2. Au pus un detinut sa ma bata

Deşi primăvară, s-a reaşezat ploaia rece. Respiri greu pe stradă. Te simţi străin.

Gazda mea, domnul Aurel Obreja, mi-a oferit să stăm de vorbă în sufragerie, să-mi cinstească prezenţa. Am preferat bucătăria, folosită, ca în majoritatea miniapartamentelor clădite de Stat, ca odaie de zi pentru familie şi intimi. Sunt fumător şi nu mă simt bine să-mi las mirosul greu al ţigărilor prin casele oamenilor. Cum am ales eu, ne putem afuma în voie unul pe celălalt. Nici amfitrionul meu nu s-ar simţi la largul său într-o cameră destinată mai mult oaspeţilor decât pentru noi înşine; şi de câtă libertate lăuntrică va avea nevoie ca să-mi povestească cele ce a acceptat să le aflu.

Este vorba despre “reeducările” de la Gherla, destinate anihilării morale, intelectuale şi biologice a deţinuţilor politici, cu preponderenţă a studenţimii şi elevilor, viitorul ţării. Ura cu care partidul numărând câteva sute de membri, aservit U.R.S.S.-ului, a decimat vârfurile politice şi ale cugetului românesc a fost întrecută doar de uluitoarea experimentare decisă în vederea modificării genetice a generaţiei căreia îi revenea de drept să ducă democraţia şi civilizaţia naţiei noastre spre împlinire, după lapsusul a două dictaturi. Veşnică obsesie a utopiei comuniste: crearea unui om nou!.

Cel care citeşte aceste rânduri, necunoscând nimic despre experimentul pomenit, va crede că recurg la o metaforă. Însă sunt departe de astfel de tentative stilistice. Nici vorbă ca “reeducarea” tinerimii să fi avut înţelesul dulceag şi plin de făgăduinţe al termenului. A constituit cea mai neaşteptată scornire a unor minţi în care nebunia n-a fost detectată la timp – ca în atâtea alte cazuri dezastruoase pentru istorie şi indivizi -, o scornire ce întrece în practică şi generalizarea obiectivelor crimele săvârşite de doctorul Mengele.

Dacă eu, care – vorba aceea, tot am fost închis câţiva ani – ştiu atât de puţine despre acest cuib de vipere răscolit de furca Securităţii şi aruncat în mijlocul deţinuţilor politici nevârstnici, anume adunaţi pentru a fi daţi pradă reptilelor intoxicate cu propriul lor venin, mă refer la grupul “reeducatorilor” adunaţi în jurul lui Eugen Ţurcanu, cum se va descurca cititorul în hăţişurile mâlcoase ale descompunerii de viu pe unde urmează să-l port? Cum va şti el aprecia mărturia fără precedent în istoria “reeducărilor” adusă de bărbatul oacheş, slab, iute, dar potolit cu chibzuinţă, care mi-a deschis cu seninătate uşa casei sale?

Într-adevăr, paginile ce urmează reprezintă cea dintâi scriere despre “reeducările” de la Gherla. Ele mai constituie şi prima editare în volum a mărturisirilor unei victime a “reeducărilor” de oriunde. Deşi niciodată spovedit de-a dreptul, ele mai sunt şi destăinuirea ocolită a felului în care dezlănţuirile ateismului bestial au intenţionat să-l ucidă pe Dumnezeu într-un creştin anume din câţi au fost sortiţi să sufere această fără-de-lege.

Ne vom strădui, scriitor şi cititor, să înaintăm pe pipăitelea în acest tunel al ororilor respinse de raţiune şi de bunul simţ, neslăbind strânsoarea mâinilor încleştate cu care ne prindem unul de celălalt, păşind cu răbdare pe urmele lui Aurel Obreja, în cadenţa în care lui însuşi i s-a revelat angoasa, curmată brusc de căderea în prăpastie ce a însemnat aducerea sa faţă-n faţă cu “reeducatorii” nu la Piteşti, ci la Gherla, unde s-au mutat şi s-au extins “laboratoarele” în care se încerca preschimbarea omului vechi în “omul vremurilor noi”. Iar până atunci, nu vom dezvălui din acele fapte abominabile decât strictul necesar înţelegerii acestei înaintări în necunoscut.

