctul de control. Am sărit fulger din maşină şi m-am strecurat pe sub poartă în zona noastră. Paznicul care numai ce ieşise din încăpere m-a observat şi a dat de ştire şefului coloanei care ne conducea din zonă la lucru în mine. Am scăpat de bătaia celor de la poartă, dar am primit totuşi 10 zile de carceră. Cu Zinica nu m-am mai întâlnit, a fost trimisă în alt lagăr.
Îmi mai aduc aminte de un caz, care m-a revoltat atunci la culme, dar nu puteam să fac nimic. Era o barbarie comisă de un oper encavedist. Într-o brigadă se afla un băiat de vre-o 18 ani din or. Kiev, fiul unei artiste de operă. Această mamă, artistă emerită, obţinuse după o cerere către Stalin, permisiunea să-şi vadă fiul său, Plaxin, în lagăr. Îi cumpărase şi un acordeon „Weltmeister” german, deoarece băiatul învăţase la Kiev la o şcoală de muzică şi cânta în orchestra lagărului la o armonică rusească. Aducând acordeonul la gheretă, i s-a controlat totul, să nu aibă cuţite sau alte lucruri interzise în zonă. De acolo Plaxin a ieşit plângând şi strigând:
– Cea-ţi făcut, fiarelor? De ce? Acordeonul era de la mama mea! Şi strângea la piept instrumentul tăiat în bucăţi de către oper, care „chipurile” căuta scrisoarea acestei banderoviste. Mama nu văzuse această barbarie, acordeonul nu mai era bun de nimic.
Cu noi împreună era şi un fost erou al URSS, maiorul Komarov. La el a venit soţia la o întrevedere permisă de şefii de la Moscova. Zona de trai a lagărului nr. 4 era despărţită de clădirea unde trăia conducătorul lagărului, cu un gard de sârmă ghimpată, înalt de vre-o 2,5-3 metri. Alături mai era un gard mai puţin înalt, de vre-o 1,5 metri, în curtea lagărului. Între ele pământul era arat şi greblat ca să se vadă urmele celui care ar fi încercat să treacă, să fugă din zonă. Dar cine se gândea să fugă din Norilsk, mai ales iarna, cu geruri până la 50 de grade, când până la portul Dudinka erau peste 100 de kilometri? Şi apoi la fiecare pas puteai fi controlat şi prins chiar de oamenii liberi, care pentru asta ar fi primit praf de puşcă, mahorcă, spirt, produse alimentare şi multe altele… Era o sinucidere sigură. Şi chiar de ajungeai la Dudinka, trebuia să ajungi la Krasnoiarsk, dar până acolo mai erau vre-o 3000 km.
Soţia lui Komarov se apropia de clădirea şefului lagărului când soţul, aflându-se încă în zonă, a zărit-o cum se apropia de poartă. De bucurie el a uitat de rostul gardului de sârmă şi s-a apropiat de el. A pus mâinile pe sârma ghimpată şi a strigat ceva soţiei. Faţa lui radia de bucuria întâlnirii după ani grei de despărţire, de suferinţe amare. Pe gardul de sârmă erau tăbliţe cu preveniri: Nu te apropia de gard, trag fără anunţ! Pe turnurile de lemn, la fiecare 100-200 de metri în lungul gardului de sârmă, stăteau santinele de strajă, îmbrăcate în cojoace şi cu pâsle calde în picioare. Zgomotul împuşcăturii i-a scos pe deţinuţi din bărăci. Fostul maior Komarov, Erou al Uniunii Sovietice, a căzut rănit mortal sub ochii soţiei sale, care după atâţia ani de suferinţe era la câţiva paşi de mort. Komarov a mai dovedit să strige:
– De ce împuşti? Eu sunt Erou al Uniunii!…
Văzând totul, am fugit după medicul chirurg, un ucrainean din vest. Amândoi veneam în fugă şi, văzându-i rana, doctorul mi-a spus:
– Nimeni nu-l mai poate salva, e rănit în beşica urinară, care nu se coase… Sărmana soţie! A căzut în genunchi şi plângea de partea cealaltă a gardului de sârmă ghimpată, unde viaţa era liberă…
Cât am stat acolo, am mai văzut o întâmplare. Într-o zi o santinelă de pe un turn de pază se uita cum în lagărul nr.4 a sosit o ,,etapă” cu deţinuţi banderovişti din Ucraina. Ei întrau câte şase în rând în zonă, fiind număraţi de ofiţerul de serviciu de la poartă. În rândul doi, primul din stânga, mergea un deţinut de statură mică, cu un sac în spate. Şi de odată în tăcerea zonei a răsunat glasul santinelei, care a strigat:
– Tată! Şi-a recunoscut tatăl, acuzat c-a ajutat cu alimente banderoviştii din Carpaţi. Nu l-am mai văzut pe soldatul cela, cred că a fost eliberat din rândurile enkavediştilor.
Pe coridor, alături cu mine, unde erau bărbaţii, se aflau şi celule cu femei, deţinute politice, între care am cunoscut-o pe contesa Potoţkaia, furată de NKVD-ul din Varşovia; pe Liuba Berşadskaia, profesoară de limba rusă din Moscova; iar a treia cunoscută era o ucraineană din Vest-Olesea, nu-i ţin minte numele. Cu mine în închisoare au fost trimişi şi doi ruşi: un hoţ inteligent, cu 10 clase, fără tatuaje, cu numele Tatarinov. Cu el mai era un fiu sau un nepot al unui general sovietic, ajuns şi el în dizgraţie. Aceşti doi au fost în aceiaşi baracă cu mine cât timp am stat în zonă. Ei mă descoseau mereu despre răscoala  din Norilsk, de ce eram judecat ca spion, despre viaţa hoţilor în ţările capitaliste şi multe alte probleme… Mi s-a părut că aveau misiunea să mă descoase, pentru că într-o zi, chemat la cercetări de către operul închisorii, într-un cabinet alături de camera contesei Potoţkaia şi a Liubei Berşadskaia, mi s-au pus aceleaşi întrebări, ca şi ale acelor doi tipi. Înfuriat, i-am spus anchetatorului:
– Du-te în !…
Aceste întrebări mi le-au pus şi spionii din camera mea, cei doi… Lasă-mă în pace! Aceste înjurături le-au auzit femeile, căci strigam tare şi Liuba Berşadskaia mi-a transmis să nu mai vorbesc aşa, că pot s-o păţesc rău… În cameră cu noi mai era şi un student evreu, care învăţase la institutul teatral de regisură. Îl chema Mişa, numele nu i-l mai ţin minte. Am observat că sora medicală, care ne dădea medicamente, întotdeauna îi dădea lui Tatarinov nişte pastile mari, narcotizate, care îl ameţeau şi el se simţea foarte bine. Mai şedea cu noi un hoţ, foarte tatuat, care aproape zilnic îşi tăia vinele cu bucăţi de sticlă de geam spart, sau cu bucăţele de lame pentru bărbierit sau cu alte obiecte ascuţite. Se tăia în aşa fel că sângele ţâşnea puternic din vinele de la mâini şi el scria cu sânge pe pereţi multe înjurături  împotriva regimului comunist. Totdeauna era dus la infirmerie şi pansat, apoi adus în cameră. De răfuiala operului cu mine m-a salvat răscoala deţinuţilor din Kenghir, când am fost chiar martor şi am văzut cu ochii mei cum tancurile striveau femeile, cum striveau capetele lor de pereţii bărăcilor şi zidurilor unde ele fugeau să scape. Eram în curtea închisorii, după gardul de sârmă ghimpată.
Tot aici, la Norilsk, am aflat despre grevele, care au avut loc la Vorkuta, în 1953, de la unii deţinuţi transferaţi  în lagărele de aici. Şi greva de la Norilsk a avut ca efect transferarea mea şi ale altor deţinuţi la Djezkazgan, în Kazahstan.
Oricât s-ar fi îngrijit NKVD-ul să ascundă unele evenimente petrecute în  diferite lagăre, poşta deţinuţilor lucra fără întrerupere şi deţinuţii aflau totul ce se întâmpla în alte regiuni ale acestei ţări fără margini, căptuşită cu mii de locuri de detenţie a oamenilor sovietici.
La 9 iulie 1953 a fost prima zi de grevă la Vorkuta. Comitetul de grevă era format din oameni de diferite naţionalităţi. Preşedinte era ucraineanul Levando, membri: lituanianul Heinrich Iascunas, caucazianul cecen Anatolie Musaev,  polonezul Felix Kinzerski, românul Iohann Urwich din Moreni ş.a. Aveau lozinca: „Mai bine morţi, decât robi la sovietici”. Toţi conducătorii sovietici aveau mâinile pline de sânge, dar ei au dat vina pe Beria…
Grevele în URSS se plăteau deseori cu viaţa. Nu era aşa ca în alte ţări, ca Franţa, Anglia, Italia, SUA, în oraşele Londra, Waşington, Roma, Paris, unde drepturile de protest erau legiferate sau aprobate în mod tacit.
Sindicatele sovietice erau şurubaşe şi curele de transmisie în slujba partidului comunist şi lucrau împotriva intereselor poporului.
Generalul Schidt, deţinut la Vorkuta, povestea din cele văzute de el, că un grup de ofiţeri români, vre-o 800 la număr, hotărâse să se sinucidă în masă la Vorkuta şi unii chiar au reuşit. Unul, Mihai Răducanu, a organizat greva foamei în lagărul din Arzamas, în 1947, oamenii au dovedit că prin rezistenţa lor  NKVD-ul poate fi înfrânt şi problemele se pot rezolva dacă ei sunt uniţi. Ele se pot rezolva, la masa tratativelor cu enkavediştii.
URSS a semnat noua convenţie de la Geneva în 1949, care avea să aducă schimbări în statutul NKVD-ului. Statul se angajase să elibereze pe toţi prizonierii de război. Dar au găsit o ieşire, pe mulţi i-au declarat „criminali de război”. După 1945, o parte din cei învinuiţi de crime de război, au fost executaţi. Dar sovietici aveau nevoie de mâini de lucru ieftine şi de aceea ceilalţi „criminali de război” au fost condamnaţi la 25 de ani de detenţie cu regim aspru. Mulţi dintre ei au fost arestaţi şi condamnaţi fiindcă au fost martori ai crimelor săvârşite în ţările înrobite de armata sovietică. Chiar groparii, sanitarii, medicii, care vedeau crimele sovietice, erau apoi arestaţi şi duşi în lagărele din URSS şi condamnaţi la 25 de ani. Sovieticii trebuiau să şteargă din memorie aceste fapte, să le ascundă de alte popoare care nu ar fi  tăcut. Mulţi din acei martiri au murit în lagăre, dar unii au supravieţuit şi au dus adevărul în lume. Ei au rămas vii în lagărele Iavas, Suhobezvodnîi, Sverdlovsk, Taişet…
Au fost repatriaţi prizonierii  nemţi de război în 1955 datorită cancelarului Adenauer. Sovieticii îi condamnau chiar şi pe acei care colaboraseră cu ei. După bătălia de la Stalingrad, generalul von Seydlitz Kurzbach, adjunctul lui Paulus, a fost condamnat la 25 de ani cu toate că colaborase cu sovieticii şi înfiinţase în lagărul de prizonieri un comitet antifascist. Hitler îl condamnase la moarte. Colabora în lagărul de la Vladimirsk, primea în lagăr comisii internaţionale de la Crucea Roşie şi demonstra viaţa bună a prizonierilor de război germani din lagărele sovietice, special amenajate.
La 5 mai 1950 agenţia TASS dezminţea că în lagărele sovietice mai erau prizonieri germani. Cei care erau încă, fuseseră condamnaţi drept criminali de război şi nu aveau dreptul la eliberare. În toate lagărele condiţiile prizonierilor erau mizerabile, foamete, munca grea, boli, lipsă de medicamente, regim aspru,  pedeapsa cu carcere… Unii deţinuţi beau săpun ca să capete diaree, alţii îşi ardeau mâinile cu cărbuni fierbinţi, ca să scape de lucrul, care era peste puterile lor. Lucrau câte 12 ore pe zi, uneori fără zile de odihnă. Înainte de moartea lui Stalin, în coloanele de deţinuţi, au început să sosească evrei (după aşa zisul atentat al doctorilor evrei împotriva lui Stalin). În ţară mulţi au fost scoşi din posturi, erau marginalizaţi şi dispreţuiţi. După război URSS a adus din ţările ocupate de armata sovietică tot ce se putea, fabrici şi uzine întregi, maşini, tehnologii, ca să refacă ţara, nedorind să facă împrumuturi financiare de la capitalişti. Au jefuit ţările ocupate fără ruşine, uitând să precizeze, că la retragerea Armatei Roşii din faţa neamţului, în 1941, au distrus singuri fabricile, căile ferate, podurile, clădirile, lăsând în urma lor ruine, dând însă vina pe nemţi. România, în loc de 300 milioane de dolari aur despăgubire, a plătit pentru „pământul ars”, cum ordonase Stalin, de câteva ori acest preţ, dar ruşii timp de vre-o 10 ani, cât a stat armata sovietică acolo, au mai jefuit-o încă de bunurile ei, luând petrol, cereale, distrugând pădurile, cărând tot ce avea preţ (Sovromurile au jucat rolul principal în acest jaf). În ţară era un banc: „Grâul îl dăm noi, iar petrolul îl iau ei.” Fabricile, maşinile, materialele, materia primă aduse stăteau descărcate în staţii de cale ferată sub cer liber şi rugineau. Nu se pricepeau să le monteze, erau folosiţi inginerii nemţi şi alţii.
După război mulţi militari sovietici, care puseseră piciorul în alte ţări, fusese condamnaţi la ani grei de lagăr sub diferite pricini. Ei văzuse acolo altă viaţă, îşi dădeau seama că în lumea capitalistă oamenii trăiau mai bine şi că acolo era mai multă democraţie decât în ţara lor. După terminarea războiului, ei se întorsese în ţară contaminaţi de ideologie burgheză. Erau periculoşi. În lagărul de la Vorkuta erau şi japonezi, prizonieri de război. Se povestea că ei nu se închinau pazei enkavediste, se ţineau demni. Mie îmi povesteau unii deţinuţi, veniţi la Norilsk. Prin 1948, în Karaganda se mai afla un lagăr format numai din japonezi. Conform unui acord guvernul japonez trimitea, sub formă de produse alimentare, o anumită cantitate de orez, ca supliment la hrana prizonierilor şi ca despăgubire a cheltuielilor sovieticilor de întreţinerea acestora. Dar, începând cu 1947, japonezii nu primeau acest supliment despre care ştiau. La protestul lor, sovieticii răspundeau, că Japonia nu le mai dă acest orez. Comandanţii japonezi au aflat că totul e o minciună şi că sovieticii foloseau orezul lor în alte scopuri, căci în URSS nu erau alimente. Ei vindeau marfa pe piaţa clandestină. Ştirea a produs o mare indignare în rândurile prizonierilor japonezi. Totuşi, ca oameni culţi, ei tăceau. În lagărele lor ei înfrumuseţau viaţa grea cu flori, semănau iarbă decorativă, pomi. În care lagăr soseau prima lor grijă erau straturile de flori şi pomi, a căror seminţe le strângeau şi apoi le duceau cu ei. Disciplinaţi, au tăcut şi au aşteptat hotărârea colonelului, cel mai mare în grad.
Într-o zi colonelul  a dat ordin ca japonezii să blocheze intrările în mină şi să se aşeze jos, până vor primi ordine noi. El a comunicat şefului lagărului sovietic că nici un japonez nu va ieşi la lucru în mină până nu va veni o comisie de la Moscova cu care să discute. El le-a spus de toate transporturile de orez sosite pentru ei din partea guvernului japonez şi a familiilor lor.
– Unde este orezul nostru şi de ce ne minţiţi? – a întrebat el. Şefii enkavedişti au trecut la brutalităţi, torturi şi carcere. Japonezii s-au opus, unii şi-au făcut harachiri, fiindcă mai aveau stilete. Protestul a luat proporţii şi au sosit comisii de la Moscova. Prima încercare a fost să-i dezarmeze, le-au luat stiletele, făgăduindu-le că totul se va rezolva, le vor întoarce şi stiletele. Un general din comisie le-a strigat:
– Sunteţi învinşi! Trebuie să vă supuneţi!
Colonelul japonez i-a răspuns.
– Noi, cei din armata din Manciuria, n-am fost învinşi. Nu minţiţi! Am primit ordin de la împăratul Hiro-Hita să depunem armele. Oamenii pe care îi vedeţi aici sunt eroi şi ei o pot dovedi chiar dacă nu au arme în mâini! Enkavedistul i-a răspuns, că eroi au fost numai bolşevicii, care au învins. Matrosov a acoperit cu corpul lui ambrazura.
Atunci, la ordinul colonelului, toţi japonezii au format un front comun în faţa   lui.  El   le-a ordonat ca 20 de soldaţi să-şi facă harachiri. „Cine vrea să facă-2 paşi înainte!”.  Au făcut, s-au găsit. Cei 20 de soldaţi s-au urcat pe turelele minei.
– Dle general, vreau să vă arăt cum moare soldatul japonez pentru onoare, pentru Japonia şi pentru împăratul lor! Îmi puteţi demonstra că aţi face acelaşi lucru pentru Stalin sau pentru patrie?
Apoi a făcut un semn cu mâna şi de pe turelă s-a aruncat primul soldat. Sovieticii au zâmbit. Dar, când au văzut că se aruncă unul după altul, s-au îngrozit.
– Opriţi! A strigat generalul sovietic. E o nebunie!
– Voi opri, când voi vrea eu! A răspuns colonelul japonez, Şi l-a oprit pe cel de-al 19, care vroia să sară.
– Eu nu mai am nimic de discutat cu dta! A spus colonelul japonez. Să vină comisia din Moscova, cu membri de la guvern şi reprezentanţi internaţionali, în timp de o săptămână!” – Ne-aţi luat cuţitele, dar noi v-am dovedit că japonezii pot face harachiri fără ele. E vorba de onoarea Dstră să ni le întoarceţi  şi de cuvântul nostru să nu le folosim. Dacă comisia nu va veni într-o săptămână, eu voi face acelaşi lucru în faţa Dstră! – a zis colonelul japonez.
A venit o comisie de la Moscova, a pedepsit pe şefii locali, degradându-i şi judecându-i, iar pe japonezi i-au trimis în diferite lagăre, unde şi alţii au aflat despre acest caz.
În unele lagăre sovietice ajunsese cuţitul la os, cum se zice. Oamenii nu mai puteau suporta cruzimea, tirania, moartea lentă prin munca grea şi înfometare. După moartea lui Stalin s-a sperat la o viaţă mai bună în lagăre, dar ea s-a înăsprit. Cum am mai spus,  prizonierii din Vorkuta s-au hotărât să facă grevă, prima grevă politică din istoria URSS. La 9 iulie 1953 a început greva generală în lagărele de la Vorkuta. Grevă fără violenţă, pe cale paşnică. A început la lagărul nr. 2, apoi li s-au alăturat şi alte lagăre.
Ea s-a terminat cu moartea a sute de deţinuţi. A fost o demonstraţie neînarmată a deţinuţilor, care au refuzat să iasă la lucru, până ce nu va veni o comisie de la Moscova cu membri ai Comitetului Central. Oamenii nu ieşeau la lucru. Cei care ieşeau, nu lucrau. A fost paralizată toată activitatea minelor. Trenurile venite după cărbuni stăteau zile întregi în staţii aşteptând sfârşitul grevei. Dar greviştii nu au cedat până la  26 iulie, până nu a venit de la Moscova o comisie cu generalul Maslenikov şi procurorul general Rudenko, fostul acuzator la  procesul de la Nürnberg. Două memorii au fost prezentate comisiei: primul – cererile deţinuţilor politici şi al doilea descria 10 cazuri de violenţă, tiranie şi bestialitate din miile de cazuri din lagăre. Dialogul nu a avut loc. Două divizii de NKVD au înconjurat lagărul nr.2. Comitetul de grevă a fost arestat. Procurorul Rudenko a împuşcat în curtea lagărului un polonez, Ignatovici, şi a fugit din zonă.
La 1 august, ora 9,50, trupele NKVD-ului au deschis focul asupra celor 2000 de deţinuţi neapăraţi, ucigând 300 din ei. Oamenii credeau că nu vor fi împuşcaţi după moartea lui Stalin şi Beria dar, văzând cum îi omoară enkavediştii, şi-au rupt cămăşile şi le arătau că nu au arme, dar în zadar. Au murit taţi, mame, fraţi, surori, soţi; ucraineni, ruşi, germani, unguri, români, evrei, estonieni, polonezi, turcmeni… Pe cei morţi enkavediştii i-au încărcat în maşini şi i-au dus, până azi nu se ştie, unde. Apoi pompierii au spălat sângele de pe pământ. Apa însângerată curgea în râul Vorkuta. După împuşcarea deţinuţilor greva s-a terminat şi oamenii au ieşit din nou la lucru.
Ştirea despre această tragedie s-a răspândit ca fulgerul  în toată ţara şi chiar în Europa. A fost un mare scandal în URSS. Greviştii au înaintat autorităţilor un memorandum cu condiţii, până la urmă unele din ele au fost acceptate şi executate. A fost prima grevă din lagărele de deţinuţi politici din URSS. Greva a avut succes, cu toate că membrii comitetului de grevă au fost condamnaţi la 25 de ani. Datorită cancelarului Germaniei Federale, Adenauer, au fost eliberaţi toţi prizonierii de război germani, ţinuţi nelegitim în lagărele sovietice. Deţinuţii politici din alte ţări au fost eliberaţi mult mai târziu, după alte greve şi intervenţii diplomatice internaţionale de apărare a drepturilor omului.
După această grevă, care a durat două săptămâni, mulţi dintre deţinuţii de la Vorkuta au fost trimişi imediat în alte lagăre.
Cum spuneam, un ucrainean venit din Vorkuta la Kenghir, mi-a povestit despre această tragedie. Şi, ironia sorţii, peste câţiva ani, unii din prizonierii de război, eliberaţi din lagărele sovietice, întorşi în ţările lor socialiste, au fost din nou arestaţi şi au mai stat câţiva  ani în închisorile comuniste, din cauză că au luptat împotriva Uniunii Sovietice.
Unul dintre conducătorii grevei de la Vorkuta, Iohann Urwich, român de origine germană, născut la Moreni, a fost şi el eliberat. Reîntors în România, văzând teroarea comunistă din ţară, a plecat în Germania de Vest. Sosind acolo, a scris şi editat câteva cărţi despre tragedia prizonierilor de război din lagărele sovietice: „Fără paşaport prin URSS” – 3 volume. Când Leonid Brejnev a vizitat Germania de Vest, el i-a scris public o scrisoare, cerând un răspuns despre cei ucişi la Vorkuta. Dar conducătorul sovietic nu i-a răspuns. Ce putea să-i răspundă în afară de minciuni?
Iohann Urwich a fost un neamţ cu suflet mare românesc, el a iubit această ţară şi a luptat pentru independenţa ei. Iată scrisoarea lui către Brejnev:

