Tags

Related Posts

Share This

6. Alexandru Şura Bogdanovici. Documente inedite

Cine dintre aceia care au parcurs măcar una dintre cărţile privitoare la “reeducările studenţeşti” de la penitenciarul Piteşti (premerse de încercările de la Jilava, de tatonările de la penitenciarul Suceava, şi continuate cu ‘depăşirile de normă’ de la Canal, cu tentativele ratate de la Târgu Ocna, de aiurea, şi de ororile de la penitenciarul Gherla) nu a reţinut numele lui Şura Bogdanovici, după botez: Alexandru?
Totuşi, pentru a preveni şi posibilitatea existenţei unor cititori mai puţin informaţi asupra acestei pete cumplite ce a înnegrit istoria contemporană a României – reeducările -, vom recurge la câteva date lămuritoare. Prin mijlocirea lor vom obţine minimumul necesar aprecierii negative şi pozitive a personalităţii celui numit. Alături de biografia sa, vom avea la dispoziţie şi câteva dintre puţinele însemnări ce a lăsat posterităţii (toate, cu o excepţie, inedite), cele mai însemnate dintre acestea fiind o mână de poezii. Ele au scăpat de binechibzuita cenzură a mamei sale, îngrozită de percheziţii ce i-ar fi putut adăuga culpei fiului său povara altor ani de temniţă, peste condamnările atrase de activitatea lui politică, datorită posibilei descoperiri a versurilor sale.

Textul de faţă constituie prima încercare de reconstituire a scurtei şi tragicei vieţi a studentului legionar care, în anchetă, a propus Securităţii să i se încredinţeze organizarea şi conducerea “reeducării” miilor de studenţi de un crez cu el, arestaţi în noaptea de 15 mai 1948, a elevilor membri ai “Frăţiilor de Cruce”, ca şi a celorlalţi studenţi făcând parte din diverse organizaţii ce se opuneau terorii comuniste instaurate în România, câţi se aflau adunaţi în penitenciare. Sau dacă nu a pornit de la el acea propunere ruşinoasă – adevărata sursă nu a ieşit încă la iveală -, va fi vorba despre studentul căruia i s-a indicat de către securişti să pună în practică greu imaginabila teorie a depersonalizării. El a acceptat s-o facă după o metodă “blândă”, cum aş numi-o, anume prin studierea ideologiei marxist-leniniste, a economiei politice, a cântecelor propagandistice ale noii puteri etc.. Prin “reeducare”, spre deosebire de securiştii care au născocit ‘sistemul’ sau l-au preluat din tehnicile sovietice de ‘descreierare’, el înţelegea asimilarea gândirii dialectice şi a modului de viaţă propus de comunişti; repet: pe calea studierii publicaţiilor partidului comunist şi a analizării lor în seminarii în cadrul cărora se purtau discuţii în favoarea noului regim. Fără ştirea sa acest sistem, dealtfel, s-a aplicat în întreaga ţară, în vederea ‘reeducării’ tuturor românilor, inconştienţi că treceau în mod obligatoriu printr-o adevărată ‘şcoală’. Din păcate, nu s-a ivit încă nici un pedagog al timpurilor de după căderea comunismului, care să cerceteze rolul criminal, faţă de naţia noastră, a colegilor săi pedagogii din trecutul apropiat ce au îndobitocit neamul românilor, cu aberaţiile nu totdeauna importate din Uniunea Sovietică, ci deseori născocite de acei pedagogi înşişi. Aceştia sunt principalii vinovaţi de ‘reeducările’ la care a fost supusă masa românimii.
Intenţia lui Alexandru Bogdanovici – basarabean care cunoştea foarte bine hotărârea bolşevicilor de a stârpi o generaţie de anticomunişti, aceea a tinerilor decişi să lupte cu orice risc împotriva aservirii naţiei – era, pare-se, de a provoca, după încheierea ‘reeducărilor’,  eliberarea tineretului din închisori, încheierea vărsărilor de sânge, un pact social cu dictatura. Cel puţin, aşa arătau lucrurile conform acuzaţiilor ce i-au fost aduse de către unii prieteni şi de către Eugen Ţurcanu, acela care i-a luat locul în conducerea reeducărilor. Anume că Alexandru Bogdanovici s-a angajat în transformarea intelectuală a camarazilor săi, pentru a păcăli administraţia temniţei şi conducerea M.A.I. ce supraveghea procesul de comunizare dirijat de el. Participanţii urmau să se dea drept ‘oameni noi’, pentru a-şi putea relua cu mai multă vigoare lupta anticomunistă, odată puşi în libertate.
Din declaraţiile lui Eugen Ţurcanu, privitoare la evenimentele din penitenciarul Suceava din anul 1948, aflăm că “şefii mai importanţi [ai Mişcării, n.n.], printre care: Cobilaş Nicolae, Gherase Aurel, Daneş Remus, Bogdanovici Alexandru, Moisiu Dumitru, Mărtinuş Alexandru, Butan Constantin, Pivin Gh., Manoliu Oltea care, în prezenţa dl. inspector Ciupagea au discutat şi apoi au întocmit un memoriu pe care l-au adresat C.C. sau M.A.I., prin care ei, în numele tuturor legionarilor din penitenciarul Suceava, arătau că renunţă la continuarea activităţii legionare, rămânând legionari” (Memorialul ororii. Documente ale procesului reeducării din închisorile Piteşti, Gherla, Canal, Bucureşti, Editura Vremea, 1995., p. 82) Ultima subliniere face credibilă afirmaţia, deoarece ea e impregnată de demnitatea unui crez neîncălcat de semnatari prin angajarea de a renunţa la activitatea lor politică.
Despre un atare memoriu (semnat de alţii, în alte condiţii) raportează şi Onisifor Ghibu în amintirile sale de lăgărist, intitulate: “Ziarul de la Caracal” (Bucureşti. Editura Albatros, 1991).
La câtva timp după redactarea memoriului sucevenilor de marcă, probabil constatând că acesta nu era învrednicit cu nici un răspuns, Alexandru Bogdanovici iniţiază acţiunea autoreeducării, care a cuprins circa o sută de tineri. Aceasta în toamna aceluiaşi an. Alături de el s-au numărat: Vasile Puşcaşu, Toma Simionovici, Sorin Pintilie, Ştefan Moravschi şi încă cinci codeţinuţi, neidentificaţi în declaraţia sa de către acelaşi Ţurcanu. Grupul lor şi-a început activitatea înainte de judecarea proceselor legionarilor aflaţi în acel penitenciar, adică înainte de decembrie 1948. În februarie, probabil după comunicarea sentinţelor, cei care se autoreducau s-au înmulţit cu: Leonard Gebac, Ion Negură, Eugen Ţurcanu, Ion Bobu, Cezar Clement, Eugen Dimitrov, Jean Aristide, Virgil Mitan, Ion Comănici, D. Vlad, Cornel Melinte, Alexandru Mărtinuş, Mircea Crăciunescu, Maximilian Sobolevschi, Mihai Timu, Aurel Batariuc, Virgil Bordeianu, Alexandru Popa, Adrian Prisecaru, Gh. Caziuc, Borislav Irion, Gh. Roşca, Nic. Cotuj, Tatulea, Mitoiu; şi aceştia nu erau toţi.
Acordăm credit declaraţiei lui Eugen Ţurcanu privitoare la scopurile lui Alexandru Bogdanovici, când şi-a antrenat în autoreeducare colegii de suferinţă: “Scopul urmărit (…) era acela de a se prezenta în faţa organelor de stat ca “reeducaţi” şi de a se elibera din închisoare înainte de ispăşirea condamnării, atât el cât şi cei ce-l urmau în acea acţiune. (…) El mai urmărea ca (…) să oficializeze acţiunea lui (…). În acest scop el a mai făcut 2 sau 3 memorii pe care le-a adresat C.C. sau M.A.I. şi unul dl. colonel Popic” (Mem., op. cit., p. 84).
Constatăm că anchetatorul îi impune lui Eugen Ţurcanu, prin aceeaşi întrebare repetată insistent şi neobosit, să afirme că acţiunea lui Bogdanovici a fost una necinstită. Or, Ţurcanu – acela care urma să-l tortureze pe colegul său Bogdanovici până la moarte, refuză să-i ia acest ultim merit; nu acceptă timp îndelungat să-i caracterizeze acţiunea drept una necinstită: “Nu vreau să spun că a fost o acţiune necinstită, căci dacă aş spune aşa, nu ar fi realitatea”! (op. cit., p. 86)

Cine este acest Ţurcanu? Este unul dintre tinerii arestaţi tot în mai 1948, fost membru al Frăţiilor de Cruce, devenit ulterior comunist şi sprijinit, se spune, de familia lui Bodnăraş să urce în ierarhie, pentru ca noul regim să-i încredinţeze misiuni diplomatice. El este acela ales de conducerea M.A.I. să-l înlocuiască pe Alexandru Bogdanovici pentru ca “reeducările” să devină altceva decât fusese în intenţia întemeietorului lor, Şura – cum îl numeau apropiaţii -. Sub noua conducere, ele urmau să mascheze o continuare a anchetei încheiate – de data aceasta condusă de proprii colegi de detenţie -. Se preconiza folosirea celor mai de neînchipuit mijloace de tortură fizică şi morală (până la hrănirea ‘anchetaţilor’ cu fecale), pentru a se descoperi toate legăturile de afară ale celor arestaţi, inşi rămaşi încă în libertate şi urmând astfel a intra pe mâna Securităţii la rândul lor, alături de denunţătorii fără voie.
Acest tip de “reeducare” încurajă o înjosire morală fără precedent în istoria omenirii, având drept scop compromiterea definitivă şi fără drept de apel a tinerilor trecuţi prin bolgiile penitenciarelor Piteşti şi ulterior Gherla, ca şi a mişcării politice în care erau înregimentaţi în momentul arestării. Încă o dată: aceste “anchete-demascări” trebuiau să fie conduse de către deţinuţi înşişi, astfel fiind calculată teroarea dezlănţuită în cursul lor încât nici unul dintre condamnaţi să nu scape de chinuri până ce nu se compromitea devenind torţionar la rândul său, provocator şi turnător – în detenţie, dar şi în libertatea ce i-ar fi urmat. Observarea strictă, zi şi noapte, a torturaţilor, era atât de drastică încât după câteva tentative izbutite sau nu de sinucidere, pentru a se scăpa din mâinile colegilor de puşcărie, nimeni nu şi-a mai putut lua viaţa. Metoda era preconizată de comunişti astfel încât să fie mascaţi adevăraţii criminali: cei din conducerea ocultă a “reeducărilor”, rămaşi în birourile M.A.I.-ului sau observând incognito, prin vizeta uşilor, evoluţia caznelor şi a rezultatelor lor. “Reeducările” au constituit un experiment ce preceda aplicarea simultană şi mai ales ulterioră asupra întregii populaţii a României a tehnicii depersonalizării, urmărindu-se ţinta preschimbării cetăţenilor ţării într-o îngrămădire de roboţi, mulţime în mijlocul căreia nimeni să nu mai poată avea încredere în nimeni; ceea ce s-a şi izbutit a se obţine parţial.
Alexandru (Şura) Bogdanovici a fost dat pe mâna lui Eugen Ţurcanu ca o victimă de elecţie ce trebuia să dispară, deoarece cunoştea secretul implicării directe a conducerii M.A.I. în desfăşurarea “reeducărilor” şi, conform unei mărturii a lui, încre-dinţată lui Costache Oprişan şi retransmisă de Mihai Timaru, cunoştea secretul stagiului de formare ca torţionar, al lui Eugen Ţurcanu, la Moscova, unde a fost iniţiat în ororile ce urma să le dirijeze. Tortura şi lipsa ajutorului medical au dus la moartea lui Şura, acela care – nădăjduiesc să rămân obiectiv când fac această afirmaţie – n-a avut altă vină decât insuficienta maturizare politică ce l-a condus către credinţa naivă că exista posibilitatea unui pact umanitar cu comuniştii. Această greşeală, în aparenţă minoră, pentru toţi aceia lipsiţi de maturitate politică, s-a dovedit una fundamentală şi necruţătoare, deoarece nu există nici o şansă de apropiere de comunişti fără compromitere şi fără a deveni, la rândul tău, criminal (în sens propriu sau figurativ), sub orientarea sau presiunea lor. Acest adevăr rămâne valabil şi astăzi, oricât îl ignoră în continuare statele Occidentului, precum şi partidele noastre democratice.

Născut la 8 iunie 1924, la Soroca, Basarabia, Alexandru (Şura) Bogdanovici urmează în aceeaşi localitate cursurile şcolii primare şi ale primelor clase de liceu, întrerupte de întâia sa arestare, iar clasele a VI-a şi a VII-a (1938-1939) le frecventeză la Liceul Internat din Iaşi. Din martie şi până la 23 august 1944 se află, împreună cu fami-lia, în refugiu, la Râmnicu-Vâlcea, unde au locuit în strada Ştirbei Vodă nr. 29. Din pricina altor privări de libertate, n-a izbutit să-şi susţină bacalaureatul decât în anul 1947. A fost clasificat al 14-lea, din 104 candidaţi; şef al acelei promoţii a fost viitorul profesor universitar, critic şi istoric literar Liviu Leonte, care a avut neajunsuri nemeritate, din pricina noii şi ultimei arestări a colegului Bogdanovici, în 1948. Tot în 1947, Alexandru Bogdanovici se înscrie la Facultatea de Filosofie din capitala Moldovei.
În anii 1939-1940, a frecventat şi absolvit cursul de limba italiană la L’Istituto di Cultura Italiana in Romania, din Iaşi, iar în 1947-48 a urmat cursul de actorie al Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din acelaşi oraş, înscriindu-se şi student la Universitatea ieşeană. La 5 aprilie 1948, susţinea un discurs, cu prilejul încheierii unui curs de planorism.
O însemnare lăsată de mâna celui pe care-l urmărim aduce oarecare lumină, fără a institui prea multă ordine, în privinţa unor arestări, condamnări şi detenţii ale sale, ultima exceptând. Informaţiile au fost consemnate pe o filă din al cărei antet tipărit au rămas numai cuvintele: CABINETUL PREFECTULUI, adusă probabil de tatăl său acasă, acesta fiind numit de către Teohari Georgescu prefect de Botoşani:
“Ar [estat:] 22 – VII / I.C.M.C.III[:] 31 – VII / 3 – IX f [i]x [a]t (4 – IX ‘ 20.000 + 1.000) / amân [at:] 24 – IX / 15 -16 – X / [închisoarea] Sor [oca:] 22 – X / 26 I 1944
Sent [inţa] Nr. 8.130 / 943 16 Oct [ombrie]
Dosar Nr. 9.042 / 43
Preş [edinte] Lt. Col. V. Taşcău
Maior M [a] g [istrat] L. Ciobanu
C [ă] p [i] t [an] rez [ervă] D. Năstasă
Delictul de propagandă în favoarea fostelor grupări politice disolvate [sic!] făcută prin orice mijloace, pedepsit de art [icolele]: 4, 5, 6, 7 din D. L. 236 / 941. Aplică art [icolele] 14 şi 28 din Ord [inul] 10 / 943 C. III T. cu aplic [area] art [icolului] 488 C.J.M.
Ar [estat:] 18 Febr [uarie] / Pl [ecat:] 3 Apr [ilie] / Br [a]ş [ov] 15 Ian [uarie] / 24 amân [are:] / 7, 8, 10, 17, 24, 25 Sept [embrie] / s [en] t [inţă:] 26 Sept [embrie]
Sent [inţă] No 745 / 26 Sept [embrie] 1945
Dosar No 1976 / 945
Preşed [int] Col [onel] Ghica
Căp [i] t [an] M [a]g [istrat] Telescu
Cap [i] t [an]
Procuror L [oco] t [enent] Nichiforel
Participare la asociaţiuni clandestine interzise, pedepsit de art [icolele] 5 şi 7 din D. L. 236 / 941
Rec [urs]: Sibiu 30 Ian [uarie] 1947 / Amân [at] ? Febr [uarie] 14 / s [en] t [inţă:] 15 M [artie]”

În continuare, iată sentinţa achitării sale, după efectuarea unei părţi din pedeapsa de mai sus:
“TRIBUNALUL MILITAR AL GARNIZ [OANEI] SIBIU
Dosar Nr. 2961 / 1946
SENTINŢĂ (în extras) Nr. 708
Astăzi anul una mie nouă sute patruzeci şi şapte luna Martie ziua 15
Tribunalul Militar al Garn [izoanei] Sibiu în numele Legii şi pentru motivele din corpul sentinţei, cu unanimitate de voturi şi__ acordate de circumstanţe atenuante
achită de orice penalitate
pe învinuitul Bogdanovici Alexandru de ani 26 de profesiune student domiciliat în com. Iaşi str. __ Nr. __, pentru faptul de asociaţiune clandestină făcând aplicaţiunea art. 320 al. III C.J.M.
În virtutea art. 488 C.J.M. i se deduce din pedeapsa aplicată, timpul petrecut în prevenţie de la __ până la judecare.
În caz de neplata amenzii se procedează conform art. 54 C.P.
Prezenta sentinţă a rămas definitiv (sic!) şi executorie pe data pronunţării 15 Martie 1947
Sibiu, la 20 Mai 1947.
Prezentul extras fiind conform cu originalul, se certifică de noi, prin conformitate,
Prim-Grefier
Bădescu (?)I

Şura Bogdanovici a fost internat şi în lagărul de la Târgovişte (de unde se pare că a evadat) şi s-a aflat în detenţie şi la Aiud, transferat de la Braşov, condamnat pentru a se fi retras pe muntele Ciucaş, împreună cu un grup condus de învăţătorul Dumitru Lungu, după această evadare.

Achitarea menţionată a fost precedată de următorul “angajament” al mamei sale:

“ANGAJAMENT
Subsemnata Agafia Bogdanovici, domiciliată în oraşul Iaşi, strada Vasile Conta Nr. 32, în calitate de mamă a deţinutului politic Alexandru Bogdanovici, în etate de 24 ani, condamnat la trei ani închisoare prin sentinţa Nr.745/945 C.M.C. V. Braşov şi care în urma reducerii pedepsei cu un an de zile are dreptul de a beneficia de eliberare condiţionată cu începere de la 20. VIII. a.c. şi până la 20. II. 1947, dată când se termină ispăşirea pedepsei. Prin aceasta subsemnata iau asupra mea angajamentul moral şi material de a supraveghea şi a asigura existenţa şi întreţinerea fiului meu Alexandru, care va locui împreună [sic!] la adresa de mai sus, pe tot timpul duratei eliberării condiţionate, adică de la 20. VIII a.c. şi până la 20 II. 1947, întreţinerea  fiind asigurată cu salariul soţului meu şi pensia mea proprie.
Solicit acest angajament [sic!] pentru următoarele motive:
Primul: din dorinţa de a influenţa şi de a încerca reeducarea fiului meu [subl. n.] şi pentru a avea posibilitatea de a îngriji de sănătatea lui, fiind debil din frageda copilărie; or, rămânerea lui încă şase luni la închisoare, fără o îngrijire medicală şi hrană mai abundentă, periclitează în mod grav sănătatea lui şubredă.
Pentru executarea angajamentului de faţă îmi iau toate obligaţiile legale ce decurg din această eliberare, pe tot timpul eliberării condiţionate.
Anexez certificatul Primăriei Municipiului Iaşi Nr.11/2410 din 8 Iunie 1946, din care se constată starea materială a familiei.
Drept care dau prezenta declaraţie de angajament.
Agafia Bogdanovici.”
Angajamentul nedatat, însă data înaintării lui fiind uşor de dedus din datarea Certificatului menţionat, introduce pentru întâia oară în existenţa lui Alexandru termenul şi ideea “reeducării” ce începuseră a fi vehiculate în ţară (le-am subliniat în text). Pentru susţinerea acestei afirmaţii a mele, recurg din nou la amintirile de “lăgărist” ale pedagogului Onisifor Ghibu, intitulate “ZIARUL DE LA CARACAL. 1946”, în care, pentru prima oară în istoria literaturii române de detenţie (vezi primul volum al lucrării noastre cu acest titlu: “Memorialistica reeducărilor”, Bucureşti, Editura Ramida, 1998, astăzi la îndemâna tuturor doritorilor pe compact discul: “Cartea virtuală. 50 de volume de literatură română contemporană”, editat de “Societatea Culturală Noesis” şi pe site-ul literaturii de detenţie, “Scrieri de Mihai Rădulescu” – www.litdedetentie.as.ro).), se discută despre “reeducarea” lăgăriştilor.
Mai remarcăm o deosebire între vârsta lui Şura Bogdanovici, aşa cum o declară mama lui, şi aceea consemnată în act. Este posibil ca doamna Agafia Bogdanovoci să-l fi întinerit cu doi ani pentru a influenţa instanţa în favoarea lui.
Este tragică apariţia sintagmei “reeducarea fiului meu” sub condeiul şi iscălitura mamei sale care, constatând necesitatea ca argument al ‘reeducării’ lui Şura, parcă i-a menit a rău feciorului iubit al cărui sfârşit tragic tocmai în “reeducări” a avut loc.
“Angajamentului”, după cum s-a menţionat, îi este ataşat Certificatul Nr.11/2410 din 1946, eliberat de primarul Negrescu al Municipiului Iaşi; din el reiese că familia îşi asigura existenţa în anul acela precedând stabilizarea, din salariul tatălui lui Şura, d-l Vladimir Bogdanovici, de 247.407 lei lunar, şi pensia soţiei sale, de 147.120 lei lunar.

S-a păstrat temeiul de eliberare din 1947 a lui Şura Bogdanovici:
“MINISTERUL DE INTERNE
PENITENCIARUL SIBIU
BILET Nr. 817
PENTRU ELIBERAREA CONDAMNATULUI Bogdanovici Alex
1947 Luna Martie ziua 15
Individul Bogdanovici Alexandru născut în comuna Soroca Judeţul Soroca locuitor în Botoşani Judeţul Botoşani cu profesiunea de bacalaureat cel ce a fost osândit la acest Penitenciar de la 22 II 945 până la 20 II 947 pentru că a comis faptul de Part. [cipare] la asoc [ciere] clandestină astăzi expirându-i osânda s-a pus în libertate şi hotărât domiciliu în Botoşani Localul Prefecturii Nr. – judeţul Botoşani.
SEMNALMENTE: Vârsta 25 ani Statura 1,78 m. Părul şi [?!] Sprâncenile curt [?!] Fruntea vert. [icală] Ochii albaştri Nasul rect [iliniu] Gura mijl. [ocie] Bărbia bilobată Obrazul …. Faţa …. Semne particulare n-are
Instanţa care a pronunţat condamnarea C.M. a Comand 5 Terit [orial] Braşov
Nr. şi data sentinţei 745 26 IX 945
Natura şi durata pedepsei 3 (trei) ani închis. [oare] corecţ [ională]
Nr. mandatului de arestare 26 002 5X 945
OBSERVAŢIUNI Liberat conf. [orm] ad [e]v [erinţei] 1256/15 III 947 a C.M. aComand [amentului] Militar Sibiu
ADMINISTRATOR
indescifrabil
SECRETAR R. Istrati”
Peste colţul din dreapta sus scrie de mână cu creionul negru: da; semnătura este indescifrabilă. La fel, peste semnătura administratorului scrie cu acelaşi mijloc: Sibiu – Iaşi.

Pe această cale Şura Bogdanovici reveni în sânul familiei sale. Cele dintâi cuvinte adresate mamei – îmi confiază sora lui, Nina (măritată Uricariu) -, fură cele ale făgăduinţei de a renunţa definitiv la acti-vităţile legionare, ostenind el însuşi de puşcării şi persecuţii şi, mai ales, nemaidorind să provoace suferinţă Agafiei Bogdanovici, care purta întreaga povară a pedepselor lui.
A adus cu sine sumă de poezii – sfâşietoare prin fondul lor detenţional, îmi spune aceeaşi soră -, din care prea puţine au scăpat de spaima doamnei Agafia: în 1957, valul arestărilor de (presupuşi) legionari ameninţând fiece român, aşa cum nu se mai văzuse niciodată, dumneaei a distrus majoritatea scrierilor şi obiectelor fiului său dus, temându-se ca acele reminescenţe să nu devină probe împotriva altor membri ai micuţei familii atât de greu încercate şi să provoace nenorociri noi. Dintre posesiunile incriminante ale lui Şura este curios că a scăpat de acea ‘curăţenie generală’ şi furibundă tocmai centironul lui legionar, lat şi căptuşit cu postav verde. Deasemeni, câteva scrieri în versuri (unele nefinisate) şi …o piesă de teatru ce fu-sese interpretată de câţiva dintre deţinuţii politici din penitenciarul Braşov, în faţa colegilor, temnicerilor şi familiilor condamnaţilor. (Doamna Nina Uricariu nu-şi aminteşte ca părinţii ei sau ea personal să fi asistat la spectacolul dintre gratii.)
Iată textul scenetei care, fără a vădi calităţi literare, respiră un aer melancolic firesc atunci când autorul ei este un deţinut. La spectacolul dat de câţiva dintre cei închişi, în incinta temniţei, au participat rude ale deţinuţilor, dar nu şi membrii familiei lui Şura.

“ÎN NOAPTEA AJUNULUI”
– Scenariu pentru serbarea de Crăciun –

Castelul Straja 1945
I.C.M.C. V.

