– Beaumarchais (2)

PIERRE AUGUSTIN CARON DE BEAUMARCHAIS (2)

O VIAŢĂ CUM NU MAI E ALTA

Un contract privind buna purtare a fiului său adolescent, viitorul Beaumarchais, fu întocmit de către ceasornicarul Caron, condiţionând relaţiile dintre ei. El constituie un prilej bun pentru cunoaşterea tânărului care se va lua pe sine drept model pentru Figaro:

“1. Nu veţi face, nu veţi vinde, nu veţi comanda să se facă nimic, nici vinde, direct sau indirect, care să nu fie în numele meu şi nu veţi mai cădea în ispita de a vă mai însuşi ceva ce îmi aparţine, absolut nimic exceptând ce vă dau eu!. nu veţi vinde nici măcar o cheie de ceas veche, fără a-mi da socoteală.

2. Vara vă veţi deştepta la orele şase şi iarna la şapte; până la cină veţi munci fără scârbă la tot ce vă voi da să lucraţi; înţeleg prin aceasta că nu veţi folosi talentele dăruite de Dumnezeu decât pentru a deveni celebru în profesiunea dumneavoastră.

3. Nu veţi mai cina târziu în oraş, nici nu veţi ieşi serile; cinele şi ieşirile constituie un pericol prea mare pentru dumneavoastră; în schimb, consimt să cinaţi cu prietenii dumneavoastră duminicile devreme, la fel şi în zilele de sărbătoare, cu condiţia să ştiu întotdeauna la cine veţi merge şi de a vă înapoia neapărat înainte de ceasurile nouă. Încă de pe acum vă avertizez nici măcar să nu-mi cereţi vreodată îngăduinţa de a trece cu vederea acest articol şi nici nu v-aş sfătui să v-o luaţi de capul dumneavoastră.

4. Veţi părăsi complet nenorocita de muzică la care ţineţi şi mai ales frecventarea tinerilor; nu voi îngădui să vedeţi nici unul. Una şi cealaltă v-au distrus. Totuşi, ţinând seama de slăbiciunea ce vă caracterizează, îngădui viola şi flautul, dar cu condiţia expresă că nu le veţi folosi decât după cină în zilele în care acest lucru este cuviincios şi cu nici un chip în cursul zilei, şi că veţi face acest lucru fără să tulburaţi odihna vecinilor sau a mea.

5. Mă voi strădui să vă înlesnesc să ieşiţi cât mai rar cu putinţă din casă; dacă, însă, impunându-se situaţia, voi fi obligat să v-o cer în vederea intereselor mele, nu voi mai accepta scuzele fără logică, nici întârzierile; ştiţi prea bine cât sunt de revoltat de acestea.

6. Vă voi da masa şi optsprezece livre pe lună, ce vă vor sluji întreţinerii personale şi pentru a vă plăti, treptat, datoriile.” [72]

Portretul tânărului atât de strâns închingat e uşor de surprins. Amator de muzică şi petreceri, mergea până la a-şi însuşi banii atelierului patern, la a face împrumuturi depăşindu-i puterile de restituire, ba a-şi petrece zilele dormind, iar nopţile chefuind în companie dubioasă, la a minţi să îngheţe apele şi la a munci cât mai rareori cu putinţă. Libertate anapoda înţeleasă, dar ce sete de libertate!

Tatăl greşea încercând să facă din acest pezevenghi de geniu o copie a onestităţii sale răbdătoare. Greşea impunându-i să părăsească muzica – ea avea să-l introducă peste câţiva ani în intimitatea apartamentelor regale, în calitate de profesor şi mic intrigant (cum se conturează figura lui Don Basilio!). Dar, prin condeiul aspru al tatălui, destinul lui Beaumarchais începea să fie palpabil. Cu aceeaşi sârguinţă pe care o depusese pentru a se risipi, fiul se închină trei ani bătuţi pe muchie la ucenicirea ceasornicăriei, depăşind meşteşugul părintelui său, într-atâta încât ajunge să facă o invenţie atât de importantă încât trezi apetitul de glorie nemeritată, de câştig uşor şi cinstit şi de faimă trădătoare al celui mai de seamă ceasornicar al Parisului, Lapaute, care îşi asumă titlul de inventator al ei.