Va să zică, în lipsa sobei, bună să-ţi depeni în faţa ei mizeriile trecute, şedem pe taburete albe, lângă flăcăruia aragazului, şi pândim umflarea cafelei din ibric.

Bărbatul din faţa mea vorbeşte şi nimic nu-l opreşte. Plin de bunăvoinţă în a-şi împărtăşi tinereţea.

15 iunie 1948. L-au arestat din ultima clasă a Liceului Industrial nr. 1, de pe strada Polizu. Studia sculptura. L-au dus la Ministerul de Interne – viitorul C.C. al P.C.R. Într-un birou, îl aşteptau doi indivizi.

– Mă cunoşti?

Cel care vorbise era tânăr, cu mustaţă neagră, părul corbiu. Încrezut foarte, mândru:

– Sunt generalul Nicolski şi o să mai stăm de vorbă şi altă dată. Colegul – îl arătă – e colonelul Dulgheru.

Elevul îşi mută privirile spre acela: vânjos, blond, tot evreu.

Primul continuă:

– N-o să facem greşeala burgheziei să vă băgăm în închisoare, ca acolo să vă-ndoctrinaţi şi mai bine. O să vă ţinem într-un lagăr de reeducare. În maximum un an de zile, vă punem pe toţi în libertate şi vă dăm posibilitatea să vă terminaţi studiile.

Vorbea cu un puternic accent străin. Şi parcă muşca din cuvinte.

Colonelul tăcea respectuos.

Noul venit se înfipse, neastâmpărat:

– De ce nu m-aţi lăsat să-mi termin Diploma acum?

– Nu mai contează Diploma, bacalaureatul nu contează. O să vă dăm posibilitatea să le isprăviţi. În anchetă – trecu la altă idee -, o să ne purtăm frumos cu voi. Şefii voştri sunt toţi arestaţi. N-are nici un rost să faceţi pe eroii şi să nu daţi declaraţii, pentru că noi cunoaştem toată activitatea voastră.

Conducătorul grupului, un bucovinean orfan de tată, fusese arestat cu o lună în urmă. Se numea Emil Tcaciuc şi era student la Politehnică, în anul al treilea. Se răspândise zvonul că sărise pe fereastră de la etaj, din aceeaşi clădire unde se afla acum Aurel. “Ce să se fi întâmplat?” – se întreba acesta. “L-au bătut până ce n-a mai putut suporta şi s-a sinucis? Sau l-au omorât ei şi l-au aruncat peste pervaz?”

Îl auzi pe general rostind, pe un ton impersonal:

– N-o să vă batem. O să ne purtăm frumos, civilizat. De altfel, o să vedeţi singuri. O să stau de vorbă cu tine.

Mi se năzare-n minte ziua când domnul acesta surâzător, care-mi povesteşte, s-a apropiat de mine, în penumbra unui coridor al Primăriei Capitalei. Stăteam la coadă să depunem dosarele pentru dobândirea acelor bănuţi de nimica ce s-a hotărât să ne fie atribuiţi pentru fiece an de detenţie lăsat în urmă. Odată ajuns lângă mine, începu să-mi încredinţeze umilirile îndurate în “reeducări”. N-am crezut niciodată că cineva îmi va acorda atâta credit moral. “Reeducările” au constituit tot ce a putut pătimi mai grav şi mai trist un deţinut politic în ţara noastră. Astfel de înjosiri şi deznădejdi nu se scot la iveală cu una, cu două. Iar acele “reeducări” au fost inspirate, dirijate, supravegheate, urmărite de însuşi generalul Nicolski, acela întâlnit de gazda mea chiar înainte de încarcerare. De aceea a insistat domnul Obreja să apucăm firul relatărilor anume de la arestarea domniei sale. Această discuţie cu generalul avea o mare importanţă pentru înţelegerea întregului.

Aurel Obreja, în ziua arestării sale, habar n-avea că un an şi câteva luni mai târziu urmau să se declanşeze “reeducările” la penitenciarul din Piteşti. Cu atât mai puţin, că avea să sune cândva ceasul ca el însuşi să fie chemat în iadul lor. În nici un caz nu putea avea cunoştinţă că individul înfumurat care i se adresa reprezenta viitorul stăpân nevăzut al acelui infern.