1. Radu. Deţinutul         4. Crainicul
2. Gardianul                 5. Luminiţa
3. Echipele de urători   6. Al doilea gardian
(Voci. Nu apar pe scenă)

PROLOG
(În faţa scenei închise, Crainicul)
CRAINICUL: …Crăciun la închisoare…! Crăciun departe de cei dragi, departe de meleagurile primelor colinde, de casă, lipsit de toate desfătările Sărbătorilor, lipsit de bucuria cea mai de preţ: libertatea.
Undeva peste zările ninse, fulgi mari tremură în zborul lor diafan, ca nişte aripi de arhangheli…
Cu fruntea grea de gânduri, fierbinte de dor, sprijinită pe gratiile reci ca sufletele moarte ale urii, ne trecem peste vise spre depărtările unde ne aşteaptă cu aceeaşi sfâşiere sub coastă, copiii, părinţii, soţiile, fraţii… prietenii… Acolo, departe, e copilăria cu toate Crăciunurile ei, ani după ani… şi toate ne trec prin faţa ochilor, mai vii, mai fierbinţi, mai dragi ca niciodată.

CORUL: “O, BRAD FRUMOS” de Radu Gyr
O brad frumos
Ce sfânt păreai
În altă sărbătoare –
Mă văd copil cu par bălai
Şi ochii de cicoare.

Revăd un scump şi alb cămin
Şi chipul maicei sfinte –
Imagini de Crăciun senin
Mi-apar şi azi în minte.

Un brad cu daruri şi lumini
În amintiri se-arată
Şi-n vis zâmbeşte ca un crin
Copilul de-altădată.

Copil bălai, Crăciun şi brad
S-au stins în alte zile –
Şi-acum doar lacrimile cad
Pe-ngălbenite file.

Azi nu mai vine Moş Craciun
În noaptea de cenuşă,
Ci doar tristeţile se-adun
Să-mi plângă lângă uşă.

În frigul temniţei mă sting
Sub grele lespezi mute,
Şi copleşit de doruri plâng
Şi amintiri trecute.

Omătul spulberat de vânt
Se cerne prin zăbrele
Şi pare temniţa mormânt
Al tinereţei mele.

O, brad frumos, ce sfânt păreai,
În altă sărbătoare…
Decorul ne prezintă o celulă de închisoare. Mobilierul: un pat îngust de scânduri, o icoană sub care arde o candelă. Deţinutul îmbrăcat în haina ocnaşilor, în lanţuri. Fereastră zăbrelită, uşa cu ‘vizetă’.

ALEXANDRU (ŞURA) BOGDANOVICI. DOCUMENTE INEDITE

Cine dintre aceia care au parcurs măcar una dintre cărţile privitoare la “reeducările studenţeşti” de la penitenciarul Piteşti (premerse de încercările de la Jilava, de tatonările de la penitenciarul Suceava, şi continuate cu ‘depăşirile de normă’ de la Canal, cu tentativele ratate de la Târgu Ocna, de aiurea, şi de ororile de la penitenciarul Gherla) nu a reţinut numele lui Şura Bogdanovici, după botez: Alexandru?
Totuşi, pentru a preveni şi posibilitatea existenţei unor cititori mai puţin informaţi asupra acestei pete cumplite ce a înnegrit istoria contemporană a României – reeducările -, vom recurge la câteva date lămuritoare. Prin mijlocirea lor vom obţine minimumul necesar aprecierii negative şi pozitive a personalităţii celui numit. Alături de biografia sa, vom avea la dispoziţie şi câteva dintre puţinele însemnări ce a lăsat posterităţii (toate, cu o excepţie, inedite), cele mai însemnate dintre acestea fiind o mână de poezii. Ele au scăpat de binechibzuita cenzură a mamei sale, îngrozită de percheziţii ce i-ar fi putut adăuga culpei fiului său povara altor ani de temniţă, peste condamnările atrase de activitatea lui politică, datorită posibilei descoperiri a versurilor sale.

Textul de faţă constituie prima încercare de reconstituire a scurtei şi tragicei vieţi a studentului legionar care, în anchetă, a propus Securităţii să i se încredinţeze organizarea şi conducerea “reeducării” miilor de studenţi de un crez cu el, arestaţi în noaptea de 15 mai 1948, a elevilor membri ai “Frăţiilor de Cruce”, ca şi a celorlalţi studenţi făcând parte din diverse organizaţii ce se opuneau terorii comuniste instaurate în România, câţi se aflau adunaţi în penitenciare. Sau dacă nu a pornit de la el acea propunere ruşinoasă – adevărata sursă nu a ieşit încă la iveală -, va fi vorba despre studentul căruia i s-a indicat de către securişti să pună în practică greu imaginabila teorie a depersonalizării. El a acceptat s-o facă după o metodă “blândă”, cum aş numi-o, anume prin studierea ideologiei marxist-leniniste, a economiei politice, a cântecelor propagandistice ale noii puteri etc.. Prin “reeducare”, spre deosebire de securiştii care au născocit ‘sistemul’ sau l-au preluat din tehnicile sovietice de ‘descreierare’, el înţelegea asimilarea gândirii dialectice şi a modului de viaţă propus de comunişti; repet: pe calea studierii publicaţiilor partidului comunist şi a analizării lor în seminarii în cadrul cărora se purtau discuţii în favoarea noului regim. Fără ştirea sa acest sistem, dealtfel, s-a aplicat în întreaga ţară, în vederea ‘reeducării’ tuturor românilor, inconştienţi că treceau în mod obligatoriu printr-o adevărată ‘şcoală’. Din păcate, nu s-a ivit încă nici un pedagog al timpurilor de după căderea comunismului, care să cerceteze rolul criminal, faţă de naţia noastră, a colegilor săi pedagogii din trecutul apropiat ce au îndobitocit neamul românilor, cu aberaţiile nu totdeauna importate din Uniunea Sovietică, ci deseori născocite de acei pedagogi înşişi. Aceştia sunt principalii vinovaţi de ‘reeducările’ la care a fost supusă masa românimii.
Intenţia lui Alexandru Bogdanovici – basarabean care cunoştea foarte bine hotărârea bolşevicilor de a stârpi o generaţie de anticomunişti, aceea a tinerilor decişi să lupte cu orice risc împotriva aservirii naţiei – era, pare-se, de a provoca, după încheierea ‘reeducărilor’,  eliberarea tineretului din închisori, încheierea vărsărilor de sânge, un pact social cu dictatura. Cel puţin, aşa arătau lucrurile conform acuzaţiilor ce i-au fost aduse de către unii prieteni şi de către Eugen Ţurcanu, acela care i-a luat locul în conducerea reeducărilor. Anume că Alexandru Bogdanovici s-a angajat în transformarea intelectuală a camarazilor săi, pentru a păcăli administraţia temniţei şi conducerea M.A.I. ce supraveghea procesul de comunizare dirijat de el. Participanţii urmau să se dea drept ‘oameni noi’, pentru a-şi putea relua cu mai multă vigoare lupta anticomunistă, odată puşi în libertate.
Din declaraţiile lui Eugen Ţurcanu, privitoare la evenimentele din penitenciarul Suceava din anul 1948, aflăm că “şefii mai importanţi [ai Mişcării, n.n.], printre care: Cobilaş Nicolae, Gherase Aurel, Daneş Remus, Bogdanovici Alexandru, Moisiu Dumitru, Mărtinuş Alexandru, Butan Constantin, Pivin Gh., Manoliu Oltea care, în prezenţa dl. inspector Ciupagea au discutat şi apoi au întocmit un memoriu pe care l-au adresat C.C. sau M.A.I., prin care ei, în numele tuturor legionarilor din penitenciarul Suceava, arătau că renunţă la continuarea activităţii legionare, rămânând legionari” (Memorialul ororii. Documente ale procesului reeducării din închisorile Piteşti, Gherla, Canal, Bucureşti, Editura Vremea, 1995., p. 82) Ultima subliniere face credibilă afirmaţia, deoarece ea e impregnată de demnitatea unui crez neîncălcat de semnatari prin angajarea de a renunţa la activitatea lor politică.
Despre un atare memoriu (semnat de alţii, în alte condiţii) raportează şi Onisifor Ghibu în amintirile sale de lăgărist, intitulate: “Ziarul de la Caracal” (Bucureşti. Editura Albatros, 1991).
La câtva timp după redactarea memoriului sucevenilor de marcă, probabil constatând că acesta nu era învrednicit cu nici un răspuns, Alexandru Bogdanovici iniţiază acţiunea autoreeducării, care a cuprins circa o sută de tineri. Aceasta în toamna aceluiaşi an. Alături de el s-au numărat: Vasile Puşcaşu, Toma Simionovici, Sorin Pintilie, Ştefan Moravschi şi încă cinci codeţinuţi, neidentificaţi în declaraţia sa de către acelaşi Ţurcanu. Grupul lor şi-a început activitatea înainte de judecarea proceselor legionarilor aflaţi în acel penitenciar, adică înainte de decembrie 1948. În februarie, probabil după comunicarea sentinţelor, cei care se autoreducau s-au înmulţit cu: Leonard Gebac, Ion Negură, Eugen Ţurcanu, Ion Bobu, Cezar Clement, Eugen Dimitrov, Jean Aristide, Virgil Mitan, Ion Comănici, D. Vlad, Cornel Melinte, Alexandru Mărtinuş, Mircea Crăciunescu, Maximilian Sobolevschi, Mihai Timu, Aurel Batariuc, Virgil Bordeianu, Alexandru Popa, Adrian Prisecaru, Gh. Caziuc, Borislav Irion, Gh. Roşca, Nic. Cotuj, Tatulea, Mitoiu; şi aceştia nu erau toţi.
Acordăm credit declaraţiei lui Eugen Ţurcanu privitoare la scopurile lui Alexandru Bogdanovici, când şi-a antrenat în autoreeducare colegii de suferinţă: “Scopul urmărit (…) era acela de a se prezenta în faţa organelor de stat ca “reeducaţi” şi de a se elibera din închisoare înainte de ispăşirea condamnării, atât el cât şi cei ce-l urmau în acea acţiune. (…) El mai urmărea ca (…) să oficializeze acţiunea lui (…). În acest scop el a mai făcut 2 sau 3 memorii pe care le-a adresat C.C. sau M.A.I. şi unul dl. colonel Popic” (Mem., op. cit., p. 84).
Constatăm că anchetatorul îi impune lui Eugen Ţurcanu, prin aceeaşi întrebare repetată insistent şi neobosit, să afirme că acţiunea lui Bogdanovici a fost una necinstită. Or, Ţurcanu – acela care urma să-l tortureze pe colegul său Bogdanovici până la moarte, refuză să-i ia acest ultim merit; nu acceptă timp îndelungat să-i caracterizeze acţiunea drept una necinstită: “Nu vreau să spun că a fost o acţiune necinstită, căci dacă aş spune aşa, nu ar fi realitatea”! (op. cit., p. 86)

Cine este acest Ţurcanu? Este unul dintre tinerii arestaţi tot în mai 1948, fost membru al Frăţiilor de Cruce, devenit ulterior comunist şi sprijinit, se spune, de familia lui Bodnăraş să urce în ierarhie, pentru ca noul regim să-i încredinţeze misiuni diplomatice. El este acela ales de conducerea M.A.I. să-l înlocuiască pe Alexandru Bogdanovici pentru ca “reeducările” să devină altceva decât fusese în intenţia întemeietorului lor, Şura – cum îl numeau apropiaţii -. Sub noua conducere, ele urmau să mascheze o continuare a anchetei încheiate – de data aceasta condusă de proprii colegi de detenţie -. Se preconiza folosirea celor mai de neînchipuit mijloace de tortură fizică şi morală (până la hrănirea ‘anchetaţilor’ cu fecale), pentru a se descoperi toate legăturile de afară ale celor arestaţi, inşi rămaşi încă în libertate şi urmând astfel a intra pe mâna Securităţii la rândul lor, alături de denunţătorii fără voie.
Acest tip de “reeducare” încurajă o înjosire morală fără precedent în istoria omenirii, având drept scop compromiterea definitivă şi fără drept de apel a tinerilor trecuţi prin bolgiile penitenciarelor Piteşti şi ulterior Gherla, ca şi a mişcării politice în care erau înregimentaţi în momentul arestării. Încă o dată: aceste “anchete-demascări” trebuiau să fie conduse de către deţinuţi înşişi, astfel fiind calculată teroarea dezlănţuită în cursul lor încât nici unul dintre condamnaţi să nu scape de chinuri până ce nu se compromitea devenind torţionar la rândul său, provocator şi turnător – în detenţie, dar şi în libertatea ce i-ar fi urmat. Observarea strictă, zi şi noapte, a torturaţilor, era atât de drastică încât după câteva tentative izbutite sau nu de sinucidere, pentru a se scăpa din mâinile colegilor de puşcărie, nimeni nu şi-a mai putut lua viaţa. Metoda era preconizată de comunişti astfel încât să fie mascaţi adevăraţii criminali: cei din conducerea ocultă a “reeducărilor”, rămaşi în birourile M.A.I.-ului sau observând incognito, prin vizeta uşilor, evoluţia caznelor şi a rezultatelor lor. “Reeducările” au constituit un experiment ce preceda aplicarea simultană şi mai ales ulterioră asupra întregii populaţii a României a tehnicii depersonalizării, urmărindu-se ţinta preschimbării cetăţenilor ţării într-o îngrămădire de roboţi, mulţime în mijlocul căreia nimeni să nu mai poată avea încredere în nimeni; ceea ce s-a şi izbutit a se obţine parţial.
Alexandru (Şura) Bogdanovici a fost dat pe mâna lui Eugen Ţurcanu ca o victimă de elecţie ce trebuia să dispară, deoarece cunoştea secretul implicării directe a conducerii M.A.I. în desfăşurarea “reeducărilor” şi, conform unei mărturii a lui, încre-dinţată lui Costache Oprişan şi retransmisă de Mihai Timaru, cunoştea secretul stagiului de formare ca torţionar, al lui Eugen Ţurcanu, la Moscova, unde a fost iniţiat în ororile ce urma să le dirijeze. Tortura şi lipsa ajutorului medical au dus la moartea lui Şura, acela care – nădăjduiesc să rămân obiectiv când fac această afirmaţie – n-a avut altă vină decât insuficienta maturizare politică ce l-a condus către credinţa naivă că exista posibilitatea unui pact umanitar cu comuniştii. Această greşeală, în aparenţă minoră, pentru toţi aceia lipsiţi de maturitate politică, s-a dovedit una fundamentală şi necruţătoare, deoarece nu există nici o şansă de apropiere de comunişti fără compromitere şi fără a deveni, la rândul tău, criminal (în sens propriu sau figurativ), sub orientarea sau presiunea lor. Acest adevăr rămâne valabil şi astăzi, oricât îl ignoră în continuare statele Occidentului, precum şi partidele noastre democratice.

Născut la 8 iunie 1924, la Soroca, Basarabia, Alexandru (Şura) Bogdanovici urmează în aceeaşi localitate cursurile şcolii primare şi ale primelor clase de liceu, întrerupte de întâia sa arestare, iar clasele a VI-a şi a VII-a (1938-1939) le frecventeză la Liceul Internat din Iaşi. Din martie şi până la 23 august 1944 se află, împreună cu fami-lia, în refugiu, la Râmnicu-Vâlcea, unde au locuit în strada Ştirbei Vodă nr. 29. Din pricina altor privări de libertate, n-a izbutit să-şi susţină bacalaureatul decât în anul 1947. A fost clasificat al 14-lea, din 104 candidaţi; şef al acelei promoţii a fost viitorul profesor universitar, critic şi istoric literar Liviu Leonte, care a avut neajunsuri nemeritate, din pricina noii şi ultimei arestări a colegului Bogdanovici, în 1948. Tot în 1947, Alexandru Bogdanovici se înscrie la Facultatea de Filosofie din capitala Moldovei.
În anii 1939-1940, a frecventat şi absolvit cursul de limba italiană la L’Istituto di Cultura Italiana in Romania, din Iaşi, iar în 1947-48 a urmat cursul de actorie al Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din acelaşi oraş, înscriindu-se şi student la Universitatea ieşeană. La 5 aprilie 1948, susţinea un discurs, cu prilejul încheierii unui curs de planorism.
O însemnare lăsată de mâna celui pe care-l urmărim aduce oarecare lumină, fără a institui prea multă ordine, în privinţa unor arestări, condamnări şi detenţii ale sale, ultima exceptând. Informaţiile au fost consemnate pe o filă din al cărei antet tipărit au rămas numai cuvintele: CABINETUL PREFECTULUI, adusă probabil de tatăl său acasă, acesta fiind numit de către Teohari Georgescu prefect de Botoşani:
“Ar [estat:] 22 – VII / I.C.M.C.III[:] 31 – VII / 3 – IX f [i]x [a]t (4 – IX ‘ 20.000 + 1.000) / amân [at:] 24 – IX / 15 -16 – X / [închisoarea] Sor [oca:] 22 – X / 26 I 1944
Sent [inţa] Nr. 8.130 / 943 16 Oct [ombrie]
Dosar Nr. 9.042 / 43
Preş [edinte] Lt. Col. V. Taşcău
Maior M [a] g [istrat] L. Ciobanu
C [ă] p [i] t [an] rez [ervă] D. Năstasă
Delictul de propagandă în favoarea fostelor grupări politice disolvate [sic!] făcută prin orice mijloace, pedepsit de art [icolele]: 4, 5, 6, 7 din D. L. 236 / 941. Aplică art [icolele] 14 şi 28 din Ord [inul] 10 / 943 C. III T. cu aplic [area] art [icolului] 488 C.J.M.
Ar [estat:] 18 Febr [uarie] / Pl [ecat:] 3 Apr [ilie] / Br [a]ş [ov] 15 Ian [uarie] / 24 amân [are:] / 7, 8, 10, 17, 24, 25 Sept [embrie] / s [en] t [inţă:] 26 Sept [embrie]
Sent [inţă] No 745 / 26 Sept [embrie] 1945
Dosar No 1976 / 945
Preşed [int] Col [onel] Ghica
Căp [i] t [an] M [a]g [istrat] Telescu
Cap [i] t [an]
Procuror L [oco] t [enent] Nichiforel
Participare la asociaţiuni clandestine interzise, pedepsit de art [icolele] 5 şi 7 din D. L. 236 / 941
Rec [urs]: Sibiu 30 Ian [uarie] 1947 / Amân [at] ? Febr [uarie] 14 / s [en] t [inţă:] 15 M [artie]”

În continuare, iată sentinţa achitării sale, după efectuarea unei părţi din pedeapsa de mai sus:
“TRIBUNALUL MILITAR AL GARNIZ [OANEI] SIBIU
Dosar Nr. 2961 / 1946
SENTINŢĂ (în extras) Nr. 708
Astăzi anul una mie nouă sute patruzeci şi şapte luna Martie ziua 15
Tribunalul Militar al Garn [izoanei] Sibiu în numele Legii şi pentru motivele din corpul sentinţei, cu unanimitate de voturi şi__ acordate de circumstanţe atenuante
achită de orice penalitate
pe învinuitul Bogdanovici Alexandru de ani 26 de profesiune student domiciliat în com. Iaşi str. __ Nr. __, pentru faptul de asociaţiune clandestină făcând aplicaţiunea art. 320 al. III C.J.M.
În virtutea art. 488 C.J.M. i se deduce din pedeapsa aplicată, timpul petrecut în prevenţie de la __ până la judecare.
În caz de neplata amenzii se procedează conform art. 54 C.P.
Prezenta sentinţă a rămas definitiv (sic!) şi executorie pe data pronunţării 15 Martie 1947
Sibiu, la 20 Mai 1947.
Prezentul extras fiind conform cu originalul, se certifică de noi, prin conformitate,
Prim-Grefier
Bădescu (?)I

Şura Bogdanovici a fost internat şi în lagărul de la Târgovişte (de unde se pare că a evadat) şi s-a aflat în detenţie şi la Aiud, transferat de la Braşov, condamnat pentru a se fi retras pe muntele Ciucaş, împreună cu un grup condus de învăţătorul Dumitru Lungu, după această evadare.

Achitarea menţionată a fost precedată de următorul “angajament” al mamei sale:

“ANGAJAMENT
Subsemnata Agafia Bogdanovici, domiciliată în oraşul Iaşi, strada Vasile Conta Nr. 32, în calitate de mamă a deţinutului politic Alexandru Bogdanovici, în etate de 24 ani, condamnat la trei ani închisoare prin sentinţa Nr.745/945 C.M.C. V. Braşov şi care în urma reducerii pedepsei cu un an de zile are dreptul de a beneficia de eliberare condiţionată cu începere de la 20. VIII. a.c. şi până la 20. II. 1947, dată când se termină ispăşirea pedepsei. Prin aceasta subsemnata iau asupra mea angajamentul moral şi material de a supraveghea şi a asigura existenţa şi întreţinerea fiului meu Alexandru, care va locui împreună [sic!] la adresa de mai sus, pe tot timpul duratei eliberării condiţionate, adică de la 20. VIII a.c. şi până la 20 II. 1947, întreţinerea  fiind asigurată cu salariul soţului meu şi pensia mea proprie.
Solicit acest angajament [sic!] pentru următoarele motive:
Primul: din dorinţa de a influenţa şi de a încerca reeducarea fiului meu [subl. n.] şi pentru a avea posibilitatea de a îngriji de sănătatea lui, fiind debil din frageda copilărie; or, rămânerea lui încă şase luni la închisoare, fără o îngrijire medicală şi hrană mai abundentă, periclitează în mod grav sănătatea lui şubredă.
Pentru executarea angajamentului de faţă îmi iau toate obligaţiile legale ce decurg din această eliberare, pe tot timpul eliberării condiţionate.
Anexez certificatul Primăriei Municipiului Iaşi Nr.11/2410 din 8 Iunie 1946, din care se constată starea materială a familiei.
Drept care dau prezenta declaraţie de angajament.
Agafia Bogdanovici.”
Angajamentul nedatat, însă data înaintării lui fiind uşor de dedus din datarea Certificatului menţionat, introduce pentru întâia oară în existenţa lui Alexandru termenul şi ideea “reeducării” ce începuseră a fi vehiculate în ţară (le-am subliniat în text). Pentru susţinerea acestei afirmaţii a mele, recurg din nou la amintirile de “lăgărist” ale pedagogului Onisifor Ghibu, intitulate “ZIARUL DE LA CARACAL. 1946”, în care, pentru prima oară în istoria literaturii române de detenţie (vezi primul volum al lucrării noastre cu acest titlu: “Memorialistica reeducărilor”, Bucureşti, Editura Ramida, 1998, astăzi la îndemâna tuturor doritorilor pe compact discul: “Cartea virtuală. 50 de volume de literatură română contemporană”, editat de “Societatea Culturală Noesis” şi pe site-ul literaturii de detenţie, “Scrieri de Mihai Rădulescu” – www.litdedetentie.as.ro).), se discută despre “reeducarea” lăgăriştilor.
Mai remarcăm o deosebire între vârsta lui Şura Bogdanovici, aşa cum o declară mama lui, şi aceea consemnată în act. Este posibil ca doamna Agafia Bogdanovoci să-l fi întinerit cu doi ani pentru a influenţa instanţa în favoarea lui.
Este tragică apariţia sintagmei “reeducarea fiului meu” sub condeiul şi iscălitura mamei sale care, constatând necesitatea ca argument al ‘reeducării’ lui Şura, parcă i-a menit a rău feciorului iubit al cărui sfârşit tragic tocmai în “reeducări” a avut loc.
“Angajamentului”, după cum s-a menţionat, îi este ataşat Certificatul Nr.11/2410 din 1946, eliberat de primarul Negrescu al Municipiului Iaşi; din el reiese că familia îşi asigura existenţa în anul acela precedând stabilizarea, din salariul tatălui lui Şura, d-l Vladimir Bogdanovici, de 247.407 lei lunar, şi pensia soţiei sale, de 147.120 lei lunar.

S-a păstrat temeiul de eliberare din 1947 a lui Şura Bogdanovici:
“MINISTERUL DE INTERNE
PENITENCIARUL SIBIU
BILET Nr. 817
PENTRU ELIBERAREA CONDAMNATULUI Bogdanovici Alex
1947 Luna Martie ziua 15
Individul Bogdanovici Alexandru născut în comuna Soroca Judeţul Soroca locuitor în Botoşani Judeţul Botoşani cu profesiunea de bacalaureat cel ce a fost osândit la acest Penitenciar de la 22 II 945 până la 20 II 947 pentru că a comis faptul de Part. [cipare] la asoc [ciere] clandestină astăzi expirându-i osânda s-a pus în libertate şi hotărât domiciliu în Botoşani Localul Prefecturii Nr. – judeţul Botoşani.
SEMNALMENTE: Vârsta 25 ani Statura 1,78 m. Părul şi [?!] Sprâncenile curt [?!] Fruntea vert. [icală] Ochii albaştri Nasul rect [iliniu] Gura mijl. [ocie] Bărbia bilobată Obrazul …. Faţa …. Semne particulare n-are
Instanţa care a pronunţat condamnarea C.M. a Comand 5 Terit [orial] Braşov
Nr. şi data sentinţei 745 26 IX 945
Natura şi durata pedepsei 3 (trei) ani închis. [oare] corecţ [ională]
Nr. mandatului de arestare 26 002 5X 945
OBSERVAŢIUNI Liberat conf. [orm] ad [e]v [erinţei] 1256/15 III 947 a C.M. aComand [amentului] Militar Sibiu
ADMINISTRATOR
indescifrabil
SECRETAR R. Istrati”
Peste colţul din dreapta sus scrie de mână cu creionul negru: da; semnătura este indescifrabilă. La fel, peste semnătura administratorului scrie cu acelaşi mijloc: Sibiu – Iaşi.