Viitorul Beaumarchais începe o luptă ai cărei sorţi n-aveau să se lămurească nici măcar prin moartea lui: lupta de a demonstra dreptatea şi dreptul său legal. Pe viaţă şi pe moarte, în gazete, în faţa instanţelor şi a Academiei, el pledează, impunându-i-se această ciudată situaţie de a fi acuzat că nu este ceea ce este, structură situaţională dihotomic-antonimică limpede dar nu mai puţin absurdă din punctul de vedere al logicii. Triumfă. Repune raţiunea în drepturile ei, străduindu-se să înlănţuie viaţa într-un tipar logic. Acesta nu va rezista multă vreme. Dobândeşte titlul de agregat al Societăţii Regale din Londra şi pe acela de ceasornicar al Regelui, în propria sa patrie, îi place să cucerească palatul, om de om, să se înconjoare de o droaie de gură-cască, să vorbească ore în şir, să-şi vădească dibăcia (toate caracteristice şi pentru Figaro). Prin mijlocirea unei tinere doamne, măritată cu un bătrân nobil, obţine slujbe. Câştigă prietenii importante, printre care a septuagenarului bancher Pâris-Duverney; acesta şi-l va asocia pe impetuosul ceasornicar. În calitate de profesor de muzică al fiicelor regelui devine consilier-secretar al acestuia şi cumpără şi funcţia de locotenent-general al vânătorilor, ceea ce-i dă şi dreptul de a judeca. Distribuind dreptatea, o face cu atâta tact încât amendându-l pe prinţul de Conti acesta îi va deveni unul dintre cei mai devotaţi prieteni. Succesele îi întrec aşteptările (ah, tânărul căruia i se interzicea şi să respire!). Ajunge să investească 80.000 franci într-o proprietate din Saint-Domingue. Trimis în Spania să negocieze cedarea exploatării Louisianei în favoarea Franţei timp de douăzeci de ani, izbuteşte să cucerească simpatiile curţii spaniole într-atâta încât se simte dator să-şi împingă amanta, pe marchiza De la Croix, în generoasele braţe regale (ceea ce ne aminteşte de rolul jucat de Figaro în căsătorirea lui Almaviva şi de gelozia rivalului acestuia îndreptată împotriva bărbierului spaniol).

Chiar şi atunci când încep marile sale necazuri (citiţi: procese) cu La Blache, avarul moştenitor al lui Pâris-Duverney, cu ducele de Chaulnes – îndrăgostitul nebun, şi cu judecătorul Goëzman, cel corupt din cap până-n picioare – (din pricina acuzaţiilor mincinoase ale acestora s-a întârziat mult premiera Bărbierului), Beaumarchais se dovedeşte un luptător care nu lasă nici o poartă închisă fără să bată în ea, nici un suflet de om fără să încerce a-l convinge, nici o nădejde fără să se străduiască să o preschimbe în realitate. Îşi transformă lupta, după cum îi era firea, într-o afacere publică. La 5 septembrie 1773 îi apare un pamflet, capodoperă a genului; acesta îl impune ca scriitor, spre deosebire de primele sale două piese(Eugénie şi Les deux amis), îl impune conştiinţei publice astfel încât martor îi devine întreg Parisul. Partizanii Vechiului Parlament, adepţii Noului Parlament, iată taberele între care pamfletul său cade ca o bombă, incendiind capitala Franţei. La 15 septembrie este reeditat. La 18 noiembrie apare un supliment al manuscrisului. La 20 decembrie se publică un nou memoriu şi cel mai important. Raid după raid, atacul său îi ucide adversarii cu hohote de râs, dar nu-l scapă de necazuri. Cenzura aprobă Bărbierul dar interzice să se joace. Beaumarchais plezneşte capul interdicţiei cu aprobarea textului dramatic. Interdicţia e ridicată dar. actorii nu primesc aprobarea de a se sui pe scenă. A doua zi vede lumina tiparului un al patrulea memoriu. În trei zile se epuizează şase mii de exemplare. Voltaire scrie unui amic: “Am citit al patrulea Memoriu al lui Beaumarchais; încă mai sunt emoţionat; nicicând nu am fost mai impresionat de ceva; nu există comedie mai amuzantă, nici tragedie mai înduioşătoare, nici întâmplare mai bine istorisită şi, mai ales, absolut nici o afacere spinoasă mai splendid lămurită” (p. 138). Beaumarchais povesteşte aici cu o pană scânteietoare un incident din Spania; Goethe este atât de impresionat încât îl preia ca temă a unei drame: Clavigo. La 25 februarie 1774, în ajunul procesului ce a provocat redactarea acestor memorii în aşteptarea lui, prinţul De Monaco îl invită pe Beaumarchais ca, după victoria de la tribunal, să vină la el să-i citească Bărbierul. Temându-se că dreptatea nu va triumfa, Beaumarchais se gândeşte să se omoare (nu a avut şi Figaro această intenţie?). Îşi petrece noaptea premergătoare punându-şi socotelile şi actele la punct. A fost condamnat: cele patru memorii au fost arse în faţa Tribunalului. Dar şi vina vrăjmaşilor săi a fost recunoscută public, iar ei au suferit rigorile pedepsei. Ce a însemnat acest îndelungat chin decât o reeditare a situaţiei sale dihotomice-antonimice din perioada când i se furase invenţia? Beaumarchais avea adevărul de partea sa şi era acuzat de minciună.

Floarea societăţii franceze îl vizitează a doua zi după comunicarea sentinţei, în semn de omagiu şi de protest împotriva hotărârii judecătoreşti. Încântat de acest triumf, scriitorul îi comandă lui Cochin să-i graveze efigia şi o împarte tuturor: un om care ştia să descopere eşecului o a doua faţă: izbânda (învăţase de la societate să se comporte dihotomic-antonimic).