SCRISOARE DESCHISĂ DOMNULUI LEONID BREJNEV, PRIM SECRETAR AL COMITETULUI CENTRAL AL PARTIDULUI COMUNIST AL UNIUNII SOVIETICE

Cu ocazia vizitei Dumneavoastră oficiale în Republica Federală Germania, îmi permit să Vă transmit un salut de bun venit din partea foştilor deţinuţi politici, deportaţi şi prizonieri de război, pe care i-am reprezentat  în prima grevă politică din URSS, care a avut loc în iulie-august 1953 în lagărele cu regim special din Vorkuta.
Eu, Iohann Urwich, în lagărele sovietice numit Ferry, de origină germană, născut în România, cetăţean al RFG ului, membru în comitetul de cinci în conducerea grevei politice de mai sus, am fost condamnat la 18 septembrie 1953 de Tribunalul din Vorkuta în baza paragrafului 58, alineatul 11 şi 14, codul sovietic, pentru răscoala în grup contra statului la încă  25 de ani.
Mă consider şi astăzi responsabil faţă de deţinuţii ce au fost ucişi în lagărele din Vorkuta de trupele NKVD-ului, numai pentru motivul că am cerut respectarea drepturilor omului. Cuţitul ajunsese la os. Oamenii nu mai puteau suporta cruzimea, tirania şi moartea lentă. După moartea lui Stalin s-a sperat la o comportare mai omenească, această speranţă a fost înşelată amar. Guvernul sovietic arunca pe de o parte vina pe Beria, pe de altă parte însă înăsprea condiţiile de viaţă în lagăre. Admiţând că responsabilii Uniunii Sovietice nu cunoşteau stările din lagărele de concentrare, prizonierii din Vorkuta s-au hotărât să le aducă la cunoştinţă, declarând prima grevă politică din istoria Uniunii Sovietice. Ea avea şi scopul de a  arăta şi popoarelor din afara cortinei de fier, care este adevărul. Pe cale paşnică, lagărul nr.2 din mina nr.7 a bazinului carbonifer Vorkuta începe greva generală, căreia i se alătură din oră în oră toate celelalte lagăre din regiunea polară de nord a oraşului Vorkuta. Autorităţile sovietice îşi arată însă adevărata faţă încă înainte de a ajunge comisia guvernamentală de cercetări. În ziua de 23 iulie 1953 în lagărul nr.12-14-16 un soldat sovietic împuşcă doi deţinuţi, care treceau dintr-o zonă în alta în incinta lagărului.
În ziua de 26 iulie 1953 soseşte comisia de anchetă a Comitetului Central al Partidului şi al Guvernului cu împuternicire semnată de preşedintele Sovietului Suprem al Uniunii K.E.Voroşilov şi secretarul Pegov. Conducerea comisiei o avea generalul de armată Maslenikov, locţiitor al ministrului de Interne şi membru supleant în CC pe Uniune, având ca ajutor pe R.A.Rudenko, procurorul general al Uniunii Sovietice, în calitate de reprezentant al Guvernului (fost acuzator sovietic de la Nürnberg), împreună cu circa 20 de experţi din NKVD.
Două memorii sunt prezentate comisiei, contra semnătură. Primul conţinea cererile deţinuţilor politici, deportaţilor şi prizonierilor de război, al doilea descria numai zece cazuri de violenţă, tiranie şi bestialitate din miile de cazuri din acele lagăre. Memoriile au fost întocmite de un grup de 16 jurişti de diferite naţionalităţi, cunoscători de Drept Internaţional, între dânşii chiar şi foştii ofiţeri superiori sovietici. Aceste memorii au fost înaintate comisiei de către toate lagărele de pe traseu.
După tratativele duse cu procurorul general Rudenko, conducerea grevei politice din lagărul nr. 2, mina nr.7, hotărăşte sub presiune pe data de 31 iulie ieşirea din lagăr la lucru. Să nu se uite că între timp, lagărul a fost încercuit de două divizii speciale, aduse din Uniune. Majoritatea prizonierilor ne-au reproşat „capitularea”, susţinând că soldaţii sovietici nu ar fi tras în oameni fără apărare. Dar numai după 24 de ore s-a dovedit, că noi, cei ce nu au crezut NKVD-ului, am avut dreptate. Întâi, conducerea grevei politice este arestată, apoi pe data de 1 august, ora 9.50, trupele NKVD, de sub comanda şi sub privirile procurorului general Rudenko, trag direct în lagăr, în oamenii ce aşteptau să li se facă dreptate. Oamenii din primele rânduri şi-au rupt cămăşile, arătându-şi pieptul gol. Dar nici Rudenko şi nici ajutoarele sale nu s-au înduplecat, ci au înecat totul în sânge. Au murit taţi, soţi, fraţi şi copii, ucraineni, germani, ruşi, români, lituanieni, unguri, evrei, estonieni, polonezi, turcmeni etc.
Cu procesul înscenat conducerii grevei politice din lagărul nr. 2, mina nr.7, sunt oprite toate procesele în curs şi înglobate în unul singur, răspunderea întreagă căzând pe noi, cei din lagărul nr. 2, mina 7.
La sosirea mea în RFG mi s-a pus întrebarea dacă ştiu cum, câţi şi în ce fel au fost asasinaţi oamenii la mina nr. 2. Mai mult, dacă se ştie (căci trebuia să ştiu!) cine a fost tras la răspundere pentru asasinatul din lagărul 12-14-16 şi lagărul 29. Ce pot să spun? Dacă spun adevărul, se va zice că mint sau că fac propagandă anticomunistă.
Dumneavoastră, Domnule Brejnev, puteţi însă da o declaraţie oficială, arătând cine sunt criminalii, şi dacă au fost traşi la răspundere şi anume când şi cum! Sper că nu vă veţi spăla mâinile ca Pilat din Pont. De 28 de ani, aici în Germania, se mai judecă încă procese, în care sunt acuzaţi oameni de crime petrecute în timpul războiului. Şi în Uniunea Sovietică s-au dezbătut astfel de cazuri. Oare crimele din Vorkuta care nu au încă  20 de ani de vechime, nu se pot judeca pentru a afla adevărul? Poporul german cât şi toate celelalte popoare, rudele şi prietenii celor omorâţi şi tiranizaţi, vor să ştie adevărul! La Nürnberg germanii au fost acuzaţi de crime contra umanităţii chiar de acuzatorul sovietic Rudenko. Iar  la 1 august 1953, sub privirile aceluiaşi Rudenko, au fost asasinaţi oameni nevinovaţi în lagărele sovietice din Vorkuta.  Domnule Brejnev, daţi un răspuns prin radio sau prin presă. Numai Dumneavoastră o puteţi face. Un răspuns personal puteţi dispune să-mi parvină pe adresa: Rumânisch-land – D – 8011 Vaterstetten, Zugspitzstrasse 27.