Pe această cale Şura Bogdanovici reveni în sânul familiei sale. Cele dintâi cuvinte adresate mamei – îmi confiază sora lui, Nina (măritată Uricariu) -, fură cele ale făgăduinţei de a renunţa definitiv la acti-vităţile legionare, ostenind el însuşi de puşcării şi persecuţii şi, mai ales, nemaidorind să provoace suferinţă Agafiei Bogdanovici, care purta întreaga povară a pedepselor lui.
A adus cu sine sumă de poezii – sfâşietoare prin fondul lor detenţional, îmi spune aceeaşi soră -, din care prea puţine au scăpat de spaima doamnei Agafia: în 1957, valul arestărilor de (presupuşi) legionari ameninţând fiece român, aşa cum nu se mai văzuse niciodată, dumneaei a distrus majoritatea scrierilor şi obiectelor fiului său dus, temându-se ca acele reminescenţe să nu devină probe împotriva altor membri ai micuţei familii atât de greu încercate şi să provoace nenorociri noi. Dintre posesiunile incriminante ale lui Şura este curios că a scăpat de acea ‘curăţenie generală’ şi furibundă tocmai centironul lui legionar, lat şi căptuşit cu postav verde. Deasemeni, câteva scrieri în versuri (unele nefinisate) şi …o piesă de teatru ce fu-sese interpretată de câţiva dintre deţinuţii politici din penitenciarul Braşov, în faţa colegilor, temnicerilor şi familiilor condamnaţilor. (Doamna Nina Uricariu nu-şi aminteşte ca părinţii ei sau ea personal să fi asistat la spectacolul dintre gratii.)
Iată textul scenetei care, fără a vădi calităţi literare, respiră un aer melancolic firesc atunci când autorul ei este un deţinut. La spectacolul dat de câţiva dintre cei închişi, în incinta temniţei, au participat rude ale deţinuţilor, dar nu şi membrii familiei lui Şura.

“ÎN NOAPTEA AJUNULUI”
– Scenariu pentru serbarea de Crăciun –

Castelul Straja 1945
I.C.M.C. V.

1. Radu. Deţinutul         4. Crainicul
2. Gardianul                 5. Luminiţa
3. Echipele de urători   6. Al doilea gardian
(Voci. Nu apar pe scenă)

PROLOG
(În faţa scenei închise, Crainicul)
CRAINICUL: …Crăciun la închisoare…! Crăciun departe de cei dragi, departe de meleagurile primelor colinde, de casă, lipsit de toate desfătările Sărbătorilor, lipsit de bucuria cea mai de preţ: libertatea.
Undeva peste zările ninse, fulgi mari tremură în zborul lor diafan, ca nişte aripi de arhangheli…
Cu fruntea grea de gânduri, fierbinte de dor, sprijinită pe gratiile reci ca sufletele moarte ale urii, ne trecem peste vise spre depărtările unde ne aşteaptă cu aceeaşi sfâşiere sub coastă, copiii, părinţii, soţiile, fraţii… prietenii… Acolo, departe, e copilăria cu toate Crăciunurile ei, ani după ani… şi toate ne trec prin faţa ochilor, mai vii, mai fierbinţi, mai dragi ca niciodată.

CORUL: “O, BRAD FRUMOS” de Radu Gyr
O brad frumos
Ce sfânt păreai
În altă sărbătoare –
Mă văd copil cu par bălai
Şi ochii de cicoare.

Revăd un scump şi alb cămin
Şi chipul maicei sfinte –
Imagini de Crăciun senin
Mi-apar şi azi în minte.

Un brad cu daruri şi lumini
În amintiri se-arată
Şi-n vis zâmbeşte ca un crin
Copilul de-altădată.

Copil bălai, Crăciun şi brad
S-au stins în alte zile –
Şi-acum doar lacrimile cad
Pe-ngălbenite file.

Azi nu mai vine Moş Craciun
În noaptea de cenuşă,
Ci doar tristeţile se-adun
Să-mi plângă lângă uşă.

În frigul temniţei mă sting
Sub grele lespezi mute,
Şi copleşit de doruri plâng
Şi amintiri trecute.

Omătul spulberat de vânt
Se cerne prin zăbrele
Şi pare temniţa mormânt
Al tinereţei mele.

O, brad frumos, ce sfânt păreai,
În altă sărbătoare…
Decorul ne prezintă o celulă de închisoare. Mobilierul: un pat îngust de scânduri, o icoană sub care arde o candelă. Deţinutul îmbrăcat în haina ocnaşilor, în lanţuri. Fereastră zăbrelită, uşa cu ‘vizetă’.
Reflectoare cu dispozitive pentru lumină colorată.

Scena I
Se ridică cortina. Deţinutul se plimbă cu mâinile la spate în lungul celulei, oprindu-se din când în când în faţa ferestrei zăbrelite şi privind pierdut în depărtarea albastră a nopţii. De undeva de departe se aude îngânat de voci de copii, un colind.
DEŢINUTUL: E noaptea Crăciunului Sfântă! Al treilea Crăciun pe care îl petrec după ziduri de temniţă, departe de cei dragi, departe de lume, de viaţă…
(Din depărtări se aude zvon de clopote şi mereu îngânări de co-linde şi strigături. Din când în când, un claxon de automobil sau fluierul unei locomotive.)
DEŢINUTUL: Se înserează! Au ieşit copiii cu colinda! de sute de ani aceleaşi stele cu lumină purtate de copiii plaiurilor noastre, cu sărutul gerului pe obraji, cu ochii aprinşi de misterul acestei nopţi răscolitoare… Crăciun… Crăciun… vis înstelat al copilăriei…
(Deodată, foarte aproape, izbucneşte urarea unor copii cântând “Bună, bună seara la Moş Ajun”. Deţinutul tresare şi rămâne pironit în faţa ferestrei, iar fruntea i se pleacă din ce în ce, până ce, copleşit, se aşează pe marginea patului, oftând.)
Scena II
(Deodată se aude zgomotul unei chei răsucite în broască şi apare în cadrul uşii gardianul care vine să facă ‘închiderea’.)
DEŢINUTUL (se scoală în picioare): Bună seara!
GARDIANUL (un tip binevoitor): Uf! ce ninsoare afară! şi copiii tot nu se îndură… Odată-i Crăciunul!
DEŢINUTUL (oftează)
GARDIANUL: Ce să-i faci, domnule profesor? Ştiu că-i greu de stat la închisoare, dar încă sărbătorile…
DEŢINUTUL: Nu-i nimic, sunt tânăr şi, cu ajutorul Domnului, poate o să am parte şi de alte Crăciunuri… acasă…
GARDIANUL: Bun e Dumnezeu!
DEŢINUTUL: …şi drept!
GARDIANUL: Când vă dă condiţionalul?
DEŢINUTUL: De!… cam prin anul 1950; dacă…
GARDIANUL: Trece şi asta! Acuş, acuş, vă pomeniţi iar pe-acasă.
(Deţinutul rămâne cu privirile pierdute, visător.)
GARDIANUL: Ei, noapte bună şi “La Mulţi Ani”, domnule…
DEŢINUTUL: “La Mulţi Ani!” şi numai bine să dea Dumnezeu! Petrecere frumoasă!
(Gardianul îşi însemnează ceva în carnet şi închide uşa cu grijă. Se aude clar cum se depărtează.)

Scena III
(Deţinutul se plimbă prin celulă, trăgând cu urechea la ecoul cântecelor de afară; apoi vorbeşte (sieşi), rezemat de geam.)
DEŢINUTUL: Ninge…
Vântul se clatină sub giurgiuvelele îngheţate, ca un val de vrăşmăşie pribeagă. (De după culise se aude vâjâitul viforniţei.) E atât de albastră această noapte şi atâta aur încrustat în arabescurile depărtării… Lumini… lumini pe cer sclipesc ca nişte jucării de pom de Crăciun; aproape… şi totuşi atât de departe, – Oraşul; un tren cu geamuile luminate se pierde în beznă ca un sbor de licurici: fiecare luminiţă cu tainele ei, cu bucuriile şi tristeţile ei, făclie de călăuză pentru nostalgia şi dorurile mele. Oh, cât de departe e Viaţa. Trăiesc câteodată fără Spaţiu şi Timp, ca un deslănţuit de legile acestui pământ de care sunt totuşi ancorat cu tot lestul materiei…
(Face câţiva paşi. Deodată se opreşte şi scoţând din buzunar o fotografie se uită îndelung, mişcat, murmurând:)
DEŢINUTUL: Luminiţa, Luminiţa, dragostea mea, când o să fim iarăşi împreună, suflet lângă suflet, ca în Crăciunul acela?…

Scena IV
(Pe sală se aud răspicat paşii gardianului care se plimbă călcând greu, apoi se opreşte în faţa uşii şi dând la o parte capacul vizetei, vorbeşte cu deţinutul:)
GARDIANUL: Nu v-aţi culcat încă?
DEŢINUTUL: Nu, nu mi-e somn, domnule gardian, şi apoi… prea multă sărbătoare în aer ca să pot adormi atât de curând.
GARDIANUL: Sărbătoare… sărbătoare peste tot numai la puşcărie nu. Parcă noi gardienii petrecem noaptea Crăciunului mai altfel decât dvs.? Ce să facem? …datoria! Pentru o bucată de pâine face omul şi puşcărie necondamnat. (Pauză) Şi dta. domnule profesor, am auzit că staţi aici mai mult pe bănuială…
DEŢINUTUL: …Ceasul rău! A fost o întâmplare aşa de bleste-mată încât doar unul Dumnezeu ar fi ştiut să facă dreptate.
GARDIANUL: Sunteţi pedepsit pentru crimă, dar nu pot crede una ca asta… Prea sunteţi bun!
DEŢINUTUL: A fost la vânătoare  (aprinde ţigara) …o goană! Două focuri pornite din două puşti apropiate şi un vecin cădea trăsnit, cu creierii terciuţi de alice. Oh, Doamne, Doamne… era tocmai acela care ca şi mine năzuia la inima Luminiţei. Cine putea să bănuiască pe vânătorul vecin, atunci când trăsesem şi eu?… Păcatele cui, Doamne, le ispăşesc astăzi?
GARDIANUL: Dumnezeu să vă poarte de grijă, domnule! Mă duc… mi se pare că vine controlul.

Scena V
(Deţinutul termină de fumat ţigara, apoi mai făcând câţiva paşi prin celulă, îngenunche în faţa icoanei şi se roagă fierbinte. Apoi se întinde pe pat, cu capul mult ridicat, murmurând:)
DEŢINUTUL: Crăciun… Crăciun…
(În timpul rugăciunii, spre a umple golul, colindele ce se aud de afară se înteţesc. Se aud la un moment dat două-trei coruri cântând pe tonalităţi diferite, amestecându-se.)
DEŢINUTUL: Când am să te mai sărbătoresc Crăciun? Pe unde or mai fi în seara asta, prietenii mei dragi?… Sandu… Mihai… Luminiţa…?
Şi Mama? Mama… cred că-i râu de lacrimi în noaptea aceasta care ar fi trebuit să-i fie numai bucurie. Mama săraca… de ea mă doare inima mai mult ca de orice. Cu ce a greşit sărmana, să sufere pentru mine atât de amar?
Şi Iaşul copilăriei mele… ce de lumini pe străzi, în vitrine, în case… în suflete… E sărbătoare pentru toţi, pentru toţi… pentru acei ce tră-iesc… Dar pentru mine?
…Şi ce frumos a fost acel ultim Crăciun petrecut la ţară cu Luminiţa!… Rând pe rând, copiii unui sat întreg au venit la conac cu sufletele pâlpâind ca nişte stele, să ne ureze fericire şi noroc. Fericire?… Fericire!
…Şi Anul Nou, şi toate acele obiceiuri scumpe, …cât ne-am aprins? Cum m-am repezit cu Luminiţa alături de o ceată de urători, să-i spunem lui Taica Părintele, sub geam, povestea cu Bădica Traian şi moara năzdrăvană.
Luminiţa…
Parcă le văd pe toate aevea…

Scena VI
(Cortina cade un moment, pentru a se desface îndată, marcând astfel începutul unei noi acţiuni: reveria Deţinutului. Lumina scăzută)
CRAINICUL: Şi visul lui se aşternu ca o potecă ce duce în tainiţele amintirii…
CORUL:
“Moş Crăciun cu plete albe
Încotro vrei să apuci?
Ţi-aş cânta “Florile dalbe”
Dac-aş şti că nu te duci…
Moş Crăciun, Moş Crăciun…”
Vocea LUMINIŢEI (din culise): Răduţ, Răduţ, iubitule! Ţii minte ultima noastră seară? Era spre sfârşitul vacanţei, în ajunul acelei vânători blestemate.
Eram noi, numai noi doi în tot conacul adormit, ghemuiţi ân fotoliul de lângă sobă. Tu ai aprins bradul pentru a doua oară în noaptea aceea… pentru noi doi numai. Ce minuni se scăldau în sclipirile multicolore…
DEŢINUTUL (în transă):…şi lumânările ca nişte trandafiri de pară… şi focurile bengale ca o jerbă de noi scânteieri pe jarul ini-milor noastre.
LUMINIŢA: Redevenisem doi copii care încercau să fure un vis zânelor vrăjii… Trăiam în trecut şi totuşi simţirile noastre îşi cântau întâlnirea undeva în viitor; poate la pomul altui Crăciun, în casa noastră, lângă alţi copii care să fim tot noi de acum: …copiii noştri!
DEŢINUTUL: Apoi ne-am îmbrăcat şi am ieşit un minut pe verandă. Ce frumos era cerul…! Mai senin ca în oricare altă noapte. Părea o coroană bătută în diamante şi aşezată – balsam – pe fruntea patimilor şi învrăjbirilor omeneşti. Ţii minte, Răduţ, ce pace se cernea din bolţile nopţii?
DEŢINUTUL: …Şi apoi veni ziua blestemată când Raduţ al tău, încătuşat, îşi purta fiarele şi poverile învinuirii sub dispreţul unei lumi…
LUMINIŢA: Oh, dragule, gândul şi inima mea, voi fi mereu alături de tine. Nu mă simţi oare?
Radule, Radule scump! Niciodată, niciodată sufletul tău n-a fost altfel decât în zilele acelea… Nu trăiesc ele şi pentru tine, tot atât de viu ca atuncia? Răduţ iubitule! nu vezi colindătorii? Mai recunoşti, sub zăbranicul suferinţei, bucuria noastră de atunci?
(Din culise se aude (îngânat) “Steaua sus răsare”; câteva măsuri.)

Scena VII
(Uşa rămâne permanent deschisă, în timp ce pe scenă se perindă echipele de urători.)
CRAINICUL: Acum 1945 de ani, sub cerul înstelat al Betleemului, venea pe lume în ieslele proorocilor, acela ce cu sângele Său trebuia să răscumpere păcatele Omenirii:
– Iisus, fiul Veşniciei!
“Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui” – cântau îngereştile cete, binevestind pe Mesia.
Slavă Celui de Sus şi bucurie inimilor înseninate, cântă copiii plaiurilor româneşti cu stelele binecuvântării în ochii lor neprihăniţi şi în mâinile înfrigurate.
Se aprind în suflete, se aprind în casele tuturor creştinilor de pe pământ, candele pioase, prinos de smerenie şi pocăinţă…
Iar stelele multicolore cu sclipire şi cânt, ce cheamă nostalgic reveria, ne amintesc încă o dată acea noapte luminoasă când semnele cereşti călăuzeau pe regii pământurilor, pentru închinarea lor la picioarele Pruncului Împărat:
Împărat al sufletelor noastre, Împărat al Mântuirii!
(Apare şi se produce echipa cu Steaua. Înainte de sfârşitul producţiei, de după culise se aude întâi îngânat, apoi crescendo, pentru a se pierde din nou, un colind. “O ce veste” strf III-a.
[Textul următor este transcris din memorie, după obiceiul temniţelor pentru politici, de mai târziu, pe spatele poeziei O BRAD FRUMOS, probabil pentru a fi folosit de Cor:

“O, CE VESTE” de Radu Gyr

I
O ce veste minunată
La Betleem se arată –
Astăzi s-a născut
Cel făr de-nceput
Cum au spus proorocii,
Astăzi s-a născut
Prunc din Duhul Sfânt
Cum au spus proorocii.

II
A sosit şi-aici Crăciunul
Luminându-ne surghiunul.
Cade albă nea
Peste viaţa mea
Care-aici se stinge,
– Peste suflet ninge.

III
Tremură albastre stele
Peste dorurile mele
Dumnezeu de sus
În inimi ne-a pus
Numai lacrimi grele
– Pâlpâiri de stele.

IV
Peste fericiri apuse
Varsă-ţi mila Ta, Isuse,
Cei din închisori
Te aşteaptă-n zori
Pieptul lor suspină
– Să le -aduci lumină.

V
Maica Domnului curată
Adă-o veste minunată
Înfloreşte-n prag
Zâmbetul tău drag
Ca o zi cu soare.
Zâmbetul Tău drag
Îl aşteaptă-n prag
Cei din închisoare.]

CORUL:
“Tremură albastre stele
Peste dorurile mele
Dumnezeu de sus
În inimi ne-a pus
Numai lacrimi grele –
Pâlpâiri de stele.”

Scena VIII
CRAINICUL: …şi noaptea acestui miracol dumnzeesc coboară din ce în ce mai copleşitor în inimile noastre şi aşterne drumuri de lumină, drumuri de linişte şi împăcare peste povârnişurile patimilor şi peste mlaştinile deznădejdilor noastre.
Taina vrăjită a Crăciunului ne cerne peste suflete cristale de puritate, fulgi de nea din milostivirea Celui născut.
…şi peste ziduri, peste sârme ghimpate, printre gratii şi vârfuri aspre şi reci de baionete, Sărbătoarea pătrunde în temniţă şi cuprinde sufletele noastre, atotstăpânitoare.
Iar bradul Crăciunului de aici e simbolul bucuriei, credinţei şi speranţelor noastre.
Din suferinţele întemniţării, să ne ridicăm mai buni, mai curaţi sufleteşte, mai drepţi!
CORUL:
“A sosit şi-aici Crăciunul
Luminându-ne surghiunul
Cade albă nea
Peste viaţa mea
Care-aici se stinge
– Peste suflet ninge.”

Scena IX
(Acelaşi joc cu cortina ca la scena VI-a. Lumina revine la normal, câteva clipe după ce se deschide cortina. Deţinutul tresare din reverie şi, trecându-şi mâna pe frunte, îşi spune):
DEŢINUTUL: O, a fost un vis?… Da! o nălucire…
Vai, parcă şi acuma îmi joacă în ochi luminile bradului şi parcă simt la braţ căldura Luminiţei… n-a fost decât un vis (dezamăgit).
(Rămâne un timp gânditor, apoi continuă):
DEŢINUTUL: Ce noapte sfântă… parcă pogoară din Cer un duh ce alintă inimile celor ce aşteaptă mila şi iertarea divină.
Parcă s-ar naşte Hristos de fiecare Crăciun din nou, în sufletele credincioşilor Săi.
CORUL:
“Noapte de vis, timp prea sfânt
Dumnezu pe pământ –
Numai magii se-nchină
Către sfânta lumină
Pace lumii-aducând”
(De afară se aude ocolind, strigătul posturilor): – Postul numărul 5! Biiineee… 6! bine… 7! bineee…
(Copleşit, deţinutul se apropie de geam şi crispându-şi mâinile pe gratii, spune răspicat):
DEŢINUTUL: Dreptate, Dreptate…
Ne ispăşim greşelile cele judecate de oameni, sau poate altele neştiute de nimeni ca, despovăraţi apoi în faţa lui Dumnezeu şi în faţa conştiintei noastre, să ne putem înălţa frunţile catre soarele bucuriei: drepţi şi senini!
Iartă-ne Doamne, fereşte-ne de chemarea ispitelor şi călăuzeşte-ne paşii pe căile Tale.
(Lumina scade.)
Peste fericiri apuse
Varsă-ţi mila Ta Isuse
Cei din închisori
Te aşteaptă-n zori
Pieptul lor suspină.

Cei din închisori
Te aşteaptă-n zori
Să le-aduci lumină.
(Deţinutul, în timpul cântecului, îşi pleacă fruntea pe gratii; la orizont, se albeşte de zi.)

Braşov, 16 Dec. 1945.”
Probabil, după succesul asigurat de împrejurările speciale în care s-a prezentat publicului menţionat textul său dramaturgic, a cărui acţiune se petrecea tot în temniţă, Alexandru a însăilat subiectul unei alte încercări în acelaşi domeniu. Cu alte cuvinte, pofta vine mâncând, cum zice românul. Pomenesc rezumatul fără pretenţii, pentru două raţiuni: în el se poate descifra ceva din nu depărtata retragere în munţi a autorului, cât şi o încercare a sa de a face scrierea ‘acceptată’ de noii îndrumători ideologici din tărâmul cultural – deci o intenţie clară de a trece la o activitate publică – în locul aceleia tăinuite, politice, anterioare -, cu care să întâmpine noul regim în vederea integrării în existenţa liberă.
Titlul dramei în 3 acte şi 6 tablouri este: “VIVE LA RÉPUBLIQUE!” Lista personajelor cuprinde şapte nume: Emil[e]; Solange de Belfort; Valere Bazas; Gabriel; André de Belfort; Henriette de Belfort; Cabanierul: J[e]anot.

“ACTUL I
Tabloul I
– Émile vine la cabană pentru a lua legătura cu Gabriel din “Maquis”. Discuţii cu cabanierul maquist.
– Apare un grup de tineri excursionişti, bogaţi, veseli, veniţi cu un autobuz. Printre ei se află şi Solange. Ea este însoţită de mai mulţi veri (verişoare).
– Grupul pleacă într-o excursie, afară de Solange care se simte obosită. La un moment dat îi vine rău (criză cardiacă). Émile intervine. Telefonează părinţilor fetei să vie cu limuzina personală. Din povestirea Solangei aflăm despre boala ei de inimă şi despre familia sa. – Se naşte o simpatie reciprocă, spontană. Apar părinţii Solangei. Recunoştinţă, invitaţie la vizită. Din dialogurile cu tatăl Solangei reiese că acesta este un fidel admirator al regimului de opresiune. Rămâne Émile cu cabanierul. Pendulul. Apariţia lui Gabriel. Émile îi dă raportul, primeşte instrucţiuni. Apare poliţia (anunţată de Valere că în ziua respectivă Gabriel ar urma să se afle în cabană). Îi legitimează: în faţa actelor prezentate de Gabriel poliţiştii uluiţi iau po-ziţia şi cer scuze. Cortina!

ACTUL II
În casa Solangei. Scenă de dragoste între Solange şi Émile. Din dialog reiese că fata a devenit întretimp o simpatizantă a Maquis-ului. La un moment dat Émile se scuză întrucât trebuie să se întâlnească în acel moment cu un camarad. Întrucât parinţii [lui] Solange lipsesc, fata propune ca întâlnirea să aibă loc în casă. Cu acest prilej Solange cunoaşte pe Valere. Solange se retrage din cameră, reapărând peste puţin timp – timp în care Valere, discutând cu Émile, are posibilitatea să-i arate tot caracterul său. Atitudine galantă peste măsură faţă de Solange. După plecarea lui Valere se întorc părinţii. Vedem atitudinea lor binevoitoare în faţa lui Émile, ca om, dar totuşi potrivnică dragostei lui cu Solange. Rămânând iarăşi singuri, urmează o scenă sentimentală dusă la paroxism. Jurăminte etc. Înainte de a pleca, anunţă pe Solange că este trimis în misiune în Maroc, pentru 3 luni, în care timp vor comunica prin Valere.
Tabloul 2
Tot în casa Solangei. Scrisoarea de despărţire pentru Émile. Valere fiind în permanent contact cu fata, prin aducerea scrisorilor şi credinţa comună, a cucerit teren; Solange este îndrăgostită de el. Din dialog aflăm că acţiunea se petrece cu 2 săptămâni înainte de reîntoarcerea lui Émile. – Şantajul – Telefonul logodnicului – Conversaţia cu părinţii (Solange este expediată.) – Conflictul paternal – Reapare Solange, scandalul continuă – totul culmină cu o criză a Solangei. Părinţii disperaţi.
Tabloul 3
În camera lui Valere la Hotel. Tatăl Solangei vine pentru a determina pe Valere cu toată energia să renunţe la căsătorie. Explicaţii. Implorări. Promisiuni. Demascarea falsului cu telefonul. Scandal! Tatăl declară că pentru nimic în lume nu-i acordă  fata. Plouă. Apare Gabriel care-l demască ca infidel Maquis-ului. Înţelegem că este decis să-l execute pe Valere. Un comisar apare în faţa geamului; priveşte scurt în cameră, Apoi sună la uşă. Gabriel este nevoit să fugă. Comisarul, un prieten bun al lui Valere, vine să-l anunţe pe acesta că asupra lui (Valere) există bănuieli că rapoartele sale de agent ar fi fictive, urmărind doar câştigul – Reproşuri – Valere rămas singur cade pradă desnădejdii, văzând toate planurile surpate. Se si-nucide.