Regele Ludovic al XV-lea îi întinde o mână de ajutor: îl trimite cu o misiune secretă în Anglia (nu acolo urma să-l însoţească Figaro pe Almaviva?). El va adopta numele conspirativ: cavaler De Ronac (anagrama numelui său de familie: Caron). Iată-l în plină situaţie dihotomică-antonimică: este el însuşi şi altcineva; mai mult, este ostracizatul public şi omul de încredere al statului. Această situaţie îl azvârle într-un labirint de necazuri. Ducele D’Aiguillon îi propune să devină agent al poliţiei secrete. Dramaturgul refuză josnicia de a denunţa. E pus sub urmărire, fără ştirea regelui. Se discută chiar uciderea lui, “prin accident”. Guvernul englez îi pune la dispoziţie câţiva oameni, să-l apere. Nici nu este cazul să mai specificăm că misiunea ce i se încredinţase a fost îndeplinită cu succes.

Din păcate, la întoarcere află că regele e pe patul de moarte.

Pentru a obţine graţiile urmaşului la tron, Ludovic al XVI-lea, la îndemnul amicului său Sartines, îşi oferă din nou serviciile de diplomat. Nici o dificultate externă nu se anunţa la orizont, spre nefericirea lui. Cum protecţia regală continua să-i fie urgent necesară pentru casarea sentinţelor ce-l aduseseră la sapă de lemn, el ticlui următorul plan:

“1) Epistolă către Sartines prin care mă pun la dispoziţia Regelui, căruia, ca urmare, el îi va aduce aceasta la cunoştinţă. 2) Prin mijlocirea lui Morande, dar păstrând anonimatul, inserarea în câteva gazete din Londra a unei note privitoare la presupusul pamflet: Titlul (.) Disertaţie extrasă dintr-o lucrare mai amplă sau sfat de seamă dat ramurii spaniole asupra drepturilor sale la coroana Franţei, în cazul lipsei moştenitorilor, şi mai cu osebire regelui Ludovic al XVI-lea (.)”. Este momentul să dăm unele lămuriri: Morande, francez expatriat, publicase în Anglia mai multe pamflete împotriva lui Ludovic al XV-lea. Misiunea lui Beaumarchais fusese să distrugă exemplarele aflate încă în depozit şi să obţină, cu bani, tăcerea lui Morande, cu care, vedem, a şi izbutit să se împrietenească suficient pentru a visa să se asocieze cu el. Să-i dăm iarăşi cuvântul intrigantului: “3) Să se spună că ediţia se pregăteşte atât în Anglia cât şi în Olanda; 4) Pentru asigurarea cât mai judicioasă, Sartines să fie atacat violent în lucrare şi acest lucru să fie semnalat în gazete; 5) Sartines să nu fie la curent cu nimic; 6) Regele, aflând din gazete şi fiind îngrijorat de lucrare, îl va chema pe Sartines, în calitate de interesat direct şi de locotenent al Poliţiei Regatului; Sartines îl va sfătui să mă expedieze; 7) După care, voi pleca; să animez călătoria, să condimentez negocierile, să încerc să dobândesc chiar de la Rege un ordin oficial, cât mai legal, pentru înlesnirea muncii; 8) Întoarcere în Franţa cu câte o cerere de casare a sentinţei în fiecare dintre cele două mâini” (p. 163).

Cu alte cuvinte, ca să obţină dreptatea, împrejurările sociale l-au obligat să recurgă la minciună. Va anunţa, sub un nume fals, existenţa unei scrieri (inexistente) împotriva regelui şi va obţine de la acesta delegaţia de a rezolva problema (care nu e) descurcându-se astfel încât să nu fie publicat pamfletul (care în nici un caz nu poate fi publicat nefiind scris).

Aventura se defăşoară conform planului, cu bine; încasează bani buni; este înarmat cu o scrisoare a regelui “foarte legală”; se agită, născoceşte, râde de unul singur, pomeneşte întruna în corespondenţa sa secretă de “autorul” pamfletului: Angelucci (îi conferă şi numele de Hatkinson, să fie lucrurile cât mai complicate şi misterioase, să moară proştii de frică!). Bea zdravăn, mănâncă delicateţuri şi ţine Parisul sub teroarea scrisorilor sale în care-şi descrie cu lux de amănunte (să te treacă fiorii) peripeţiile vânării unui trădător imaginar. Din Anglia pleacă în Olanda, din Olanda în Germania, urmărind. nimicul. Ca să-şi întărească relatările despre care ajunsese să-şi dea singur seama că întrec orice urmă de bun simţ, mimează a fi fost atacat de către scriitorul-fantomă, agasat de spaima tenebrosului hăitaş. Cu un brici, cum spune autorul folosit de noi ca izvor, “cu briciul lui Figaro, bărbierul intrigant” (p. 172), îşi provoacă singur răni, se umple de sânge, roşeşte zăpada imaculată a unei păduri teutone, simulând pretinsul atac. Cu astfel de poveşti ajunge până la Maria Tereza, în faţa căreia joacă viitorul rol al lui Ruy Blas, leşină din pricina aşa-zisei pierderi de sânge, însăşi împărăteasa grăbindu-se să-i ofere un scaun.