1 Mai  1973
Vă mulţumesc anticipat,
Johann Urwich

După răscoala din Norilsk, mulţi deţinuţi au fost trimişi în alte lagăre. Aşa am nimerit în Kazahstan, în regiunea Djezkazgan, în orăşelul Kenghir, unde erau mine de aramă. Am fost repartizat în lagărul de bărbaţi pentru lucru în minele de aramă şi de magneziu, în care majoritatea deţinuţilor erau ucraineni din vestul Ucrainei, câţiva polonezi, restul sovietici ruşi, foşti prizonieri la nemţi. Între ei era şi un fost general sovietic, Terentiev, de care îşi bătea joc conducerea lagărului, numindu-l asanizator, curăţitor de veceuri. Pe acest fost general îl ajuta un tânâr pictor, care lucra în lagăr „fochist”, încălzea cazanul cu apă pentru baie, căci cei ce ieşeau din mină trebuiau să se spele. Acest general, Terentiev, fără un dinte în gură, era de statură mică, un distrofic, ca şi mulţi alţii. Odată el ne-a povestit un banc, auzit de la prizonierii nemţi:
– În Elveţia a avut loc o conferinţă cu tema reducerii populaţiei pe glob. Toţi afirmau că pentru asta trebuie războaie. Numai Stalin a zis că asta e o metodă neştiinţifică. El a propus:
– Lucru cu normă, mâncare de formă şi la fiecare al doilea cincinal va dispare o generaţie.
Mă apropiasem şi eu de el, îl ascultam şi nu înţelegeam cum de un general sovietic, educat în spiritul ideologiei comuniste şi care nu putea fi trădător, a putut să ajungă în acest lagăr. Dinţii erau dezbătuţi la anchete, la care a participat personal şi Beria, prietenul lui Stalin. Beria îi dezbătuse dinţii cu un pumnal de metal şi cu pistolul. El era într-o stare deplorabilă, bolnav, slab, abia se mişca şi încă mai trebuia să cureţe tualetele. Eu i-am spălat de câteva ori cămaşa şi indispensabilii. De la el am aflat că şi soţia şi fiul lui erau deportaţi în regiunea Vladivostokului.
Peste vre-o lună, şefii observându-mă în anturajul generalului şi locuind în baracă cu ucrainenii din vest, care se interesau despre evenimentele din Norilsk, am fost mutat în închisoarea lagărului, care se afla după gardul de sârmă ghimpată şi un zid care despărţea lagărul femeilor, majoritatea ucrainene din vest, din regiunile Lvovului, Stanislavului şi Carpaţilor. Şeful închisorii era un „starşina” foarte crud, cu numele Gubin. Ţinea un regim foarte sever în închisoare.
Generalul Terentiev, pe care-l ajutam în lagăr, de care îşi băteau joc enkavediştii, a fost reabilitat. I s-a trimis uniforma din Moscova cu avionul. A fost spălat, îmbrăcat în uniformă şi enkavediştii acum îl salutau. A plecat la Moscova şi la plecare, luîndu-şi rămas bun de la noi, ne-a spus:
– O să fiţi şi voi în curând liberi, o să lupt pentru asta, îi ştiu pe toţi câinii de la Moscova. Şi a plecat din zonă, urmărit de privirile invidioase ale deţinuţilor politici, care acum trăiau şi ei cu speranţe mari de eliberare, de întoarcere la familiile lor.
Pe cei aflaţi în închisoare, eu, Tatarinov-tânărul, Berşadskaia, Potoţkaia, şeful închisorii ne-a evacuat peste gard, împreună cu paznicii de pe turelele de pază. Ne-au urcat într-o maşină şi ne-au dus la vre-o 15 km de lagăr în câmp, într-un sarai din scânduri, acoperit tot cu scânduri, cu nişte paturi tot din scânduri, se vede era un loc de odihnă a ciobanilor sau păstorilor de cămile în timpul furtunilor de nisip, care te orbesc dacă nu ai unde să te adăposteşti. Pe regizorul evreu Mişa nu l-au adus, nici pe Olesea – i-au lăsat în închisoare. Ce-a fost cu ei mai departe nu am aflat.
Eu am luam cu mine un geamantan din placaj, cu fund dublu, făcut pe „mahorcă”, în curtea gospodăriei, care avea în capac ascunse listele multor persoane marcante, întâlnite la Norilsk, iar în fundul dublu era bine ascunsă o lamă de cuţit oţelit, pe care am avut imprudenţa s-o scot din lagăr înainte de răscoală. Îi făcusem un mâner în cazangerie, dar mă văzuse Tatarinov. Am scos şi am pregătit cuţitul pentru orice eventualitate, în caz de răscoală să am cu ce mă apăra, sau să mă apăr în caz de provocare din partea hoţilor ruşi, căci şefii organizau aşa bătălii ca să se ucidă între ei hoţii cu ,,politicii”.
Pe Tatarinov, hoţii din lagărul Kenghir, îl numeau Pahan, era un fel de şef de al lor. El vorbea cu ei într-o limbă specială, jargonul lor, şi se considera unul din cei mai mari şi vestiţi hoţi din Rusia. Aflându-ne în baracă împreună, Tatarinov şi tânărul  s-au aşezat să doarmă mai departe de mine, aproape de ieşirea din sarai. Aveau cu ei un ziar sovietic, nu ştiu de unde l-au luat sau poate i l-au dat, şi el scria ceva pe el. Era foarte atent, aplecat pe patul său. Peste câteva minute m-a chemat paznicul să vin la dânsul cu geamantanul. Am înţeles că voi fi percheziţionat. I-am spus că mă duc întâi la veceu. Am ieşit afară cu geamantanul, am scos lama cuţitului, care era fără mâner, şi am îngropat-o adânc în nisip. Venind la paznic, i-am întins geamantanul şi el a deschis numai capacul dublu, dar nu a găsit nimic. Nu s-a priceput să deschidă fundul. Atunci am înţeles că am fost turnat de Tatarinov.
Când mă aflam în adăpostul de lângă Kenghir, am stat de vorbă cu un cioban, care păştea oile prin apropiere şi venise, ca de obicei, să se odihnească puţin în acel sarai. Venise vorba despre scorpionii şi falangele, care mişună în stepele Kazahstanului, muşcătura cărora este foarte veninoasă, producând nu numai dureri grozave, dar deseori chiar şi moartea. Scorpionii sar mai sus de genunchii omului ca să-l muşte. De aceea ciobanii, ca şi vânătorii de şerpi, poartă cizme înalte şi pantaloni groşi.
Dar pe scorpioni îi mănâncă oile, ei pârâie în dinţii lor şi de aceea ei şi falangele ocolesc oile, nu suportă mirosul lânii. Când ciobanii se odihnesc în pustiurile Kazahstanului, aştern un cojoc de oaie sau se înconjoară cu obiecte sau îmbrăcăminte din lână sau chiar cu lână curată şi scorpionii fug. Localnicii, kazahii, pentru a-şi asigura imunitatea împotriva muşcăturilor scorpionilor, mănâncă câte unul cel puţin în viaţa lor. Unii chiar câţiva… Auzind aceasta şi văzând cum în saraiul cela umblau scorpionii şi trebuind să ne găsim acolo câteva zile, m-am gândit că ar fi bine să mănânc şi eu unul. Zis şi făcut. Am strivit un scorpion, l-am învelit într-o bucăţică de pâine şi l-am „hălit”. Ciobanul s-a mirat că un străin s-a încumetat să înghită aşa ceva şi mi-a spus:
– Eşti băiat curajos! La noi vin mulţi studenţi, ne ajută la lucru, dar nici unul nu s-a încumetat să mănânce un scorpion. Se temeau că o să moară.
Eu n-am avut ocazia să fiu muşcat de scorpioni, ca să mă conving de acest fapt, dar n-am murit şi am rămas cu veninul în sângele meu. Se vede că de aceea sunt aşa, dat dracului. Nu mă tem de nimic şi de nimeni. Am crezut că ar fi bine să ştie şi alţi oameni aceasta. De altfel, cum am spus, am mâncat şi carne de câine la Norilsk.
După împuşcarea lui Beria toţi din conducerea ţării şi societatea civilă se uitau la organele NKVD-ului cu răceală şi chiar dispreţ. Cuvântarea lui Hruşciov la congresul XX al partidului comunist a spulberat miturile despre eroismul organului de securitate şi visul de-a ajunge la victoria comunismului în Uniunea Sovietică. Enkavediştilor li s-a redus a doua leafă, pe care o primeau pentru steluţele de pe epoleţi, ce a afectat foarte mult lucrătorii organizaţiei, deoarece era o lovitură puternică la buzunarul lor. Atunci enkavediştii au dorit să se reabiliteze şi s-au gândit să-şi reîntoarcă faima şi cinstea pierdută. Totul s-a început cu provocări şi incidente ca să arate cât de bine lucrează şi că fără ei s-ar prăbuşi această ţară uriaşă.
Au început să apară cazuri de revolte în lagăre, unde unii deţinuţi au fost împuşcaţi. Li se punea în vînă că ar fi dorit să treacă peste sârma ghimpată şi să ajungă la libertate. Mizeria în care trăiau, torturile, carcerele, dezmăţul în lagăre îi revoltau pe deţinuţii care au început să riposteze, să facă gălăgie. Ei nu mai doreau să tacă, căci după moartea celor doi călăi, Stalin şi Beria, aşteptau schimbări şi reabilitări, cerând să li se cerceteze din nou dosarele, iar cadrele din NKVD nu doreau asta.
Aşa, în lagărul nr. 3 din Kenghir, după împuşcarea unui chinez, care se apropiase de sârma ghimpată, deţinuţii nu au ieşit la lucru trei zile la rând, cerând ca vinovatul să fie pedepsit. A sosit o comisie care le-a spus că santinela nu are nici o vină şi că cei ce vor încălca regimul din lagăr vor fi  şi mai departe pedepsiţi. Deţinuţii au fost nevoiţi să iasă la lucru, iar agitatorii-trimişi la carceră.
În 1954 convoiul a ucis un deţinut, Saşa  (aşa îl numeau toţi), care ieşind de la locul de muncă se urina lângă sârma ghimpată, la distanţă permisă. Acestui deţinut, condamnat la 10 ani, i se termina sorocul, împlinise 9 ani şi 9 luni, îi mai rămâneau câteva luni până la eliberare. Se vedea clar că fusese o provocare din partea pazei. Imediat au venit doi enkavedişti şi l-au tras mai aproape de sârma ghimpată, ca să dovedească că el e vinovatul. Să vadă toţi deţinuţii că Saşa a încălcat legea lagărului. Deţinuţii s-au revoltat şi din alte barăci şi, n-au ieşit la lucru.
Dimineaţa şi din lagărul nr. 2 n-au ieşit la lucru, fiind solidari cu cei din lagărul trei. În lagărul nr. 2 aproape toţi deţinuţii erau condamnaţi la câte 10 ani. Conducătorul lagărului, ofiţerii şi supraveghetorii, au intrat în barăci şi cu forţa îi dădeau afară să meargă la lucru în minele de aramă. Să folosească armele şi să tragă în deţinuţi ofiţerii se temeau, căci după moartea lui Beria lucrurile se mai schimbase. Mulţi ofiţeri superiori fuseseră împuşcaţi, ca aliaţi ai lui Beria, alţii fuseseră daţi afară, trimişi la pensie. S-au gândit ofiţerii şi din lagărul nr. 2 au transferat în lagărul nr. 3 vre-o 700 de deţinuţi de drept comun, ca să-i provoace pe deţinuţii politici la o ceartă, şi ca ei să intervină şi să folosească armele. Hoţii veniţi au început să-i fure pe ,,politici”, provocând certuri şi indignare. Dar s-a întâmplat ceea ce nu se aşteptau enkavediştii. La o întâlnire cu hoţii recidivişti, au venit câţiva deţinuţi politici şi le-au spus:
– Ascultaţi, băieţi, noi suntem vre-o 3000 de ,,politici” în lagăr, voi vre-o 700. Noi putem, ca şi voi, să luăm cuţitele, şi fiind mai mulţi, să vă ucidem pe toţi. Gândiţi-vă!
Recidiviştii şi-au spus cuvântul lor:
– O să fim cu toţii împreună şi nu o să vă facem neplăceri.
Planurile ofiţerilor nu s-au împlinit ca să-i provoace pe unii împotriva altora. Tot lagărul a încetat lucrul. Nu ieşea nimeni la lucru, dar se duceau după mâncare la cantină. Hoţii recidivişti au încercat să prade depozitele cu alimente, dar paza a tras şi mulţi hoţi au fost ucişi. În jurul lagărului se postaseră enkavediştii cu mitraliere şi pistoale automate. Acum hoţii şi deţinuţii politici luptau împreună împotriva enkavediştilor. Ei au năvălit în alte zone, au spart geamurile, au distrus acoperişurile depozitelor alimentare, zidurile între zone. Au găsit cuţite, şi-au făcut paveze. Au apărut şi pancarde în lagăr:
– Fraţilor, bateţi-i pe cekişti!
Ei cereau să fie judecaţi comandantul lagărului şi acei care trăseseră, ucigând hoţii. Revolta şi greva se răspândea tot mai mult.
În lagăr aveau loc mitinguri gălăgioase, cu înjurături împotriva enkavediştilor. Au sosit şi comisii regionale de la Moscova. Deţinuţii se jeluiau că soldaţii au bătut şi femeile din lagăr. Mai ales striga Liuba Berşadskaia, una dintre femei. Comisia, ca să aplaneze conflictul şi să scoată deţinuţii la lucru, le-a făgăduit totul: să nu se închidă barăcile noaptea cu lacăte, să nu fie garduri între barăcile din lagăr, deţinuţii să umble liber prin curtea lagărului ziua şi noaptea. Comisia a aprobat totul, dar a spus că vinovaţii instigării vor fi pedepsiţi. Unii deţinuţi se bucurau de libertăţile promise, alţii nu aveau încrederea în spusele lor. Dar ce le mai rămâne acestor nenorociţi decât să creadă  şi să spere la nişte îmbunătăţiri în viaţa lor mizerabilă din lagăr? Şi au ieşit cu toţii la lucru în minele de aramă.
Dar generalii veniţi şi ofiţerii lagărului nu puteau suporta această înfrângere şi conducerea a hotărât să restabilească din nou zonele lagărului, să izoleze baraca femeilor. Au fost nevoiţi să mobilizeze toţi enkavediştii, ofiţerii, supraveghetorii, invalizii rămaşi în lagăr, pe toţi care puteau face ceva  la restabilirea zidurilor. Acum vroiau să pună între zonele lagărului santinele cu mitraliere, care ar fi tras la cea mai mică încercare de revoltă din partea deţinuţilor, dacă aceştea vor încerca din nou să distrugă pereţii zonelor şi clădirilor.
Seara, când deţinuţii s-au întors de la lucru au văzut totul. Au înţeles că au fost amăgiţi şi s-au revoltat din nou, atacându-i pe enkavedişti cu cuţite, suliţe, pietre, cu tot ce le cădea în mâini. Supraveghetorii au fugit, dar santinelele au deschis focul, ucigând câţiva oameni. Atunci deţinuţii au spart felinarele şi pe întuneric au distrus pereţii nou construiţi de enkavedişti.
Deţinuţii s-au revoltat şi în alte lagăre, distrugând birourile securiştilor, eliberând închisorile care erau în zonă. Enkavediştii au fugit cu toţii. Din puşcărie a ieşit colonelul Kuzneţov, fost comandant de regiment în armata sovietică de ocupaţie din Germania socialistă, condamnat la ani grei de lagăr, fiindcă un ofiţer din regimentul lui a fugit în Germania  capitalistă. Aşa s-a întâmplat că acum 8000 de oameni deţinuţi erau liberi în curtea lagărului.
Ei simţeau gustul libertăţii, se întâlneau cu prietenii, cu femeile din lagărul vecin şi nu mai erau piedici în calea lor. Unii dintre ei şi-au rupt numerele de deţinuţi cusute pe spate, pe mânecă, pe genunchi, alţii şi-au luat hainele lor civile din magaziile ocupate de ei. Cei religioşi se rugau lui Dumnezeu liber, nimeni nu-i împiedica. Aşa cum depozitele erau în mâinile lor, aveau ce mânca. Dacă asta s-ar fi întâmplat în timpurile lui Stalin sau Beria, encavediştii ar fi împuşcat deţinuţii fără nici o remuşcare, pe toţi cei 8000. Dar acum nu mai era Beria şi şefii se temeau de pielea lor.
Fostul colonel Kuzneţov a luat conducerea în mâinile sale. El a înţeles că trebuie aplicată o altă tactică, nu acea antisovietică, pe care o practicau deţinuţii politici, mai ales ucrainenii din vest, care luptaseră pentru independenţa Ucrainei şi căpătaseră câte 25 de ani de închisoare. Pancardele : ,,Jos NKVD-ul!”,  ,,Jos conducerea sovietică!” trebuiau înlocuite. A luat cuvântul în faţa oamenilor şi le-a explicat că nu trebuie   lozinci   politice, antisovietice, ci dimpotrivă. Oamenii l-au înţeles şi l-au ascultat. S-au ivit pancarde noi: ,,Trăiască Constituţia  sovietică!”, ,,Trăiască prezidiul partidului comunist!”, ,,Jos cu criminalii lui Beria!”, ,,Cerem comisie din comitetul central!” Afost formată conducerea revoltaţilor, în ea erau şi feme: învăţătoarea Suprun, din Ucraina de peste Carpaţi, care aparţinuse până la război Cehoslovaciei, Liuba Berşadskaia ş.a… Conducător a fost ales fostul colonel Kuzneţov.
Deţinuţii s-au apucat să astupe toate găurile în pereţi, de unde puteau ataca enkavediştii. Se făcea cu saman, se puneau scânduri, paturi, pietre, tot ce cădea sub mână. Baricadele erau înconjurate cu sârmă ghimpată, găsită în depozitele sparte de deţinuţi. Unii deţinuţi au şi scris în unele locuri mai primejdioase: ,,Fiţi atenţi, mine!” Toţi deţinuţii au fost împărţiţi în companii, grupuri, fiecare îşi ştia locul său în  caz de un atac al enkavediştilor. Şi-au făcut cuţite, suliţe, au adus lăzi cu sticlă fărămiţată să dea în ochi enkavediştilor. Multe dintre femei erau gata să lupte alături de bărbaţi. Forţa acestei revolte era în unitatea tuturor deţinuţilor. Peste tot era o ordine de neînchipuit, nu aveau loc nici furturi, nici violuri, hoţii recidivişti deveniseră oameni ca toţi ceilalţi. Ei respectau deţinuţii politici, ceea ce nu se aşteptase enkavediştii. Chiar şi în magazinele din zonă se vindeau produse şi nimeni nu le prăda, iar casierul, o femeie din slujba encavedeului, venea în fiecare seară şi strângea banii în casa lagărului. Encavediştii au tăiat firele electrice, medicamente nu dădeau în timpul grevei. Numai apa nu au închis-o.
Şeful lagărului era Bocikov. Cu avionul au sosit de la Moscova alţi generali cu ministrul adjunct de Interne Egorov. În viaţa lagărului era linişte, fără certuri, pogromuri, crime, violuri, totul era normal. Comisia lucra, venea în zonă, vorbea cu deţinuţii şi încerca să facă tot posibilul ca greva să înceteze şi deţinuţii să iasă la lucru. Deţinuţii cereau obligatoriu:
Pedepsirea acelor enkavedişti, care au împuşcat oamenii, pedepsirea acelora care au bătut femeile, scoaterea numerelor de pe îmbrăcămintea deţinuţilor, 8 ore de muncă şi nu 12, permis  de a scrie la rude, dosarele să fie cercetate din nou, fiindcă ei sunt nevinovaţi… Această grevă generală care dura atâtea zile, aducea mari prejudicii financiare şi generalii făgăduiau totul deţinuţilor, numai să înceapă să lucreze, căci şi oamenii liberi de după zonă nu puteau lucra în mine fără deţinuţi. Dar deţinuţii nu-i credeau, se temeau să nu fie înşelaţi din nou.
–  Să vină aici un membru al Prezidiului Comitetului Central! cereau ei.
Generalii le spuneau:
– O să fie mai rău, luaţi seama!
Dar Kuzneţov le răspundea:
– Dacă veţi intra cu forţa în lagăr, nu uitaţi că aici sunt oameni, care au luat Berlinul, ei ştiu să lupte! În comitet era şi un fost locotenent Slucenkov, care se purta obraznic cu generalii. Enkavediştii vroiau să organizeze nişte vărsări de sânge între diferite naţionalităţi, încercând pentru asta să-l cumpere pe Slucenkov, cu condiţia că el va rămâne viu, nu va fi împuşcat. Dar el a refuzat. Între deţinuţi erau foarte mulţi ucraineni banderovişti, condamnaţi la 25 de ani, care nu se temeau de nimic. Moartea ar fi fost o fericire pentru ei, o scăpare de viaţa mizerabilă de lagăr.
Minele nu lucrau, trenurile staţionau pe căile ferate, aşteptau minereu care nu mai apărea. Enkavediştii le spuneau celor liberi de după zonă că bandiţii din lagăre nu vor să lucreze, mulţi dintre ei îi credeau şi-i înjurau pe grevişti. Cu toate că radioul lucra  şi deţinuţii  ştiau tot ce se petrece în jur, cei liberi nu-i auzeau şi nu erau informaţi de ce a început această grevă. Printre deţinuţi s-au găsit şi trădători, care îi ascultau pe enkavedişti şi treceau la ei. Dar din 8000 de oameni numai vre-o 20 au trecut.
La ce se gândeau cei rămaşi? La victoria lor de scurtă durată, sau că vor fi înfrânţi şi vor fi împuşcaţi? Le era jale de copiii lor, de nevestele care îi aşteptau, fiind mereu persecutate de organele NKVD-ului acasă. Oamenii ar fi trebuit să se predea sau să fugă cu toţii, dar ei stăteau pe loc, parcă erau beţi de această libertate, de speranţe deşarte.
Era deja a cincia săptămână de grevă şi nimic  nu se întâmpla. Mulţi dintre deţinuţi credeau că oamenii liberi din sate, oraşe se vor ridica şi ei la luptă împotriva regimului…
Dar nimeni nu s-a ridicat… Să fugi în pustiu nu avea rost, peste tot erau soldaţi cu arme, dormeau în corturi aşteptând prada. Era o speranţă că va veni Malenkov şi totul se va termina cu bine. Va veni, se va uita, şi va spune: „Cum aţi putut face aşa ceva, aşa trăi în lagăre, aşa mizerie, doar sunteţi oameni şi încă sovietici! Să-i împuşcăm pe aceşti călăi, ei merită!” Dar n-a venit.
Credincioşii se rugau mereu lui Dumnezeu, poate vor scăpa de pedeapsă. Tinerii îşi alesese fete şi se bucurau de minutele de iubire, gingăşie, de fiecare zi de libertate sub acest cer făcut pentru toţi de pe această lume.
Conducătorii grevei ştiau ce-i aşteaptă, le mai rămăsese câteva zile până armata va intra şi-i va forţa, va împuşca. În ziua de 22, luni, a apărut un zvon că a sosit reprezentantul Comitetului Central. Toţi sperau şi aşteptau… Dar la 25 iunie a început atacul soldaţilor. Trăgeau din avioane, ucigând deţinuţi. Tancurile se îndreptau spre spărturi şi dărâmau zidurile. Era încă întuneric, dar rachetele luminau cerul ca ziua. Peste tot urlete, strigăte, gălăgie şi gloanţe ce şuierau. Avioanele zburau jos de tot, trăgând cu mitralierele. Luptau acei din lagărul nr.3, ei aveau câte 25 de ani, ştiau ce-i aşteaptă. Aruncau cu pietre, cu cuţite în soldaţi, dar ce puteau ei face împotriva armelor. Tancurile striveau oamenii, care fugeau în toate părţile. Îi urmăreau şi îi striveau… Peste tot răcnete, urlete, aşa ceva nu se mai văzuse pe lume… Tancurile trăgeau fără ghiulele, dar exploziile ridicau acoperişurile, care se prăvăleau peste oameni, calicindu-i. Din pistoale trăgeau cu gloanţe adevărate, mortale. Ofiţerul Belekov cu mâinile sale a ucis vre-o 20 de oameni. După victoria soldaţilor, oamenii vedeau cum el punea în mâinile celor ucişi cuţite şi suliţe, apoi un fotograf făcea imagini cu aparatul, ca să spună că deţinuţii au început lupta şi enkavediştii s-au apărat. Mulţi se ascundeau în veceuri, dar soldaţii îi împuşcau şi acolo. Colonelul Kuzneţov a fost arestat în baie, unde era sediul comandamentului comitetului de grevă, iar pe locotenentul Slucenkov, cu mâinile legate, soldaţii îl ridicau în sus şi-l trânteau de pământ.
În sfârşit împuşcăturile au încetat. Enkavediştii strigau: „Ieşiţi din baracă, nu o să mai împuşcăm!” Îi băteau pe toţi cu patul armei. I-au scos în stepă, i-au culcat pe nisipul fierbinte şi se străduiau să-i recunoască pe conducători şi agitatori. Peste 600 de oameni împuşcaţi au fost îngropaţi de militari. Răniţii erau duşi cu pază la spitale. Celor liberi li se spunea că soldaţii au împuşcat cu patroane oarbe. Toată ziua de 25 iunie deţinuţii au sat culcaţi în stepă sub soarele dogoritor, fără apă. Membrii comitetului au fost duşi la închisoare, alţii cu etapa spre Kolâma. În ziua următoare s-a făcut curăţenie în zonele lagărului, s-au ridicat din nou pereţii între zone.
În ziua de 27 iunie toţi au ieşit la lucru. Judecata a fost toamna, o judecată cu uşile închise, cu verdicte de împuşcare şi condamnare la 25 de ani. Nimeni nu a ascultat durerile lor, nu i-a întrebat de ce s-au ridicat la grevă.
După această răscoală, pe care am văzut-o din curtea închisorii, am fost dus în Dubrovlag, în Mordovia. Venise un ordin ca toţi prizonierii de război să fie trimişi în Dubrovlag pentru o eventuală eliberare. Guvernul sovietic nu mai putea ascunde revoltele şi adevărul despre crimele ce se săvârşeau. Am fost dus cu o maşină la Petropavlovsk şi de aici cu trenul am ajuns la Dubrovlag. Lucram la tăiatul pădurilor. Trăiam în zonă în orăşelul Iavas.
În 1955 mama Eugenia şi tatăl Gheorghe au scăpat din deportare. Li s-a dat voie să plece acasă. Aşa cum mama ştia unde sunt eu, au venit la Iavas. Primise învoire de la Voroşilov, Preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al URSS. Eu lucram deja în oraşul Iavas, la construcţii fără pază, aveau încredere în mine. Seara mă întorceam în zona lagărului. Chiar să fi încercat să fugi, nu aveai nici o şansă, căci te-ar fi predat orice cetăţean sovietic şi mai erai încă odată judecat şi-ţi mai adăugau câţiva ani de detenţie.
Tatăl şi mama au venit la biroul şefului, care a dat ordin să fie adus Şerban, deţinutul. În acea zi eu eram chiar în zonă. A venit paza după mine în baracă, spunându-mi că mă cheamă şeful. Alături de mine dormea episcopul Nestor. Când m-a chemat paza, eu l-am rugat pe episcop să mă binecuvânteze. Mă temeam, poate că mă cheamă să mă împuşte. Se întâmplau şi lucruri de astea. Episcopul m-a binecuvântat şi m-am dus cu paza. Întrând în comenduire am văzut părinţii, mama Eugenia şi tatăl Gheorghe. Era şi şeful lagărului acolo. Mama când m-a văzut, a căzut în genunchi, plângând.
– Fiule, iartă-mă, că te-am născut pentru aşa chinuri şi suferinţe! De ce Domnul m-a pedepsit aşa de tare! striga ea plângând. Şi eu plângeam. Şeful lagărului a ridicat-o de jos, i-a dat un pahar de apă, rugând-o să se liniştească. Părinţii au stat cu mine vre-o două ore. Şeful ne-a hrănit pe toţi şi, când a  auzit că mama vrea să se ducă din nou la Voroşilov, i-a spus:
– Dacă nimeriţi la tov. Voroşilov, să-i spuneţi că noi, conducerea lagărului, nu avem pretenţii faţă de Şerban, el se poartă bine, lucrează conştiincios, e om liniştit, de treabă.
Părinţii au plecat spre casă, iar eu am rămas încă după sârma ghimpată.
Episcopul Nestor a cerut paznicului o scară şi s-a urcat pe acoperiş. Când părinţii plecau, el i-a văzut şi i-a binecuvântat din depărtare, mama l-a observat şi s-a închinat în genunchi.
Mama a fost la Voroşilov, a stat de vorbă cu el. El i-a dat o hârtie să i se întoarcă averea, dar venind acasă, la Nemţeni, nu i s-a întors nimic.
Din alte lagăre veneau prizonieri de război, îi aduceau aici. Erau nemţi, polonezi, unguri, români, ucraineni şi alte neamuri. Era deja o lege ca dosarele să fie din nou cercetate.
Într-o zi a venit o comisie de la Moscova în frunte cu Malenkov. Ne-au strâns pe toţi în curte, ne-am aşezat pe iarbă. Malenkov a vorbit:
– Lucrurile s-au schimbat, noul guvern a cercetat dosarele Dstră, nu sunteţi vinovaţi, a-ţi ispăşit o pedeapsă, veţi fi eliberaţi, trimişi acasă toţi.
Era 1955, Beria şi complicii săi fuseseră împuşcaţi de mult şi acum noul guvern sovietic se străduia să facă dreptate, fiind şi forţat de opinia publică internaţională. Conducătorii Kremlinului înlăturaseră pe oamenii lui Beria de la conducere şi acum securitatea trecuse în mâinile partidului, nu mai avea acea putere ca înainte.
Aici, în Dubrovlag, la Iavas, am găsit şi mulţi români. Am făcut cunoştinţă cu oameni de vază: episcopul Nestor, capitanul Ion Tobă, zis „Hatmanul”. Regimul devenise mai loial, umblam la lucru în oraş fără pază, aşteptând să-mi vină rândul să fiu eliberat.
După atâţia ani de lagăr, am auzit atâtea istorii despre soarta oamenilor, că acum îmi era clar ce ţară este asta, care îşi ucide propriul popor. Aşa femei ca Tatiana Novak, Lidia Ivanova şi alte pe îşi iubeau patria cu adevărat, dar au scormonit cu ranga pământul îngheţat al Norilskului, blestemându-şi soarta şi cerând de la Dumnezeu sfârşitul. Ian Jiugs, fost colonel leton, ataşat militar în Suedia şi Norvegia, om inteligent, cult, manierat, pe care îl respectau chiar şi şefii lagărului, lucra alături de mine şi îşi pierdea aici cei mai buni ani din viaţă. Deseori vorbeam cu el, aflând multe lucruri despre viaţa letonilor înainte de ocupaţia sovietică. Mă servea cu delicatese primite de la familia lui din  Letonia. Înalt, frumos, nu fuma, ofiţer din garda veche, care îşi onora cuvântul dat. După lucru rătăcea prin sala bibliotecii din lagăr, citind literatura clasică rusă.
Tot aici l-am cunoscut pe un comunist german, vestit la el acasă, în oraşul Essen, unul Buschman, cu un grup de germani, ce aşteptau eliberarea, şi cu care am corespondat mai târziu, pe când eram la Tiraspol. Şi mulţi, mulţi alţii… Fiecare avea soarta lui, una mai grea şi mai straşnică decât a altuia. Câţi au rămas în pământurile veşnic îngheţate ale Norilskului, dar oare numai aici? Milioane de familii distruse, copii rămaşi pe drumuri, fără mamă, fără tată – în numele cui? O ţară bogată, cu oameni săraci, agresivă, belicoasă cu toţi vecinii, hrăpăreaţă de pământ străin.
În Dubrovlag, în orăşelul Iavas, lucram, cum am zis, fără pază. Ştiam că vom fi eliberaţi şi aveam permis de a merge în oraş şi a lucra la construcţii. Unii deţinuţi străini, fiind eliberaţi, de pară, trăiau la gazdă, alţii îşi găseau prietene de viaţă temporar, din femeile libere. Multe dintre ele aşteptau să li se dea drumul acasă, dar erau libere şi lucrau în orăşel.
Lucram la construcţii, eram în brigada căpitanului Ion Tobă, numit „Hatmanul”, împreună cu alţi români. Căpitanul Ion Tobă era un om vestit, el fusese în grupul lui Scorţeni, care-l eliberase pe Musolini din închisoare. Primeam o leafă care îmi ajungea pentru o viaţă modestă, căci nu fumam şi nici de băut nu mă ţineam. Îmi cumpărasem de la nişte germani represaţi două costume franceze moderne. Într-o zi am intrat la Iavas într-o croitorie să-mi prefac o pijamă de mătase cumpărată într-un magazin. Comanda mi-a primit-o şefa atelierului, o croitoreasă, tot o deţinută fără pază, care aştepta şi ea eliberarea, Amilde Kiuemalis, estoniană din Tallin, modelieră de haine. Era judecată pentru spionaj în timpul ocupaţiei sovietice din Estonia. Cu ea am avut un roman. Am început să ne întâlnim la un club mare şi bun, unde vizionam filme şi concerte, pe care le dădeau fostele deţinute politice. O invitam pe Amilde la club, luam masa cu dânsa duminică la restaurantul din oraş. Mi-a plăcut că era o femeie fină, cu maniere alese, curăţică, care-mi povesti că după arestare i-a rămas soţul, care renunţase la ea. Avea un fiu de la dânsul, cu care coresponda şi care o aştepta să  se elibereze. La unul din concerte am recunoscut-o pe scenă, pe cine credeţi? Pe Liuba Berşadskaia, care recita cu mult suflet o bucată literară „Mama”, care te mişca adânc. La pauză m-am dus în vestiar şi am felicitat-o  şi am stat cu ea de vorbă.
Relaţiile mele cu Amilde au durat până la eliberarea definitivă din a.1956, când, la despărţire, m-a invitat să vin la ea după întâlnirea cu părinţii mei, dorind să-i devin soţ şi să trăim la Tallin. Întru cît eram decis să mă întorc la familia mea din Bucureşti, i-am spus că lucrul acesta se poate întâmpla numai în cazul că nu voi putea să mă întorc în România. Atunci Amilde mi-a dat timp de „cugetare” un an de zile. Acasă, la Bucureşti, n-am putut să mă întorc, dar şi termenul dat de Amilde a expirat. Mama mea Eugenia ştia de relaţiile mele cu Amilde. Am continuat să corespondez cu ea, scrisorile ei veneau pe adresa mamei, la Nemţeni. Nu puteam coresponda direct cu ea, acuzată de spionaj, fiindcă şi eu eram sub control sever din partea KGB-ului, condus de fiul generalului Mordoveţ, pe când lucram la Tiraspol.
Stingher şi trist, învins de primăvară,
îmi strâng la piept trecutul ca pe-o carte
şi pe poteca faptului de seară
mă-întorc în ţara cu hotare sparte…
Întoarcere – Andrei Ciurunga