ACTUL 3
Tabloul 1
În casa Solangei. Émile revine. Mama Solangei îl previne de cele întâmplate. Rămâne singur cu Solange. Scenă. Reproşurile fetei etc. Cartea de la St. Michele. Dramă – Despărţire.
Tabloul 2
Acasă la Émile. Apare Gabriel care îi anunţă moartea Solangei. Scenă de prietenie şi încurajare. Îi anunţă o întreprindere extrem de periculoasă pentru care caută omul de jertfă. Scena cu pianul – pe pragul sinuciderii. – Scena cu Radio – discursul. Marselieza. Émile decide de a trăi şi muri pentru Franţa. Anunţă lui Gabriel hotărârea sa.”

Nu vom acorda acestei schiţe un preţ mai mare decât are: naivă, conţinând trimiteri obscure pentru noi (salutul acordat de poliţişti lui Gabriel, după ce veniseră să-l aresteze; “scena cu Radio – discursul”; ne-am hazarda să le interpretăm ca anunţarea Armistiţiului, de Regele Mihai, dacă transpunem întâmplările în România); caractere preluate ‘de-a gata’ din istoria dramaturgiei: prietenul fidel, trădătorul, îndrăgostitul înşelat, tatăl ce se opune fericirii fiicei sale etc.
Încercarea nu constituie mai puţin o treaptă suplimentară spre înţelegerea autorului ei atât de tânăr şi neexperimentat fie în viaţă, fie în literatură. Desigur, trebuie căutată în schiţă o tentativă de recuperare a propriei lupte împotriva oprimării (deşi a te angaja definitiv în ea datorită unei dezamăgiri în dragoste… – ceea ce, dealtfel era departe de a fi cazul lui Alexandru Bogdanovici, ale cărui state din temniţe erau vechi), dar nu este mai puţin evidentă încercarea de ‘a dansa’ după cum cânta scripca lăutarilor oficiali din epocă, punând lupta maquisarzilor în centrul acţiunii. În ambele aceste două ispite – şi mai ales în împletirea lor – se vesteşte ceva din opţiunea ce i-a pregătit sfârşitul, fără s-o ştie încă: un rudiment de înclinare spre un colaboraţionism cu două feţe.
Dar să nu devansăm; îmi este destul, cititorule, dacă reţii ideea şi momentul biografic; va să zică acesta este plasat fie în penultima executare de condamnare a lui Şura, fie curând după ce a fost eliberat din ea şi până la următoarea lui arestare, cea finală.
În preajma noii (şi ultimei sale) arestări, ce urmează, el redactează următorul text angoasat:

“18 Mai 1948

Dragă Tată,
Începând cu noaptea de Vineri spre Sâmbătă 15 Mai, aici la Iaşi au început să se petreacă diferite lucruri foarte puţin plăcute: descinderi, arestări etc., fără ca un anume fapt să fi determinat aceste măsuri. Motivele rămân cu totul necunoscute, iar operaţiunile arătate par să fie cu caracter general.
Faptul trist şi care ne priveşte direct este că în dimineaţa zilei de Luni 17, la ora 4 dimineaţa, am primit şi noi o vizită prea puţin aşteptată şi cu totul nedorită. Eu din întâmplare nu dormisem în noaptea aceea acasă. De atunci, a rămas în apartament un poliţist, iar afară o sentinelă. Telefonul este blocat. Mama şi Nina sunt într-o situaţie similară unui domiciliu obligator!!!
Subliniez faptul că eu nu sunt absolut cu nimic vinovat de cele întâmplate – întru cât [sic!] în ultimul timp nu mă ocupam decât cu lucrările mele universitare şi mă pregăteam asiduu (zi şi noapte) pentru examene! Aceasta o ştie atât Mama cât şi profesorii sau colegii mei.
Dar dacă totuşi datorită unor lucruri ce le credeam definitiv consumate, trebuie încă să mai sufer [sic!] şi să mă aflu în stare de permanentă fugărire, nu înţeleg de ce Mama şi Nina sunt supuse unui regim de pedeapsă prin nimica justificat şi niciodată uzitat până-n prezent.
Îţi scriu această scrisoare ca să afli situaţia în care se află ele şi tratamentul de care se bucură. –
Eu nu înţeleg să mai sufer şi atunci când stau liniştit şi-mi văd de treburile mele; ca atare sunt hotărât să nu mă întorc acasă până nu se lămuresc lucrurile. N-am absolut nimic de ascuns şi nici nu mi-e teamă de nimeni, dar pur şi simplu m-am săturat să fac veşnic pe victima unor fapte plătite demult cu vârf şi îndesat…..
Cred că Mama şi Nina aşteaptă o lămurire şi un ajutor. Eu în linişte – continui să-mi pregătesc examenele cu speranţa că toate se vor termina cu bine.
Te sărut, Şura.”

Deosebirea dintre tonul afectuos, tandru, intim, sufletesc, în care Alexandru se adresa mamei sale sau întregii familii în trecut (de Sărbători) – cu care vom face cunoştinţă imediat în continuare – şi acela rece, informativ, cvasioficial, semănând cu conceperea unui text adresat unui ‘puternic’ al zilei, caracterizând această scrisoare, sare-n ochi.
Tăinuind adevărul asupra activităţilor sale politice, ce-l ocupau tot timpul cât nu învăţa, expeditorul, conştient că arestările momentului nu se mai datorau unei fapte precise sau alteia, ale vreunui grup restrâns, ci vizau întreg tineretul legionar din Iaşi, trimite un apel S.O.S. pentru ajutorarea celor două persoane feminine care reprezentau tot ce îi era mai drag.
Dar, în spatele acestei solicitări, se citeşte cu uşurinţă nădejdea că va fi el însuşi sprijinit de către tatăl său Prefectul: îi oferă acestuia argumente întru apărarea lui, acolo unde părintele ar fi socotit de folos şi ar fi avut acces. El caută a-l convinge că renunţase la orice preocupare ce-l condusese în alte împrejurări la detenţie, ca şi de purtarea sa ‘exemplară’ studenţească, invocând drept martori persoane ca mama (cum să nu fi pledat dânsa în favoarea lui Şura cel mult iubit?!) şi profesorii care cu nici un preţ n-ar fi fost deranjaţi de tatăl său, pentru a aviza asupra modului cum fiul îşi petrecea timpul cât nu se afla sub supravegherea lor educativă.
Bănuiesc că şi faptul că n-a dormit acasă în noaptea cu pricina ascunde o minciună: de bună seamă, Şura, cu experienţa lui politică, constatând cele ce aveau loc în oraş, îşi luase această măsură de prevedere pentru evitarea arestării imediate şi de neeludat, de aceea îşi alesese alt domiciliu temporar. În favoarea acestei bănuieli pledează înţelegerea lui cu Nina de a i se pune o vază la fereastră în semn de prevenire, în cazul când casa lor ar fi fost vizitată de poliţie (sursa informaţiei: sora lui Şura).

Conform făgăduinţei de mai sus, punem la dispoziţia cititorului corespondenţa lui Şura cu familia sa, expediată cu prilejul condamnărilor precedente, dar nu numai; o facem în ordine cronologică. Mama sa a scris cu creionul pe prima faţă a scrisorii următoare: A fost Marţi, referindu-se, probabil la ziua când a fost redactată epistola.

“Aiud, 18 Dec. 1946

Dragii mei,
De Sf. Sărbători, vă doresc din suflet toate bucuriile ce le aşteptaţi şi vă trimit odată cu urările mele, un fierbinte sărut de dragoste şi recunoştinţă.
Sărbători fericite!

Mamei,
Pentru cel de al 56-lea an în care păşeşte, închin gândurile mele de bine şi dorinţa fierbinte de a o şti senină şi dreaptă, în faţa tuturor valurilor soartei. Aceasta e însăşi fericirea pământească. –
La Mulţi Ani!
Şura

Aiud, 18 Dec. 1946.    81 [?]
Gerul a pictat munţi de zăpadă şi poveşti luminoase de ghiaţă pe geamul celulelor albe…
Munţi cu păduri de brazi, cu “pomi de Crăciun” poate, din care se desprind trunchiurile de fier ale negrelor-triste zăbrele…
Şi totuşi, nici bucuria nu vine din munţii aceia – iluzii, nici tristeţea din gratiile-realităţi.
Ci totul vine din suflet…
Iar sufletul meu, astăzi, ca în fiecare Crăciun, ca în acele ierni petrecute la “gura sobei” acasă, în pustele Jugastrului, prin munţi sau închisori,
e plin de bucuria albă a Naşterii, de cerul senin al nădejdilor, de aurul stelelor pe care doar visul le cerne mereu, peste răni şi bucurii trecute…
– şi anul acesta încă, – voi la gura sobei, noi la gura visului -, ne-om întâlni gândurile şi simţirile, peste ziduri, oameni şi vremi, şi suflet la suflet ne-om zice:
Sărbători fericite!

P.S. Nu pot scrie la toţi câţi aş fi vrut. Vă scriu numai vouă. Vă rog, însă, să transmiteţi tuturor prietenilor felicitările mele de Sărbători.
Gândul meu va colinda la uşile tuturor acelora ce aşteaptă…
Şura”

Pe prima pagină a acestor întreite felicitări există o acuarelă ce ocupă cam o pătrime din dimensiunea filei (stânga sus), reprezentând o vulpe aşezată în capul oaselor pe o ridicătură de zăpadă; vulpea susţine cu ambele labe băţul suport al unei stele de colindător. În fundal, dreapta, un brad a cărui culoare se şterge în depărtare.

Pe o filă numerotată: 78, probabil smulsă dintr-unul din maculatoarele folosite pentru extragerea de idei din lecturi sau pentru punerea pe hârtie a poeziilor ce concepea mereu – unde avea grijă să-şi numeroteze paginile -, Şura se adresează din Aiud mamei, aproape de clipa eliberării. Pe spatele biletului: fragmentul în versuri “MI TE-AM VRUT REA” (vezi la secţiunea poeziilor).
“Dragă Mama,
Sunt sănătos şi bine! Nu te îngrijora că nu-ţi mai scriu aşa mult; tot ce aş avea de povestit, prefer să vă povestec eu însumi. Mai avem aşa de puţin timp până la acest moment, încât scrisorile încep să-şi piardă din importanţă; – nu mai comunic decât strictul necesar. Apoi… o să tot stăm de vorbă.
Vă sărut, Şura”.

În dimineaţa zilei de 23 mai 1949, sosi în familie, în sfârşit, o ştire de la Şurenca (ridicat în mai 1948, după scrisoarea adresată tatălui său).
Era una dintre acele cărţi poştale având imprimată, în albastru, sigla: Republica Populară Română şi stema nouă a ţării.
Dispus simetric, textul: “Numele şi adresa trimiţătorului. D…..  Str….. Comuna…..” S-a băgat de seamă: încă nu sosise timpul ‘tovarăşilor’. Se presupunea că cei care foloseau serviciile Poştei române mai erau ‘domni’.
Dedesubt, pe verticală: “Pe această parte se scrie numai adresa.”
Într-adevăr, se completase în creion: “D-nei Bogdanovici Ag. Iaşi. Str. Fr. Engels No 32”. “Clasicul” marxim-leninismului descinsese şi se instalase şi în Iaşi…
Cine o trimisese?
“Deţinut politic Bogdanovici Al. Penitenciarul Principal Suceava.” Sub care apare numărul 74. Iar imediat mai jos s-a aplicat ştampila: VĂZUT DE NOI, sub care s-a iscălit comandantul penitenciarului (?), folosindu-se de un creion roşu.
Peste timbru: ştampila din Suceava (21 V), iar peste numele tri-miţătorului şi semnătura cenzorului: cea din Iaşi reduplicată (23 mai).
Ziua când a primit dreptul Alexandru Bogdanovici la această carte postală s-a şters. Rămân descifrabile anevoie următoarele:
“Mai 1949
Dragii mei, Vă sărut cu drag şi vă mulţumesc pentru tot ce mi-aţi trimis! Sunt sănătos [şi nefe]ricit pentru durerea ce v-am pricinuit-o prosteşte. Astăzi sunt descătuşat definitiv şi complet din negura unui trecut nenorocit. Muncesc pentru restructurarea mea deplină [de băgat de seamă că termenul “restructurare” ţine de familia semantică a termenului “reeducare”]. Ce s-a întâmplat acasă? Care este situaţia voastră a tuturor? Vă cer iertare pentru tot răul pricinuit, şi în primul rând tatei. Pot primi şi trimite o scrisoare pe lună. Bani 200 lei. Ţigări 120 buc. Alimente 3 kg. netto. Formula cea mai bună cred că ar fi: 1 kg. unt cu miere, 1 kg. untură, 1 kg. prăjituri concentrate + vitamine [este o reţetă clasică între deţinuţii politici] şi ceva fructe. De lingerie [sic!] nu mai am nevoie deloc. Mi-ar [… fi utile?] chiar mai multă pastă de dinţi şi o periuţă nouă. Am prea multe boarfe de care nu ştiu cum să mă descarc. Trimiteţi-mi vă rog “Problemele Leninismului”, “Anti-Dühring”, “Economia Politică” de Zăhărescu şi vreo carte în l. rusă. Retrageţi actele mele de la Universitate. Îmbrăţişez cu toată dragostea pe Mama, Tata şi Ninusic. – Şura.”
Alexandru Bogdanovici se pregătea pentru “reeducarea” pe care o preconiza… Cărţile solicitate familiei dovedesc noile sale preocupări intelectuale. Formularea: “Muncesc pentru restructurarea mea deplină” arată că tindea la mai mult decât o simplă “reeducare”: aspira la o reaşezare lăuntrică ce să-l deosebească complet de omul precedent. De nu ar fi prezentă lista cărţilor solicitate, exclusiv lucrări de ideologie comunistă, am putea presupune că formularea asupra căreia insistăm a fost depusă pe cartea poştală pentru “adormirea vigilenţei” – cum se spunea în epocă – a comandantului şi a oricui supraveghea gândirea deţinuţilor. De fapt şi titlurile cerute ar putea avea aceeaşi explicaţie, de nu ar fi un mai vechi interes al său pentru o scriere a lui Stalin – după cum reiese dintr-un eseu asupra “Naţiunii”, conceput cu acribie bibliografică încă de pe când se găsea la Aiud, pe care îl vom parcurge curând.

Adus la Fortul 13, în vederea mutării la Penitenciarul din oraşul Piteşti, “deţinutul politic Alexandru Bogdanovici” – cum scrie pe faţa cărţii poştale – avu dreptul la o nouă adresare către părinţi. Singurele date accesibile investigării sunt cele imprimate de ştampile: 6 noiembrie 1949: plecarea din Jilava a cărţii poştale şi 8 noiembrie 1949 sosirea la Iaşi.
De data aceasta, descifrăm mai multă rigoare din partea autorităţii faţă de corespondenţa deţinuţilor. Conţinutul seamănă acelor dictări de către careva din conducerea penitenciarului, cum se obişnuia în rarele perioade când politicii aveau drept la carte poştală sub stăpânirea comunistă.
“Iubiţii mei părinţi şi scumpa mea Ninusinca!
Vă rog să-mi trimiteţi prin colet poştal, în timpul cel mai scurt, următoarele: bluza de iarnă, căciula, două perechi ciorapi de lână cât mai groşi şi lungi, două perechi de indispensabili groşi, una cămaşă groasă, una din cămăşile sport vopsită închis, bonetă de lână, săpun de rufe şi faţă, câteva tuburi de pastă de dinţi, ace şi diferite feluri de aţă şi câteva petice.
De asemenea vă rog să-mi pregătiţi, dacă puteţi, un pulover cât mai gros cu guler înalt şi mâneci lungi şi o pătură groasă. Puneţi totul într-un sac. –
Vă sărut cu toată dragostea şi cu dor nemărginit,
Şura.”
Frigul se resimţea puternic, ca şi spaima de frig şi mai mare: toate obiectele de îmbrăcăminte au atributele “gros” şi “lung”; “iarna” e prezentă în text; “lâna” aidoma. Mizeria murdăriei reiese nu numai din solicitarea de săpun de două feluri şi a pastei de dinţi, asupra căreia revine şi în această misivă, ci şi din culoarea închisă a cămăşii cerute. Totuşi, încă nu erau interzise acele de cusut şi peticirea. Nu mult mai târziu, confecţionarea sau deţinerea unui ac (de primit de acasă nu se mai putea discuta!) aducea pedepse grele de izolare la “neagra”, cu hrană caldă doar la trei zile, în celelalte două ea fiind înlocuită cu apă şi turtoi, vieţuirea în urina şi fecalele adunate pe ciment de ani de zile, într-o încăpere total lipsită de aer şi lumină, ca şi bătăi zdrobitoare.
Preocuparea pentru “reeducare” nu mai poate fi urmărită. Ea nu mai este de prim ordin, odată părăsit penitenciarul din Suceava, Bogdanovici nemaiconstituind, la acea dată, Numărul Unu în conducerea ei.

La 1 martie 1950 (data de pe ştampila Piteştilor, peste care e aplicată ştampila roşie a penitenciarului) pleacă ultima carte poştală a deţinutului politic Bogdanovici Alexandru din Penitenciarul Piteşti. Ea este adresată: D-Sale Doamnei Agafia Bogdanovici, la aceeaşi adresă. Ajunge la Iaşi (data de pe ştampilă) la 3 martie şi zace o lună de zile, fără a fi predată familiei. Probabil a fost îndrumată spre anchetatori, unde a aşteptat decizia acestora. E din nou ştampilată la 3 aprilie 1950.
Ea reprezintă cel mai fidel exemplu de ceea ce se dicta deţinuţilor să scrie familiilor (în cazul fericit când cei dintâi primeau dreptul la carte poştală), cu rudimentele stilistice ale conducătorilor de închisori:
“Dragii mei părinţi,
Veţi şti că eu sunt sănătos! Vă rog trimiteţi-mi următoarele: 1 cămaşă, 1 izmană, paltonul, căciula şi o pătură.
Al. Bogdanovici.”
Doamna Agafia a adăugat pe această faţă, în cerneală:
“Dosar 70/949. Sentinţa nr. 137/8/2/949”

În continuare, vom urmări firul adâncirii temerii de realităţile ce urmau să cotropească ţara noastră, aşa cum poate fi el urmărit la Alexandru Bogdanovici în perioada premergând cea din urmă arestare a lui Şura, astfel străduindu-ne să ne facem o imagine asupra pregătirii lui ca întemeietor al “Reeducărilor”.

În vederea unei posibile prezentări la examenul de bacalaureat, pe care n-apucase să-l susţină după terminarea liceului, fiind iarăşi arestat, Alexandru Bogdanovici îşi umple zilele lungi ale Aiudului studiind. Aşa îşi petrecuse timpul şi în temniţele anterioare; dovadă notele intitulate: Pentru o femeie, roman de Alexandru Bilciurescu, datate 21 I 1942. Atât notiţele mai vechi cât şi cele mai noi pledează pentru o temeinică adâncire a tuturor disciplinelor, ca: dialectul  aromân; dialectul istroromân; pagini bogate la număr cu formule şi explicaţii din domeniul chimiei, al matematicei; file despre cultura slavonă, istoria literaturii franceze, a celei române; conspecte de geografie, istorie, psihologie, sociologie, filosofie, logică, drept, morală; pe scurt, nu toate probleme de cultură generală ce pot şi trebuie să preocupe un elev, ci aceleaşi, cu arie lărgită, pentru a răspunde necesităţilor adolescentului ieşit dintre rânduri prin curiozitatea sa ştiinţifică, şi în căutare de adevăr.
Pe toate cele de la Aiud, se semna: Al. Bogdanovici şi îşi punea şi ‘sigiliul’ numărului de deţinut (ca pe o stemă marcată pe file): 7.559, cu specificarea: “Penitenciarul Aiud”.
Sărind peste timp, e cazul aici să spun că pe 13 mai 1948, la facultate, Alexandru Bogdanovici ia pentru ultima oară notiţe la cursurile universitare. Agafia Bogdanovici a făcut următoarea menţiune cu creionul roşu pe faţa conspectelor: “13 şi 15 mai 1948. Mama.”
Tânărul deţinut culege

AFORISME
“…întovărăşirea fără prietenie n-are nici un preţ.” (Socrate)
“Cel care caută prietenia seamănă mai mult cu cel care a dobândit o ţarină ca proprietate: el aduce din toate părţile tot ce sporeşte valoarea lucrului iubit.” (idem)
“Sufletele mici le cucereşti cu daruri, iar pe cele virtuoase, numai cu dovezi de prietenie.” (id.)
“Toate foloasele pe care le tragi de pe urma mâinilor, a ochilor, a urechilor, a picioarelor, le găseşti şi la un prieten credincios; şi adesea ceea ce un prieten n-a făcut pentru el însuşi, ceea ce nici n-a auzit, nici n-a văzut, sau străbătut pentru sine, o face totuşi pentru alt prieten.” (id.)
“Când doresc prietenia cuiva, ştiu să mă dedau trup şi suflet acestui scop, să-i insuflu aceeaşi dragoste pe care o simt şi eu pentru el, să-l fac să aibă aceleaşi dorinţe ca mine, să-l fac să iubească tovărăşia mea, după cum preţuiesc eu pe a sa.” (id.)

“Invinuim pe un flautist sau pe un maestru de liră, pe un profesor oricare ar fi el, dacă elevii pe care i-a format îşi pierd talentele sub conducerea unul alt maestru?” (id.)
“Omul care în toate întreprinderile lui se pricepe la ceea ce-i trebuie şi care ştie să-şi facă rost de ce are nevoie, ştie deopotrivă de bine să conducă coruri, o casă, o armată, un Stat.” (id.)
“Când ştii să te slujeşti bine de oameni, mânuieşti deopotrivă de bine afacerile tale proprii şi pe cele ale Statului; dar când nu ştii acest lucru, le încurci rău şi pe unele şi pe celelalte.” (id.)
“Cât de sărman e omul care nu ştie că din noi e biruitor acela care a făcut fapte mai frumoase şi mai înţelepte pentru veşnicie.” (id.)
“Şi nu e nici o iască mai cumplită pentru dragoste ca sărutul, pentru că fără s-o mulţumească, îi dă oarecare nădejde dulce.” (id.)
“Precum cei care nesocotesc deprinderea corpului, sunt neputincioşi în exerciţiile trupului, tot astfel cei ce nu-şi deprind sufletul nu pot face exerciţiile sufletului; ei nu ştiu nici să lucreze, nici să se oprească la timpul trebuincios.” (id.)
“Dacă eşti mai prejos de renumele tău, nu găseşti iertare înaintea nimănui.” (id.)
“Să nu faci nimic bun înseamnă să fii cu totul de prisos şi nevrednic de iubirea zeilor.” (id.)
“Dacă vrei să devii bun, dă-ţi seama întâi ca eşti rău.” (Epictet, frg. 3)
“Dacă iei un rol peste puterile tale, ai să-l joci rău; iar cel pe care l-ai fi putut juca bine nejucat rămâne.” (id. S-37)
“Orice lucru are două torţi: de una poţi să-l ridici; de alta nu. Ţi-a făcut fratele tău vreun rău? Nu apuca numai de răul făcut, căci ai prins chestiunea de toarta cea rea. Apuc-o mai bine de toarta cealaltă: ţi-e frate şi ai crescut cu dânsul împreună. şi atunci ai dat de toarta bună.” (id. S-43)
“Viaţa ta are atâta valoare câtă filosofie ai putut pune întrânsa.” (id. pag. 33)
“Dacă cineva ar pune corpul tău la dispoziţia primului venit, te-ai indigna cu drept. Dar când tu singur îţi pui sufletul la dispoziţia oricui, pentru ca din insulta lui să se tulbure şi să-şi iasă din fire, nu ţi-e oare ruşine de tine?” (id. S-28)
“De vrei să trăieşti în pace şi cu voie bună, fă ca toţi în casa ta să fie oameni buni. La aceasta ajungi ori luminând pe cei care vreau, ori alungând pe cei care nu vreau. Şi atunci cu cei fugiţi a fugit inferioritatea şi sclavia, iar cu cei rămaşi a rămas superioritatea şi libertatea” (id. Frg.11)
“Mai bine toată viaţa să trăieşti cu un singur om liber şi să rămâi şi tu liber, decât cu mulţi şi pururea sclav!” (id. Frg.41)
“Calamităţile timpului aleg prietenii de duşmani.” (id. Frg.154)
“Vrei să faci bine ţării tale? Nu zidi case înalte ci întăreşte suflete alese. Căci mai bine suflete mari în case mici, decât sclavi ticăloşi în palate strălucite.” (id. Frg. 81)
“Înţelesul vieţii tale este lupta. Tu ai ceva adânc şi nepătruns, care te face nemuritor, etern, şi te pune alături de Dumnezeu – raţiunea. Peste piedici, peste lovituri, peste suferinţe, peste dureri, tu liberează-te, înalţă-te, înnobilează-te. Valoarea vieţii tale se măsoară după durerile pe care le-ai învins şi binele ce l-ai lăsat. Faci parte dintr-un univers disciplinat, ordonat şi organizat de providenţa divină, în care cea mai mică făptură nu este uitată, împlinind un rol infinit de important la locul şi timpul ei. Şi ca ostaş trimis de sus în momentul şi locul ce-l ocupi, tu să rămâi pururea neadormit pe poziţia ta, împlinindu-ţi până la capăt datoria, pentru care vei da seamă celui ce te-a trimis acolo. Aceasta este misiunea ta.” (Din “Studiu introductiv la Manualul lui Epictet” – Concepţia energistă stoică – p. 12)
“Dacă faci binele cu durere, durerea trece, dar binele rămâne; dacă faci răul cu plăcere, plăcerea trece, dar răul rămâne.” (C. Mussonius Rufus, pag.20)
Datoria către tine însuţi: “Să fii expresia cea mai înaltă a unui suflet înţelept, liber şi fericit, care nu aşteaptă nimic de la alţii, având totul în sine, şi mai presus de toate o putere neînvinsă în raţiunea şi voinţa ta. Prin urmare să afirmi cu încredere atotputernicia sufletului tău în toate împrejurările şi să-ţi formezi un caracter tare.” (pag. 34)
“Trimite Doamne de acum orice pericol. Căci eu am în mine puterea şi pregătirea ce mi-ai dat, pentru ca din orice întâmplare să fac o victorie pentru mine.” (Stoicul)
“Un adevăr pe care-l păstrezi fără să ştii de unde-ţi vine şi cum s-a format, fără să-i cunoşti motivele, fără să fii în stare a-l apăra, e un prejudiţiu şi o superstiţie mai mult.” (J. St. Mill – în N.N. Săveanu, Buc. ,1891, Tip. Voinţa Naţională, p. 125)

Lecturile sale de închisoare pot fi urmărite în variate însemnări. Astfel, conspectând “Les Causes finales” de Sully Prudhomme şi Charles Richet, îşi întocmeşte o listă  de autori şi cărţi de citit (pe care nu ştiu de o descifrez bine): N. E. Idieru – “Studii de economie politică şi finanţe”; Perreau – 2 vol.; Taşcă; Gh. Surin şi Ionescu – “Istoria doctrinelor economice”; C. Colson – 6 vol.; Slăvescu Victor; Fr. List: “Sinteze naţionale de economie politică” (1841); Marx Karl: “Histoire des doctrines économiques”, 8 vol.; Morini – Canby – “Mercantilisme et protectionisme”.

