Tags

Related Posts

Share This

- Bantuit de fantome

31. BÂNTUIT DE FANTOME

Nu rareori mă bântuie imaginea a două vapoare. Ancorate la o distanţă respectabilă de ţărm, să nu stânjenească traficul, să nu pară a fi interesate de comerţul legal sau ilicit desfăşurat în port, să nu lase impresia că ar fi băgat în seamă bogata mişcare prohibită, în susul şi în josul radei, de ocolire a ofiţerilor vamali, vasele impresionau prin aceea că prezenţa lor trezea în minţile privitorilor ideea de neevitat că SE AFLAU ACOLO, neclintite.

Cele două imense structuri metalice, bine întreţinute, cu aspect prosper, arborau pavilionul englez şi oblăduiau liniştea pe uscat. Aminteau cui ar fi binevoit să uite aceasta că îndatorirea tuturora era să nu tulbure pacea domnind pe meleagurile acelea. Se erijau ca nişte sperietori – o zic şi eu pe limba unui ţăran prost – pentru turci, prea deseori răsturnători ai echilibrului instituit şi păzit cu greu, şi aducători de moarte propriilor supuşi.

Oraşele plutitoare englezeşti erau caraule la porţile dezordinii, de veghe aidoma pompierilor, să sperie focul.

Dar focul năvălise de mult de pretutindeni. Ardeau zările. Fumul prăpădului urca până în slava lui Dumnezeu. Se clătinau ţâţânile lumii văzute, pe când adâncurile iadului exultau presimţind că în curând aveau să primească slobozire a urca pe faţa pământului să-şi arunce năvoadele asupra locuitorilor lui, pentru a-i vărsa, fără osebire, în gheena pârjolului lăuntric satanicesc. Nenorocirea aceasta ce se rostogolea dintr-o zare într-alta, smulgând vieţile omeneşti întâlnite în cale, cum ai face-o cu buruienile, din rădăcini, se numea transferul populaţiei armenilor din întreaga împărăţie, ce nu ţinea seama de calitatea, cultura, talentele, inteligenţa, nici suferinţa victimelor. Transmutarea se revărsa pe aici.

Iar vapoarele pluteau pe loc, ţepene şi semeţe martore ale imensei trădări faţă de populaţia proprie, făptuită de către conducătorii ei. A fi fost de faţă constituia menirea lor prohibitivă, unica îngăduită de ordinele provenind de la înţelepţii locului, absenţi cu uniformele lor strălucite, de neuitat, de amirali conducători de destine.

Nu se implicau şi n-ar fi făcut-o fără ştirea şi porunca superiorilor. De pomană străbăteau marea către ele, pe faţă ori mai în ascuns, luntrile, bărcile, caiacele, sărăcane sau cu aspect bogat, purtând în sânul lor soli ai celor disperaţi rămaşi pe uscat într-o singurătate strigătoare la cer.

Călătorii urcau pe punte şi se afundau sub ea, în conciliabule fără sfârşit duse cu căpitanii navelor, cu mereu reluate enumerări ale şanselor şi riscurilor ce ar fi aşteptat încărcarea vapoarelor acelea cu civili câţi ar fi încăput în pântecele lor, în vederea salvării cât mai multor vieţi de moartea sordidă a nemâncării în pustie, cum le hărăzeau fraţilor armeni turcii stăpâni.

Se vesteau zadarnice întâlnirile, osteneala discursurilor şi a argumentărilor, nelipsitele narghilele, şerbete, magiunuri, sugiucuri, cafele, dulceţuri şi seminţe de toate soiurile. Dar nu se renunţa la ele, pentru că altă nădejde nu aveau cei de jos.

Până într-o noapte când luna se schimbă la faţă, luminându-se cu un surâs binevoitor, în sfârşit. Se înseninase chipul ei deoarece englezii fură auziţi acceptând laconic, fără comentarii noi, să încarce cu necăjiţi cele două vapoare. A doua zi dis-de-dimineaţă.