Aceasta, ascultându-l, îl socoteşte fie nebun, fie vreun aventurier care va fi luat locul lui Beaumarchais (e uşor de urmărit proliferarea gândirii dihotomico-antonimice.). Figaro este arestat. În carne şi oase!

Toate se vor isprăvi cu bine. Revine acasă cu laurii câştigaţi de capacitatea sa de a se dedubla. Cu încă o sumă de mici eforturi obţine casarea sentinţei umilitoare. Goëzman însă şi-a câştigat nemurirea; nu numai prin mijlocirea memoriilor publicate împotriva lui de celebrul dramaturg, dar şi prin faptul că cercetătorii manuscriselor Bărbierului îi regăsesc numele scris în mai multe rânduri în locul celui al lui Basile, sub forma: Guzman. Acest Basile cucereşte publicul în atare măsură încât Voltaire, care avea şi el un personaj botezat la fel îi schimbă numele în: Léonce.

Intrigile politice îl expediază iarăşi în Anglia pe Beaumarchais, în căutarea unui pamfletar autentic, de data aceasta. Va fi cu adevărat ameninţat cu moartea însă coabitarea cu sceleraţii, în mintea-i încăpătoare, convieţuirea cu ficţiunea aventuroasă, i-au lăsat zestre nenumărate arme de vânat norocul: învinge. Drept rezultat începe să poarte o corespondenţă direct cu Ludovic al XVI-lea.

Celebrul cavaler (de ce nu cavaleriţă?) D’Éon intră în contact cu el. Îl solicită ca intermediar într-o extorcare de bani. Victima: Ludovic al XVI-lea. Pricina: o corespondentă compromiţătoare politică a lui Ludovic al XV-lea.

Pe când se ocupa de afacerea D’Éon, pătrunse în cele mai înalte medii ale conducerii engleze de stat. Azi zâmbind, mâine întrebând, poimâine făcându-se că ştie tot, iar răspoimâine luând chipul marelui naiv, află întreaga diplomaţie şi politică externă a Angliei privind coloniile din America; Ludovic al XVI-lea este ţinut la curent, personal, cu rezultatele acestei activităţi de spionaj. Pentru curiozitatea cititorului, să cităm un fragment dintr-o astfel de epistolă (21 septembrie 1775).

“Americanii (.) au un efectiv de treizeci şi opt de mii de oameni sub zidurile Bostonului; au impus armatei engleze fie să moară de foame aici, fie să-şi caute noi tabere de iarnă aiurea (.). Restul ţării este apărat de aproximativ patruzeci de mii de oameni (.). Afirm, Sire, că o astfel de naţie trebuie să fie invincibilă mai ales deoarece are în spatele ei atâta ţinut cât este necesar să se retragă la nevoie (.). Toţi oamenii cu bun-simţ din Anglia sunt, aşadar, convinşi că Metropola şi-a pierdut coloniile, şi aceasta este şi părerea mea (.). Astăzi, pentru ca tulburările să fie şi mai mari, în Londra s-a născocit o subscripţie secretă urmărind să se expedieze aur americanilor sau să se plătească cu el ajutorul oferit lor de către olandezi (.). America le scapă englezilor printre degete, în ciuda eforturilor lor (.). Sfârşitul crizei va aduce după sine războiul cu francezii, în cazul când triumfă opoziţia în Anglia (.). Ministerul nostru, prost informat, pare imobil şi pasiv faţă de toate aceste evenimente care ne ard. Astăzi ar fi indispensabil la Londra un bărbat superior şi vigilent” (p. 213). Citind remarca privitoare la invincibilitatea trupelor independentei americane, ne îngăduim să ne întrebăm dacă Napoleon s-ar mai fi aventurat în războiul de pe teritoriul rusesc dacă ar fi cunoscut această epistolă, la vreme.

Între timp, cum s-a văzut în capitolul precedent, Parisul rânjea la ideea că Beaumarchais, om cu inimă largă şi galanterie la fel de irezistibilă pe cît era eroismul american de invincibil, ar fi capitulat în fata farmecelor ambigue şi cam trecute ale misteriosului cavaler D’Éon (al cărui nume a rămas înscris în tratatele de sexologie pentru denumirea unei aberaţii dihotomice-antonimice a naturii: omul bisexuat).

La 5 iunie 1776, Beaumarchais primeşte sarcina de a pune bazele unei afaceri comerciale sub a cărei inocentă firmă America avea să fie ajutată împotriva Angliei. Fondurile provin din Spania şi Franţa. Firma este înscrisă sub numele: Roderique Hortalès et Cie. Coloniile, simţind vântul viitorului bătând în pânzele lor, îşi proclamă independenţa, la 4 iulie 1776. Silas Deane le reprezintă în Franţa, în aşteptarea sosirii lui Benjamin Franklin.

Oricâte obţine Beaumarchais de la rege, Parlamentul refuză să-l reabiliteze (în cadrul vechiului său proces) până la 6 septembrie 1774.