Nu cred că a scăpat vreunui cititor prezenţa lui Karl Marx printre autorii pe care Şura Bogdanovici aspira să-i pătrundă. Alexandru Bogdanovici întrevăzuse încă de la Aiud că România nu mai avea scăpare: urma a fi înrobită pe timp nelimitat. El renunţă la lupta ce i se pare zadarnică de atunci înainte şi se străduieşte să se ajute a se încadra în cerinţele noii stăpâniri. Ajutorul pe care-l aşteaptă de la lecturi ca aceea asupra căreia ne-am oprit constă tocmai în introducrea lui în logica noii stăpâniri, una complet neobişnuită pentru intelectualitatea română, mod de a gândi ce, în timp, avea să se dovedească, dealtfel, de neasimilat pentru intelectualitatea autentică.
Mai mult, într-un eseu întocmit la Aiud – “SPRE O NOUĂ DEFINIŢIE A CONCEPTULUI DE NAŢIUNE -, un capitol este închinat analizei unei lucrări de Iosif Visarionovici Stalin, opţiune ce elimină orice dubiu privind orientarea sa de viitor.

Bacalaureatul a fost susţinut, atunci când a fost posibil, indiferent de preocupările aparent distante de acest examen al maturizării.
S-a înfăţişat la aceste probe în 1947; a luat următoarele note la cele scrise:
Limba română – nouă;
Limba franceză – cinci;
Matematică – cinci;
Iar la probele orale a primit notele:
Limba română – zece;
Limba franceză – şapte;
Istorie – nouă;
Geografia României – nouă;
Filosofie şi Drept – nouă;
Matematici – cinci;
Ştiinte fizico-chimice – nouă;
Media generală: şapte 70%.
Alexandru Bogdanovici a fost clasificat al 14-lea din 104 candidaţi, şeful promoţiei fiind viitorul istoric literar Liviu Leonte.
Trebuie adăugat că viitorul profesor universitar, istoric şi critic literar Liviu Leonte a fost şi el arestat, pentru a-l fi vizitat pe Alexandru Bogdanovici. Eliberat, s-a încrucişat pe stradă cu sora lui Şura; dânsa s-a îndreptat către el, să-i solicite informaţii despre fratele ei, dacă l-a întâlnit cumva prin celularul anchetei, ori a auzit ceva despre el, dar Liviu Leonte, înspăimântat pe bună dreptate, a traversat pe celălalt trotuar, strigându-i să nu-l mai oprească niciodată pentru a-i vorbi.
În schimb, un bun prieten din Iaşi al lui Şura, studentul la Medicină în anul V Mimi Bulău, n-a fost arestat şi izbuti să fugă în Germania.

Printre numeroasele file acoperite de notiţe, conspecte, rezumări, extrase, rămase fie din puşcărie, fie din perioadele de libertate alternative, când Alexandru Bogdanovici frecventa diverse cursuri, există şi un ‘caiet’, adică o sumă de foi albe împăturite în două şi alcătuind un fel de caiet nelegat – cum obişnuia el să-şi pregătească hârtia pentru scris -, pe a cărui ‘copertă’ stă consemnat: Al. Bogdanovici  Mai 1948. Pe centrul ei: Dr. Roman.
Este vorba despre un maculator pe care şi l-a pregătit pentru notiţe legate de dreptul roman.
Am răsfoit repede. Nu peste mult, am dat de o însemnare în creion roşu, cu litere mult mai mari şi apăsate decât cele în creion negru ce furnicau pe ambele feţe ale paginilor precedente. Ea desemna finalul scrisului, preceda o mare de alb nelimitată decât de numărul filelor, a cărei umplere cu semne caligrafice descifrabile rămăsese la voia hazardului. Spunea: “15/V 948 Ultima zi la Universitate! Scumpul şi iubitul meu copil ai presimţit tu oare ce te aştepta? Mama.”
Ultima definiţie luată sub dictare la cursul de Drept Roman de către fiu fusese: Operş – dr[ept] de a se folosi de serviciile sclavilor şi animalelor. Pe bună dreptate doamna Bogdanovici se întreba, după arestarea lui, dacă el presimţise ceva în legatură cu smulgerea dintre cei slobozi: Şura căzuse din nou în condiţia de sclav. De aceea ea subliniase de două ori în roşu data ce preceda aceste notiţe: 15 Mai. Anterior mai erau doar notiţele din 13 mai.
Abia după citirea acestei adresări a mamei către fiul ei pierdut, mi-am amintit că şi pe ‘copertă’ exista o atenţionare de acelaşi fel, rămasă tot de pe urma creionului roşu: 13 şi 15 Mai 1948 Mama, între semnătura posesorului ‘caietului’ şi titlul lui: Dr .[ept] Roman.

Destinul doamnei Agafia Bogdanovici este strâns legat de acela al fiului său. Înainte de a acosta la ţărmul ce ne desparte de eseul şi poezia lui, voim să facem un popas în lumea onirică a mamei, unde tragedia fiului se oglindeşte în culori când sumbre, când luminoase, după urcarea cotei nădejdilor materne, ori conform cu prăbuşirea lor. Textul respectă consemnările ei, făcute în dimineaţa următoare visului.

Popa Ţanu (acela care va ajunge un criminal odios şi, totuşi, va supravieţui infernului, nerăsplătit prin executare ci murind la destul de adânci bătrâneţi, la Sibiu, după Revoluţia din Decembrie 1989) era nelipsit din casa şi de la masa părinţilor lui Şura, atât în timpul liceului, cât şi pe vremea facultăţii. În temniţă, el se desprinde de prietenul de o viaţă, trece în tabăra lui Ţurcanu, ba chiar rivalizează cu acesta, străduindu-se ca, la Gherla, să devină noul şef al reeducărilor. Se pare că, sub privegherea sa, acestea au depăşit chiar şi grozăviile tutelate de Ţurcanu.
Această intimitate şi această ‘adopţie’ a lui Ţanu Popa, în copilărie şi adolescenţă, de către familia Bogdanovici – de dragul lui Şura, să se simtă înconjurat şi de cei apropiaţi lui, nu doar prin relaţia de sânge, ci şi prin preocupările vârstei – o va urmări pe doamna Agafia Bogdanovici până şi în visele de mai târziu. Astfel, dumneaei menţionează:
“În noaptea de 18 spre 19 IX i-am visat pe Şurenca şi pe Ţanu. Îi vedeam pe fereastra închisă stând în pat. M-au văzut şi mi-au zâmbit. Pe urmă le-am adus mâncare: două ceşti cu cacao, pâine cu colfete. M-am întâlnit cu Şurenca faţă în faţă pe sală şi l-am apucat de ambele mâini şi l-am strâns.”

“2 spre 3 ianuarie 1950. Am visat că a bătut cineva la uşă; şi când am deschis, poştaşul mi-a întins o carte poştală de la Şurenca.”
“În noaptea de 4 spre 5 ianuarie ’50, am visat că cineva a intrat în cameră. Şi când eu m-am dus să văd cine, era o figură bărbătească; stătea lângă uşă: şi era Şurenca, care a vrut să-mi facă o surpriză  c-a venit pe neaşteptate. Eu am vrut să aprind lumina şi lumina nu ardea. Şi eu tot întrebam: “Cine e acolo? Cine e acolo?” ”
“În noaptea de 12 spre 13 ianuarie. Noi cu toţii l-am visat pe Şurenca. Şi în noaptea de 13 spre 14, l-am visat eu şi Ninusi. În noaptea de 16 spre 17 (un an şi opt luni), l-am visat pe Şurenca atât de aproape, (?…) într-o curte. Apoi şedea pe o bancă, cu mai mulţi colegi  şi am vorbit cu dânsul şi i-am cerut să vină cu mine căci am vrut să-l sărut. A fost prima dată când l-am văzut după ieşirea sa din închisoare.
“Noaptea de 17 spre 18 ianuarie. Am visat pe Şurenca. Parcă iar am fost într-o grădină şi deodată peste gard vine Şurenca acasă. Zâmbea. Eu m-am repezit înaintea lui la uşa de intrare în casă, strigând: “Şurenca! Şurenca!” Când am intrat în casă, a intrat şi Şurenca. În partea cealaltă a camerei s-a culcat pe un divan şi, eu tot strigând, m-am apropiat de dânsul, l-am sărutat pe faţă şi l-am întrebat cum de a venit el acasă. Şi Şurenca mi-a spus: “Acu de trei ulti-mile zile am ştiut, adică mai mult am simţit c-am să fiu eliberat.” Ce are să fie? Sănătos?
Ninusica l-a visat pe Şurenca în noaptea de 21 c-a venit acasă.
L-am visat”

În vidul ce se crează, fie deoarece doamna Bogdanovici nu şi-a mai notat visele, fie că respectivele notaţii s-au rătăcit ori pierdut, se plasează cel mai tragic eveniment al existenţei lui Şura – vezi Certificatul final.

4/IX 951

În noaptea spre 4/IX eu şi cu Ninusa [l-] am visat pe Şurenica. Eu am visat parcă noi ne-am dus la închisoare să-l vedem. Poarta a fost deschisă şi am intrat. Un militar ne-a întrebat ce căutăm. Şi noi am răspuns că vrem să [-l] vedem pe Surie. El ne [-a] spus că nu se poate, atunci noi ne-am întors şi vroiam să plecăm. El ne-a întors îndărăt şi a spus că acuma avem să-l vedem. Am stat şi m-am gândit de unde are să vie Şurenica şi deodată văd că vine drept în faţă, cu ochelarii negri pe ochi. N-arăta rău, eu încă m-am gândit că probabil a pus ochelarii ca să nu pară prea slab. Am vorbit cu el, am întrebat cum se simte. A fost atât de aproape de mine, parc-am simţit căldura trupului lui. Scumpul şi iubitul meu copil, acuma pot să te văd numai în vis şi tot nu totdeauna! Pe urmă Surenia m-a întrebat ce facem noi. Am spus că viaţa merge înainte. El s-a uitat la mine foarte trist şi a dat din cap. Of, Doamne, Doamne!”

Presupunând că Şura ar fi venit acasă pe neprevenitelea, cum simţea maica sa că urmau să se petreacă lucrurile, atunci când pleca dumneaei de acasă, cu târguieli sau alte treburi, ea îi lăsa un bilet, să nu fie nedumerit, negăsind-o. Iată o astfel de avertizare scrisă de dna Bogdanovici pentru eventualitatea că Şura ar fi solicitat în absenţa ei un pachet, urmând ca aceste rânduri să fie introduse în el.

“1 Martie 1952. Iaşi
Scumpul şi mult iubitul meu Şurusic, astăzi seară plec la Bucureşti la Ninusea, la 3 Martie se va [sic!] împlini 2 ani de când am primit de la tine, dragul meu copil, ultima c. p. şi fiind [că] trăiesc numai cu speranţa, scriu aceste rânduri, în caz de se va primi de la tine veşti [sic!] în timpul absenţei mele de acasă, să nu fii îngrijorat dacă pe pachetul [nostru] nu va fi scrisul meu. Noi toţi suntem sănătoşi şi bine. Ţie îţi dorim multă sănătate şi te sărutăm cu multă dragoste şi dor nemărginit, iubitul, Scumpul şi dragul nostru Şurusic!
Toate gândurile Mamei sunt cu tine! A ta Mama.”

Totuşi, subconştientul îi dă alte avertismente decât cele optimiste:
“În noaptea spre 30/III Martie 1952 [l-] am visat pe Şurenca că a fost copil în faşă. S-a îmbolnăvit de diaree, pe urmă am fost chemată căci lui i se făcuse rău. Am venit şi [l-] am văzut supt la faţă, pe moarte. [L-] am luat în braţe şi în faţa Icoanei m-am rugat şi [-l] întreb pe copil “pentru ce te-ai născut tu?” “Ca să fiu cuminte” a răspuns copilu [l]. Ce oare să fie? Ce e cu copilul meu iubit? Unde este? Este în viaţă? Of, Doamne, Doamne arată-mi ce e cu el! Unde e? Am să ajung să-l văd???”
Cu alte cuvinte, pentru subconştientul mamei sale, Şura se apropia de moarte, simbolizată nu numai de înfăţişarea lui nesănătoasă, în ipostaza de copil, ci prin însăşi această ipostază, ce-i reducea dimensiunile până la a nu mai fi. Iar la întrebarea fundamentală pentru orice fiinţă (“Pentru ce te-ai născut tu?”), răspunsul vine cumplit şi aducător al unui frig transcendent (”Ca să fiu cuminte”): numai mortul este cuminte.

Adevărul este că Şura murise, cu aproximaţie – deoarece data morţii nu este obligatoriu să coincidă cu aceea declarată de organele M.A.I. –  pe 15 aprilie 1950, astfel că visele mamei sosesc cu mare întârziere pe urmele acelei clipe cumplite. Sora lui, doamna Nina Uricariu, auzind mai târziu o şoaptă insinuând că fratele ei ar fi decedat, se deplasă la Piteşti. I se înmână de către funcţionarul specializat următoarea dovadă:

“REPUBLICA POPULARĂ ROMÂNĂ
SFATUL POPULAR AL Oraşului Piteşti
Starea Civilă
CERTIFICAT DE MOARTE
Seria Ma Nr. 438417
Numele BOGDANOVICI
Prenumele ALEXANDRU
Prenumele tatălui VLADEMIR
Locul naşterii (localitatea, raionul) Soroca
Vârsta 27 ani Sexul bărbătesc
Data morţii (cifre şi litere): anul 1950 una mie nouă sute cincizeci
luna Aprilie ziua (cifre şi litre) 15 cincisprzece
Cauza morţii __
Ultimul domiciliu: localitatea Iaşi
Strada Frederic Engels Nr. 32
Moartea a fost trecută în registrul Stării Civile din (localitatea, raionul) Oraşul Piteşti la Nr. 130
din anul 1950 luna Aprilie ziua 15
Locul morţii (localitatea, raionul) Piteşti
Strada Negru Vodă Nr. 30
Eliberat astăzi 13 August 1953 cu Nr. 3337
Semnătura Dima E.”

Oricât de incompletă, biografia de mai sus acoperă cu destulă exactitate perioadele scurtei vieţi a lui Alexandru (Şura) Bogdanovici, studentul care a marcat, prin decizia sa de a iniţia reeducările de la pe-nitenciarul Suceava, o mutaţie în existenţa deţinuţilor politici studenţi şi elevi, condamnaţi de comunişti. Această întoarcere de pagină urma să constituie deschiderea porţilor infernului – lucru de care Şura fu-sese total inconştient (nu poate fi acuzat pentru această lipsă de prevedere, cele ce au urmat fiind de neimaginat chiar şi astăzi, la atâţia ani de la fapte şi după suficiente dezvăluiri oneste ale lor), deschidere a porţilor infernului, de care, spuneam, Şura Bogdanovici fusese complet inconştient şi pe care nu o dorise cu nici un chip.
În ceea ce priveşte biografia sa spirituală, asupra căreia am făcut mai sus diverse încercări de înţelegere, ea nu poate rămâne, în veac, decât ipotetică.
Cu aceasta, să trecem la lectura eseului grăitor cât priveşte noua lui orientare, dovedită, prin momentul scrierii lui, ca premergând cu destul timp clipa hotărârii de a propune securităţii crearea reeducărilor. Acest eseu constituie proba cea mai incriminatorie în privinţa moralităţii personajului nostru.

Înainte de a purcede la citarea textului integral al eseului redactat de Alexandru Bogdanovici la Aiud, respectând intenţia autorului, vom pune la dispoziţia cititorului nostru “Nota” la titlu, din care reiese, după cum se va vedea, acribia ştiinţifică tutelând această muncă:
“* Cărţi consultate:
1. Petre P. Ionescu –               “Sociologie”, ed. II-a, Buc. 1930
– doctor în filosofie, profesor – Editura “Cartea Românească”
2. Traian Brăileanu –             “Sociologie” – Buc., 1935
– prof. de Sociologie la Universit. Editura “Naţională- Ciornei”S.A. din Cernăuţi.
3. I. Stalin – Marxismul şi chestiunea naţională” (1913) Edit. P.C.R., Buc. 1944,
4. C. Rădulescu-Motru –      “Etnicul Românesc”,  – Casa Şcoalelor, Buc., 1942,
– membru al Academiei Rom.

Prescurtări:
P.P.I. – Petre P. Ionescu
Tr. Br. – Traian Brăileanu
R.M. – Rădulescu-Motru

op. cit. – e vorba de cartea arătată în dreptul autorului respectiv
al. – aliniatul
Sublinierile în negru din cuprinsul citatelor sunt ale autorilor respectivi, Sublinierile în roşu sunt ale noastre. Idem sublinierile din afara citatelor, în negru.”
Pentru textul nostru tipărit, sublinierile lui Alexandru Bogdanovici vor fi ‘sublinieri’, pe când cele ale autorilor apar cu litere îngroşate.
Plasarea acestei “Note” în text ne aparţine şi este datorată unor dificultăţi tehnice pe care le-am întâmpinat la transpunerea în pagină.
Urmărind scopul de a sublinia rigoarea lui Alexandru Bogdanovici, pretenţiile faţă de sine însuşi în vederea dobândirii clarităţii expunerii, este suficient să-i ilustrez acest merit cu grafia aleasă pentru comunicarea definiţiei sale originale ce urmează. Voi adăuga că întregul scrierii se înfăţişează la fel, adică pe tot parcursul manuscrisului ideile sunt despărţite una de cealaltă cu mijloace ale tehnoredactării dintre cele mai elaborate (cum, dealtfel, o specifică el însuşi în indicaţiile de lectură de mai sus); aici viziunea lui tipografică o voi sugera doar, neputându-i reproduce întocmai mijloacele alese. Iată cum şi-a pus în pagină definiţia la care mă refeream:

“Naţiunea este o unitate socială
caracterizată prin
caracterul specific al membrilor săi
şi
printr-o concepţie comună lor,
care tinde la transformarea acelei societăţi
într-un grup familial extins;
aceşti factori decurgând dintr-un complex
de condiţii naturale şi ideologice,
care presupune în mod necesar o
istorie comună la un moment dat.”

– Prin “condiţii naturale” înţelegem: originea comună, graiul comun, vecinătatea teritorială.
(Tr. Br., op. cit. pag. 117) Caet pag. 21 – al. 2
– “Concepţia comună” cu tendinţa ei specifică, presupune în primul rând, conştiinţa membrilor acestei unităţi sociale, de apartenenţă a lor la societatea respectivă. (Vezi completările speciale, pag….   )
În continuare, să parcurgem textul de la început.

*

“SPRE O NOUĂ DEFINIŢIE A CONCEPTULUI DE “NAŢIUNE”

[de Alexandru Bogdanovici]

Prefaţă

Întâlnind în cursul cercetărilor mele în domeniul Sociologiei şi Politicii, o serie de definiţii a[le] conceptului de “naţiune” care nu m-au satisfăcut, unele părându-mi insuficiente, iar altele construite pe baza unui abuz de generalizare, – contrazicând în formularea lor îns[ă]şi datele după care s-a condus respectivul autor, aceste constatări m-au determinat să încerc cu toată modestia – având în vedere materialul documentar extrem de redus pe care îl am la dispoziţie, o nouă definiţie a acestei noţiuni. Aceasta pentru propria mea lămurire în primul rând, şi pentru a celor ce vor accepta punctul meu de vedere. Lucrarea în “ediţia” de faţă, purtând bineînţeles amprenta condiţiunilor în care lucrez.
Sper într-un viitor mai bun care să-mi permită pe lângă o documentare mai amplă şi o confruntare a concluziilor mele cu altele existente spre a descoperi o eventuală – dar azi inconştientă – identitate de idei, o formulare mai apropiată de adevăr, o definiţie definitivă.

I
Definiţia conceptului de “Naţiune” dată de dl. P.P.I în op. cit. pag.205, este:
“Naţiunea este o unitate socială ai cărei membri derivă din aceeaşi origină biologică, având acelaşi sânge, acelaşi mediu geografic, aceeaşi istorie comună, acelaşi suflet, aceeaşi limbă şi aceleaşi aspiraţiuni politice. Astfel trebuie înţeleasă noţiunea de naţiune.”
Contrazicerea faţă de realitate, şi ce-i mai curios, faţă de propriile constatări, este evidentă. Cunoaştem doar atâtea naţiuni a căror cercetare după criteriile acestei definiţii, n[u; în text: ne] dă rezultate elocvente. Dar să cităm pe îns[u]şi dl. P.P.I.
– “Criteriul biologic – Acesta spune: Aceea ce caracterizează naţiunea este rassa comună, sângele comun, cum se spune de obicei. Totuşi elveţienii francezi deşi sunt de aceeaşi rassă şi [?] 12 pt unitară.” Şi aici, însă, putem răspunde cu date din istoria poporului nostru chiar: Ardelenii şi Basarabenii nu au avut o istorie comună cu aceea a ţărilor române, ci cu istoria ţărilor cărora ei erau încorporaţi. Şi acest lucru se găseşte la multe popoare încă. Acest criteriu deci este şi el incomplet.” (pag.204 – al.4)
“Acelaşi suflet”. Să vedem ce afirmă dl. profesor P.P.I. tot în pag.204 – al.5. “Criteriul psihic. – Afară de criteriul care porneşte de la aceea ce am numit conştiinţă naţională este însă criteriul religiunii. Poporul român s-a menţinut ca atare, pentru că a ştiut să-şi conserve religiunea unitară. Totuşi, dacă considerăm pe francezi, pe germani şi chiar pe români, vedem că religiunea nu poate fi un element de bază, întrucât găsim naţiuni cu indivizi grupaţi în 2 sau mai multe manifesări religioase (protestanţi şi catolici sau ortodocşi şi catolici)”
“Aceeaşi limbă” zice dl. Ionescu în definiţie. Dar tot dumnealui, chiar în aliniatul precedent celui intitulat “Concluziuni”, spune: Limba. Dar aceea ce este mai important şi asupra căruia se insistă mai mult, este limba. Noi am văzut că limba era factorul de individualizare naţională cel mai important. Un popor îşi poate pierde unitatea geografică (evreii), îşi poate pierde unitatea istorică (românii, polonii, croaţii), îşi poate pierde unitatea biologică sau nici nu e nevoie să o aibă (francezii galici, francezii normani, bretoni şi başci), dar dacă îşi pierde limba, el e considerat drept distrus ca naţiune. Dar nici acest criteriu nu poate fi universal, căci avem cazul naţiunii elveţiene, care deşi compusă din 3 elemente (italieni, francezi, germani), formează totuşi o naţiune conştientă, care a dus lupte pentru menţinerea ei ca naţiune deosebită de celelalte 3 din care a fost compusă. La fel e cazul cu naţiunea americană, iar în ceea ce priveşte naţiunea ebree, ştim că deşi şi-a pierdut limba, se menţine ca formaţiune etnică specifică. De asemenea şi în Belgia, se vorbesc două limbi (franceza şi germana).”
Iar în “Concluziune”, continuă: “- Formulele enunţate se aplică, e drept, în unele cazuri, dar nu în toate. Definiţia pretinde să cuprindă însă în ea toate cazurile, pe care pretinde că le defineşte, de aceea ea nu poate fi sinteza tuturor acestora expuse până aici:” (Urmează definiţii)
Făcând abstracţie de faptul că un asemenea mod de a construi o definiţie nu ne pare de fel satisfăcăt[or] /căci odată ce datele pe care ne bazăm (criteriile), sunt particular valabile, cum putem trage o concluzie universal valabilă? – p[en]t[ru] o definiţie care să satisfacă toate cazurile existente?/ înseşi unele afirmaţii din cuprinsul citatelor de mai sus ne par îndoielnice. Ne referim anume la fraza “Ardelenii, Basarabenii nu au avut o istorie comună cu aceea a ţărilor române, ci cu istoria ţărilor cărora ei erau încorporaţi.” Dar a construi o frază în acest fel înseamnă a da loc unei erori de ordin istoric în primul rând (căci Ardelenii şi Basarabenii nu s-au aflat continuu în această situaţie, ci sporadic – adică au fost momente când poate fi vorba de o istorie comună cu cea a ţărilor române) – înseamnă, apoi, a denatura însăşi valoarea factorului respectiv, factor de maximă importanţă, după cum vom vedea mai târziu.
Cităm din “Logica” domnilor prof. I. Petrescu şi Ioan Buricescu (în Notă”: Ediţia a II-a, Buc., Editura Academică S.A.), următoarea frază asupra “definiţiei”: – “definiţia este o judecată de identitate, în sensul că predicatul şi subiectul sunt echivalenţi, se pot substitui indiferent unul altuia, şi dau loc la o conversio simplex.” (pag.237 – al.3). Cercetând definiţia domnului P.P.I., după a noastră părere sfera predicatului nu este echivalentă cu sfera subiectului, ci este întrutotul subordonată acesteia. Aceasta reiese şi din concluzia ce se desprinde cercetând “criteriile” citate din manualul domnului prof. P.P.I. şi din datele cunoscute nouă din istoria universală. Odată ce există naţiuni (recunoscute ca atare), care nu satisfac unul sau mai multe din criteriile definiţiei, nu reiese în mod logic că sfera conceptului de naţiune, în cuprinsul căreia intră toate naţiunile existente sau care pot exista, este mai largă decât sfera predicatului, care ne prezintă o naţiune ai cărei membri derivă din aceeaşi origine biologică… etc.?
Desigur şi originea biologică şi mediul geografic, istoria comună, sufletul, limba, şi aspiraţiile politice, sunt factori care joacă un rol important în procesul de naştere şi viaţă a naţiunilor. În ce condiţii contribuie fiecare factor şi care dintre ei sunt absolut necesari definirii conceptului de “naţiune”, a unui concept care să fie universal valabil, cu ajutorul căruia să putem recunoaşte orice naţiune şi în orice moment, ne propunem a lămuri în cursul acestei lucrări.