În schimb, omul cu care se confrunta se poate să fi cugetat de pe atunci la toate acestea. Până şi la poziţia de victimă a lui Obreja, de mai târziu, în “reeducări”. De pe atunci, când îi făgăduia o anchetă fără lovituri, e posibil ca generalul să fi prevăzut câte lovituri şi câte altele i se vor cuveni neînsemnatului elev dinaintea sa în cursul “reeducărilor”.

Este cu putinţă ca lucrurile să fi stat aşa. Ca Boris Grünberg, alias Nicolski, fostul spion sovietic, iar în momentul surprins de domnul Obreja – general al Securităţii române, să fi imaginat turmele tărcate ale deţinuţilor noştri, înghesuindu-se în patru labe, să fie metamorfozate în roboţi de către satrapii săi personali, deşi am mari îndoieli în privinţa aceasta. Dubiile îmi sunt motivate de constatarea prostiei numitului, atunci când respingea camera de luat vederi a televiziunii şi-şi refuza ospitalitatea aducătoarei de lumină Lucia Hossu-Longin, autoarea a numeroase filme-document privitoare la diverse locuri de detenţie. Deşi a ni-l închipui pe eroul nostru ca pe un mare strateg al genocidului constituie şi un subiect gras, ispititor, de roman, sunt dator să renunţ la această variantă şi să mă reîntorc alături de domnul Obreja, încăput între timp pe mâinile unui anchetator înalt şi chel.

Acesta nu asistase la convorbirea menţionată, dar esenţa ei îi fusese comunicată, o deducea anchetatul din manierele alese cu care-l trata. Se vedea că nu-l minţea când afirma a fi procuror. Era un domn de formaţie veche. Unul dintre nu rarii jurişti funcţionari ai Siguranţei de odinioară şi lefegii ai Poliţiei aceloraşi timpuri; ei acceptaseră să devină colaboraţionişti. Au tot “colaborat”, până le-a bătut şi lor ceasul de au coborât în beciuri, mai rar cu condamnări mici şi mai des cu M.S.V. (muncă silnică pe viaţă). Spuneam, aşadar, că parcă ar fi purtat mănuşi.

Se străduia să-l convingă pe elev că acesta n-avea nici o vină, băiat sărăcan cum era, de prin Munţii Neamţului. Şefii, zicea, se folosiseră de el, să-şi facă platformă politică în Occident, insinua.

Cu astfel de poveşti voia să-i câştige încrederea, să-l cumpere pentru a obţine declaraţii împotriva superiorilor tânărului, intenţiona a-l amăgi asupra unei presupuse clemenţe în privinţa lui; pe româneşte: îl îmbrobodea.

– Ancheta merge destul de bine, fără prea multe bătăi, aşa, până-ntr-o zi, când mă scot noaptea.

Chemarea caraliului după ora stingerii, pentru a te conduce în faţa anchetatorului, vestea de obicei tortura, bătaia “organizată”, surpriza care să te dea gata. Brutalitatea cea fără margine înflorea numai după apusul soarelui.

– În birou – procurorul, acest anchetator; iar lângă el – un coleg de-al meu de la liceu, chiar de la secţia de sculptură. Mai mic cu un an ca mine. Fiu de ţăran de la Otopeni, de chiabur. Frumuşel. Cu multe calităţi. Inteligent. Şi mai ales cânta frumos.

Şi el “colaboraţionist”. La alt nivel. Momit cu: “Zi că Obreja-i vinovat şi-ţi dau drumu'”.

– Ajuns înăuntru, dau bună seara. Mateescu era în dreptul anchetatorului. Lângă el. Anchetatorul nu-mi răspunde la salut. Ochii injectaţi, ca la un lup turbat. Zice: “Mateescu, ăsta e?” – “Da, domnule anchetator.” – “Obreja, îl cunoşti?” – “Da, îl cunosc”, îi spun eu.