Banii firmei au fost învestiţi în trei corăbii, în arme, praf de puşcă şi felurite mărfuri. Primul transport (4 000 000 franci) a fost socotit de către foştii colonişti ca un dar. Abia în decembrie 1777, când Beaumarchais era aproape de faliment, întreprinzătorul francez izbuteşte, datorită eforturilor personale ale lui Silas Deane, să recupereze numai 150 000 franci din cheltuieli, sub forma unui “generos” transport american de orez şi indigo! Dă ocol Franţei, solicitând pretutindeni împrumuturi. În locul lor, are diferende până şi cu actorii care refuză să-i plătească drepturile de autor. Acest drept elementar îi creează atâtea probleme încât adună toţi dramaturgii de renume, în 1776, şi-i convinge să constituie un comitet numit: Bureau de Législation Dramatique; din el fac parte doi academicieni: Saurin şi Marmontel; alături de ei aflăm numele lui Sedaine şi, bineînţeles, sufletul tuturora: Beaumarchais.

În atari condiţii, în mai 1778, pune pe hârtie ultimele cuvinte ale Nunţii lui Figaro, care însă, după obiceiul norocului acestui dramaturg, nu se joacă din pricina disputelor avute cu actorii. Mai lucrează şi la libretul unei opere pentru Gluck: Tarare . În sfârşit primeşte banii ce-i fuseseră refuzaţi prin procesele de tristă amintire. Luptă pentru crearea unei bănci de stat. Se zbate pentru tipărirea operelor complete ale lui Voltaire a căror primă ediţie o voieşte în Franţa şi nu în Rusia, după cum se părea că evoluau lucrurile. O plănuieşte în 72 de volume in octavo, dar şi o alta, în 90 de volume în -12, populară. Pierde în buzunarele flotei engleze cea mai importantă livrare de mărfuri pentru fostele colonii. Englezii încep să se dezmeticească în privinţa rolului său în cadrul politicii secrete franceze. Gibbon îl atacă în: Memoriu justificativ al Curţii din Londra. Răspunde în:Observaţii asupra Memoriului justificativ al Curţii Londrei; semnează: P. A. C. de Beaumarchais, armator şi cetăţean francez; adaugă că Observaţiile sale sunt “închinate Patriei”. Cu acest prilej dă unele informaţii inexacte. Amicii şi sprijinitorii săi, Choiseul, ducele De Praslin şi ducele De Nivernois, îi devin, din pricina acelor neadevăruri, duşmani. Numai ei mai lipseau dintre vrăjmaşii săi!

Beaumarchais cade în picioare, încă o dată învinge. La 9 decembrie 1780 se instituie un regulament determinând drepturile de autor şi se constituie o Asociaţie a autorilor dramatici. În schimb, ca tipograf şi editor, eşecul său este răsunător: maşinile îi sunt sabotate; casierul îi fuge în străinătate, deturnându-i toate fondurile.

Nunta lui Figaro, cerşind premiera, ajunge să fie citită în familia regală. Ludovic al XVI-lea se pare că a afirmat: “‘Nu vreau să se joace; mai curând radem de pe faţa pământului Bastilia de pe acum!’ (.) cuvântul e profetic: Nunta este prima ghiulea care zguduie bătrâna fortăreaţă. Beaumarchais a turnat această ghiulea la focul procesului său, al experienţei lui de la Curte şi din lume, şi, cu mult mai mult decât în cazul Bărbierului, a întreţesut în fibra ei consideraţii politice şi sociale de ordin general, a biciuit nobilimea, a şfichiuit puterea, prin gura lui Figaro” (p. 273).

Trei ani de eforturi până la premieră. Pierde o nouă flotă pornită către coasta americană, dar nu şi premiera. Nobilimea, cea atacată în ea, înfruntă vetoul regal şi obţine reprezentarea piesei pentru data de 13 iunie 1783. Cu jumătate de oră înaintea spectacolului, Ludovic al XVI-lea o interzice din nou. La 27 aprilie 1784, Figaro izbuteşte să facă din Nunta sa cel mai exploziv succes al veacului. Într-o bună zi, enervat de cele şaptezeci de reprezentaţii ale obrăzniciei urcate pe scenă, Ludovic al XVI-lea, jucând cărţi, scrie pe spatele unui şeptic de pică: “De îndată ce primiţi această misivă, daţi poruncă să fie condus domnul De Beaumarchais la Saint-Lazare. Omul acesta întrece măsura insolenţei; e un băiat prost crescut a cărui educaţie trebuie corectată” (p. 290). Afrontul adus scriitorului, dar şi marelui slujitor al Franţei, era usturător la vârsta de cincizeci şi trei de ani, cât avea “băiatul”. (Nu mă pot abţine, totuşi, să bag seama la ideea amuzantă şi la stilul surprinzător de isteţ al misivei regale. Parcă, după ce ai stârnit scrierea unei atari pagini, merita să stai şi închis niţel.) La Saint-Lazare erau întemniţaţi tinerii cheflii, scandalagiii, certaţi cu convenienţele. Între 7 şi 13 martie 1785 stă închis, între 7 şi 13 martie 1785, Mozart încheie muzica operei Nunta lui Figaro. Dar din 14 martie, Beaumarchais nu mai are curajul să iasă din casă. Reeducarea lui şi-a vădit efectele.