 

II
În broşura “Marxismul şi chestiunea naţională” scrisă de I. Stalin în anul 1913, întâlnim următoarea definiţie: “Naţiunea este o comunitate stabilă, istoriceşte constituită, de limbă, de teritoriu, de viaţă economică şi de fizionomie psihică, care se manifestă în comunitatea culturii.” (p.9 – al.2)
Observam că în această definiţie, criteriul comunităţii de rassă sau neam dispare. Nu ştiu dacă această lipsă este tendenţioasă în cazul de faţă, dar în orice caz este logică. Noile exemple pe care le aduce I. Stalin citând naţiunile italiană, franceză, engleză, germană, pentru a demonstra că “naţiunea nu este o comunitate de rassă sau de neam, ci o comunitate de oameni formată istoriceşte”, nu face decât să ne adâncească propria noastră convingere, în sensul că acest criteriu nu este indispensabil definiţiei.
Preferăm totuşi să înlocuim termenul de “comunitate de oameni” cu acela de “unitate socială”. Ferdinand Tönies numeşte “comunităţi” formele sociale în care domneşte voinţa totalităţii şi “societăţi”, acele forme sociale în care predomină voinţele individuale. Însuşindu-ne terminologia sociologului german, facem cuvenita rectificare.
Acceptăm de asemenea ideea că naţiunea este un organism stabil (“naţiunea nu este un conglomerat întâmplător şi efemer, ci o comunitate stabilă de oameni” – pag.6 – al.2).
Asupra necesităţii specificării în def[iniţie] a factorilor “comunitatea de limbă” şi a “teritoriului comun”, păstrăm aceleaşi rezerve ca mai sus. Cât priveşte valabilitatea universală a criteriului “comunitatea de viaţă economică” e destul să aducem un singur exemplu p[en]t[ru] a demonstra că acest criteriu nu-şi poate avea loc în cadrul unei definiţii privind conceptul general de “naţiune”.
În anul 1916 de pildă (an în care conştiinţa naţională era prezentă la elitele tuturor provinciilor româneşti), viaţa economică a românilor din Basarabia era integrată sistemului economic al imperiului rusesc; viaţa economică a românilor din Banat, sistemului economic Austro-Ungar ş.a.m.d. Or, asta n-a fost deloc o piedică pentru ca totalitatea tuturor acelora ce aveau conştiinţa că aparţin neamului românesc (indiferent de statul al cărui cetăţean erau şi sist[emul] economic în care erau încadraţi, să reprezinte naţiunea românească din acel moment.
Cât despre “psihicul comun”,”care se exprimă în comunitatea culturii”, cred că reprezintă într-adevăr o trăsătură caracteristică naţiunii.
Dar poate mi se va reproşa: Dar cum se poate ajunge la o comunitate de fizionomie psihică, la o cultură comună, atâta timp cât nu există un teritoriu de conlocuire etc.? Răspund: Psihicul comun se datoreşte în primul rând, unei conştiinţe comune a caracterului naţional, precum şi unei concepţii comune însufleţite de această conştiinţă. În al doilea rând, când căutăm o definiţie, pe noi nu ne interesează ce a fost, ce va fi, cum ar fi putut să fie sau cum ar trebui să fie obiectul pe care îl definim, ci “ce este” acel obiect. Că această conştiinţă comună, conştiinţa naţională, ca şi caracterul comun, ca şi concepţia, se pot datori nu numaidecât unei conlocuiri, în momentul dat, ci unei istorii comune (care presupune pe lângă altele şi o conlocuire, de exemplu), în timp, vom vedea mai departe. De asemenea că această concepţie comună este despre o soartă comună şi că această concepţie tinde la transformarea acelei societăţi într-un grup familial extins (- o unitate perfectă din toate punctele de vedere).

*

Dealtfel, concepţia lui I. Stalin despre naţiune reiese şi mai precis din următorul pasagiu: “Este necesar de a sublinia că nici una din trăsăturile caracteristice arătate, luate în parte, nu este de ajuns pentru determinarea naţiunii. Mai mult încă, este de ajuns să lipsească fie chiar numai una din aceste trăsături, pentru ca naţiunea să înceteze de a fi naţiune.
Ne putem închipui oameni cu un “caracter naţional” comun şi totuşi nu se poate spune că ei formează o singură naţiune, dacă sunt despărţiţi economiceşte unii de alţii, trăiesc pe teritorii diferite, vorbesc limbi diferite ş.a.m.d. Aşa este cazul, de pildă, cu Evreii ruşi, galiţieni, americani, georgieni, cu cei din munţii Caucaz, care nu formează, după părerea noastră, o naţiune unică” (p.9 – al.4 şi 5)!!!
…”Numai prezenţa tuturor trăsăturilor caracteristice (în “Notă”: Care cum am văzut, pt. Stalin sunt mai puţin cu una: comunitatea de rassă, şi mai mult cu una: comunitatea de viaţă economică – faţă de ceea ce socotea trăsături caracteristice P.P.I.), luate împreună, formează naţiunea” (idem – al.8).

III
Ne pare ceva mai apropiată punctului nostru de vedere (deşi nu acceptăm definiţiile respective), concepţia social-democraţilor austrieci R. Springer şi O. Bauer.
Aceştia consideră “caracterul naţional” drept “unica trăsătură caracteristică esenţială a naţiunii, celelalte trăsături alcătuind, propriu-zis, condiţiile de dezvoltare ale naţiunii, iar nu trăsăturile ei caracte-ristice” (din Op. cit. Stalin, p.9)
R. Springer spune: “Naţiunea este o asociere de oameni care gândesc şi care vorbesc la fel”. Ea este “o comunitate de cultură a unui grup de oameni contemporani, care nu este legat de ‘pământ'” “(Problema naţională”, Editura “Folosul Social”, 1909, pag.43)
Menţionăm că este o diferenţă din p[unct] d[e] v[edere] sociologic între “asociere de oameni”şi “societate umană”, iar naţiunea nu poate reprezenta nicidecum o simplă “asociere de oameni” chiar dacă aceşti oameni vorbesc şi gândesc la fel.
Pe de altă parte, păstrăm rezerva noastră asupra factorului lingvistic.
Ne satisface menţionarea notei de “contemporani” pentru definirea acestui grup de oameni; de asemenea specificarea că el nu este legat de pământ (dar asta considerând-o nu ca o regulă, ci ca o posibilitate).
Continuăm, citând din op[era] lui I. Stalin:
– “Aşadar, “asociere” de oameni care gândesc la fel şi vorbesc la fel, oricât ar fi ei de despărţiţi unii de alţii, oriunde ar trăi ei.
Bauer merge şi mai departe.
“Ce este naţiunea?” – întreabă el. “Oare comunitatea de limbă este aceea care uneşte pe oameni într-o naţiune? Dar Englezii şi Irlandezii… vorbesc aceeaşi limbă şi nu formează totuşi un singur popor; Evreii n-au o limbă comună şi formează totuşi o singură naţiune” (vezi “Chestiunea naoională şi social-democraţia” de O. Bauer, ed. “Secera”, 1909, pag 1-2).
Ce este atunci naţiunea?
“Naţiunea este o comunitate relativă de caracter” (ibidem, pag.6).
Dar ce înseamnă caracter, în cazul de faţă, caracterul naţional?
“Caracterul naţional este suma de trăsături, care deosebesc pe oamenii unei naţionalităţi de oamenii altei naţionalităţi, este complexul de însuşiri fizice şi spirituale, care deosebesc o naţiune de altă naţiune” (ibidem, pag.2 [op. 12 pt
“Naţiunea este o totalitate de oameni, legaţi pe baza comunităţii de soartă, într-o comunitate de caracter” (ibidem, pag 139 [op. cit. Stalin, p.11]) ne îndepărtăm şi mai mult de această concepţie.

*

Criticând definiţia lui Bauer, Stalin pune următoarea întrebare: “Dar ce mai rămâne în acest caz din naţiune? Despre ce comunitate naţională poate fi vorba la oameni care sunt despărţiţi economiceşte unii de alţii, care trăiesc pe teritorii diferite şi vorbesc din generaţie în generaţie limbi diferite?” (p.11 – al.5).

Într-adevăr, punând problema în felul acesta, s-ar părea că Stalin are dreptate. Totuşi, repetăm: definiţia nu are scopul de a arăta cum a fost obiectul definit, ci “ce este”, în prezent. Or, presupunând că ne referim la o naţiune ai cărei membri în momentul de faţă sunt despărţiţi economiceşte unii de alţii, trăiesc în teritorii diferite şi vorbesc limbi diferite, aceasta nu înseamnă că aceeaşi situaţie a existat permanent (şi în trecutul acestei naţiuni). Aceste situaţii trebuie socotite doar ca accidente în viaţa milenară a unei naţiuni; căci natural, într-o situaţie de acest fel, permanentă, nu poate fi vorba de existenţa unei naţiuni. Iar dacă o naţiune există totuşi, când unele condiţii socotite normale şi necesare lipsesc, asta tocmai datorită faptului că nu lipsesc toate condiţiile odată, ci totdeauna există câţiva factori: de limbă, de sânge, de soartă sau caracter naţional câştigat, un complex de factori, care fac posibilă viaţa acelei naţiuni. Deci numai un accident general, care ar distruge toţi aceşti factori, ar nimici fără discuţie şi existenţa acelei naţiuni. Stalin refuză să socotească pe Evrei drept o naţiune sub motivul că unii factori consideraţi de dânsul ca esenţiali vieţii unei naţiuni – şi anume teritoriul, limba şi comunitatea economică – au fost suprimaţi pentru acest popor. Dar e lesne de văzut cum alţi factori: religia, unitatea rassială, sufletul comun, caracterul specific şi chiar un surogat de limbă, au permis, au fost suficienţi, ca această grupare naţională să existe pe deasupra tuturor teoriilor, ca naţiune.şi încă o naţiune din cele mai bine închegate din punctul de vedere etnic -, religios.
Dar definiţia lui Bauer este cu atât mai insuficientă cu cât consideră esenţial, doar factorul “comunitate de soartă”.
Legaţi de o comunitate de soartă sunt (poate) şi locuitorii Ardealului nostru, dar de aici nu rezultă nici o comunitate de caracter şi nici apartenenţa tuturor (Români, Unguri, Saşi, Secui, Germani) la o singură naţiune. Deci acest factor izolat nu este deloc suficent.
Mai departe, Stalin scrie: “Dar ce altceva este caracterul naţional, dacă nu o oglindire a condiţiilor de viaţă, dacă nu o sinteză de impresiuni căpătate de la mediul înconjurător? Cum te poţi mărgini numai la caracterul naţional, izolându-l şi rupându-l de terenul care l-a născut?” (p.12 – al.3).
Cu aceasta suntem de acord, adăugând însă că aceste impresiuni se pot proiecta în timp peste generaţii chiar atunci când mediul care le-a prilejuit nu mai există în întregimea lui. Şi pe lângă aceste impresiuni, dar odată cu ele, şi alţi factori ne [sunt] pomeniţi de Stalin: factorii concepţie (conştiinţă, ideal), pe care de asemeni îi consideră esenţiali conceptului de naţiune.
În sprijinul teoriei sale, Stalin continuă: “Şi apoi prin ce se deosebea propriu-zis, naţiunea engleză de cea americană de Nord, la sfârşitul veacului al XVIII-lea şi la începutul veacului al XIX-lea, când America de Nord se numea încă “Noua Anglie”?
Doară nu prin caracterul naţional? Căci Americanii de Nord erau veniţi din Anglia, ei aduseseră cu dânşii în America, afară de limba engleză, încă şi caracterul naţional englez şi nu l-au putut pierde, desigur aşa de repede, deşi, sub înrâurirea noilor condiţii, se formă, fără doar şi poate, caracterul lor deosebit. Totuşi, în ciuda caracterului mai mult sau mai puţin comun, ei formau, încă de pe atunci, o naţiune deosebită de cea engleză! E vădit că “Noua Anglie” ca naţiune, se deosebea atunci de Anglia, ca naţiune, nu printr-un caracter naţio-nal deosebit sau nu atât prin caracter naţional, cât prin mediul deosebit, prin condiţiile de viaţă deosebite de cele din Anglia” (p.12 -al.4şi 5).
Răspundem: Adevărat! însă societatea englejilor din “Noua Anglie” (alături de societăţile a[le] căror membri proveneau din alte naţiuni), a început să devină o naţiune aparte abia din momentul din care în mijlocul tuturor acestor oameni a început să vibreze o conştiinţă nouă: în momentul din care au ajuns la concepţia despre o soartă comună alta decât aceea a naţiunilor din care proveneau. Şi tot acest proces, accentuat de faptul că noile condiţii de viaţă, mediul nou, îşi desăvârşeau influenţa lor pentru determinarea unui caracter specific nou, (prin modificarea celui vechi), tot acest proces atât de complex, a fost încoronat de naşterea unui ideal psihofiziologic tinzând spre înfăptuirea unei unităţi perfecte din toate punctele de vedere, pentru acea societate.
În asemenea condiţii şi din acest moment deabia, societatea respectivă s-a distins ca naţiune aparte: o nouă naţiune: naţiunea americană!

IV
Concepţia domnului prof. Tr. Br. (“Naţiunea poate fi deci definită ca un grup familial ajuns la limitele de lărgire posibilă”În “Noiă”:  p.116, op. cit.) nu se deosebeşte în mod esenţial de aceea a domnului P.P.I. Căci un grup familial presupune o comunitate de sânge, limbă, suflet, istorie, mediu geografic…
Ne păstrăm deci, aceeaşi rezervă.

V
Încercând o definire a naţiunii cât mai apropiată de realitate, am ajuns la următoarea concluzie:
Naţiunea este o unitate socială
caracterizată prin
caracterul specific al membrilor săi
şi
printr-o concepţie comună lor,
care tinde la transformarea acelei societăţi
într-un grup familial extins;
aceşti factori decurgând dintr-un complex
de condiţii naturale şi ideologice,
care presupune în mod necesar o
istorie comună la un moment dat.

VI
Să încercăm o explicare şi o analiză critică a acestei noi definiţii.
– Ce priveşte expresia “caracterul specific”, ne referim la caracterul naţional cum este definit acesta de către O. Bauer (vezi [mai sus]).
– “Grupul familial” este caracterizat, după cum am mai spus, prin-tr-o comunitate de sânge, limbă şi suflet – în primul rând, reprezentând prin aceasta, forma ideală spre care tinde naţiunea în orice moment.
– O “istorie comună” presupune în mod necesar că la un moment dat membrii acestei unităţi sociale sunt legaţi fie printr-un sânge comun, fie printr-o limbă comună, fie printr-o aşezare pe un teritoriu comun, – deci o comunitate de soartă, dar mai degrabă printr-un complex de factori (nu neapărat însă toţi deodată), care are drept rezultat comunitatea de caractere, apariţia concepţiei comune cu tendinţele pe care le-am arătat. Odată ce o naţiune există, chiar dacă unii din factorii consideraţi caracteristici lipsesc, aceasta înseamnă că numai complexul de factori existenţi a fost suficient pentru a menţine unitatea naţională.
Astfel reiese limpede că pentru a da o definiţie care să se potrivească oricărei naţiuni ce există sau poate exista nu este nevoie să îngustăm conţinutul noţiunii prin enumerarea tuturor factorilor care par caracteristici existenţei naţiunilor, ci să arătăm acei factori, care sunt esenţiali pentru ca o societate să fie recunoscută drept naţiune; aceşti factori esenţiali definiţiei noi credem că sunt:
1. comunitatea de caracter.
2. concepţia comună, cu însuşirile care le-am arătat. Iar expresia de istorie comună explică ea însăşi, îndeajuns, condiţiile în care s-au putut naşte factorii de mai sus.
Astfel noi credem că am reuşit să găsim o definiţie care să permită identificarea oricărei naţiuni, în orice moment al existenţei sale.

VII
Precizăm că fiind vorba de naţiune şi nu de neam, membrii acesteia pot fi consideraţi numai contemporani între ei.
Naţiunea română de astăzi nu este totuna cu naţiunea română de acum o sută de ani şi nici cu cea care va fi peste alte câteva sute. Condiţiunile ei de existenţă variind, şi diferitele momente în care o surprindem ne-o vor arăta sub aspecte diferite. Astfel acum o sută de ani, naţiunea română în totalitatea membrilor ei, nu ne prezenta nici o unitate politică, nici una economică, iar astăzi considerând şi pe românii din regiunile limitrofe Statului Român actual, este încă departe de a reprezenta o comunitate de teritoriu, activităţi şi cu atât mai mult o unitate politică. Totuşi existând comunitatea de caracter şi concepţie, decurgând dintr-o istorie comună, naţiunea română include şi pe aceşti fraţi de sub stăpânire străină; iar la un moment aparţinând viitorului, ea poate prezenta un aspect mult mai unitar, tinzând continuu spre acea împlinire a unui grup familial extins, până la limitele de lărgire posibilă.
Neamul românesc, care este totalitatea românilor morţi, prezenţi şi viitori, (în orice moment), rămâne veşnic unul şi acelaşi. El nu poate varia din punct de vedere al numărului membrilor săi, ci numai patrimoniul său biologic, material şi spiritual poate fi diferit de la un moment la altul.

VIII
Studiind naţiunile sub perspectivă istorică, – în timp, trebuie bineînţeles să luăm în consideraţie toţi factorii: rassă, limbă, teritoriu, activitate etc. care îşi au fiecare importanţa lor şi care în anumite momente au contribuit odată sau pe rând, toţi sau în parte, la naşterea şi evoluţia lor.
Din acest punct de vedere suntem întrutotul de acord să considerăm graiul comun drept un factor de maximă importanţă (în afară de factorul “istorie comună” considerat de noi ca esenţial, el prilejuind – în anumite condiţiuni – notele ce caracterizează naţiunea).
Pentru a arunca o scurtă privire în acest domeniu atât de vast, într-un proces atât de complex, vom cita câteva pasagii care ni s-au părut deosebit de semnificative…….. [probabil urma să se completeze ulterior; n.n.] (vezi şi citatul “Limba” din lucrarea de faţă).
“… desigur nu înseamnă că diferitele naţiuni vorbesc totdeauna şi pretutindeni limbi diferite sau că toţi aceia care vorbesc una şi aceeaşi limbă formează neapărat o singură naţiune. O limbă comună pentru fiecare naţiune – dar asta nu înseamnă neapărat limbi diferite pentru naţiuni diferite! Nu există nici o naţiune care să vorbească în acelaşi timp limbi diferite, dar asta însă nu înseamnă că nu pot exista două naţiuni care vorbesc aceeaşi limbă! Englezii şi Americanii de Nord vorbesc aceeaşi limbă şi totuşi ei nu formează o singură naţiune. Acelaşi lucru trebuie spus despre Norvegieni şi Danezi, Englezi şi Irlandezi” (Stalin, op. cit. pag.6). (Nu mai revenim cu contra-argumentări la afirmaţia că “nu există nici o naţiune care să vorbească în acelaşi timp limbi diferite”. Exemplul naţiunior citate anterior pare edificator.)
“Este, aşadar, limpede, că în realitate nu există nici un fel de trăsătură caracteristică unică a naţiunii. Există numai o sumă de trăsături caracteristice, din care, la compararea naţiunilor, iese la lumină, mai reliefat, când un caracter (caracterul naţional), când un altul (limba), când un al treilea (teritorial, condiţii economice). Naţiunea reprezintă o combinare a tuturor trăsăturilor caracteristice luate laolaltă” (ibidem, pag.12-13).
“Naţiunea nu se poate forma numai prin simpla înmulţire cantitativă a unui grup familial, sau prin roirea de familii dintr-o familie originară şi răspândirea pe un teritoriu mai vast.
Fără îndoială că formarea unei naţiuni nu se întemeiază pe un singur factor de ex[emplu] originea biologică comună (comunitatea de rassă), sau vecinătatea în spaţiu, sau organizaţia politică, sau graiul comun etc. Ci toţi factorii care determină solidaritatea unui grup social contribuie la formarea naţiunii.
Ai nu numai atât: în clipa ce se trezeşte conştiinţa naţională, grupul îşi crează principii şi norme care să consolideze unitatea naţională.
Din punct de vedere istoric, graiul comun a fost cel mai hotărâtor factor pentru crearea naţiunilor. În cele mai multe cazuri graiul comun a fost şi semnul obârşiei comune. Dar în alte cazuri, graiul comun a împins la construcţia unei obârşii comune. La Greci de ex[emplu] avem o coincidenţă a graiului comun şi a obârşiei comune. La naţiunile latine născute în cuprinsul imperiului roman, obârşia comună (înrudirea) a fost construită în baza graiului comun. Sunt iarăşi naţi-uni la care s-a păstrat sentimentul de solidaritate în temeiul religiei, şi abia în urmă s-a ivit tendinţa de a reînvia graiul naţional (Evreii). În imperiul turc, “naţiunea turceasă” cuprindea elemente etnice foarte diferite (Sârbi, Armeni, Albanezi etc.), dar această naţiune îşi întemeia solidaritatea pe religia comună.
Unele deosebiri împiedică formarea unei naţiuni unitare. Aşa de o pildă Negrii din Statele Unite nu sunt consideraţi ca aparţinând naţiunii care stăpâneşte teritoriul Statelor Unite. Evreii din Germania, deşi ei se consideră Germani de religie mozaică, nu sunt priviţi de Germani ca aparţinând naţiunii germane, deşi între protestanţi şi catolici nu există separaţiune naţională şi nici originea etnică slavă a unei părţi a populaţiei Prusiei nu o separă de naţiunea germană.
Pe lângă condiţiunile naturale (originea comună, graiul comun, vecinătatea teritorială) trebuie să existe şi condiţii istorice şi ideologice pentru ca o naţiune să-şi dobândească conştiinţa existenţei sale ca unitate socială separată de alte unităţi de acelaşi fel.
Această tensiune între grupuri, antagonismele de tot felul (economice mai ales) au apropiat grupurile înrudite, împingându-le la alianţe şi apoi la organizaţii politice permanente pentru apărarea intereselor comune împotriva unor duşmani de altă origină, de altă limbă, de altă religie etc.
Astfel conştiinţa naţională la Greci s-a trezit mai ales în luptele cu Perşii, conştiinţa naţională la Români în luptele cu Turcii, Tătarii, Maghiarii şi Polonii” (Tr. Br., op. cit., pag.116-118).
Observăm şi aci constatarea: unitatea naţională începe a se consolida deabia din momentul în care se trezeşte conştiinţa naţională şi grupul, ca urmare a acestui fapt, “îşi creează principii şi norme” care duc la această consolidare. Or, ce sunt aceste principii altceva decât concepţia care tinde la transformarea naţiunii, aşa cum se prezintă la un moment dat, într-un grup familial extins, după cum am arătat mai înainte.
Cât priveşte “conştiinţa naţională” credem că nici nu poate fi vorba de existenţa unei naţiuni atât timp cât nu există acest factor pe care îl considerăm eminamente caracteristic şi esenţial acestei unităţi sociale. Pân-atunci poate fi vorba de un popor, de un neam chiar, dar nu de o naţiune. Se poate afirma că naţiunea română exista în anul 1.300 de exemplu, atunci când nu putea fi vorba de o conştiinţă naţională românească? – deşi ca popor, ca neam, existenţa [sa] este incontestabilă.