Mai schimbă ei între ei câteva politeţuri şi deodată anchetatorul îi aminteşte colegului de la Sculptură:

– “Mateescu, ştii ce ai de făcut”. Se scoală de acolo. Nu mi-am închipuit nici o clipă ce gânduri avea. Şi vine la mine. Mă prinde de gulerul cămăşii. “Bă, ai de gând să-i spui pe toţi cei din grup – zice -, de la toate liceele din Bucureşti?! Că tu-i cunoşti pe toţi.” Asta era condamnare la moarte. Însemna să te bată până-i spui pe toţi. Şi zic: “Domnule anchetator, el mă anchetează sau dumneavoastră?” Acela repetă: “Mateescu, ştii ce ai de făcut”. Şi, când îmi dă o palmă, am rămas trăznit. Zic: “De aia vă face lumea ‘bestii roşii’ pe la cozi. Şi spune că omorâţi oamenii-n anchete. Pentru că procedaţi în felul acesta!” El, din nou: “Mateescu, ştii ce ai de făcut” Şi-mi mai dă o palmă. Când am văzut aşa, fulger mi-a trecut prin minte: “Ce fac?!” Şi am pus mâna pe scaunul meu, era unul din ţeavă, şi, când l-am ridicat să lovesc, Mateescu a fugit. S-a băgat sub birou. Iar anchetatorul – era un tip solid – a sărit şi mi-a dat doi pumni de am fost jos. A bătut din palme. Au venit doi gealaţi de afară, care erau pregătiţi. M-au legat la mâini şi la picioare. M-au pus pe o rangă, pe birou şi pe un scaun. Anchetatorul a dat ordin unui gealat să mă lovească la tălpi. Sigur că-s dureroase loviturile la tălpi, însă cele mai dureroase erau atunci când te izbea peste călcâie. Durerea şi lovitura se transmiteau prin şira spinării până la creieri. Aveam impresia că-mi cădea capul jos, când primeam câte una acolo. Şi mă gândeam: “Domnule, o să mă lovească de câte ori? Probabil un număr de lovituri şi o să leşin. Pe urmă, să mă tot bată, până or să mă omoare”. Dar n-a fost aşa. N-am leşinat. Am rezistat. Însă simţeam că nu mai puteam. Am spus: “Domnule anchetator, în fond, ce vreţi dumneavoastră?” Zice: “Ni-i spui pe toţi, de la toate liceele, care au făcut parte din grupul vostru”.

A-l întreba asupra temei discuţiei însemna un mijloc de a mai respira niţel. Aflarea a ce-l interesa pe procuror îi oferea băiatului şansa altei prelungiri a pauzei. Afirmă că nu se putea concentra aşa, cu capul spânzurat şi cu labele-n sus, ceea ce nu era chiar un neadevăr. Asta o pricepu şi şeful “operaţiilor”. Porunci dezlegarea lui. Încercă Obreja un alt tertip după ce, pus pe tălpi, se prăbuşi şi fură datori să-l cocoaţe pe scaun: să obţină amânarea declaraţiei pe a doua zi. Se amestecă celălalt şcolar: “Nu mai declară!” Anchetatorul îi dădu dreptate. I se aduseră hârtie, călimară, toc şi i se dădu şi soldat cu pistol automat. Cei doi se duseră la culcare.

– “Ce fac?!” Zic: “Inventez nume, că altceva n-am ce să fac”. Şi, de fiecare liceu, am dat câte patru-cinci nume. Am scris. Dar, ca să le ţin minte, trebuia să le repet sau să mi le notez pe o foiţă, că-mi dădeam seama că a doua zi o să-ntrebe, în ordine de ele. Şi atunci, cu tocul pe unghii, am scris foarte mic numele născocite pentru fiecare dintre aceste licee.

Profesorul din mine este umilit. Toţi cei de teapa mea luptăm cât putem împotriva mijloacelor folosite pentru a se copia la teze. Am vrea să dezrădăcinăm obiceiul din lumea elevilor. Îi jignim pe practicanţii lui; îi acuzăm de furt; îi pedepsim grav; ne desprindem sufleteşte de ei. Dacă cel din faţa mea nu avea oarecare exerciţiu în domeniu, ar fi fost pierdut. Sistemele copiatului i-au venit în ajutor. Tertipurile şcolarului i-au oferit şansa să ocolească o criză morală. După modelul întregii existenţe, aveau şi ele două feţe, erau dihotomice-antonimice: privite dintr-o direcţie erau blamabile; dintr-alta, vrednice de laudă.