Regele încearcă să corijeze “corectarea”. La 19 august tutelează o reprezentaţie a Bărbierului din Sevilla, la palat; în rolul Rosinei joacă Maria-Antoaneta. Beaumarchais este invitat. Nu ştim cât l-a mângâiat aceasta. Dar ştim că nu mai avea putere.

Curând este atacat de Mirabeau: începutul sfârşitului; Beaumarchais nu mai ridică fruntea. Nu răspunde.

A isprăvit Tarare. Gluck se simte prea bătrân pentru o nouă operă. Libretul este încredinţat lui Salieri.

Beaumarchais îşi clădeşte o casă somptuoasă şi stranie – curiozitatea gurilor căscate -, alături de Bastilia. Se căsătoreşte a treia oară. Este acuzat şi pentru asta. Kornmann publică în 1797: Memoriu asupra unei chestiuni de adulter, de seducere şi de difamare. Adevăratul autor este un avocat Bergasse (unul dintre discipolii lui Mesmer). Beaumarchais se încruntă. Ridică pana. Aduce la cunoştinţa cititorilor faptul că acest şantajist, Kornmann, şi-a împins nevasta în braţele altui bărbat, pentru ca apoi să o denunţe pentru prostituţie. Abia dacă a putut stârni puţin praf. Publicul îşi căuta noi vedete. Kornmann şi cu Bergasse îl îngroapă sub norii urât mirositori ai furtunii lor; timp de şase luni ei publică două sute de broşuri anonime numărând două-trei file. De ce? Pentru că Beaumarchais a apărat-o pe soţia celui dintâi de propriul ei bărbat. Un secretar al dramaturgului, dat afară de el, îl asigură pe Kornmann că atât părintele lui Figaro cât şi toţi amicii săi au trăit cu ea. În condiţiile acestea are loc premiera opereiTarare, oricât va fi încercat ilustrul libretist, de data aceasta, să o amâne, de teama opiniei publice îndârjite împotriva sa. A fost chemat la rampă. A refuzat să apară.

O nădejde îl încurajează: plata datoriilor americane. Fostele colonii recunosc a-i datora 3.600.000 livre. Datorau mai mult. Dar au trecut patru ani de la încheierea păcii cu Anglia şi nu s-au achitat nici măcar de o centimă. În schimb trimit un expert, vechi vrăjmaş, care îl scoate dator, pe armatorul francez, cu l 800 000 franci.

În 1788, descoperă o nouă pierdere bugetară enormă: editarea operelor complete Voltaire. Dar ediţia a apărut! În acelaşi an isprăveşte redactarea piesei: Mama vinovată.

Beaumarchais îl dă în judecată pe Kornmann. Câştigă în tribunal. Noaptea este atacat pe stradă. Pe uşile şi ferestrele casei sale sunt lipite afişe injurioase. Gloata, asmuţită de Bergasse, îl denunţă ca pe un depravat reprezentant al nobilimii.

Izbucneşte Revoluţia. Vecina sa Bastilia arde. Se teme să mai locuiască în propria-i casă. Solicită protecţia statului. Este întemniţat sub acuzaţia falsă că ar fi dosit grâne în vederea speculării lor. Eliberat, e ales printre reprezentanţii Comunei. Kornmann şi Bergasse (din Constituantă) continuă să-l atace. Ei sau alţii alimentează acum zvonul că ascunde arme. El îşi vede de visele sale. Prezintă Adunării, pe rând, proiecte pentru un altar al Patriei, o stabilizare monetară, o nouă reglementare a drepturilor autorilor dramatici (singura preschimbată în decret, la 13 ianuarie 1791), face nenumărate acte de caritate publică şi privată. Bineînţeles, suferă un nou eşec: în comerţul cu arme.

Situaţia se înrăutăţeşte în Paris, îşi trimite familia la Le Havre. Deşi se numără printre cei din fruntea Revoluţiei, se teme să mai doarmă acasă. E avertizat că există grupuri care îi vor capul, îşi stăpâneşte repede frica. Revine şi, la 12 august 1792, locuinţa îi este atacată. Deschide singur uşile de la intrare. Aşteaptă pe cei care înaintează huiduind. Nu-i aude prea bine; spre norocul lui a început să surzească. Are şaizeci de ani. Prin casa lui, timp de câteva ore, se perindă câteva mii de indivizi. Nu apucă să-l zărească decât o mână dintre primii. Slugile îl ajută să dispară pe o uşă dosnică. După acest marş al unei armate aproape prin odăile sale, i se lasă un proces-verbal în care se consemnează că nu au fost găsite arme. În acea noapte a dormit la un vecin. Hăitaşii au pătruns şi acolo. Au cotrobăit şi acea clădire. A stat ascuns într-un ungher întunecos. Câteva mii de oameni au trecut pe lângă el. Nu l-au văzut. Nu şi-au încercat baionetele în trupul lui. Ar fi putut s-o facă, dacă aveau puţin noroc. Poate ar fi şi regretat-o: nu-l căutau pe el. Se speriase de pomană. Casa purta vina. Fusese denunţată ca suspectă.