IX
Dar proiectând acest factor “conştiinţa naţională” asupra individului, noi nu putem crede că acei inşi care deşi provin din punct de vedere biologic dintr-o familie notoriu românească şi vorbesc româneşte, dar nu au conştiinţa apartenenţei lor la acest neam (n-au o conştiinţă naţională românească), ba poate au chiar conştiinţa apartenenţei lor la altă naţiune, nu pot fi socotiţi ca români – membri ai naţiunii române.
După cum putem accepta ideea că un individ aparţinând din p[unct] d[e] v[edere] sangvin altui grup naţional arian (în “Notă”: Nu dintr-un neam net inferior celui românesc), dar crescut pe acest pământ, vorbindu-i limba, primind toată influenţa mediului în care a devenit conştient şi cu care se află în contact sufletesc şi fizic permanent, atât timp cât are conştiinţa românităţii sale şi se manifestă ca atare, ar putea fi socotit altceva decât Român – membru al naţiunii române.
Mai mult, raportându-ne chiar la “teoria naţionalităţii în artă” a domnului prof. A.C. Cuza, noi credem că din prima generaţie chiar, într-un asemenea caz, însăşi creaţia artistică a respectivului va purta într-un fel, pecetea specificului geniului creator naţional.

*
Aceste credinţe ale noastre se bazează pe un număr suficient de constatări personale, constatările altor cercetători, precum şi pe un raţionament logic nedesminţit de istorie. Aşa-numitul “glasul sângelui” noi credem că este mai degrabă “glasul conştiinţei”.

*
Revenind la factorii: limbă, teritoriu comun etc. trebuie să adăugăm că dispariţia fiecărui[a] din ei, după ce au fost odată câştigaţi, poate duce la o slăbire a unităţii sociale şi poate chiar să producă – indirect – o destrămare a ei. Partea ruptă din sânul naţiunii prin pierderea limbii sau mutarea pe alt teritoriu, se poate îngloba într-o altă unitate naţională sau poate deveni în timp o naţiune nouă. Astfel este cazul coloniştilor care au dat naştere naţiunii americane din S.U.A. (p[en]t[ru] factorul teritoriu). Pentru factorul limbă, e destul să citez cazuri constatate personal în Transnistria: indivizi de origine etnică – indiscutabilă [- română -], cu nume românesc, deveniţi ruşi sau ucraineni în toată accepţia cuvântului. Invers: indivizi de origine etnică străină, născuţi pe teritoriul României, deveniţi Români ireproşabili.
După cum am mai arătat, aceasta se datoreşte în primul rând conştiinţei de naţionalitate, unei concepţii comune, câştigării caracterelor naţiunii adoptive, datorită influenţei mediului înconjurător şi soartei comune (soartă comună – istoric comună).
Dar dacă anumite accidente care înlătură unul sau altul din factorii citaţi, pot duce la destrămarea şi la moartea unei părţi din naţiune sau chiar a naţiunii întregi, aceasta nu este însă o consecinţă necesară, atâta timp cât există o serie de alţi factori, al căror complex suplineşte şi rolul celor dispăruţi, menţinând în acest fel existenţa naţiunii. Astfel poporul jidovesc trăieşte răsleţit – de secole – în toate părţile globului, fără a uza de limba naţională şi comună decât pentru riturile religioase, dar se menţine ca naţiune, datorită legăturii sanguine şi unei religii unice, unitare şi originale.

XI
Pentru a încheia acest “esseu” sociologic, revin la definiţia domnului prof. Tr.Br.
“Naţiunea – un grup familial ajuns la limitele de lărgire posibilă.”
După părerea noastră, această definiţie ne prezintă naţiunea în viziunea ideală a acestei realităţi, – nu însă o definiţie practic aplicabilă.
Grupul familial poate fi socotit drept unitatea socială cea mai apropiată idealului de comunitate – o comunitate în orice caz, – şi în concepţia noastră, desigur că naţiunea tinde a lua această formă de comunitate, cu toate caracterele ei:
– unitate de sânge,
– unitate de limbă,
– unitate de suflet.”

Eseul acesta a fost încheiat de Alexandru Bogdanovici pe 29 noiembrie 1946 (îl începuse la data de 26, adică cu trei zile în urmă). L-a semnat aici descifrabil, cu litere clare ce tot scădeau spre dreapta, unde i-ul final reveni într-o subliniere fină până pe la mijlocul iniţialei B: Al. Bogdanovici. Numele urca de la dreapta la stânga. Sub a doua jumătate a lui, consemnă: Aiud; şi dată.
Dar autorul deţinut n-a fost mulţumit de cele scrise. Ideile continuau să-i încarce raţiunea.
Aşa încât, în partea inferioară a filei, reveni cu o trimitere: “Completări în paginile următoare”.
Iar în paginile următoare,  în locul unor mărunte şi nesemnificative “completări”, apărură …capitole noi.

“XI CUM A LUAT NAŞTERE DEFINIŢIA NOASTRĂ
Studiind cele câteva definiţii avute la îndemână, am observat că diferiţi sociologi considerau următorii factori drept esenţiali existenţei unei naţiuni:
1. comunitatea de rassă.
2. răspândirea omogenă pe un teritoriu.
3. religia comună.
4. limba comună.
5. istoria.
6. comunitatea de viaţă economică.
7. comunitate de caracter, fizionomie psihică.
8. comunitate de soartă.
9. comunitate de aspiraţiuni politice etc. etc.
Studiind pe de altă parte o serie de naţiuni din punctul de vedere al îndeplinirii tuturor acestor factori, bazat pe date istorice, exemple concrete, am ajuns la concluzia că majoritatea naţiunilor existente nu satisfac toate condiţiunile şi, în orice caz, nu toate la un moment dat.
Iar dacă există unele naţiuni care să corespundă tuturor condiţiunilor arătate, acest fapt nu ne face să credem că restul naţiunilor… n-ar fi naţiuni.
Am căutat deci să găsim o formulă care să reprezinte toate cazurile de care avem cunoştinţă: o definiţie construită conform tuturor legilor logicii, cât mai apropiată realităţii, şi care în orice caz să nu contrazică în mod flagrant realitatea (presupunând că ar mai exista unele nuanţe pe care nu le-am surprins).
Din acest studiu am ajuns la concluzia că o naţiune oarecare, la un moment dat, poate exista chiar dacă nu sunt prezenţi toţi factorii amintiţi. Exemplele citate sunt edificatoare în acest sens. După cum nici un singur factor nu este suficient pentru a caracteriza existenţa unei naţiuni. Am ajuns, în primul rând, să împărţim toţi factorii în două categorii: 1. factorii care reprezintă condiţiunile de dezvoltare a naţiunii, şi 2. trăsăturile ei caracteristice.
Drept trăsături caracteristice, esenţiale, am considerat două: 1. caracterul specific al membrilor acelei naţiuni, şi
2. concepţia comună lor, cu tendinţa ei de omogenizare a rassei, limbii şi psihicului.
Iar cât priveşte condiţiile de dezvoltare, am crezut că nu este logic a le considera (fapt desminţit de realitate), ci de a întrebuinţa termenul socotit de noi ca expresiv, – “complex de condiţiuni naturale ideolo-gice”, care nu presupune nici totalitatea condiţiunilor (deşi acest caz poate fi conceput), nici existenţa unei singure condiţiuni.
Un factor, singurul factor, care poate prilejui acest complex de condiţiuni, este o istorie comună. Se înţelege că nici acest factor de maximă importanţă, luat separat, nu este suficient spre a da naştere, sau a caracteriza existenţa unei naţiuni, dar fără acest factor nu este posibilă geneza acelui complex de care am pomenit.
Partea a doua a definiţiei noastre este oarecum o complectare de ordin genetic, care deşi nu este indispensabilă definiţiei, totuşi o considerăm necesară atâta timp cât există această confuzie între caractere şi condiţiuni pe de o parte, între condiţiunile socotite ca esenţiale, [pe] de alta.
Drept un “motto” al întregii lucrări, aş vrea să citez o justă expresie a lui Pascal:
“Cine vrea să gândească bine, trebuie să aibă în mod constant şi latent, alături de noţiunea pe care o întrebuinţează şi definiţia ei.”
XIII [capitolul XII nu există]
CONCEPTUL DE “NAŢIUNE” – CONCEPT NUCLEAR
Admiţând faptul că noţiunea care căutăm s-o definim este o noţiune nucleară, atunci bineînţeles definiţia noastră se plasează la limita sub care acceptăm o societate umană drept naţiune. Iar definiţia “nucleului”, ar fi, bineînţeles, cea dată de dl. prof. Tr. Br. – Naţiunea – grup familial ajuns la limitele de lărgire posibilă – (în “Notă”: [vezi mai sus]). Această definiţie are avantajul unei elasticităţi binevenite. Concluziile se detaşează singure: Naţiunea poate fi comparată în linii mari, cu unitatea socială inferioară, Familia. Anumite legi, anumite accidente posibile, se explică după norme similare.
Faţă de ceea ce reprezintă “nucleul” conceptului, diversele forme particulare pot fi plasate în timp şi în spaţiu în jurul acestui nucleu.
În timp: toate naţiunile tind a deveni un grup familial extins; tind spre o unitate ideală reprezentată de nucleul conceptului. În spaţiu: observăm naţiuni care, la un moment dat, după gradul de omogenitate pe care îl prezintă se plasează mai aproape sau mai departe de acest nucleu.
Mai mult, diferitele părţi constitutive ale unei naţiuni – considerând numai cadrul naţiunii respective, se află mai apropiate sau mai depărtate de stadiul pe care îl reprezintă partea cea mai evoluată; partea cea mai apropiată de ideal.
Vom reveni cu exemplificări.

XIV
În studiul său, dl. prof. R. M. subliniază în mod deosebit importanţa factorului “conştiinţă”.
Cităm: “Între condiţiile care întreţin existenţa etnicului, aceea care nu lipseşte niciodată şi care cu drept cuvânt se poate numi fundamentală este conştiinţa de comunitate. Fără o conştiinţă de comunitate nu există o societate de oameni, chiar dacă societatea este redusă la familie” (p.12 – al.3). “Între condiţiile fundamentale ale societăţii omeneşti, prin urmare şi ale etnicului, stă conştiinţa de comunitate, care coordonează actele societăţii spre unitate şi continuitate. Conştiinţa de comunitate nu este nevoie să fie tot timpul într-un câmp luminos, este destul ca ea să fie gata a interveni în orice moment” (p.13 – al.2).
Mai departe d. R.M. constată:
– Primele manifestări ale conştiinţei de comunitate îmbracă forma tendinţelor religioase (“religio”) –
Frica de necunoscut şi primejdia războaielor au făcut ca societăţile, asemănate prin origine, să se grupeze mai multe la un loc, în aceeaşi conşt[iinţă] de comunitate. (Seminţiile din Italia, seminţiile germa-nice etc.). Primejdia războiului nu face decât să provoace întărirea şi clarificarea unei conştiinţe, care preexistă în mod obscur la popoare înrudite prin rassă.
– Cu dezvoltarea vieţii istorice, conşt[iinţa] de com[unitate] a mers lărgindu-se. Apoi dl. R.M. fixează trei stări de evoluţie, considerându-le mai pricipale:
1. Conşt[iinţa] de origină
2. Conştiinţa de limbă
3. Conştiinţa de destin.
“În etnicul fiecărui popor, cu lungă viaţă istorică, întâlnim câteşitrele aceste stări, nu însă într-un grad egal. Fiecare popor îşi are preferinţele sale, după alcătuirea ce are, din punct de vedere antropologic şi psihologic” (p.14 – al.2).
Este f[oarte] interesant de citat pasagiile care ne prezintă o caracterizare a celor trei stări.
1. – “conştiinţa comunităţii de origină este prima în ordine istorică. Pe ea se fundează primele organizări sociale. Membrii acestor organizări, cu cât mai primitive, cu atât mai puţin numeroase, se consi-deră ca având la originea lor strămoşi sau ocrotitori comuni. Zicem ocrotitori fiindcă la popoarele primitive descendenţa este o noţiune puţin lămurită. Sunt şi astăzi hoarde de sălbatici care se consideră descendenţii unor animale sau chiar ai unor obiecte materiale legendare. Conştiinţa comunităţii de origină luată în înţeles larg. Ea se referă mai des la faptul ocrotirii decât la acela al descendenţei biologice. Fetişii, spiritele, strămoşii sunt puşi de-a valma la origine. Această conştiinţă de origine comună întreţine obiceiurile, ritualul cultului şi toate tradiţiile societăţii” (pag.14-15).
“Societăţile formate numai pe baza conştiinţei de origine, dacă în energia lor proprie nu găsesc mijlocul de a evolua, sunt destinate degenerescenţei şi pieirii.”
2. …”În mod obişnuit, societăţile evoluează transformându-şi treptat conştiinţa comunităţii de origine în conştiiţa comunităţii de limbă” (15).
“Societatea prinde prin limbă conştiinţa unităţii sale de cultură şi această conştiinţă are un orizont şi o potenţialitate cu mult mai vastă decât avea aceea de origină. Conştiinţa comunităţii de origine este prinsă pe rădăcini adânci, dar ea este oarbă cât nu vine conştiinţa comunităţii de limbă ca să-i dea orizont. Pe baza comunităţii de limbă şi nu pe aceea de origine, s-au trezit în conştiinţa popoarelor europene aspiraţiile spre suveranitatea lor naţională” (p.15-16). Interesant tot capitolul.
3. “Naţiunile ameninţate în existenta lor prin războaie au trebuit să-şi asigure viitorul printr-o nouă conştiinţă de comunitate. Aceasta este conştiinţa comunităţii de destin” …”pe primul plan vine voinţa naţiunii de a trăi, înfruntând războiul. Membrii comunităţii de destin sunt aceia cari având conştiinţa vieţii lor primejduite, sunt hotărâţi la orice sacrificiu.”
Ca urmare, pe plan politico-militar, această conşt[iinţă] a com[unităţilor] de destin, aduce o nouă concepţie – revoluţionară faţă de cele din trecut, – ce priveşte alianţele între popoare. Criteriul înrudirilor de sânge sau limbă face loc celui al apropierii de destin. Dar şi pe plan intern, urmările nu sunt mai puţin revoluţionare, căci dacă p[en]t[ru] Democraţie baza cea mai solidă era conşt[iinţa] com[unităţii] de origine şi limbă, conşt[iinţa] com[unităţii] de destin aduce cu sine principiile statului totalitar: disciplină şi conducere competentă pe plan intern, sincera întovărăşire de destin în politica dintre state.

*

“După compoziţia şi gradul de asimilare armonică a elementelor din fondul rassial, precum şi după cum împrejurările istorice aduc pace sau război, fiecare naţiune îşi găseşte echilibrul său sufletesc într-una din combinaţiile pe care le oferă cele trei forme ale conştiinţei de comunitate. Grecia veche nu s-a putut organiza într-un stat unitar, pe când populaţia Italiei vechi a ajuns să organizeze marele imperiu roman, fiindcă populaţia Greciei vechi şi-a găsit echilibrul sufletesc în conştiinţa comunităţii de limbă, care se acomodează perfect în descentralizarea pe cetăţi, pe când popoarele latine din Italia, începând cu acelea din jurul Romei, împinse de neliniştea de la hotare, au trecut repede la conştiinţa comunităţii de destin. “…”În timpul nostru, de asemeni, Franţa are un etnic dominat de conştiinţa comunităţii de limbă, pe când Germania are pe al său do-minat de conştiinţa de destin.” (Apoi citează Italia, care după o perioadă de sbucium s-a plasat pe ultima treaptă de conşt[iinţă].)
– Bineînţeles, “Evoluţia de la o formă de conşt[iinţă] la alta, nu se poate dirija după voie. Etnicul unui popor îşi găseşte el însuşi, prin evoluţia naţională, forma de conştiinţă care i se potriveşte mai bine.” …”Dacă printre virtualităţile compoziţiei sale nu se află acelea necesare evoluţiei, etnicul rămâne ca împietrit pe loc, în forma de conştiinţă în care a izbutit să se aşeze” (p.18).
Cercetând etnicul românesc, R.M. constată că la sate, în special la cele de munte, etnicul este “puternic ancorat pe conştiinţa com[ună] de origine”. “Dar mai bine de un secol, etnicul românesc a depăşit cadrul sătesc şi a luat caracterele unui etnic naţional pe ţara întreagă, fundat pe conşt[iinţa] com[unităţii] de limbă.” Vechea iubire de moşie şi obiceiuri s-a extins asupra acelora care vorbesc aceeaşi limbă*  Patriotismul localnic s-a transformat într-un naţionalism cultural şi politic, aşteptând timpul ca să se transforme în comunitate de destin” (p.20).”

Alexandru Bogdanovici îşi mai notă o definiţie urmând să-l spijine în documentarea ulterioară:
“Ştiinţa etnopsihologiei are de obiect descrierea şi explicarea condiţiilor care întreţin în mod permanent, între membrii unui grup social, conşt[iinţa] com[unităţii] lor de origine, de limbă şi de destin” (R.M. – p.22)

Timpul continuării documentării necesare pentru revizuirea textului acesta n-a mai venit niciodată, impunându-i-se autorului o muncă intelectuală acerbă pentru susţinerea examenelor, să-şi isprăvească, în sfârşit, liceul, ca tot omul de vârsta sa (deşi cunoştinţele dobândite în această formă de învăţământ le stăpânea de mult, până la epuizarea lor). Iar după bacalaureat urmară cursurile universitare şi, mai ales, noua temniţă.

Pentru a verifica măsura în care indispoziţia generată în sufletul meu de lectura acestui text era validă, l-am dat spre citire critică unui fost profesor al meu, excelentul sociolog Nicolae Radu. Domnia sa nu cunoştea nici numele, nici legenda lui Alexandru (Şura) Bogdanovici şi nu am intervenit să remediez această neştiinţă, deoarece nu voiam să fie influenţat de nici un factor exterior eseului în sine atunci când urma să emită o judecată asupra lui şi autorului său. Referentul a fost ales şi în temeiul faptului că, făcând parte din generaţia lui Alexandru Bogdanovici, cunoştea în intimitate modelul de gândire al tineretului în acea perioadă tristă. Rezultatul opţiunii mele va fi cunoscut cititorului imediat în continuare. Punctul de vedere expus în darea de seamă a fostului meu dascăl universitar este exact, la obiect, necruţător, dezvăluitor, acuzator faţă de numeroşi corifei ai generaţiei menţionate, care nu au avut curajul înfruntării minciunii, ci au făcut efortul penibil de a se strecura în umbra ei, în tentativa cuceririi unor poziţii în societate, meritate poate, dar inacceptabile de către nişte inşi superiori timpurilor când se desfăşura naufragiul neamului şi al Patriei.

Acest referat al unui specialist în domeniul sociologiei, domeniu râvnit de Alexandru Bogdanovici în scrierea sa, ne înlesneşte să cântărim cât de jos se pregătea să coboare iniţiatorul reeducărilor, în plănuirea infamiei ce urma să o supună atenţiei M.A.I.-ului.
NICOLAE RADU
“CÂTEVA COMENTARII
PE MARGINEA UNEI LUCRĂRI PE TEMA NAŢIUNII,
DE ALEXANDRU BOGDANOVICI

Alexandru Bogdanovici avea 28 ani în 1946 când a scris studiul amintit şi nu avea încă studiile liceale completate, însă aspira să urmeze cursurile Facultăţii de drept. Ambele împrejurări sunt importante, deoarece ne atrag atenţia asupra faptului că era vorba de un tânăr care se pregătea pentru o carieră a elitelor vremii şi nu oricum, ci prin adaptarea totală la “momentul istoric”. Ultima observaţie ar merita o discuţie mai amplă, ne mărginim la a aminti faptul că până în 1948, efortul de adaptare prin referirea la “clasici” [sociologul Nicolae Radu se referă la “clasicii marxism-leninismului”, cum erau denumiţi cei care puseseră bazele ideologice ale comunismului. Notă M.R.] nu depăşea cercul “pandurilor” [o nouă trimitere la un vocabular en vogue în acele timpuri; în sensul întâi, apărut în urma venirii în ţară a diviziilor de ostaşi şi ofiţeri trădători “Tudor Vladimirescu” şi “Horia, Cloşca şi Crişan”, membrii celei citate iniţial au fost denumiţi “panduri” – iar ai celei de a doua citate, la fel, prin asimilare; li se atribuia această denumire în amintirea revoluţionarilor la chemarea lui Tudor; al doilea sens, acela de aici, este unul al derizoriului, prin “panduri” înţelegându-se româniii înrolaţi peste noapte sub stindardul comunismului importat recent. Nota M.R.], al “voluntarilor” în general, şi al “înregimentaţilor”; cu alte cuvinte, până în 1948, efortul de autospălare a creierului a fost o excepţie, dacă nu luăm în consi-derare “pandurii”, recent veniţi din Răsărit şi slabele urme ale Coloanei a V-a existente la noi. Alexandru Bogdanovici o lua, deci, înaintea multora cu efortul de adaptare. În zona universitarilor, el aparţinea unui “cap de serie” al unui lung şir de zeloşi, pe care îi vor cunoaşte amfiteatrele universităţilor. Mulţi dotaţi, destui săraci cu duhul, dar toţi hotărâţi să se adapteze noilor condiţii supralicitând. Bogdanovici era, desigur, un tânăr dotat (ne-o dovedeşte claritatea expunerii), era şi instruit, dacă avem în vedere bibliografia citată, modul ordonat, remarcabil de ordonat, în care îşi expune ideile. Dar şi hotărât “să se deschidă în faţa noului”, a luminii “care venea de la Răsărit”. Dar, la sfârşitul anilor ’40 şi în anii ’50, selecţia inteligenţelor şi integrarea lor timpurie “în sistem” nu se profila la orizontul aşteptărilor imediate. “Prostocraţia” era în plină ofensivă, în epoca ei de aur şi Alexandru Bogdanovici nu făcea parte din ea şi nu avea nici o şansă să-i aparţină. El avea, desigur, “nas politic”, dar politica vremii nu avea deloc “nas”. Pentru a-l parafraza pe H. Böll, A. Bogdanovici avea minte limpede într-o vreme în care era la modă instinctul, iraţionalul şi “ceaţa minţii”. El credea că face o concesie integrând în analiza temei de care se ocupa pe “genialul Stalin” [sintagmă-clişeu obligatorie, din aceeaşi perioadă. Nota M.R.], cu faimoasa lui lucrare pe tema naţională, publicată – atenţie! – în 1944 de Editura P.C.R. şi chiar făcea o concesie, o mare concesie, dar nu avea cum bănui că ea este inacceptabilă, în forma propusă, pentru prostocraţia ţeapănă a vremii şi pentru marii vicleni ai momentului. El era convins că face o “concesie integratoare”, nici nu-i trecea prin minte că alăturarea lui Stalin unor reprezentanţi ai culturii naţionale nu putea fi receptată de către “comunismul real” decât ca o mare insolenţă, iar adăugarea lui Bauer, Springer şi Tönnies o adevărată blasfemie. Stalin nu se integra în nici o cultură, el era unic şi neînţelegerea acestui fapt facea din Bogdanivici, din capul locului, un neadaptat şi un eretic. Românul primitiv şi străinul pervers aveau să respingă această direcţie eretică de preluare a “Genialului” şi să punizeze drastic pe naivi. Abia după 1965, cultura naţională îşi va căpăta “locul cuvenit” în preamărirea “altui genial” [referire la Ceauşescu. Notă M.R.]. După 1965, Alexandru Bogdanovici ar fi fost tolerat şi îndrumat, ar fi ajuns poate chiar asistent universitar, poate chiar profesor; alţi studenţi, la fel de dotaţi ca şi el, vor fi selecţionaţi în anii ’70 pentru a intra primii în partid, cu toate avantajele ce decurgeau dintr-un astfel de statut la 20 de ani; dar în 1946, în 1948 şi mai târziu, până în 1965, comunismul nu era deloc în faza lui de dezvoltare locală, credinţa ideologică ţinea locul gândirii critice. Aşa se explică faptul că, dorind să fie în pas cu vremea, cedând cu antipatie, Alexandru Bogdanovici s-a dovedit un dezadaptat şi condamnat la o evoluţie sinuoasă, care nu i-a mai permis niciodată să apară la suprafaţă. Desigur, Alexandru Bogdanovici a fost o victimă, dar o picătură de vină îi aparţine, cel puţin în ordine morală, dacă îl judecăm în perspectiva vremii. Încă din 1946 luase în discuţie “nesilit de nimeni” şi din motive politice, concepţia lui I.V.Stalin în problema naţională. În Franţa sau Anglia, gestul ar fi fost firesc, la noi însă avea o certă încărcătură morală negativă.”

Îl întâlnim pe Şura Bogdanovici, după eliberarea din penitenciar, elev al unei şcoli de planorism din Iaşi. Elev fruntaş, cum se potrivea unui tânăr atât de bine pregătit. Să-l urmărim, încheind cursul primului an şi vorbind în numele colegilor săi şi al unei generaţii, ce intenţiona, de fapt, să slujească orientării noi, importate din U.R.S.S.