* *  *

Şi cum spuneam, în luna iulie 1955 în Dubrovlagul din Iavas, la Potima, raionul Zubovopoliansk, Republica autonomă Mordovia, au fost aduşi din toate lagărele sovietice toţi cetăţenii străini din ţările Europei de Est „eliberate” de Armata Sovietică. Erau din România, Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, Cehoslovacia, Germania, Polonia, inclusiv şi cetăţeni ai fostelor provincii ale României Mari – Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa şi din Ţările Baltice, toate acum „fericite” de prezenţa sovieticilor. După moartea tătucului Stalin, cu o întârziere de câţiva ani, la cererea şi insistenţa ţărilor din Vest, Uniunea Sovietică a hotărât amnistia generală a „duşmanilor poporului”, care mâncau pâinea sovietică timp de peste zece ani, construindu-i ţara.
Foştii deţinuţi au început să elibereze lagărele şi să plece acasă. Acolo pe mulţi nu-i aştepta nimeni, ba mai mult, unii au nimerit din nou în închisoare, pentru că au luptat în război împotriva ţării socialismului, care dorea să-i facă pe toţi oamenii din lume „fericiţi”.
În una din zile au plecat şi românii. Eram şi eu printre ei. După ce i-au strigat pe toţi, am rămas singur.
– Dar eu? – am strigat.
– Tu eşti cetăţean sovietic, eşti din Basarabia, pământ sovietic, a răspuns      şeful care citea  listele.
– Eu sunt român! Sunt din România! Am familie acolo!
– Nu este scris nimic în actele dtale despre aceasta. Eşti de-al nostru!