La ceasul sorocit, abia de mijise ziurelul de zi, portul era înţesat cu inşi cărând bagaje şi plozi în braţe, pe umeri, la spinare, bătrâni de subsuoare, odoare de preţ în cufere cu greu susţinute în pumnii încordaţi. Înţepeniseră de cum ajunseră acolo; priveau în gol către mare. Nu pricepeau schimbarea, n-o credeau, n-o acceptau. Marea era pustie. Adică nu se mai zărea nici umbră de vapor pe ea. Pieriseră vapoarele lor. Duse…

Această imagine a mulţimii împietrite de uluire alternează, în bântuirea mea, cu alta: a celor două nave înecate în întuneric, dezmorţindu-şi cu scârţâituri reumatice masivele siluete ce se despărţeau de locul ancorării între valuri ocupat până atunci şi adâncindu-se în ceaţa depărtărilor, nimeni nu poate pricepe cum atât de repede că nici nu apucai să dai drumul glasului speriat de fărădelegea pe cale a se înfăptui cu neamul acela amărât şi sortit mâncării de sine, într-un canibalism învăţat în pripă şi durere.

Ce se întâmplase? Cine revocase hotărârea luată? Cine se jucase de-a Dumnezeul indivizilor desemnaţi să fie aruncaţi la gunoiul istoriei? De ce se retrăseseră vapoarele?

Pentru că erau vapoare englezeşti.

Pentru că englezii şi fraţii lor americanii nu se implică. Deoarece, contrar cu ce crede Istoria, nu sunt soiuri îndrăzneţe, neamuri care să aibă curajul co-responsabilităţii umane. (Tot în acel timp, armenii ceruseră Congresului Statelor Unite să considere Armenia un nou stat american, ceea ce le fu refuzat.)

La fel ne-au părăsit şi pe noi în braţele ruşilor. Atunci, adică în 1944. Şi acum. Şi în întreaga perioadă dintre Atunci şi Acum, când românii gemeau în temniţe: “Vin americanii” , iar luptătorii din munţi aşteptau paraşutarea de armament şi alimente care nu ne-a parvenit niciodată.

Englezii făgăduiseră, apoi rejudecaseră faptele şi se răzgândiseră. S-au retras dinaintea răspunderii faţă de om.

De unde ştiu această poveste? Oare nu cumva din “Musa Dagh” ? Din altă carte? Sau cum?

Pentru liniştea mea, o atribui naşului. Pentru că, mai mult decât a grăi despre acea epocă, ea ilustrează şi finalul întâmplărilor adunate în acest roman al adevărului trăit.

Evenimentele din viaţa familiei Avachian atinseseră în acea vreme un apogeu.

Colecţia exista. Pensia o primea ca un artist al poporului. Opera lui Hrandt era expusă permanent, ceea ce trebuie comparat cu soarta impusă pictorului de către colegii de breaslă care voiseră şi voiau în continuare să-l împiedice a demonstra ce însemna adevărata pictură, aceea a ucenicirii la clasici, a deprinderii de la cei din urmă a ştiinţei picturii, artă uitată de către pictorii ieşiţi cu greu, deseori cu handicapuri irecuperabile, din malaxoarele ‘realismului socialist’ (sintagma este necunoscută tineretului; în artele plastice, ‘realismul socialist’ preconiza reproducerea fotografică a realităţii, imagine corectată în rozaliu de ‘romantismul socialist’). Meseria şi-o rafina fără încetare, Hrandt, prin neîntrerupta folosire a penelului.