Naratorul face o pauză. Intenţia ei este să scoată în evidenţă ceea ce urmează.

– Să fi fost trei noaptea când m-au condus în celulă. Atunci mi-am amintit despre cele ce spusese Nicolski. Şi cred că prima “reeducare” a început cu mine. Adică: au pus un deţinut să mă bată. Şi mă gândeam cum avea să arate acea “reeducare” la închisoarea-lagăr unde urma să ne ducă pe noi, tinerii.

Principiile programului pedagogic al lui Makarenko intrau în acţiune, e drept. Să fie vorba despre “reeducare” cu adevărat, aşa cum crede personajul acestei sumbre drame, care se află abia la prologul ei? Ne permitem să acordăm întâmplării o altă culoare. Bătaia deţinutului de către deţinut, la porunca anchetatorului, e una; după cum explică singur Aurel Obreja, aceasta a suferit-o. În schimb, mutaţia psihicului uman, ca urmare a torturilor sistematice, a degradării, în sensul creării unor denunţători şi a unor noi călăi, reprezintă altceva. Or, acesta a fost obiectivul “reeducărilor”; elevul le va cunoaşte bine şi le va învinge, izbutind să scape din ele fără a fi bătut, la rândul său, alte victime. Le va cunoaşte până ce, finalmente, va deveni martor al acuzării în procesul “reeducatorilor”.

Iar calea către această dezumanizare trecea prin uciderea lui Dumnezeu în sufletul celui torturat. Această crimă maximă nu s-a putut săvârşi în inima sa.

Era lucru de la sine înţeles ca cel cu care te aflai confruntat, cu prilejul acestui tip special de anchetă abia descris, dacă pactizase cu Puterea, să te acuze şi să te insulte de pe poziţiile U.T.C.-ului şi ale partidului. Mi s-a întâmplat şi mie s-o trăiesc. Faptul că anchetatorul i-a ordonat colegului domnului Obreja, după ce-l instruise anterior în acest sens, să-l lovească – e adevărat – apropie scena de “reeducare”. Dar câţi paşi mai sunt de străbătut până la monstruoasa încercare de distrugere a raţiunii şi de strâmbare a afectelor, deformare ţintindu-se să fie permanentizată!

De altfel, tocmai “reeducarea”, aşa cum urma să aibă loc în lagăr, va infirma această presupunere a domniei sale. Ceea ce nu înseamnă că scena nu putea avea şi un rol experimental. După cum bănuieşte actorul ei, este posibil ca Securitatea să fi dorit a verifica ce aduce în plus la umilirea victimei faptul că bătaia îi era aplicată de către un apropiat al său, un fost prieten, coleg, că acesta profita de eventualele secrete încredinţate lui sau deduse din împrejurări în care cei doi făcuseră front comun, profita de ele pentru a smulge mărturisiri care să conducă la arestarea altor prieteni sau colegi. Şocul psihologic interesa mai mult decât violenţele fizice la care ar fi fost supus anchetatul de către duşmanii săi în uniformă M.A.I. Şocul psihologic avea să prăbuşească definitiv omul trădat? Exemplul dat lui de trădător urma să fie stimulator şi să-l încurajeze la a trece la rândul său de partea călăilor? Va aduce acel şoc o decădere atât de mare, încât victima însăşi să fie manipulată, cum era cazul acelui Mateescu?

Se prea poate ca Aurel Obreja să fi fost examinat din dorinţa de a se cunoaşte răspunsul la atari întrebări, atunci când îl pălmuia fostul coleg. Probabil că nici el, nici eu nu vom cunoaşte niciodată de ce, din ideea cui şi cu ce scop s-a acţionat astfel.

Ploaia s-a înteţit. E aproape potop. Firul de foc s-a micşorat. Ieşind, mă voi simţi şi mai străin pe străzi.