1. Eu am soţie şi trei copii la Bucureşti. Cum să rămân aici?

Şi lacrimi de obidă mi s-au prelungit pe obraji. Stăteam în faţa camarazilor cu care îndurasem atâtea împreună şi plângeam ca un copil. În ochii lor vedeam compătimire, o jale de nedescris. Ei tăceau cu toţii.
– Nu pot să fac nimic, a zis operul. Ai să pleci în Basarabia şi acolo ai să te lămureşti. Acolo îţi vor hotărî soarta.
Trenul a dat un şuier lung, parcă şi el se bucura să-i ducă pe aceşti nenorociţi acasă şi roţile s-au învârtit vesel.
Am rămas cu lacrimi în ochi în gara fără clădire, făcând din mână acelor rămaşi vii, care părăseau  acest infern, această ţară a răului, neştiind ce-i aşteaptă în viitor, dar fiecare purtând în suflet o speranţă că va avea o altă viaţă, mai bună, mai fericită, de care au fost lipsiţi atâţia ani.
Eu, Valentin Şerban, cetăţean român, m-am întors şi cu paşi grei, amărât, am luat-o spre zonă, spre baraca unde dormeau deţinuţii eliberaţi, în aşteptarea altui tren să-i ducă acasă în braţele familiei. Ce puteam să fac, un om pierdut în această ţară fără margini, ţara „dreptăţii şi fericirii”, cum trâmbiţa propaganda sovietică.
Peste câteva zile, cu alt tren, am plecat şi eu, nu la Bucureşti, nu la familia mea, ci în Basarabia ocupată de ruşi, să-mi caut părinţii întorşi din deportare.
Era 1955, trecuseră 8 ani de când părăsisem Bucureştiul. În sfârşit ajunsesem şi eu la libertate. Aveam 37 de ani, o familie la Bucureşti, cu soţie şi trei copii, care mă aşteptau şi pentru care am îndurat toţi aceşti ani chinuri amare, suferinţe greu de descris, fiind zile şi nopţi întregi cu gândurile la ei. Am trăit toţi aceşti ani într-o ţară străină, barbară, care datorită victoriei în cel de-al doilea război mondial, avea la început un prestigiu enorm în lume. Privirile celor obijduiţi de viaţă se îndreptau spre ea, sperând la o viaţă mai bună, fericită. Propaganda sovietică continua să mintă o lume întreagă, să spele creierii acelora care nu ştiau adevărul, crezând în lozincile de pace, dezarmare, dreptate, de crearea unei vieţi normale, bună pentru toţi. În acelaşi timp milioane de oameni sufereau în lagărele de muncă forţată în ţara „fericirii”, mureau de foame în cea mai bogată ţară din lume, fiind umiliţi îşi batjocoriţi.
Unii trăiau în această ţară, ştiind prea bine ce viaţă e după cortina de fier, care o despărţea de lumea liberă, dar tăceau. Alţii au trăit o viaţă întreagă neştiind nimic despre aceste tragedii umane, crezând că totul se face pentru fericirea lor. Dar mai erau şi alţii, care erau indiferenţi faţă de totul ce se face în jurul lor, trăindu-şi viaţa cu un singur scop, pentru burtă, pentru acapararea a cât mai multor bunuri în viaţa asta atât de scurtă.
Trenul mă ducea tot mai de parte de locurile de surghiun. Gândurile nu-mi dădeau pace. Trebuia să încep o viaţă nouă, să mă feresc de toate primejdiile, ca să nu cad din nou în mrejele securităţii, care-şi căuta mereu jertfe noi, dar nici pe cele vechi nu le uita. Ştiam deja din lagăr că mulţi din cei eliberaţi fuseseră din nou arestaţi şi aduşi în acel iad. Nimeni nu trebuia să ştie ce s-a întâmplat cu mine, nimeni. Trebuia să mint la fiecare pas, în fiecare clipă, să am aceeaşi poveste pentru toţi, care mă vor înconjura, doar ştiam că doi din trei oameni erau informatorii KGB-ului. Stăteam în vagonul care mă ducea spre Moscova între oameni liberi, care vorbeau, îşi povesteau necazurile şi bucuriile, lăudau partidul şi conducătorii, îşi dezlegau limba la un pahar de vodcă… Trebuia să fiu atent la toate, să te gândeşti ce să răspunzi, ce să întrebi, cum să te porţi, să fii precaut în toate. Uneori nici nu-mi venea să cred că sunt liber, că merg spre casă, că o să-mi văd soţia, copiii. Cum arată ei acum? Doar au trecut atâţia ani de atunci, de când i-am văzut ultima oară… Atunci, în 1948, Pompiliu avea 6 ani, Eugenia 4, iar Carmen, numai doi… Îmi va fi greu să-i recunosc. Ce vor spune ei, cum mă vor primi? Poate că Reta le-a spus că nu mai sunt în viaţă, am murit pentru patrie, poate că alături de ea este un alt bărbat, mai bun decât mine, care nu se ocupă cu „aventuri”, cum spunea Reta, cum am făcut eu, care i-a adus o viaţă liniştită, fericită, îmbelşugată… Cine ştie? Au trecut atâţia ani fără a putea da o veste, a-i scrie o scrisoare. Nu aveam dreptul, dar nici nu ştiam adresa. Nici părinţii mei nu ştiau nimic despre nepoţeii lor, doar fuseseră şi ei în deportare. Apoi şi graniţa de la Prut era închisă cu lăcate grele,  pentru românii din Basarabia…
În dosarul pe care-l completai, când te aranjai la lucru, trebuia să scrii dacă ai rude peste graniţă şi dacă aveai, era ceva suspect… Chiar dacă trăiau în ţările socialiste… Ochiul vigilent al KGB-ului vedea totul. Mi se părea că trenul mergea prea încet, că opririle sunt foarte dese şi lungi Când mă gândeam la întâlnirea cu familia mea de la Bucureşti, mă apuca o frică, o deznădejde. Această rană sângera tot timpul. În aceşti 8 ani de calvar nu trecuse nici o zi să nu mă gândesc la Reta, la copilaşii mei.
În sfârşit, după cîteva zile de mers, trenul s-a oprit la Moscova.
Ieşind din gară, m-am îndreptat spre Ambasada României. Am găsit-o pe o stradă frumoasă şi m-am apropiat de poartă. Aici la post era un soldat sovietic. Clădirea avea două etaje.
– Ce doriţi? – m-a întrebat.
– Sunt cetăţean român şi vreau să vorbesc cu ambasadorul României. S-a uitat în documentul meu, paşaportul primit din Dubrovlag.
– Nu merge, mi-a spus, dta eşti cetăţean sovietic, trebuie un permis de la KGB, de la Liubeanka.
Am plecat la Liubeanka. O clădire impozantă. Doamne, câţi oameni au     fost nenorociţi în această clădire? La uşa de la intrare m-a întâmpinat un căpitan.
– Ce doriţi?
– Eu sunt cetăţean român, vreau să vorbesc cu şeful KGB-ului.
– Ce întrebare?
– Mie nu-mi dau drumul acasă, în România, vreau să rezolv această problemă, am răspuns:
– Şeful nu primeşte, pot să vă înscriu la adjunctul lui, la generalul Rudenko. Acest nume mi-a adus aminte de revolta din Vorkuta, unde acest călău a împuşcat sute de oameni.
– Bine, dar când să vin?
– Mâine o să aflaţi aici în ce zi o să vă primească.
Am venit a doua zi. Mi s-a fixat data audienţei peste cinci zile. Ce să fac? Unde să dorm, ce să mănânc? Mi-am adus aminte de episcopul Nestor, care se eliberase şi acum era la Peredelkino.
Am urcat în autobus şi am plecat la el, poate mă va ajuta cu ceva.
Îl cunoşteam din Dubrovlag, dormeam alături pe narele de lemn. El fusese cândva, înainte de arestare, şeful misiunii ortodoxe ruse al Indiei, Chinei, Alaskăi şi Australiei cu sediul în Ceylon (azi Sri Lanka). A fost furat din Ceylon de nişte diplomaţi ruşi, bineînţeles kaghebişti, care l-au adus în Uniunea Sovietică. Motivul a fost că Nestor refuzase să se întoarcă în Rusia după revoluţie şi făcea propagandă antisovietică în străinătate. Era bine cunoscut în Moscova, vizita casa ţarului Nicolai, de câteva ori se întâlnise cu Rasputin.
Povestea multe lucruri interesante, când eram acolo în lagăr. Îi plăcea că sunt un om religios şi îmi făceam rugăciunea în fiecare zi.
Am ajuns la mitropolie şi i-am spus preotului de la intrare că vreau să-l văd pe episcop.
– El nu primeşte astăzi mi-a răspuns. El e mitropolit acum.
– Spuneţi-i că a venit Şerban la el. El a  plecat în palat şi s-a întors repede. – Mitropolitul Nestor vă aşteaptă, mi-a spus el.
Vedeam că era foarte mirat. Când l-am văzut pe mitropolitul Nestor am rămas foarte impresionant, aducându-mi aminte de puşcăriaşul din Iavas, îmbrăcat în buşlatul de lagăr, azi în odăjdii scumpe, cu podoaba de pe cap, cu crucea masivă de aur, cu câteva odăjdii presurate cu pietre scumpe, înconjurat de un mare sobor de preoţi. M-a primit cu bucurie, îmbrăţişându-mă. După un schimb de vorbe ne-am aşezat la o masă bogată, plină de bunătăţi, pe care nu le văzusem de mulţi ani: icre roşii, icre negre, ananas, struguri, banane… Mi s-a părut că totul e un vis…
Toţi preoţii stăteau în picioare în jurul mesei noastre, la despărţire mi s-a făcut un pachet de alimente, mi-a dat şi nişte ruble zicându-mi:
– Dragă Valentine, eu trebuie să fiu patriarhul Rusiei, dar n-am bilet de  partid. Ăştia din jurul meu sunt majoritatea kaghebişti… Să vii la mine, la Odesa, unde am să plec în curând. Acolo, în cartierul Moldovanca, am o căsuţă… Voi fi bucuros să ne întâlnim. (Cu mitropolitul Nestor m-am întâlnit şi la Odesa, unde fusese transferat de patriarhul Rusiei. Am fost la el, m-a primit la fel de bine, ca şi la Moscova, era un om cu suflet mare. Am stat la masă, eu nu am băut alcool. Pe masă erau de toate. Şi iarăşi toţi preoţii stăteau în picioare în jurul mesei în semn de respect). M-am întors după vre-o două zile la Moscova, ca să răzbat la şefii cei mari. Am mai dormit prin gări la Moscova până a venit ziua audienţei. Am venit la Liubeanka, unde un colonel m-a introdus la călăul Rudenko.

Într-o sală mare, cu covoare grele, în fund, la un birou, stătea Rudenko în uniformă de general. M-a întâmpinat cu o privire crudă, nici nu s-a uitat la mine, parcă nu eram în faţa lui.
– Ce vrei? M-a întrebat cu un ton dur.
– Sunt cetăţean român, vreau să mă întorc acasă, la familia mea, la copiii mei.
– Dta eşti cetăţean sovietic, născut pe pământul Basarabiei, care este pământ sovietic, a spus el cu un ton brutal şi hotărât.
– Bine, dar eu eram cetăţean român, am fost luat la Bucureşti, am dreptul să mă întorc la familia mea, care trăieşte acolo, am soţie, trei copii, nu i-am văzut de 8 ani de zile, nici n-am putut scrie, nu ştiu nimic despre ei…
– Tovarăşe Şerban, după lege dta eşti cetăţean  moldovean, din Basarabia sovietică, noi v-am eliberat de boierii români, întoarce-te acasă şi trăieşte liniştit.
– Nu doriţi să mă înţelegeţi, soţia şi copiii mei sunt acolo…
– Nu pot să fac nimic, aşa-i legea şi Constituţia Uniunii Sovietice.
– Bine, dar ce constituţie, ce lege poate să-mi interzică să mă întorc la familia mea, la soţia şi copiii mei. Apoi cu ce drept m-aţi arestat din România, era altă ţară şi, după legile internaţionale, nu aveaţi dreptul! Am spus eu furios.
– Dta uiţi că în România acum la putere sunt comuniştii şi poporul trăieşte bine, nu mai sunt capitalişti, boieri, jandarmi, e o altă viaţă, cum poporul român nici n-a visat! – a  răspuns  generalul KGBist zâmbind. El îşi bătea joc de mine, l-am înţeles, dar în mâna lui era puterea, acea putere care a distrus fără milă milioane de vieţi omeneşti. Ce contam eu, un om rătăcit prin stepele Rusiei sălbatice  şi barbare. Dar am îndrăznit:
– Daţi-mi permisiunea de a vorbi cu ambasadorul României, vă rog!
El s-a uitat la mine cu acelaşi zâmbet perfid, măsurându-mă cu ochi reci. Poate înainte de moartea lui Stalin, tătucul şi călăul popoarelor, nici nu m-ar fi primit, dar anii aceea trecuse şi erau unele momente  dificile pentru călăii din fosta armată a lui Beria, căci pe toţi nu-i puteau schimba, şi aceştea aveau o mare experienţă cum să ţie poporul în mâini, iar pe alţii noi, trebuiau să-i înveţe să fie cruzi şi răi…
Mi-a scris permisul  şi eu am zburat spre Ambasada Română. Soldatul, era acelaşi, s-a uitata la permis, spunându-mi:

1. Vezi, acum e altceva! Şi a surâs, arătându-şi dinţii galbeni de mahorcă.

M-a primit un consilier şi, aflând de problema mea, mi-a spus să aştept. Peste câteva minute a ieşit un bărbat de vre-o 40 de ani, îmbrăcat în costum negru, cu cravată albă de mătasă. Când l-am zărit mi-am amintit de Bucureşti, de viaţa cea veche, de „Carul de bere”, de cinematograful „Trianon”, de toate cele ce au fost cândva. „Ăsta o să-mi facă dreptate”, mi-am zis. I-am povestit pe scurt totul despre viaţa mea atât de amară, despre copii şi soţia mea Reta… Nu m-a întrerupt niciodată, dar mi s-a părut că gândurile lui erau departe de problema şi durerile mele. Am tăcut aşteptând un răspuns.
– Tovarăşe Şerban, acum sunt alte vremuri, noi avem legături de prietenie cu Uniunea Sovietică şi nu putem încălca legea, dta eşti basarabean şi trebuie să mergi în Basarabia. Acolo poate o să poţi rezolva ceva. Eu nu pot să-ţi ajut cu nimic, şi glasul lui a  devenit rece, rece. Am simţit bine această răceală.
– Bine, dar eu am suferit pentru ţară, am fost soldatul ei.
– Dta ai fost soldatul regimului burghez, nu al celui de astâzi! Mi-a răspuns sec omul în costum negru cu cravata albă de mătasă. Eu m-am înfierbântat:
– Ce să fac eu acum, familia, copiii, să-i las în voia soartei?  Cum să trăiesc mai departe?
– Copiii dtale te-au uitat, cred eu, chiar şi soţia. Ce rost are să te mai vezi cu ei? Şi a zîmbit sarcastic. Îmi tremurau mâinile, dacă aş fi putut, i-aş fi dat la bot. Dle, tovarăşe ambasador, sunt doar cetăţean român, nimeni nu mi-a luat cetăţenia, de ce nu vreţi să mă ajutaţi?
– Şerbane, tu ai fost în serviciul secret, ai nenorocit comuniştii noştri şi acum ce vrei? Se făcuse rău, roşu la faţă şi se ridicase de pe scaun, semn că trebuia să plec.
Îmi tremura tot corpul, nu mă puteam stăpâni.
– România nu are nevoie de terorişti! A strigat el enervat. Pleacă.  Şi a ieşit din sala pompoasă cu candelabre mari, aurite, aşa mi s-a părut mie, dar poate erau din alamă, bine lustruite. A intrat consilierul, care m-a condus la uşa din faţă.
– Cum stă treaba, m-a întrebat santinela. Am tras o înjurătură de lagăr din alea mustoase. El a râs, înţelegând totul.
Nimeni n-are nevoie de mine. Ţara mea refuză să mă primească. Cum se poate? Eu nu ştiam ce lichele sunt la conducerea ţării, că oamenii cu suflet mare, patrioţi, stau prin puşcării, iar proştii, neisprăviţii, stau în fotolii, distrugând tot ce a fost bun cândva în România.
Trebuia să mă întorc în Basarabia, azi republică socialistă, cu capitala la Chişinău.