O gravă boală de ochi (era de tânăr ameninţat de pierderea vederii, datorită diabetului), cataracta, fu operată în S.U.A., cu sprijinul surorii sale celei mici, stabilită acolo. Intervenţia chirurgicală se desfăşură în atari condiţii încât la o jumătate de ceas după intrarea în regatul bisturielor, Hrandt plecă singur din spital, în conformitate cu scenariul tocmit pentru recuperarea sa. Ultima sa pictură, de care se despărţise la îmbarcarea în avion, rămâne un excelent material didactic pentru nevoile unei facultăţi de medicină: pensula, coborând pe carton, lăsase spaţii evidente între tuşe, astfel încât vasul de flori reprezentat pe el era pictat cu interstiţii. Privind-o, la înapoiere, el însuşi fu deconcertat de renghiul jucat de boala bătrâneţii.

De îndată ce i s-au adus hainele pe care urma a le pune pe sine înainte de a părăsi clinica, Hrandt a protestat, fiindcă nu le recunoştea ca veşminte ale sale: se lăfăiau în alte culori, i se părea, atâta se depărtaseră privirile pictorului de realitate…

A completat, încheind un arc de cerc deschis în tinereţe la Paris, a completat cunoaşterea picturii impresioniste, prin trecerea în revistă a celor mai numeroase exponate ale acelei şcoli, cele adunate pe teritoriul Statelor Unite. Revenit în ţară, a acceptat, cu reîmprospătată cunoştinţă de cauză, propunerea unei producătoare franceze de documentare: să îngăduie filmarea unora dintre cele mai importante lucrări ale sale, pentru realizarea unei pelicule asupra postimpresionismului european, în care curent dumneaei l-a socotit demn a se înscrie şi vrednic a rămâne nemuritor.

Cutremurul din 4 martie 1977 a schimbat multe destine. Unele curmate definitiv. Altora le-a fost impusă reluarea existenţei de la capăt, pierzând tot, chiar şi familia.

În schimb, voi cita cazul unui anonim pentru care sinistrul a însemnat motorul unui salt înainte niciodată bănuit al aştepta pe un individ atât de nesemnificativ, un salt de pe o poziţie socială fără importanţă pe alta la fel de ridicol de modestă, doar că beneficiind de oarecare onorare nemeritată şi de un salariu mai mare, ambele slujbe supuse legii pensionării la vârstă dată, ca şi riscului de a-ţi pierde serviciul la o eventuală încruntare a vreunui şef ierarhic, cum stăteau lucrurile sub comunişti.

Eroul nostru era un funcţionăraş; părelnic, atinsese subculmea accesibilă lui pe calea carierei. Spre lauda sa, avusese ideea să sprijine deschiderea unei noi săli de expoziţii, iniţial închinată lucrărilor semnate de artiştii amatori. Nu avea de gând să se oprească la atari colaboratori, ci să recupereze numărul destul de mare de artişti profesionişti eliminaţi din Uniune, deci lipsiţi de dreptul de a expune.

Judecase bine conjunctura în care se manifesta astfel. Ea era favorabilă schimbărilor ‘umanitare’, deoarece sprijinea ‘rotirea cadrelor’ – cum se spunea oficial -, înlocuirea membrilor stalinişti ai structurilor de conducere, deci dejişti, deşi nu erau numiţi ca atare, cu alţii mai populari pentru că nu se înfruptaseră încă din avantajele puterii; dimpotrivă. ‘Recuperarea valorilor trecutului’ constituia o altă lozincă adoptată de omul nostru gândac, în împungerea unui drum nou către soare, pentru sine, pe care o efectua.

Printre alţii, şi Hrandt Avachian se numără printre beneficiarii reorientării sale. Recunoscător cum era Hrandt, îl aburcă în suflet pe un piedestal de raze pe neaşteptatul său sprijinitor.

Cutremurul aduse cu sine o soluţie nesperată pentru lipsa unui orizont ce să-i favorizeze arivismul, întemeiat numai pe sala de expoziţii folosită drept trambulină şi cu prea mici şanse a fi fost băgată în seamă.