Numai zece zile mai târziu, de la înălţimea Tribunii Legislative, călugărul răspopit Chabot îl denunţă că. ascunde arme. E arestat. Dovedind adevărul este pe punctul de a fi eliberat. Intervine Marat. Ieşirea lui Beaumarchais din închisoare se face pentru a fi mutat în alta. Manuel, procurorul Comunei, ce urma să fie ghilotinat peste doi ani, îl eliberează deşi nu de mult fusese victima maliţiei dramaturgului.

Beaumarchais părăseşte Parisul în taină, la 31 august. La vreme. În cinci zile toţi cei aflaţi în închisori au fost masacraţi, fără excepţie. Şi, culmea, acest Figaro imbatabil revine pe dată din satul ce-l găzduise, se prezintă Legislativei şi solicită să fie trimis în Olanda să aducă Revoluţiei armele pe care a avut grijă să le depoziteze acolo. Şi, iarăşi, culmea, primeşte pe dată paşaportul necesar.

La 28 septembrie 1792 se îmbarcă din Le Hâvre. În aceeaşi zi, convenţionalul Lecointre, din Versailles, îl acuză, în capitală, de înaltă trădare. Manuel îi transmite vestea la Amsterdam. Un poliţist francez e pe urmele sale. Dar e prea târziu: el se află la Londra. Consemnul era să nu ajungă viu la Paris (neexistând dovezi împotriva lui), ci să fie predat mulţimilor spre linşare.

Primul impuls al neînfricatului patriot de 61 de ani e să se îmbarce într-o corabie către ţară şi să-şi pledeze nevinovăţia. Un prieten, negustor englez, invocând faptul că Beaumarchais îi datora bani (ca tuturora), cere arestarea lui şi astfel îi salvează viaţa într-o nouă temniţă. Aici se zbate, asudă, scrie, se explică, dă justificări:

“Cu bucurie şi chiar cu simpatie am alăptat duşmani fără număr şi totuşi nu am călcat, nici măcar nu am întretăiat calea nimănui. Tot străduindu-mă să înţeleg, am descoperit cauza atâtor inimiciţii: într-adevăr aceasta trebuie să fie.

Din tinereţea-mi nebunatecă, am cântat la toate instrumentele; dar nu făceam parte din nici un grup de muzicanţi; artiştii mă detestau.

Am inventat câteva maşinării bune: dar nu făceam parte din nici un grup de mecanici; în ele se vorbea numai rău despre mine.

Am făcut versuri, cântece: cine să mă fi recunoscut drept poet? Eram fiul unui ceasornicar.

Neplăcându-mi jocul de loto, am întocmit piese de teatru! Ce se bagă şi ăsta? Nu este un autor, deoarece se ocupă de afaceri colosale şi de întreprinderi fără număr.

Neizbutind să descopăr pe cineva să vrea să mă apere, am tipărit memorii lungi pentru a-mi câştiga procesele ce mi se intentau şi care pot fi calificate ca atroce, dar se spunea: vedeţi bine că nu sunt pledoarii cum redactează avocaţii: nu mori de plictiseală citindu-le; vom răbda ca un astfel de om să dovedească fără noi ca are dreptate?

Am tratat cu miniştri despre marile lipsuri ale finanţelor noastre; dar s-a comentat: ce se amestecă? Omul acesta nu e financiar.

Luptându-mă cu cei ce deţin puterea, am înălţat arta imprimeriei franceze cu superbele ediţii ale operelor lui Voltaire, întreprindere socotită mai presus de forţele unui particular, dar nu eram tipograf, s-a remarcat despre păcătosul de mine. Am făcut să lucreze simultan trei sau patru fabrici de hârtie, fără a fi fabricant; am dobândit drept adversari pe fabricanţi şi pe negustori.

Am făcut comerţ pe scară mare în cele patru colţuri ale lumii; dar n-am fost declarat neguţător. Am avut câte patruzeci de vase pe mare, simultan, dar nu eram armator, am fost denigrat în porturile noastre.

Unul dintre vasele mele de război, de cincizeci şi două de tunuri, a avut cinstea să lupte în linie cu cele ale Majestăţii Sale, cu prilejul cuceririi Granadei. În ciuda orgoliului maritim, căpitanul meu a primit crucea, ceilalţi ofiţeri ai mei decoraţii, iar eu, care eram privit ca un intrus, am câştigat atunci pierderea unei flotile, escortată de vasul acela.

Şi, totuşi, dintre toţi francezii, oricare ar fi ei, sunt omul care a făcut cel mai mult pentru libertatea Americii, generatoare a libertăţii noastre, eliberare al cărei plan am fost singurul care a îndrăznit să-l înjghebeze şi să treacă la executarea lui, în ciuda Angliei, Spaniei şi Franţei însăşi; dar nu eram numărat printre negociatori, ci am fost socotit un străin în birourile miniştrilor.