* *  *

Soarele se urcase bine pe cer, păsările nu mai cântau ca dimineaţa, se odihneau, iar moşul cu mici opriri, continua să-şi depene firul tristei şi grelei lui vieţi.
– Trebuie să-ţi spun, zise bătrânul Şerban, că la Moscova am stat aproape o lună. Banii se terminase, dormeam prin gări, de acolo mă alunga miliţia, dar vroiam să-mi clarific situaţia, de care depindea viitorul meu. După ce primisem răspunsul negativ de la Ambasada Română, încercam din nou să ajung în audienţă la şeful KGB-ului. N-am reuşit. Dar într-o zi m-au chemat ei, li se făcuse milă de mine şi mi-au spus:
– Pleacă acasă, cetăţene, îţi dăm un însoţitor până la Chişinău, acolo îţi vor rezolva problema.
Mi-au dat un maior, care m-a adus la Chişinău. Am venit împreună la Ministerul  de interne de pe strada Lenin.
Maiorul KGBist a intrat la ministru, i-a înmânat dosarul meu şi ministrul s-a iscălit de primirea mea. Mi s-a fixat ziua şi ceasul, când trebuia să mă prezint la audienţă. Ministrul era unul Mordoveţ, un cadru vechi al securităţii, care în 1949 deportase zeci de mii de familii basarabene în Siberia. Tot atunci, la 6 iulie 1949, fusese deportată şi mama mea cu tatăl adoptiv Gheorghe Baldovici. Am fost condus de un locotenent cu mustăcioară, care m-a luat de la camera de aşteptare de la parter, conducându-mă până la uşa biroului ministrului Mordoveţ.
– Aşteaptă aici, mi-a spus şi a intrat în birou. Peste câteva minute a ieşit şi a zis:
– Intră!
Am intrat într-o sală mare, cu o masă lungă în centru, înconjurată de multe scaune. Prin trei geamuri mari soarele pătrundea în cameră. În fundul sălii, după o masă enormă, şedea un bărbat cam de vre-o 50 de ani, cu umeri laţi, cu un obraz rotund şi un nas cărnos. Era rus sau nu, nu ştiu, dar ochii lui, un pic piezişi, mă scrutau cu o privire gravă, crudă, mi s-a părut. Parcă era nemulţumit că l-am deranjat.
– Cine eşti, ce vrei? A răsunat glasul lui răguşit.
– Sunt Valentin Şerban, eliberat din lagăr, am venit la Chişinău, vreau să-mi faceţi dreptate, să plec acasă la familia mea în România. Am acolo soţie şi trei copii, pe care nu i-am văzut de opt ani de zile.
– Dta ai fost deţinut politic, eşti născut în Basarabia, eşti cetăţean sovietic. Nu ai voie să pleci în România. Putem să te ajutăm, adă-ţi familia aici şi trăieşte sănătos.
– Bine, dar eu am fost cetăţean român, nu am primit cetăţenie sovietică. Apoi eu m-am născut în România, nu în Uniunea Sovietică.
– Toţi acei care s-au născut în Basarabia sunt cetăţenii noştri. Aşa a fost acordul cu România în 1944, ca toţi basarabenii să se întoarcă acasă.
– Bine, dar fiecare om are dreptul să trăiască unde doreşte, doar familia mea e românească, şi soţia şi copiii.
– Ţi-am spus, ţi s-a dat drumul din lagăr, ai fost amnistiat, este legea pe care noi o respectăm. Ţi s-a dat voie să te întorci acasă, să trăieşti liber, dar numai la 100 de km depărtare de graniţă şi de capitală. Adă-ţi familia, aranjează-te la lucru şi totul va fi bine, a spus Mordoveţ cu o voce mai blândă. Nu pot să fac nimic. Unde vrei să trăieşti? Nici la Nemţeni, nici la Leova nu ai dreptul, e zonă de graniţă. Poţi să trăieşti la Bălţi, Bender, Tiraspol… În primul rând să ştii – nimeni nu trebuie să ştie că ai fost în lagărul sovietic, judecat la 25 de ani. O să spui tuturor că ai trăit în România din 1935 până în 1955 şi ai venit de bună voie acasă la părinţi, ai înţeles că aici e o viaţă bună şi ai dorit să trăieşti în ţara noastră. Dacă o să faci nazuri, vei nimeri din nou acolo, unde ai fost. Eu nu mai am timp pentru dta. Unde vrei să trăieşti?
Stăteam în faţa lui şi mă gândeam ce să fac. Ultima nădejde că el îmi va face dreptate, mă v-a ajuta, s-a spulberat. Aşa a fost cum mi-au spus acei prieteni din lagăr, că ţara asta este aceeaşi închisoare, măcar că vei fi liber. Eu nu-i credeam. Am ales Tiraspolul.
– Dosarul tău va fi la şeful KGB-ului din Tiraspol. Încă odată, nimeni nu trebuie să ştie nimic despre tine, eşti venit din România în ţara mamă.
Am ieşit înjurându-l şi blestemându-i pe toţi şefii din această ţară, unde în Constituţie scrie una, dar în realitate se face alta. Am ales Tiraspolul pentru că nu am dorit să plec la Bălţi sau în alte oraşe, fiindcă nu mai aveam încredere în moldovenii noştri. Doar ei m-au trădat atunci, în 1948, la Constanţa, când am venit la NKVD, acei moldoveni cu care lucrasem în Serviciile Secrete. Mai bine să merg acolo unde nu mă ştie nimeni.
Nici contabil nu vroiam să lucrez, ştiam din lagăr că în viaţa de la libertate trebuie să furi, ca să trăieşti, nu mai doream să risc. Vroiam să am o bucată de pâine, să trăiesc liniştit şi cinstit. Aşa am nimerit la Tiraspol, unde m-am aranjat ca antrenor la o şcoală sportivă. Am trăit câtva timp la un cămin, apoi am primit o garsonieră, o cămăruţă şi o bucătărie. Ce-mi mai trebuia mie? Omului ieşit la libertate, după atâtea chinuri, foamete, frig şi mizerie? Eram fericit că am colţul meu, trăiam retras, nu aveam prieteni, mă temeam de ei. În biografie am scris că sunt refugiat din România în 1955 şi am venit de bună voie în ţara „fericirii”.
M-am întors la baştină, lucram acum la Tiraspol, trebuia să-mi văd părinţii. Dar nu aveam voie să merg la Nemţeni, unde trăiau ei acum, nici în alte locuri de graniţă. Dacă mă prindeau acolo puteam să nimeresc din nou în locurile îndepărtate. Dar am găsit la Tiraspol o rudă îndepărtată, care lucra ca agent la o firmă comercială.
– Costică, du-mă acasă, vreau să-mi văd părinţii.
– Nu ştiu, dragă Valentine, e periculos, răspundea Costel.
Dar într-o zi s-a hotărât.
– Te duc numai cu o condiţie, să ne întoarcem în aceeaşi noapte.
– Sunt de acord, i-am răspuns. Am ajuns noaptea la Nemţeni şi am chemat-o pe mama la o rudă. Ne temeam să mergem în casa noastră. Mama a venit singură, tatăl aştepta acasă.
– Mamă, nu pot veni acasă. Nu scrie nimic Retei că sunt liber, toţi trebuie să ştie că am venit acasă în Moldova sovietică benevol din România, că nu am fost în lagăre sovietice, iată aşa mi-au ordonat, ştii tu cine…
(Mama a reuşit să-l vadă pe Voroşilov, a fost la el în audienţă. Voroşilov i-a dat o hârtie să i se întoarcă ceva din avere. Dar degeaba, nu le-au întors nimic în afară de casa de la Fătăciune. Acolo au trăit până le-a venit ceasul. Tatăl Gheorghe a murit primul, iar mama a trăit încă mulţi ani, până la o vârstă venerabilă).
După vre-o două ore am plecat la Chişinău cu Costică. Eu am rămas la Sculeanca, la capătul Chişinăului, iar Costică a plecat cu treburile lui. Mă temeam să mă urc în tren, căci nu aveam voie să fiu în capitală, peste tot erau patrulele sovietice. M-am dus pe jos până la Revaca şi l-am rugat pe un conductor de vagon să mă i-a până la Tiraspol. Mă temeam să i-au bilet şi la Revaca. M-am urcat în tren, dându-i câteva ruble conductorului. Aşa am ajuns acasă.
Cu toate că eram mereu supravegheat în acei ani, am reuşit, totuşi, să-mi văd unii prieteni din lagăr.
Aşa l-am văzut pe Vladov, fostul căpitan din armata sovietică de la Odesa. Dar nu puteam veni la Odesa, trebuiau bilete speciale de deplasare… În acel timp la Odesa se desfăşura un campionat de atletism internaţional.
Eram arbitru de sport, dar nu aveam posibilitatea să i-au parte la acest campionat. Aveam un prieten la Moscova, preşedintele federaţiei de atletism al Uniunii, i-am dat un telefon.
– Tovarăşe Boris Garder, cum să particip şi eu la acest campionat?
Boris Garder mi-a răspuns:
– Te vom chema, n-ai grijă. Aşa am nimerit la Odesa.
Aici era şi o echipă română de atletism. Eu arbitram săriturile în lungime. Acolo a apărut şi un atlet din Bucureşti, pe care-l ştiam încă din a.1936, când ne antrenam amândoi pe un stadion.
– Tu? De unde te-ai luat? – a rămas trăsnit Nicu Tacrian, atletul român.
– Ne întâlnim la masă, i-am răspuns. Fii atent, nu vorbi cu mine. La masă m-am dus la echipa României, unde am întâlnit pe nişte atleţi mai bătrâni de la Bucureşti, care i-au povestit lui Nicu istoria mea. Eu doream să-l văd pe Vladov. Am mers pe strada de lângă gară, unde am vrut să evadez cândva şi am recunoscut casa lui Vladov. M-am uitat împrejur, să nu fiu urmărit, şi am intrat în casa lui. Din fericire Vladov era acasă. Ne-am îmbrăţişat bucurându-ne de întâlnire după atâţia ani. Vladov fusese în detenţie la sud, într-un lagăr din Krasnodar.
– Ăsta e Şerban Valentin, m-a prezentat familiei sale, soţiei şi fiicei. El m-a ajutat în puşcărie, când eu eram rău de tot, slăbit şi bolnav. Un om curajos, care a încercat să evadeze, dar a fost rănit. Am stat la masă, Vladov a fost reabilitat şi nu trăia rău. Fiica sa a  vorbit, admirându-mă pentru omenia mea, pentru curajul de  a evada în acele vremuri, când aveam mitul de spion român. Ne-am mai întâlnit şi altă dată. Am vorbit la telefon.
– Să vii la Privoz, acolo se vinde peşte.
Ne-am întâlnit şi la Privoz, povestea bătrânul Şerban, şi ne-am dus să bem bere. Am intrat pe o terasă, m-a mirat că chelnerii erau îmbrăcaţi ca la noi, la Bucureşti, în costume albe, cu papion la gât, parcă eram în străinătate.
Au adus măsline, bere şi raci fierbinţi. Măslinele erau cu scobitori în ele. Prima oară am băut bere în viaţă. Era o băutură minunată.
– Am mâncat raci fierbinţi şi Vladov a observat că îmi plac racii.
– Îi prindeam în copilărie în Prut şi-i mâncam cruzi, i-am spus.
– Hai să ciocnim în amintirea celor care au rămas pe acele pământuri, unde am fost trimişi de nişte criminali, care distrug ţara asta… Am stat vre-o 3-4 ore de vorbă, amintindu-ne de tragedia noastră, de prieteni, care nu s-au mai întors acasă şi au rămas în gheţurile Siberiei.
– L-am căutat la Odesa şi pe Ivan Barkov, cu care fusesem la Norilsk. Aveam adresa lui. Dar el nu mai trăia acolo, vecinii nu ştiau de el. Le-am spus că am fost în lagăr împreună. M-au trimis la un birou de adrese. Am aflat că trăieşte în casă proprie. L-am găsit, mi-a spus după întâlnire:
– Mi-ai făcut reclamă că am stat la puşcărie, aici nu ştia nimeni. La noi nimeni nu se laudă cu aşa ceva.
Am găsit-o şi pe sora medicală, dna Ana Viner, soţul kaghebist o lăsase, lucra ca soră medicală. S-a bucurat mult când m-a văzut. Pe urmă, nu mai ţin minte când, am primit de la cineva o telegramă din Odesa că a murit. Bună femeie a fost.
Din primele zile de trai la Tiraspol am început să scriu la Moscova la conducătorii sovietici şi să-i rog să-mi dea drumul la familia mea, la soţie şi cei trei copii. Patru ani am tot scris, dar răspunsurile erau mereu negative. Atunci am scris să-mi dea voie să-mi văd măcar copiii. Scriam lui Hruşciov, Voroşilov… În 1960 am primit o citaţie de la Chişinău să vin la KGB. Nu ştiam pentru ce sunt chemat. Am venit la Chişinău şi aici un colonel mi-a spus:
– Tovarăşe Şerban, conducerea sovietică are grijă de dta, ţi-a dat voie să pleci în România pentru cinci zile. Dar vei fi însoţit până la Iaşi de un funcţionar de-al nostru.
Aşa am plecat în ţara mea, pe care am părăsit-o în 1948, când am fost arestat de NKVD-ul sovietic, dus în Siberia şi condamnat la  25 ani de lagăr. Împreună cu un ofiţer de la KGB, îmbrăcat în civil, am sosit la Iaşi. Aici am fost predat unui ofiţer de la securitatea comunistă română. Cu acesta am plecat al Bucureşti.
Stăteam în tren în compartiment şi mă uitam pe geam. Peste tot se vedeau construcţii de blocuri. După colectivizarea din România oamenii se străduiau să plece din sat, nu doreau să lucreze în colhozuri. Se aranjau la lucru la fabrici, uzine, construcţie, fiecare unde putea. Cu traiul era mai greu, nu aveau locuinţe. Atunci statul comunist a început să construiască blocuri pentru muncitori. Stăteam amândoi în compartiment şi tăceam. Mă gândeam la Reta, la copilaşii mei, trecuseră doar atâţia ani…
Când am fost arestat, copiii erau mici, Pompiliu avea 6 ani, îi spuneau Liviu. Fetiţele – una de doi ani, alta de patru, mă iubeau. Eugenia (Gina, cum o numeam noi) era o fetiţă vioaie, veşnic făcând ceva pozne. Carmen era mai serioasă, îşi ajuta mama la bucătărie sau când făcea curăţenie în casă. Acum trebuie să fie mari. Liviu trebuie să aibă 18 ani, e bărbat deja. Cum o să mă primească copiii după atâţia ani de despărţire? Cum se vor purta cu mine? Trenul de la Iaşi la Bucureşti mergea prea încet, aşa mi se părea.
Poate Reta e căsătorită cu un alt bărbat? Cine ştie? Eu nu am putut afla nimic, graniţa era sever păzită, iar zvonurile ce pătrundeau  din ţară erau triste. Şi acolo comuniştii îşi făceau de cap, arestau oameni nevinovaţi, aruncându-i în închisori. Când am fost eliberat din Dubrov-lagăr, în 1956, l-am rugat pe jurnalistul Mengoni, care se ducea la Bucureşti, să-i găsească pe ai mei, să le povestească totul şi să le spună, că eu voi veni acasă, că sunt viu şi tânjesc după ei. Nu ştiam nimic nici de soarta lui Mengoni, ajunsese la Bucureşti sau nu. Fusese el la Reta sau, poate de bucuria reîntoarcerii, uitase rugămintea mea şi nu-i spusese nimic, poate nici nu o căutase? Cine ştie?
Îmi treceau  prin faţă multe tablouri din viaţa noastră. Îmi aduceam aminte, ca şi în lagăr, de multe ori, de Reta. Era frumoasă, cu părul ei şaten, subţirică… Avea un corp frumos, mai ales picioarele, parcă erau sculptate… Doamne, am trăit cu ei în suflet atâţia ani. Ce va fi mai departe?
În sfârşit a apărut Gara de Nord. Aici parcă nimic nu se schimbase. Am coborât din vagon.
-Tovarăşe, mi-a spus ofiţerul securist. Ai cinci zile de concediu. Nu lua legătura cu nimeni din rude, din prieteni. În afară de familie nu ai voie să vezi pe nimeni. Orice abatere va fi comunicată la KGB-ul de la Chişinău. Nu umbla nici la conducătorul statului, nu ai voie.
Şi s-a dus cu treburile lui.
Am ieşit din Gara de Nord. Iată, eu sunt acasă, dar nu am nici un drept să rămân aici, să mă bucur de ţara mea, să hoinăresc prin Bucureşti, să văd locurile pe unde am petrecut în tinereţe, nu am voie să văd pe nimeni… Îmi era greu pe suflet. Până la strada mea, unde am trăit momente fericite împreună cu ai mei, erau vre-o câteva zeci de minute. În curând îi voi vedea! Cum arată ei acum? Cum mă vor primi? Îmi era greu, parcă ceva îmi apăsa inima. Apropiindu-mă de casă, mergeam tot mai încet, intrase un fel de frică în mine. Am ajuns în faţa casei. În curte se jucau două fetiţe…
Erau mărişoare, să fi avut vre-o 12-14 ani. M-am apropiat de ele.
– Dna Reta aici locuieşte? Am întrebat cu glas tremurător. Fetiţa mai mică s-a uitat la mine.
– Da, aici trăieşte, mi-a răspuns cea mai mare.
– Vreau s-o văd, dacă se poate, am spus.
Fetiţa mai mică s-a îndreptat spre uşa casei, eu am urmat-o.
– Mamă, a venit un domn, vrea să te vadă, a zis Gina.
Am intrat în casă după fetiţă. Acelaşi antreu, parcă nu s-a schimbat nimic aici. Era aşa cum a fost, parcă ieri s-a întâmplat tragedia arestării mele, când am fost dus la închisoare.
Dispărusem atunci, numai Costică i-a spus Retei că am fost arestat.
Am intrat în dormitor. Pe patul nostru de altă dată era culcată Reta. Era bolnavă, răcise. Când m-a văzut, a leşinat. Am luat un pahar de apă, am stropit-o pe obraji. Şi-a revenit parcă dintr-un somn greu.
– Tu! A spus ea şi un şuvoi de lacrimi a început să curgă din ochii ei frumoşi.
– Linişteşte-te, dragă, sunt eu, Valentin, am venit acasă…
Fetele se uitau mirate la mine, om necunoscut, şi la mama lor, care nu putea să-şi oprească plânsul. Eu plângeam, ţinând-o în braţe. După atâţia ani pierduţi acum ne regăsisem… doar pentru cinci zile. Ea nu ştia asta. În sufletul ei se ivise speranţa că va fi totul bine, că vom fi alături pentru restul vieţii.
– De ce n-ai scris nimic atâţia ani, eu te-am aşteptat mereu… îngăima Reta. Apoi le-a spus fetelor, care ne priveau neînţelegând nimic din cele ce se petreceau:

1. Gina, Carmen, e tăticul vostru, şi iarăşi au început să-i curgă lacrimile.

Şi era atât de frumoasă în acel moment, că eu simţeam şi mai acut durerea inimii mele. Atâţia ani pierduţi şi nici o speranţă de a fi cu ei, de-a trăi cu ei, măcar acum după atâtea suferinţe. Doamne, de ce m-ai pedepsit aşa de crunt? Cu ce am greşit în faţa ta? Fetiţele se uitau la mine, bărbat încă frumos la vârsta mea, îmbrăcat cu gust, care cum le spunea mama, sunt tatăl lor.
Ele, care au fost lipsite de dragostea mea, de mângâierile mele, se uitau la mine uimite, la omul care am apărut aşa pe neaşteptate, tulburând casa lor, liniştea lor, felul lor de viaţă, deprinderea lor că tatăl a dispărut cândva, poate a murit pe front, poate a părăsit-o pe mama… poate…
– De ce n-ai dat nici un semn de viaţă? a întrebat Reta.
– Draga mea, am fost în infern, de acolo nu aveam voie să scriu nimănui…
Atâta am suferit că nu mi-ajung cuvinte să-ţi spun…
Şi i-am povestit istoria mea, toate prin câte am trecut în aceşti ani de groaznice suferinţe, cu gândurile, cu sufletul mereu la ea, la copiii mei.
Cu cât povesteam mai mult cu atât sufletul meu se liniştea, parcă mă purificam. Copiii şi Reta mă ascultau, uitându-se la mine, aducându-şi aminte şi ei de cele îndurate în lipsa mea.
Reta a povestit şi ea suferinţele ei după ce am dispărut din Bucureşti. Ea lucra contabil la CAM, în industria tutunului, a ţigărilor. Terminase o şcoală comercială la Bucureşti. Dar după arestarea mea a fost alungată de la serviciu, rămânând pe drumuri cu trei copii, care cereau o bucată de pâine. Era chemată al poliţia comunistă de două ori pe săptămână şi mereu întrebată:
– Unde e soţul tău?
– Nu ştiu, răspundea ea, a dispărut în 1948. Nici securitatea română nu ştia, doar eu fusesem arestat de sovietici cu ajutorul unor trădători din poliţie.
– Am suferit foarte mult! Povestea Reta. Copiii cereau de mâncare, eu nu aveam nici bani, nici alimente. Nimeni din rude nu mă putea ajuta, fiindcă toţi trăiau greu din cauza lipsei alimentelor. Apoi s-a găsit un bărbat, care m-a ajutat, m-a aranjat la lucru şi atunci mi-a fost mai uşor. Ne mai aducea el pachete cu alimente. Sunt vinovată faţă de tine, dragă Valentine, am trăit cu el, trebuia să salvez copii. Iartă-mă că te-am înşelat, dar copii erau mereu flămânzi, trăiam în frig, cu lipsuri mari, nu pot să-ţi descriu toate suferinţele noastre, a fost ceva groaznic. Hăituită, umilită, fără veşti de la tine, ce puteam eu face? Nu m-am căsătorit, nu mi-am luat alt bărbat, te aşteptam pe tine, trăiam cu această speranţă, că tu eşti viu şi vei reveni la familia ta. Uite că te-ai întors totuşi acasă, acum va fi bine.
– Dragă Reta, nu am dreptul să-ţi fac nici un reproş, eu sunt vinovat de această nenorocire, nu trebuia să intru în serviciul secret, dar atunci eram altul, mă consideram patriot, nu aveam dreptul să refuz, să fug de la datorie. Alţii s-au ascuns, au fugit de la armată, au rămas vii, acasă, ba mai mult, când au venit comuniştii la putere, au intrat în partidul lor şi şi-au bătut joc de popor. Eu nu am putut, am fost crescut altfel, ştii prea bine caracterul meu. Pentru asta am plătit scump, am suferit amarnic. Dar cea mai mare suferinţă a fost gândul meu la tine, la copii noştri. M-a pedepsit Domnul pentru păcatul meu… Nu pot să te învinuiesc, că ai trăit cu cineva, ştiu că m-ai iubit, dar aşa a fost viaţa, trebuia să salvezi copiii, te iert de toate, sunt fericit că eşti, că te-am văzut, că ai reuşit să creşti copiii… Ce drept am eu să te învinuiesc? Poate dacă nu sufeream atâta, nu aş fi cunoscut amarul vieţii până la fund, aş fi judecat altfel. Dar acum sunt alt om, am înţeles multe… dar nenorocirea cea mai mare este că sânt şi acum un nenorocit, nu pot să-ţi îndrept viaţa ta, să-ţi alin durerile, nu am voie să mă întorc în România, la familia mea, sunt tot timpul sub ochii securităţii sovietice… Am scris ani de zile la toţi conducătorii acestei ţări sălbatice, dar ei nu vor să mă ajute să mă întorc la familie. Să fie blestemaţi cu toţii acei călăi pentru crimele lor, pentru tot răul făcut oamenilor…
Reta lucra acum la o firmă alimentară, era mai uşor traiul… Cele cinci zile au trecut ca într-un vis, un vis greu, jalnic, cu gândul la despărţire şi pierderea speranţei de a fi împreună. Dacă pe Reta o regăsisem, pentru copiii crescuţi fără tată devenisem un străin. Crescuseră singuri, mângâiaţi poate de alţi bărbaţi, eu le eram străin cu totul. În ultimele zile Liviu a bruscat-o pe mamă-sa, pe Reta. Eu nu m-am putut stăpâni şi l-am pălmuit. Carmen, fata mai mare, mi-a spus:
– Tu n-ai voie să-l baţi, eşti străin, nu eşti tatăl nostru… Ne-ai părăsit, acum trăieşti acolo cu rusoaicele tale, tu nu ştii nimic cum am suferit noi de foame, de frig, cum eram încolţiţi la şcoală, ne scoteau în faţa clasei şi spuneau că suntem copii de „duşmani ai poporului”. Noi nu putem uita…

* *  *

M-am întors acasă zdrobit sufleteşte. Dar ce puteam să fac? Viaţa a mers pe alt făgaş, totul s-a întors pe dos, nu se mai poate îndrepta nimic. M-am întors la Tiraspol la lucrul meu. Am mai scris scrisori la cei de sus, dar degeaba. Trebuia să-mi refac viaţa. Nu puteam trăi singur. Trebuia să fie cineva lângă mine.
M-am căsătorit cu Valentina Sonova, o fată care practica atletismul, sărituri în înălţime. Peste un an s-a născut fiica noastră – Liliana. A început o viaţă nouă, bună, fericită, dar şi cu dureroasele amintiri vechi, pe care nu le puteam uita şi nici spune cuiva, afară de mamei mele. Ca antrenor eram bine apreciat, sportivii antrenaţi de mine lucrau bine, obţinând locuri bune la competiţii. Devenisem respectat în acest oraş, unde nimeni nu ştia istoria vieţii mele. Nici Valentina nu ştia nimic de toate prin câte am trecut.
În 1964, când eram şef de studii la şcoala sportivă a tineretului din Tiraspol, aveam cea mai puternică echipă de canotaj academic din toată republica, cu vâslaşi ruşi, militari al armatei sovietice din Budapesta cu sediul la Odesa. Am fost cu echipa la un campionat al URSS la Tallin. Atunci am vizitat-o pe Amilda, pe care o felicitam la sărbători. Avea o casă minunată pe şoseaua Paldiski, într-un cartier nou al oraşului. I-am cunoscut pe tatăl şi mama ei, şi pe fiul ei, care avea acum 20 de ani. Spuneam că bărbatul a părăsit-o  când ea a  nimerit în puşcăria sovietică. Am fost cu ea la un restaurant unde am petrecut o seară minunată, amintindu-ne de prietenia noastră la Iavas. Am dansat cu ea un tangou vechi. Când dansam, am văzut conducătorul orchestrei şi am înlemnit, era prietenul meu Ilmar, din Norilsk. Am avut o mare bucurie, ne-am îmbrăţişat, am stat la masă împreună, aducându-ne aminte de robia comunistă din Norilsk. Am făcut o cinste pentru toată orchestra şi ei ne cântau tot ce doream, mai ales tangouri şi cântece vechi. Se uitau cum stăteam îmbrăţişaţi cu Ilmar şi, când au aflat că sunt „spion român”, care a stat în lagăr cu estonianul Ilmar, s-au ridicat de câteva ori în picioare, aplaudându-ne. Ne-am despărţit, eu plecând în Moldova, ei rămânând în Estonia, ţară cu oameni vrednici, care-şi iubesc cu adevărat pământul strămoşesc şi neamul lor.
Tot pe atunci, când trăiam la Tiraspol şi lucram ca antrenor, m-a căutat Crucea Roşie din Germania, din oraşul Essen. Germanul Buschman se interesa dacă fostul deţinut Valentin Şerban din Dubrovlag se află la Tiraspol. Într-o zi am fost invitat  la şeful KGBului din Tiraspol, fiul generalului Mordoveţ, care mi-a propus să răspund afirmativ Crucei Roşii din Essen, că locuiesc în Tiraspol, că lucrez antrenor, că sunt bine aranjat, că nu mă supără nimeni din organele securităţii sovietice. După ce-am răspuns, am primit câteva colete de la Crucea Roşie din Essen cu cearşafuri, cuverturi, uniforme de arbitru, bocanci nemţeşti de foarte bună calitate. Toate coletele le primea fiul lui Mordoveţ, care le controla, apoi mi le dădea. Bocancii i-am primit numai după ce fusese tăiate tălpile, tocurile şi căptuşeala şi vroiau să-mi plătească recompensă, pentru că nu mai puteau fi folosiţi. Am refuzat banii. Aşa am primit şi mi-au fost tăiate trei perechi de bocanci minunaţi, de culoare maro, cu tălpi duble, groase. Regretam că nu-i pot purta, căci prin anii 1958-60 încălţămintea sovietică era proastă, mai mult din piele de porc şi toţi căutau încălţăminte din Iugoslavia, Italia, Finlanda, Cehoslovacia, România, care era mai frumoasă şi de bună calitate. Se putea găsi la Moscova sau Leningrad, unde mă aflam uneori, ca arbitru la competiţii europene sau mondiale.
În 1967, la cererea mea, am fost transferat cu lucrul în oraşul Hânceşti. Vroiam să fiu mai aproape de părinţii mei, care trăiau la Nemţeni. La Hânceşti am fost ales preşedinte al comitetului raional al Asociaţiei sportive „Colhoznicul”. Aici am lucrat şi în postul de antrenor şi director al şcolii sportive, deschisă de mine cu secţii de lupte – „Trânta”, „Sambo”, „Dziudo”, canotaj de caiac şi canoie, atletism şi ciclism, până în 1977. În acest an am fost mutat la Ialoveni, tot în postul de preşedinte al Consiliului raional al Asociaţiei sportive „Colhoznicul”, unde am luat parte la organizarea multor secţii sportive.
În 1981 m-am pensionat, dar am lucrat doi ani ca şef al taberei de pioneri „Poieniţa veselă”, a sectorului raional de învăţământ Botanica din Chişinău. Aşa s-a terminat cariera mea de antrenor.
Au venit alte vremuri, poporul nostru s-a trezit recăpătându-şi independenţa. Veneam la Chişinău şi luam parte la toate marile adunări naţionale. Aveam emoţii şi bucurii. În timpul lui Snegur, am reuşit să-mi recapăt cetăţenie română, adresându-mă cu această chestiune chiar lui personal. .I-am obţinut şi fiicei Liliana cetăţenie română. Datorită stăruinţelor mele Liliana vorbeşte multe limbi: ruseşte, englezeşte, turceşte, dar pentru mine principalul este că vorbeşte bine româneşte. La fel şi nepotul meu Maxim. Datorită paşaportului românesc Liliana a plecat în Turcia, unde lucrează şi azi profesoară de muzică, predând pianul.
Dacă atunci, în anii 1990-1992, ni s-ar fi dat voie să ne recăpătăm naţionalitatea noastră română, astăzi nu ar fi persistat minciunile unor degeneraţi, care au împărţit poporul nostru în moldoveni şi români. Dar n-a fost să fie, am avut la conducere oameni reduşi la minte, retrograzi şi laşi, care au luptat pentru interese străine, pentru fotolii şi îmbogăţire peste noapte. Au vândut neamul şi onoarea noastră.
În 1990, în una din zile, privind televiziunea de la Moscova, am aflat că Asociaţia „Memorial” invită pe foştii deţinuţi politici din lagărele din Norilsk să vină la comemorare. Era pe timpul lui Gorbaciov încă… Am fost invitat prin Ministerul de Interne al Moldovei, invitaţie confirmată telegrafic de către Comitetul executiv şi de miliţia raionului (fost) Kutuzov, azi Ialoveni. Atunci i-am povestit soţiei Valentina toată istoria mea, arătându-i garanţia „Memorialului” de restituire a  tuturor cheltuielilor de transport cu avionul de la Chişinău la Norilsk, oraş închis pentru toţi, unde puteai nimeri numai cu permisuri speciale. Valentina s-a obijduit că am ţinut în secret viaţa mea şi nu i-am povestit nimic trăind cu ea atâţia ani.
Am sosit la Norilsk, fiind întâmpinaţi de organizatorii întâlnirii, am fost cazaţi şi hrăniţi tot timpul. Am avut întâlniri cu lucrătorii uriaşei uzinei metalurgice, construită cu mâinile deţinuţilor politici, cu profesorii şi elevii şcolilor secundare, cu foştii deţinuţi politici, azi reabilitaţi, care am construit oraşul lor. Când eram acolo ca deţinuţi şi mergeam la lucru sub pază, treceam pe sub un pod, de pe care copii ne strigau: „Fasciştilor!” Şi aruncau în noi cu pietre şi sticle goale…
Acum am văzut cum nişte femei tinere se aşezau în genunchi în faţa noastră, cerându-şi iertare pentru acele insulte, pe care ni le-au făcut fiind copii atunci. Ne mulţumeau pentru casele construite de noi, în care ei locuiau acum, despre care părinţii le spuneau că au fost construite de „duşmanii poporului”. Am luat apoi parte la serviciul divin, la rugăciunile şi pomenirea tuturor acelora, care şi-au dat viaţa, construind Norilskul în anii de prigoană stalinistă. S-a instalat şi o cruce pe locul din apropierea muntelui „Şmit” (Şmitiha-aşa îl numeam noi), unde va fi construit un templu creştin ortodox, în partea de nord a Smituhei, unde deţinuţii decedaţi nu erau îngropaţi ci cufundaţi în zăpadă cu o tăbliţă mică din coletele care soseau la Norilsk, legată de degetul mare al unui picior cu numele deţinutului şi anul naşterii pe ea. Acum lucrau zeci de tractoare, care scoteau cadavrele pentru identificarea răposaţilor pentru familiile lor.
Am văzut cu ochii mei un adevărat munte de cranii şi oase, pe care le cercetau specialiştii în materie de identificare a celor morţi după tăbliţele de la picioare. Fostele republici baltice sovietice, azi ţări independente, şi-au construit acolo un templu mare, catolic lângă o şosea, care leagă Norilskul cu orăşelul Colargon, pe marginea căruia au fost împuşcaţi un mare grup de ofiţeri din serviciile militare ale acestor ţări, după ocupaţia sovietică din 1939, şi ale acelora din timpul ocupaţiei germane în vremea războiului.
Am fost duşi în excursie la ”Colargon”, un bloc cu pereţi din beton armat cu o grosime de 2-3 metri, situat în apropierea Norilskului, între Norilsk şi Kaierkan, unde se executau „în secret” deţinuţii politici din lagărele de aici. Pe aceste jertfe enkavediştii îi ridicau noaptea, după orele 2-3, trezindu-i pe cei sortiţi la împuşcare fără zgomot, cu şoptirea primei litere a numelui, întrebându-i „numele la prima literă”, de exemplu I – Ivanov, sau Ş – Şerbacov…
Aşa am fost chemat şi eu din lagărul nr.4 din Norilsk la maiorul Cerneak, în 1953, care mi-a arătat scrisoarea mamei mele adresată lui Stalin şi am aflat că-i deportată în regiunea Tiumeni, raionul Iurghinsk, satul Iurga Lesnaia. Când am fost trezit de enkavedist noaptea, la ora 3, vecinul meu, Nicolai Degtiariov, mi-a strâns mâna, crezând că şi pe mine mă vor duce la Kolargon. Mi-a spus atunci: „Ţine-te bine, Valentine!” A fost foarte mirat, când m-am întors peste vre-o două ore viu. Degtiariov ştia multe cazuri cu acei „neîntorşi” de la Kolargon. Şeful lagărului mi-a spus atunci:
– Du-te în baracă şi nimeni nu trebuie să ştie că ai vorbit cu mine, altfel şi eu voi fi în baracă alături de tine. Se temeau şi enkavediştii de Stalin. Aşa am aflat că părinţii mei sunt vii, deportaţi în Tiumeni.