În noaptea însăşi a dezastrului natural avu o idee salvatoare pentru atragerea atenţiei asupra sa. Mai mult, găsi mijloacele de a o face să parvină la urechile şefului statului: ea vestea aşa-zisul pericol în care se găseau colecţiile publice particulare, amplasate în clădiri vechi; ca un corolar, se afirmă că acele case erau expuse tuturor calamităţilor prin faptul că fuseseră construite pe timpul ‘burgheziei iresponsabile’!

Ideea lui avu atâta percutanţă încât armata fu alarmată i-me-di-at şi, în cursul nopţii următoare, camioane militare frânară în dreptul localului fiecărei colecţii muzeistice. Din ele coborâră ostaşii patriei, să ocupe poziţia, şi, în câteva ceasuri mântuitoare, ambalară în lăzi special aduse, cu bine cunoscutul şi apreciatul lor talent soldăţesc, toate valorile adăpostite în sediile periclitate în închipuirea mercantilă a născocitorului acelui zvon.

Fără excepţie, autocamioanele fură îndreptate către depozitele Muzeului Naţional de Artă, iar cum nu te mai puteai încrede în vechea conducere în condiţiile responsabilităţilor amplificate de importurile artistice masive, Hopa Mitică de care ne ocupăm găsi modul de a se strecura între factorii de conducere ai Muzeului, nu peste mult timp devenindu-i unicul diriguitor.

Închiderea colecţiilor particulare rezolvase o dilemă ce-l chinuia de mult timp pe secretarul general al partidului. Se ştie că preconiza a deveni ‘întemeietorul Ţării Româneşti’, pentru viitorime. Nu agrea deloc a trebui să admită că românimea existase şi înaintea lui, că putuse clădi şi câte ceva meritoriu, că avusese oarecari realizări în diverse domenii, că se ‘descurcase’ şi fără el… De aceea prefera să se ocupe cu anihilarea urmelor lăsate în trecutul neamului de prezenţa altor personalităţi. Demola clădirile de însemnătate estetică, politică, istorică. Refuza dreptul de a închina emisiuni de radiodifuziune şi televiziune, piese de teatru etc. unor personalităţi culturale sau ştiinţifice, nu se mai publicau monografii, biografii, iar scriitorii contemporani nu aveau dreptul să le mai apară pe ultima copertă a lucrărilor ce le erau tipărite minuscula reproducere a fotografiei personale şi nici să le mai fie însoţită cartea de acea pagină intitulată: Alte scrieri de acelaşi autor . Numai el avea ‘operă’, numai el clădea, numai el făurea Istorie.

Culmea nebuniei sale surveni după o vizită în China, când hotărî să stârnească şi el o ‘revoluţie culturală’, pe care o vesti pe când se afla la odihnă pe litoral, în urma cărei lansări de revoluţie singurul subiect permis scriitorilor români de atunci înainte avea să fie cules numai din tărâmul socialist, astfel pierind o dată pentru totdeauna abuziva credinţă că mai existaseră şi alte epoci putând interesa minţile noastre.

Aşadar, închiderea colecţiilor muzeistice datorate particularilor consona cu tendinţa generală de ştergere a tuturor urmelor trecutului. Gata cu pretenţiile colecţionarilor că ar fi avut vreun merit donaţia lor!

În contractele fiecărei donaţii se stipula, ca un făcut, o unică dorinţă: să se deschidă colecţia muzeală în atari localuri încât fostul ei proprietar să nu fie despărţit de ea complet. Adică să i se găsească şi lui – ca şi familiei sale – un cotlon, să poată pune capul sub acelaşi acoperiş cu ea.

Prin ridicarea obiectelor din moştenirea lăsată neamului de către persoanele private aflate încă în viaţă, contractele erau abuziv anulate, foştii proprietari fiind despărţiţi de donaţia lor! Prin aceasta ei deveneau nişte inexistenţe, erau smulşi din rândurile binefăcătorilor ţării, ceea ce-i oferea lui Ceauşescu amăgirea că şi în materie de muzee tot el rămânea singurul… donator.