Plictisit să văd locuinţele noastre aliniate şi grădinile noastre lipsite de poezie, am clădit o casă ce este citată; dar eram din afara celor preocupaţi de meserie.

Ce eram? Nimic decât eu însumi, eu aşa cum am rămas, liber în lanţuri, senin în mijlocul celor mai mari pericole, înfruntând cu pieptul toate furtunile, conducând afacerile cu o mână şi războiul cu cealaltă, puturos ca un măgar şi lucrând neîntrerupt, expus la mii de calomnii, dar fericit în forul meu lăuntric, nefăcând parte din nici o bisericuţă, nici literară, nici politică, nici mistică, nefăcând curte nimănui şi tocmai de aceea, respins de toţi” (p. 351-352).

Pe lângă acest Testament, mai scrie: Şase Epoci sau Istorisiri ale celor nouă luni care au fost cele mai grele din viaţa mea, lucrare expediată denunţătorului său Lecointre. Prietenii cotizează să-i plătească datoria şi, în ciuda insistenţelor negustorului englez, el revine în Franţa. Publică celeŞase Epoci; le difuzează în 6 000 de exemplare, în toate cluburile, tuturor comisarilor poporului, la toate gazetele. Aici scria despre Marat, Lebrun şi alţii care se înverşunau împotriva sa.

Lecointre cedează. Îl proclamă pe Beaumarchais un mare cetăţean, îşi cere iertare. E solicitat să plece după armele din Olanda (între timp fuseseră cumpărate de către amicul englez care urma să i le revândă) ca delegat al Comitetului Salvării Publice. Revine Comisar al Republicii. La 28 mai 1793 primeşte banii necesari obţinerii a 52.345 puşti, deşi Franţa se afla de mai mult timp în război atât cu Olanda, cât şi cu Anglia. Ajunge în Anglia, cumpără armele, e denunţat, peste trei zile, că vrea să le ducă Revoluţiei. Ca să scape, începe o goană nebună prin Belgia, Olanda, Germania. În timp ce aşteaptă restul banilor, află că a fost citat pe lista emigranţilor şi că s-a ordonat vinderea bunurilor sale, că soţia şi fiica lui zac în temniţă. Drept răspuns, solicită armatei lui Pichegru, din Olanda, să-şi forţeze drumul către Tervereau, unde se aflau depozitate puştile, ceea ce nu se întâmplă.

Soseşte 9 Thermidor şi sfârşitul Terorii. Nici nevasta, nici fata sa n-au apucat să fie ghilotinate. Acelaşi Lecointre îl denunţă din nou, ca om al lui Robespierre. În Franţa îl aşteaptă iarăşi pedeapsa capitală. Conform legilor Revoluţiei, soţia sa a fost obligată să divorţeze ca să-şi dovedească desolidarizarea de emigrant. Beaumarchais rătăceşte dintr-un loc într-altul, complet surd, dormind pe unde apucă, mâncând ce găseşte şi purtând o imensă corespondenţă cu Comitetul Salvării Publice. Robert Lindet, în fruntea acestuia, reia cazul Beaumarchais, la 16 aprilie 1795. Preluarea puterii de către Directorat îi aduce, după trei ani de privaţiuni, radierea de pe lista emigranţilor. Revine; îşi căsătoreşte fiica; se recăsătoreşte cu soţia sa; mobilele, casa, îi sunt înapoiate. Iar în privinţa armelor nepredate, este scos debitor al statului. La douăzeci de ani după tranzacţiile comerciale cu America, aceasta recalculează datoriile. Se recunoaşte debitoarea lui Beaumarchais, pentru suma de 2 280 000 franci, dar, din nou, nu plăteşte o centimă. Deşi o comisie îi cercetează datoria faţă de stat, face acte de caritate impresionante. Generos ca totdeauna, o ajută până şi pe văduva înverşunatului său duşman Goezman. O nouă patimă amoroasă îi complică existenţa la şaizeci şi cinci de ani. E primit de elita Republicii. Piesele i se joacă din nou. La şaptezeci de ani solicită postul de diplomat în Statele Unite! Şi gravează pe colierul căţelei sale: “Sunt domnişoara Follette (Nebunatica). Beaumarchais îmi aparţine. Locuim pe bulevard”. Apoi moare de apoplexie la 18 mai 1799.

Î ncheind această grăbită punere în temă asupra vieţii lui Pierre Augustin Caron de Beaumarchais, atât de asemănătoare vieţii eroului său Figaro, vom da cuvântul lui Jacques Scherer: “Beaumarchais s-a identificat cu cel puţin doi dintre eroii săi populari cei mai caracteristici, Jean B ê te şi Figaro. La sfârşitul paradei, eroul din Jean B ê te la bâlci se prezintă lui Cassandre ca ‘autor de parade’, ceea ce constituie un fel de semnătură (.). Şi adeseori s-a remarcat că monologul lui Figaro din Nunta este plin de aluzii la viaţa lui Beaumarchais şi că însuşi numele personajului provine poate de la ‘fils Caron’ (Caron-fiul)”.