* *  *

După toate cele suferite, Valentin Şerbacov  (fost Şerban cîndva) şi-a refăcut viaţa. Datorită muncii cu abnegaţie, a reuşit să educe sportivi de clasă superioară, a devenit Maestru emerit în sport al RSSM. Fiind cunoscut cu inimosul corespondent sportiv Efim Josanu, acesta l-a adus la Bucureşti, la emisiunea Surprize, surprize condusă de Andreea Marin. Aici el a dezvăluit viaţa sa zbuciumată, calvarul prin care a trecut, fiind văzut şi ascultat de milioane de români. După această emisiune a fost decorat de preşedintele României cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în gradul de Comandor, pentru tăria morală de care a dat dovadă în anii prigoanei staliniste, pentru păstrarea identităţii naţionale româneşti. Tot la Bucureşti a fost la fostul rege Mihai, care fusese cândva membru onorific al Uniunii federaţiilor sportive din România. Valentin Şerbacov l-a cunoscut pe rege în tinereţe în 1939, când şi prinţul Mihai practica sportul. Acum regele dorea să fondeze un muzeu al Curţii regale, pentru care Şerbacov dăruit un anuar, datat cu 1939, exemplar rar şi preţios păstrat de mama Eugenia.
În 1978 Reta a venit la Nemţeni cu copii, care doreau să-şi vadă bunica. Mama Eugenia le făcuse o chemare, scriind la Moscova de unde a venit şi aprobarea. Eu eram căsătorit cu Valentina şi aveam un copil, pe Liliana.
Reta Popescu a murit în anul 2004, nerecunoscând că nu a fost dreaptă cu mine şi a plecat pe lumea cealaltă cu un mare păcat, lăsând copii cu credinţa că eu i-am părăsit de mici şi ei au flămânzit în Bucureşti, din cauza trădării mele, că au fost crescuţi numai de mama lor, nerecunoscând nici azi că eu le sunt tată.
– Cum crezi dta, omule necunoscut, ce trebuie să simt eu, Valentin Şerban, după o aşa dramă familială, veşnic sângerândă, care nu se va vindeca niciodată, nici după moartea mea?… Cum nu ar fi, am şi eu durerile mele sufleteşti, nimănui destăinuite, decât dtale, domnule necunoscut, care ai binevoit să-mi asculţi povestea într-un moment de slăbiciune, pentru că numai un om, care a trecut prin aceleaşi momente tragice, poate să mă înţeleagă. Nu ştiu dacă ne vom mai întâlni vreo dată, eu sunt prea bătrân şi cineva trebuie să ducă această poveste, despre fărădelegile sistemului şi conducerii acestei mari şi sângeroase ţări, mai departe ca să fie o învăţătură pentru alţii, pentru cei cinstiţi şi naivi, chiar şi pentru lingăii, care sunt gata să-i pupe şi fundul stăpânului pentru un loc mai călduţ în viaţa asta atât de amară.
Şi a tăcut acest venerabil bătrân iar lacrimile îi curgeau pe obrazul brăzdat de cute adânci, săpate de chinurile şi suferinţele îndurate. De jur împrejur era o linişte totală, numai uneori fluiera o mierlă în pădurice. Eu stăteam pe buturugă alături de el cu sufletul răvăşit de amintirile mele şi mă gândeam: oare a fost cu adevărat acest calvar, sau poate a fost un vis rău, urât de lungă durată. Tăceam amândoi… O tristeţe profundă ne acoperă sufletele… Azi unele popoare, ca cel evreesc, de pildă, sărbătoresc, cinstesc, îşi aduc aminte de cei trecuţi prin genocidul neamului lor, fac comemorări, ridică monumente, iar noi, basarabenii, români moldoveni, cerşim de peste zece ani  nişte semne „în memoria” de la nişte guvernanţi laşi, hulpavi şi trădători, oameni fără suflet, fără demnitate, fără conştiinţă naţională; şi totul e în van.
Cine suntem noi, cei care strigăm în gura mare „Ştefane, nu ne lăsa!”, dar, din păcate, mulţi ca nişte berbeci ne ducem la urnele de votare şi ne dăm glasul pentru acei care ne-au împilat, exploatat şi decimat multe zeci de ani, şi nu vor să ridice măcar cîte o simplă cruce la gara din Chişinău şi în gările altor, localităţi de unde au fost mânaţi ca pe vite, la ocnă, mii de oameni nevinovaţi, şi doar pentru că gândeau altfel, erau creştini, şi buni români…
Foştii preşedinţi îşi dăruiesc unul altuia medalii pentru mari fapte de eroism, în realitate – pentru mari crime, fără a se gândi că vor intra în istorie ca nişte idoli, monştri, figuri sinistre, groaznice.
Ce puteam eu să-i spun acestui om, cu ce puteam să-i alin durerea sufletului, chinuit de acea taină a vieţii lui, ascunsă de toţi cei dragi? Pe acest pământ cu atâta popor rătăcit, unde fiul luptă împotriva tatălui, unde mama îşi sugrumă copilul, unde preotul Moscovei din amvon, laudă pe acei care au distrus lăcaşele lui Hristos, unde cei de pe scena politică vând totul, taie neamul în două, ca să mai domnească o dată; ce-ţi rămâne să vorbeşti? El, Valentin Şerban, a trăit o viaţă de naufragiat pe valurile unei mări furioase şi zbuciumate, un adevărat calvar, dar nu s-a frânt. În faţa lui trebuie să te închini. O merită!
Şi chiar la capătul disperării fiind, mai am speranţa în ziua de mâine, în viitor, în cei ce vin după noi, în raţiunea omenească, în sângele care nu se face apă, că ne vom uni cu Ţara, vom întregi şi pământul şi poporul, vom ajunge în rândul naţiunilor libere şi prospere ale Europei.
Am spus asta şi el a zâmbit, ca un copil, printre lacrimi, şi s-a înseninat.
A sosit o maşină cu anvelope de la Bălţi şi şoferul autobuzului nostru, după ce le-a montat, a strigat:
– Îmbarcarea, plecăm mai departe, la destinaţie! Şi noi am sărit toţi în picioare, şi mic şi mare, şi tânăr şi bătrân, şi am luat loc în autobuzul care ne-a adus la Chişinău.
Pe acel moş venerabil l-am mai văzut de câteva ori, venea la statuia lui Ştefan cel Mare, când se adunau acolo cei cu suflet mare, cu dragoste de pământul strămoşesc, care mai luptă împotriva asupririi neamului, pentru adevăr şi dreptate. La 31 martie 2005 venerabilul bătrân a decedat. S-a dus la Domnul să-şi odihnească trupul şi sufletul chinuit, împuşcat fiind numai de două ori. Dumnezeu să-l aibă în paza lui.
Veşnica lui pomenire!

Necunoscuţi prieteni de departe,
Curatei file daţi-I crezămînt
Şi tineţi minte că această carte
A fost odată sînge şi pămînt.
,,Aşa le-am scris”
Andrei Ciurunga

RÎNDURI DE CUVINTE SÎNGERÎNDE

Cartea aceasta este  despre un erou-martir – basarabeanul Valentin Şerban; ea descrie prin cîte poate să trăiască un om fără a-şi clinti, pentru nici un moment, verticalitatea cauzei naţionale.
Ce ştim despre acest om?
Trădat ruşilor sovietici de către doi colegi cu care activase în cadrul serviciilor patriotice secrete ale României în timpul celui de al  doilea război mondial, basarabeanul Valentin Şerban e arestat de sovietici, mult după război, tocmai în 1948; şi nu pe teritoriu sovietic, nu în Basarabia română  reocupată barbar de Uniunea Sovietică, ci la locul său de lucru civil, în Bucureşti, unde  avea familie, soţie şi trei copii. Este ameninţat cu omorîrea prin împuşcare, este maltratat cu atîta bestialitate, încît ajunge a se gîndi ,,la moarte ca la o salvare”.

1. Trageţi, călăilor! – le-a strigat Şerban schingiuitorilor cu armele îndreptate spre el.

Nu au tras într-însul, au tras pe de-asupra lui şi l-au condamnat  la 25 de ani închisoare cu regim sever, ducîndu-l spre nordicul Norilsk al Siberiei, pe traseul: Bucureşti – Constanţa – Odesa – Moscova – Harkov – Kuibîşev – Ufa – Celeabinsl – Kurgan – Petropavlovsk – Omsk – Novosoborsk – Kemerovo – Krasnoiarsk – Dudinka şi, în sfîrşit, Norilskul, unde avea să robească ani în şir, ca deţinut politic, apoi, alţi ani – în închisorile din Kenghir (Kazahstan) şi Iavas (Mordovia).
Duşi în Siberia au fost şi părinţii lui, din Basarabia. Familia sa, la Bucureşti, deşi persecutată de comunişti, nu ştia nimic de dispariţia soţului şi tatălui (nu avea voie să ştie).
Un alt basarabean – Vadim Pirogan (şi acesta fost deţinut politic în închisorile siberiene din regiunea Irkutsk) află de istoria dramatică a conaţionalului său, aşterne această istorie pe hîrtie, spre neuitare, dar pentru că, meditează Domnia sa, ,,din păcate, mulţi, ca nişte berbeci ne ducem la urnele de votare şi ne dăm glasul pentru acei care ne-au împilat, exploatat şi decimat multe zeci de ani, şi nu vor să ridice măcar cîte o simplă cruce la gara din Chişinău şi în gările  altor localităţi, de unde au fost mînaţi ca pe vite, la ocnă, mii de oameni nevinovaţi; şi doar pentru că gîndeau altfel, erau creştini şi buni români…”.
Aşa e… Poate că rîndurile de cuvinte sîngerînde ale acestei cărţi ne vor pune pe gînduri, poate că vor influenţa şi opţiunea ,,berbecilor”.

Victor CIRIMPEI
Doctor în ştiinţe, etnolog.

Prietenul nostru mai vârstnic – Valentin Şerbacov (Şerban)
L-am cunoscut pe vestitul sportiv român basarabean încă de prin anii 70 ai veacului trecut, pe când eu eram la început de carieră sportivă.
Îl ţin minte ca antrenor la Tiraspol, apoi ca şef al şcolii sportive din acest oraş  nistrean, unde locuia în acele vremuri.
Bărbat nu prea înalt, cu corp sportiv, frumos. Era destul de sever cu elevii începători, cerându-le multe sforţări dar şi ajutându-i cu sfaturi folositoare. Nu ştia nimeni pe atunci despre tragedia lui, despre familia lui pierdută, în hăul războiului. Povestea că a venit de bună voie din România, acasă, în Basarabia, căci aici trăiau părinţii lui, rudele….
Nu-i plăcea  să povestească despre cele întâmplate. A educat zeci de sportivi tineri, care au reuşit să aibă rezultate foarte bune, unii devenind campioni. În tinereţe luase parte la Olimpiada din Berlin, în 1936, unde, reuşind să învingă, a fost  printre cei felicitaţi de însuşi conducătorul Germaniei din acea vreme, vestitul Adolf Hitler.
Valentin Şerbacov se bucura în lumea sportivă de respectul tuturor tinerilor sportivi şi a conducătorilor acestora. La prima vedere părea un om retras, tăcut, închis în sine, dar nu era aşa. Ajuns arbitru de talie republicană, apoi unională şi chiar internaţională, era considerat de toţi drept om cinstit şi drept. La judecarea competiţiilor avea o poziţie fermă, respecta adevărul şi nu recurgea diferite compromisuri. Cu timpul s-a  mutat cu traiul în Hînceşti, unde a reuşit să organizeze tineretul de la sate, să le ridice la nivel înalt cultura sportivă, găsea mereu sportivi talentaţi. Datorită insistenţei sale s-a reuşit construirea la Hînceşti a unui stadion modern, unde aveau loc şi competiţii republicane. Lucra mult cu tinerii sportivi talentaţi, unii dintre aceştia ajungând campioni unionali (de exemplu Sîtnic Valentin).
Era recăsătorit la sovietici cu Valentina, o sportivă din Tiraspol. Venea la competiţiile sportive cu soţia şi fiica lor, Liliana, era un bun familist. Era bucuros de familie, de lucrul profesat şi de prietenii pe care îi avea. Fiind deja pensionar   nu-şi   uita prietenii şi colegii, venea deseori de la Hînceşti, vizitându-ne pe mine, pe Popovici Grigorie etc.
Era prietenul nostru mai vârstnic, întotdeauna ne dădea sfaturi bune din bogata-I experienţă din viaţă. El a reuşit să scape de iadul sovietic de acea mocirlă ideologică şi datorită caracterului său  ferm a reuşit să se integreze în societate, cu tot ce avea mai bun din anii tinereţii cutezătoare, fără a fi bolnav de ură şi dispreţ faţă de oamenii care îi luaseră atâţia ani de viaţă, lipsindu-l de frumos şi omenesc.
Iubea mult poezia, proza. Deseori ne recitea din poeziile lui Coşbuc, Eminescu în pronunţare românească, frumoasă, curată. Ştia limbile franceză, germană, ucraineană, era un om de o cultură aleasă. Începând cu anul 1988, Valentin Şerbacov venea la Chişinău pentru a fi prezent la adunările mişcării de eliberare de sub cizma sovietică şi căpătare a independenţii pentru Moldova. La vârsta sa înaintată nu înceta să viziteze federaţia de atletism, să mai stea  de vorbă cu noi, prietenii lui.
Îi plăcea mult să citească literatura  rusă a scriitorilor mari: Lev Tolstoi, Fiodor Dostoevschi, Nicolai Gogol, Ivan Bunin etc.
La sărbătorirea zilelor aniversare de 70, 75 de ani, ne-a adunat pe toţi, bucurându-se de prezenţa noastră. Cu toate cele suferite în lagărele sovietice, nu ţinea, cum am zis, ură în suflet-toată politica lui era sportul atleţii pe care-i promova, căutând să-i ajute să obţină cît mai multe victorii în competiţii. Fiind deja grav bolnav, se străduia să ne vadă şi se bucura mult de aceste întâlniri. Ne duceam la el spital să-I luminăm ultimele clipe…
Azi Valentin Şerbacov (Şerban) nu mai este, dar amintirea lui a rămas şi va  rămâne veşnic vie în sufletele noastre, a tuturor acelora care l-au cunoscut, care au trăit alături de el.
Anatol Popuşoi
Preşedinte al Departamentului tineret şi sport
Federaţia de atletism R. Moldova.

Cînd l-am întâlnit pe acest om român basarabean Valentin şi am auzit povestea lui, am plâns şi eu, plângea şi el. Numele lui trebuire să rămână pe coperta acestei cărţi, el are dreptul la istorie…..
Suferinţele morale sunt mai grele şi mai mari decît cele fizice…

Vadim Pirogan