Pentru ca lucrurile să sune astfel, în cea mai mare viteză i se prezentă o clădire ce merita salvată de la nemiloasele lui demolări de vestigii din alte epoci. I-a fost înfăţişată pentru a deschide în ea… Muzeul Colecţiilor.

Depozitele Muzeului de Artă fură degrevate de noile achiziţii impuse claie peste grămadă, prilej cu care s-au spart numeroase obiecte friabile şi fragile, iar recent numitul director voi să se emancipeze de amintirea faptei sale, să se distanţeze cât putea mai mult de ruşinea pe care îşi întemeiase saltul social. Aşadar susţinu şi el crearea noului muzeu şi numirea unui director al acestuia, deci tăierea oricărei şanse de a se mai discerne rolul jucat de el în acel jaf pe scară naţională, furtul din avutul obştesc pentru satisfacerea ambiţiilor sale personale.

Pentru consacrarea noii situaţii, foştii proprietari ai obiectelor constituind materia donaţiilor datorau mulţumiri oficiale şefului de stat. Cum nu le puteau săvârşi toţi deodată şi nici un mai bun criteriu de alegere a aceluia ce urma să aducă prinosul de laude nu exista, cei din serviciul dezinformării interne ajunseră la concluzia că decanul de vârstă al foştilor colecţionari donatori recent frustraţi de orice drept să fie antrenat în înălţarea psalmilor de slăvire a înţelepciunii secretarului general.

Pe această cale s-au umplut Scânteile epocii cu chipul lui Hrandt rostind un discurs, mulţumind, privind cu lacrimi în ochi către abia numitul tâlhar, căci naşul era prea conştient ce fusese pus să facă, la ce nivel de umilire era supus, în numele tuturora, dar numai el scos din rânduri să bată mătănii în văzul ţării întregi.

Abia atunci am înţeles că cele două nave ale nădejdii obşteşti – de data asta române şi nu tot armene – pieriseră peste noapte, că fantomele ce mă bântuiau luaseră cu ele orice speranţă şi o duseseră departe, în larg, să o înece odată cu dispariţia lor din zările noastre.

Pictorul socoti că promisiunea organizatorului întregii cacialmale din noaptea cutremurului – de a-i publica o a doua mapă de reproduceri de laviuri, intitulată: “Plopii Bucureştiului” , prefaţată de el însuşi (ce jalnică înlocuire a condeiului lui Adrian Maniu…) avea să se materializeze după acest sacrificiu moral, ca un fel de plată, de altfel făgăduită.

Dar anii trecură fără alte semne în această direcţie decât răspunsuri grăbite la telefon că încă nu sosise timpul acelei înfăptuiri.

Hrandt Avachian îşi epuizase forţele sufleteşti. Curând ajunse a nu mai replica la întrebarea banală “Ce mai faceţi?” decât cu: “Mă plictisesc. Am trăit prea mult.”

Abia acum măsura amploarea dezastrului la care participase cu o acceptare sinucigaşă şi lăudătoare a mâinii ce înfipsese cuţitul în inima sa trădată, socotind că, primindu-şi umilirea de dimensiuni naţionale, se va ţine cât de cât seama cu omenie de autodistrugerea chipului său de înţelept, împlinindu-i-se măcar această dorinţă nevinovată: să-şi vadă a doua mapă cu laviuri publicată.

Aşa încât veni ziua când i se luă dreptul la acest dar al unei vieţi prea îndelung trăite.

Si Hrandt, la rândul său, repetă zborul pomenit de Arhiepiscopul Dirayr, cu prilejul stingerii lui Siruni: urcă la Dumnezeu pentru a-i cere socoteală.

A trebuit să izbucnească Revoluţia din ’89 ca să se reîntoarcă în sălaşele lor colecţiile particulare, a lui Beatrice şi Hrandt inclusiv. Dar a fost prea târziu: Hrandt apucase, om bătrân şi neştiutor într-ale şireteniilor josnice, să mulţumească pentru jaful a cărui victimă fusese.