“Domnule………
Dşoarelor şi dlor delegaţi,
Onorată asistenţă,
În numele elevilor şcoalei de sbor fără motor, aduc salutul bucuriei noastre de astăzi;
– al muncii şi înfăptuirilor unui an de activitate pregătitoare,
– salutul speranţelor şi entuziasmului nostru.
Sărbătoarea de astăzi este prima sărbătoare pe care o întâmpină C.A.U.I.
Dar deschiderea oficială a şcoalei în cadrul celui de-al treilea congres studenţesc nu este numai sărbătoarea unui început de drum! Este totodată mărturia festivă a unei etape de muncă încheiate. – A unei etape de activitate neoficială, puţin cunoscută, dar caracterizată prin dârză înfruntare a greutăţilor începutului; de eroică depăşire a tuturor dificultăţilor, printr-un efort necontenit, susţinut de elanul nostru şi de încrederea n[oa]s[tră] în rezultatul final!
Avem astăzi deosebita cinste să vă înfăţişăm roadele acestei credinţe şi activităţi.
Mulţumirea şi mândria care ne însufleţesc nu ne fac să uităm însă, că  începutul unei noi etape, – inaugurată prin deschiderea oficială a şcoalei, – va cere o activitate din ce în ce mai intensă şi realizări tot mai mari. Această sarcină, ne luăm angajamentul s-o ducem la bun sfârşit. Ne legăm deci, ca prin muncă sporită să atingem acel nivel pe care ni-l indică încrederea cu care ne onoraţi, şi sprijinul domniilor voastre.
Este o plăcută datorie să mulţumim în pragul acestei sărbători, tuturor acelora care ne-au ajutat, ne-au încurajat şi ne-au îndrumat: U.N.S.R. – D.G.A.C. – Politehnica. La cuvintele rostite de dl. rector Partenie şi de dl. ing. Matei, alăturăm sentimentele n[oa]s[tre] de caldă recunoştinţă.
Dar se cuvine de asemenea să mărturisim dragostea şi ataşamentul n[o]s[tru] faţă de acela care a iniţiat această şcoală, care a luptat zi de zi pentru înfăptuirea ei, şi care prin muncă şi jertfă neprecupeţită a transformat visul în realitatea de astăzi.

Nu se poate vorbi despre şcoala de sbor fără motor din Iaşi, fără a pomeni numele dlui prof. ing. Matei: – instructorul nostru, conducătorul n[o]s[tru], dar mai presus de toate Prietenul cu inimă de părinte şi exemplul de fiece clipă al elevilor acestei şcoli.
L-am avut mereu umăr la umăr, în ploaie şi soare, în zăpezi, în mlaştini sau la urcuşul anevoios al pantei, – muncind, suferind sau bucurându-se alături de noi; îl ştim alături şi atunci când suim în văzduhuri: – entuziastă şi dârză călăuză, Profesorul şi Prietenul nostru, – inima vie a şcoalei de sbor.
Aceleaşi gânduri le îndreptăm şi către iubitul n[o]s[tru] instructor-mosorist dl. Vechiu: – care a jertfit permanent din timpul şi energiile sale, răgazul de odihnă după munca p[en]t[ru] existenţă, ca să vie în mijlocul nostru, credincios idealului său de planorist. Poate flămând şi obosit a venit, dar cu sufletul mereu înflăcărat, să ridice puii ce învăţau să sboare, către bolţile bucuriei.
Începuturi grele, începuturi pline de încercări stau la temeliile realizării de astăzi.
Suntem fericiţi că am putut birui! Suntem fericiţi că am avut în fruntea noastră oameni ai faptei şi credinţei nelimitate.
Astăzi, în ziua sărbătoarei noastre C.A.U.I. face din nou un călduros apel la toţi cei împătimiţi de fluturarea aripei sub azur, să vie alături de noi în marea familie a sburătorilor planorişti.
Tineri muncitori, studenţi şi elevi! Sub semnul prieteniei şi înfrăţirii tineretului, vom munci din răsputeri şi pe acest tărâm, pentru o viaţă nouă, într-o Ţară nouă, care să fie Ţara muncii şi a înfăptuirilor.
Cu gândul la glorioşii noştri înaintaşi şi la marile idealuri ce ne însufleţesc, să strigăm din tot sufletul:
– Trăiască aviaţia în slujba Păcii,
– în slujba Progresului!”

E interesantă o evaluare a limbajului ‘politic’ folosit în această scriere cu destinaţie publică a proaspătului deţinut politic achitat.
Semnalăm: “munca şi înfăptuirile”, “entuziasmul”, “început de drum”, “etapă de muncă încheiată”, “eroică depăşire a tuturor dificultăţilor, printr-un efort necontenit, menţinut de elanul nostru şi de încrederea noastră în rezultatul final”, “o activitate din ce în ce mai intensă şi realizări tot mai mari”, “această sarcină, ne luăm angajamentul s-o ducem cu cinste la bun sfârşit”, “prin munca sporită”, “dragostea şi ataşamentul nostru faţă de”, “a luptat zi de zi pentru înfăptuirea”, “prin muncă şi jertfă neprecupeţită a transformat visul în realitatea de astăzi”, “un călduros apel”, “tineri muncitori, studenţi şi elevi” (ordinea stărilor este elocventă), “sub semnul prieteniei şi înfrăţirii tineretului”, “pentru o viaţă nouă, într-o Ţară nouă”, “Ţara muncii şi înfăptuirilor”, “glorioşii noştri înaintaşi”, “marile idealuri ce ne însufleţesc”, “Trăiască aviaţia română în slujba Păcii, în slujba Progresului”. Constatăm că ‘limba de lemn’ intrase în funcţiune atât de intens încât un proaspăt eliberat din detenţie – de formaţie legionară – a putut-o deprinde în doi timpi şi trei mişcări. Comuniştii nu s-au săturat a vorbi astfel de la întronarea guvernului Petru Groza şi până la guvernele neocomuniste de după Revoluţia din ’89, folosind un limbaj adus din U.R.S.S. de către diviziile trădătoare şi de către spionii refugiaţi în Uniune. Deasemeni, vocabulatul respectiv apărea în broşurile politice ce se publicau de mulţi ani, nestânjenit, într-o limbă română de import şi ea.
Alexandru Bogdanovici asociază ‘limba de lemn’ unei prea frecvente utilizări a termenului “credinţă”, rămas în vocabularul său din vechea şcoală politică de influenţă ortodoxă, căreia îi era tributar, precum şi unei ‘duşmănoase’ – cum ar fi califica-o un cadrist sau un securist – atitudini de deplângere a greutăţilor existenţei materiale a instructorului mosorist, dnul Vechiu, care abia de avea timp de odihnă, era flămând, ostenit şi se mai ocupa şi de planorism!…
Pentru a ne lămuri cum de şi-a împănat Şura Bogdanovici textul cu atâtea gongorisme roşii, poate că n-ar strica să ne întrebăm de ce anume s-a înscris la şcoala de planorism. Răspunsul surorii sale – dat unei întrebări a mele – lasă de înţeles o incriminare, căci dânsa opune această opţiune a lui Şura făgăduinţelor sentimentale făcute mamei că ar fi rupt-o definitiv cu preocupările sale politice din trecut, care i-au adus dumneaei atâtea suferinţe inutile. Ca şi când Şura se pregătea pentru o fugă în Germania unde, presupunea el, cunoştinţele sale de sbor fără motor ar fi fost binevenite pentru o eventuală misiune în România. Nu există nici o dovadă că în acest fel gândea şi Alexandru. Atunci de ce a ales el să-şi petreacă astfel timpul? Numai pentru că deţinerea carcerală, apăsătoare pentru un tânăr, i-a provocat un neastâmpăr fizic de nesuportat şi a nutrit în el o imensă dorinţă de libertate pe care doar zborul o putea aduce la saţiu? În această detenţie el a compus versurile: “Fugar, / Hoinar, / Gândul vâsleşte spre zări… / Printre zăbrele / Caut sub stele / Drumuri ce duc nicăieri”. Ideea expusă în ele nu este de ignorat; în analiza discursului de mai sus trebuie să ţinem seama de faptul că autorul este şi un poet; deci un îndrăgostit de cer, care a scris: “mi-aş întinde spre cer toate mările / ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi. // Spre cer, / la piept să-l cuprind, / mijlocul să-i frâng, / să-i sărut sclipitoarele stele. // Când aş urî, / aş sdrobi sub picioarele mele de stâncă / bieţi sori / călători, / şi poate-aş zâmbi”. Avem de-a face şi cu un iubitor al marilor spaţii deschise. Şura era înotător şi iubea cu patimă drumeţia în zonele montane, o ştim din aceeaşi mărturie a surorii sale. Pentru atari firi, încrezătoare nu în sporturile cu mingea, ci în cele născute din nevoile fireşti ale omului şi din confruntarea lui cu natura, este normal ca la victoria asupra apei şi a piscurilor să se adauge aceea asupra văzduhului.
Însă mai este posibilă o presupunere. Şura îi făgăduise mamei sale a o fi încheiat cu temniţele, cu chinurile suferite, cu zdrobirea sufletului ei prin repetatele sale arestări şi torturări. Până să revină la vechile sale preocupări şi acţiuni subversive în care, cu certitudine, a fost din nou implicat şi prin atracţia provenind din reîntâlnirea foştilor camarazi, a celor rămaşi în libertate, ca şi prin puternica fascinaţie ce-l mâna a se dovedi mai cufundat decât ei în problemele activităţii legionare, ca unul cunoscut pentru condamnările sale, până atunci se poate să fi încercat, mai ales pentru liniştirea părinţilor, încadrarea într-o ocupaţie promovată de stat, preţuită de conducerea tinerilor, căutată de aceştia (“tineri muncitori, studenţi, elevi”!, ne amintim…).
Activitatea sa la şcoala de planorism ne îngăduie să pătrundem în mai adânca intimitate a caracterului personajului. Din proprie iniţiativă sau la rugămintea conduceii ori a elevilor, Şura a întocmit la data de 5 aprilie 1948 câteva PROPUNERI privitoare la mersul şcolii.  În partea de sus a celei dintâi pagini se află o listă de colegi: Cezarie; Chiriţescu; Coţofanu; Doschevici; Chiran; Rozenţveig; Caba; Vlădescu; Pricop; Mărgărit.
Textul suscită interesul aceluia care ştie să citească între cuvinte profilul iubirii de ordine a autorului (deşi se poate ca respectivul document să conţină şi ideile altora, acceptate de redactorului lui – Alexandru Bogdanovici):
“Având în vedere că numărul elevilor “şcoalei de sbor fără motor” a crescut şi va continua să crească;
“Socotind că un minimum de reglementare a şedintelor de sbor, pentru o dreaptă repartizare a muncii şi o riguroasă economisire a timpului, nu poate fi decât de dorit,
“Propunem cele ce urmează, cu rugămintea către toţi colegii menţionaţi, să mediteze asupra principiilor expuse,
“- să analizeze cu toată atenţia acest proiect, şi să binevoiască a contribui cu observaţiunile şi complectările lor preţioase, dându-ne astfel posibilitatea să prezentăm la raportul şedintei din 11 Aprilie a.c., concluziunile noastre în forma lor definitivă, spre aprobare.
“Rezultatul acestor propuneri care finalmente vor reprezenta fructul unei elaborări colective, va demonstra spiritul nostru de iniţiativă, conştiinciozitatea n[oa]s[tră], convingerea asupra necesităţii unei discipline liber consimţite şi dorinţa unui continuu progres; toate acestea fiind expresia fidelă atât a gradului n[o]s[tru] de pregătire, cât şi a prieteniei care ne leagă, a elanului şi dragostei noastre pentru planorism.
“Suntem convinşi că încercarea noastră va avea cele mai fericite urmări pentru bunul mers al şcoalei.

PROIECT DE REGULAMENT PENTRU SERVICIUL DE ZI

“A. Elevii mai vechi ai şcoalei, vor deţine cu schimbul – în ordine alfabetică -, funcţia de “Ofiţer de punct”, având următoarele atribuţiuni:
– Va consemna toate întârzierile ce depăşesc 15 minute peste ora fixată pentru adunare.
B. a – Va repartiza elevii pentru munca de montare şi demontare a aparatelor, astfel ca fiecare să ştie ce are de făcut.
b – Va veghia să nu se piardă timpul în mod inutil, atrăgând atenţia cu toată delicateţea, acelora ce din cauza lipsei de experienţă nu ştiu ce şi cum trebuie să lucreze, ori fac o adevărată risipă de energii cu mişcări gratuite.
c – Va avea grijă de felul cum sunt scoase şi aşezate aparatele, va asigura paza şi atenta lor mânuire.
C – Va ajuta pe instructor în timpul programului de “balansări”, marcând timpul, înlăturând persoanele din câmpul vizual al elevului ce execută exerciţiul etc.
D a – Va repartiza elevii pentru transportul aparatelor, având grijă ca locurile ce necesită un efort fizic deosebit să fie ocupate prin rotaţie după criteriul forţei elevilor, iar locurile care necesită o atenţie deosebită, după criteriul experienţei.
b – Va avea grijă să fie “îmbarcate” toate obiectele necesare şi de asemenea hainele şi pachetele colegilor, pentru a-i scuti astfel de-o grijă şi pentru a se realiza o apreciabilă economie de timp.
c – Va avea grijă ca transportul să se facă în cele mai bune condiţiuni respectând regulile tehnice, semnalând şi dirijând evitarea obstacolelor, schimbând la timp oamenii, stabilind etapele de odihnă etc., etc.
E – La “punct”:
a – “Ofiţerul de punct” va indica ordinea elevilor la sbor.
b – Va consemna exerciţiile executate în carnetul de punct.
c – Va repartiza elevii în diferitele echipe de serviciu (cărucior, cablu, plantoane etc.) şi va supraveghea buna funcţionare a acestora.
d – Va semnaliza în lipsa instructorului (când acesta pilotează).
e – Va avea grijă de obiectele elevilor şi accesoriile aparatelor, din raza punctului.
f – Va face poliţia punctului (îndepărtând politicos persoanele streine din raza în care ar putea tulbura munca; îi va ruga să nu strige, fluiere, să nu atingă aparatele etc. Va pune plantoane la drumurile ce traversează terenul de exerciţii, va asigura paza aparatelor care nu sboară etc., etc.)
g – Va asigura curier de legătură cu mosorul şi reîmprospătarea rezervei de apă.
F – “Ofiţerul de punct” va avea grijă în tot timpul serviciului:
a – Să asigure ordinea şi perfecta executare a dispoziţiunilor instructorului ca şi a dispoziţiunilor regulamentului, atrăgând atenţia cu toată delicateţea acelor ce nu le respectă.
b  – Va consemna abaterile ce necesită o penalizare.
G – Va înregistra toate observaţiunile, nemulţumirile sau pro-punerile elevilor.
H – Va da raportul instructorului după terminarea programului.
I – Împreună cu doi colegi traşi la sorţi, va constitui consiliul de disciplină al  şcoalei, pe care-l va prezida. (Vezi “Penalizările”)
J – Va avea grijă ca tot materialul să fie aranjat la locul destinat, şi ca uşa hangarului să fie bine închisă.
K – “Ofiţerul de punct” va sta permanent la dispoziţia instructorului, acesta din urmă având libertatea a limita sau extinde îndatoririle prevăzute de regulament, după aprecierea. Astfel “O.d.p.” va reuşi să fie un preţios auxiliar al instructorului şi totodată un exponent al colegialităţii elevilor-planorişti.
C. – “Ofiţerul de punct” este scutit la şedinţa în care deţine funcţia de orice corvoadă p[en]t[ru] a putea executa cu succes misiunea ce i s-a încredintat.

***

PENALIZĂRILE

Suntem încredinţaţi că o viaţă în colectiv, ordonată şi disciplinată prin asentiment, nu va necesita funcţionarea frecventă a consiliului de disciplină.
De asemenea însă credem că micile abateri voluntare sau involuntare, necesită o penalizare imediată. Aceasta atât din raţiuni de ordin educativ, organizatoric, cât mai ales etic.
Fiecare trebuie să aibă posibilitatea de a-şi răscumpăra greşeala p[en]t[ru] a putea privi apoi senin în ochii colegilor.
Greşelile nerăscumpărate apasă mai greu ca orice pedeapsă!

Credem că nu este prea îndrăzneaţă iniţiativa introducerii – cu titlu de experienţă – a auto-pedepsirii -. Astfel misiunea consiliului de disciplină se va reduce în majoritatea cazurilor doar la o apreciere asupra pedepsei, pentru a o confirma, micşora sau mări.
Consiliul de disciplină va penaliza doar abaterile care nu necesită pedeapsa suspendării de la sbor, aceasta neputând fi aplicată decât de instructor.
Pedepsele ar putea consta în genere din corvezi peste rând, având astfel un caracter pozitiv.
Fiind considerată ca o restabilire a unui echilibru stricat, pedeapsa nu va constitui o înjosire ci dimpotrivă o datorie a unui om de onoare.

***

Rugăm să notaţi în continuare observaţiunile şi amendamentele Dvs.
Al. Bogdanovici”

Acest PROIECT DE REGULAMENT PENTRU SERVICIUL DE ZI constituie o elocventă mărturie privitoare la deosebita putere de analiză şi sinteză a autorului, a capacităţii sale de imaginare a situaţiilor ce se pot ivi pe parcurs şi ar trebui remediate; este lucrarea unui specialist în problemele organizatorice, aşa cum este de aşteptat să fie un tânăr ce a ocupat funcţiile deţinute de Alexandru Bogdanovici în Frăţiile de Cruce şi Mişcare.
Spiritul pedagogic, generos şi tolerant, iar nu dezinteresat de formarea omului, ci dimpotrivă, ce respiră în capitolul PENALIZĂRILE, îl desemnează şi el pe conducătorul atent la evoluţia morală a celor aflaţi sub răspunderea sa, aşa cum se prezenta atunci Şura Bogdanovici.
Numai să nu uităm că aceste calităţi au fost de pe atunci puse în slujba răului şi, de fapt, ele sunt minciuni.

Înainte de a încheia această expunere de documente, se cuvine să prilejuim cititorului mai buna cunoaştere a lui Alexandru Bogdanovici, pentru cât mai potrivita evaluare a spiritualităţii sale, rămasă atât de umbrită din pricina implicării lui în nefericitul pact cu securitatea ce prevedea influenţarea negativă a destinelor luptătorilor anticomunişti. În vederea acestei mai adânci forări a simţămintelor sale, vom trece la lectura puţinelor sale versuri ce au scăpat distrugerii timpului.

SPRE AVENTURĂ
Pas… pas… pas…
În slova cărei pagini am rămas în drumul meu spre Marea Aventură?
Prin junglă, prin savană, prin pampas, opinci de vis sub cumpene de zgură.

Pas… pas… pas…
Când negura burează plumb topit, mă rătăcesc pe strada cu mistere:
…e poate-nceţoşatul Downing Street sau cine ştie care alt eres –
parizianul enigmatic Montparnasse, Fifth Avenue sau Belvedere,
din ultimul roman al lui Wallace. Colo, la poarta ferecată-a unui han,
o umbră şi-o mârţoagă – monument.
Aha!
Nu-i oare însuşi cavalerul D’Artagnan,
ce-aşteaptă muşchetarii lui Dumas impacient?

Pas… pas… pas…
Prin junglă, prin savană, prin pampas:
cow-boy, iscoadă sau brigand, am înnoptat la focuri de popas
– Alăturea de oameni şi de cai -,
cu Winetu, Halef, Old Shaterhand, s-ascult vrăjit povestea lui Karl May.
şopteau în iarbă greerii într-una, sub zodiac, la marginea potecii –
…eu rătăceam să-l prind pe Inciu Ciuna ş-apoi fumam cu dânsul pipa păcii.

Pas… pas… pas…
în care spaţiu şi an,
prin Singapore, Bombay sau Ceylon, am stat cu Aventura la taifas?
ţii minte templul indian cu fildeşul bătut în diamante,
sub verzi îmbrăţişări luxuriante, în care-n miez de noapte ne-nchinam?
Sau serile când iarăşi rătăceam pe cheiul portului  exotic,
ca să străbatem alte mii de mile – ca-n ocularul unui vechi panoptic –
prin Caroline, Celebes, Antile, prin Borneo, Sumatra sau Hawai…
iar mai târziu, la braţ cu Unchiul Sam, noi palpitam divers, în barul din Broadway?
Ne-am îmbătat cu opium la Calcutta, înfăşuraţi în visuri ca în plasă –
am rătăcit cu prospectorii prin Alaska, ne-am întâlnit în Mahattan cu Masca
şi obosiţi, cuminţi, ne-am reîntors acasă, ca astăzi iar să reîncepem ruta.

Pas… pas… pas…
– Fără spaţiu, fără ceas –
pe sub garduri, pe sub porţi, ziduri albe, negre bolţi,
prin ceaţă, prin ploaie, prin beznă, nostalgie, nostalgie…
– Noaptea-i aripă la gleznă: mă adun, visez, mă-mpart…
Spre care aventură cenuşie, cu Marius, Raymondo şi Jean Bart?

PETRECERE

Două citesc
Două bârfesc
Trei se plictisesc
…………………….
Unde-s cavalerii
Feţii cei frumoşi?
Unde-s cavalerii
Dansatori faimoşi?
……………………….
Un radio şi-un patefon…
Plăci de gramofon…
O candelă, trei cărţi, revistă…
În cameră lumină tristă…
Miros de unt topit
Cavalerii n-au venit…!

Două citesc
Două bârfesc
Toţi se plictisesc…
Petrecere frumoasă!

RĂTĂCIND PRIN STELE… VISURI*

Umblă vântul prin reţele, noaptea-i veac fără sfârşit.
Sboară gândurile mele şi se pierd în infinit…
Cine-s eu?, mă-ntreb adesea, gând mistuitor şi greu:
Dintre câţi trăiesc în mine, cine sunt – ştiu numai eu.

Luni

…Se rotesc fulgi de zăpadă
Şi se pierd în noaptea grea.
Luna mare stă să cadă
Peste câmpul alb de nea.

I
Cine sunt? Simt în străfunduri răzvrătire de haiduc
Hăituit mereu de poteri, rătăcind prin câmpi, năuc.
Cruntă-mi este răzbunarea, sângeroasă spada grea –
Nu ştiu mila şi iertarea când mă lupt cu cineva.

Marţi

Nistrul spumegă în praguri
Vânăt, rece, ‘nvolburat,
Se opreşte-apoi în vaduri,
Loc de veci netulburat…

II
Cine sunt? O balalaică plânge dragostea de ieri;
Suspinând dup-o rusoaică, -n  vis mă pierd seri după seri.
Mi-a rămas inima frântă, peste Nistru, undeva –
Numai visul mă alintă şi-mi descântă dragostea.

Miercuri

Sboară caii vultureşte,
Ceru-i boltă de topaz,
Acolo-unde-nfloreşte
Trandafirul de şiraz.

III
Cine sunt? Prin stepa largă călăresc aripi de vânt –
Soră-mi este iapa şargă: lupt mereu, petrec şi cânt.
Numai “Bir Nimrud”-ul ştie cine-s eu, de unde vin…
Mă desparte-o veşnicie de Ceahlăul Carpatin.

Joi

Lin adie briza mării
Duh de vis peste Bosfor:
În azurul înserării
Sângerează-un colţ de nor…

IV
Cine sunt? Pe puntea mare, sprijinit de balustradă,
Cânt pierdut în depărtare, mării dragi, o serenadă.
Stropi de spumă – diamante – irizează curcubee,
Vin sirene şi bachante în adâncuri să mă ieie.

Vineri
…Clocoteşte în baloane
Elixirul veşniciei –
În bordeie şi saloane, toţi sunt
Robi nimicniciei…

V
Cine sunt? În eprubete se-nfiripă altă lume:
Doar formulele discrete cunosc taina fără nume.
Despre viaţă, despre moarte, nici o lacună nu am –
În borcane şi retorte, eu creez “Noul Adam”.

Sâmbătă
…Peste dune luna plânge
şi-n amurgul african
Nilul pare râu de sânge,
Sfinxul – stâncă de mărgean…

VI
Cine sunt? O dulce fată, în decor de feerie
Din ghitara fermecată lăcrimează nostalgie.
Fluiere şi tamburine plâng poveşti orientale.
Doruri noi aprinde-n mine cântul vrăjilor fatale.

Duminică
Vântul încreţeşte marea,
Spuma valul încunună
Şi-ntr-o clipă frământarea
Se preface în furtună…

VII
Cine sunt? pe baricade flutur steagul răzvrătirii –
În vârtej ridic noroade pentru ceasul izbăvirii.
Cade ‘lutul’ de pe mine şi, văpaie de credinţă,
Mă avânt spre noi destine de calvar sau biruinţă.

Cine sunt? În nopţi de veghe, caut să dezleg misterul:
Sboară gândul mii de leghe, ocolind pământul, cerul…
Gânduri, vise, frământare, în zadar mă-ntreb mereu
Căci răspunsul la-ntrebare-l ştie unul Dumnezeu.

Simt în orice strop de sânge altă viaţă şi chemare.
Sufletul sărman se frânge zbuciumat fără-ncetare.
Toţi strămoşii sunt în mine: mii de vieţi înverigate
În acelaşi lanţ ce ţine suflete încătuşate.

Cine sunt? În lumi de stele rătăcesc mereu pribeag
Şi în visurile mele caut un prieten drag…

Soroca. 24 decembrie 1943
* Câteva poezii sunt adunate într-un caiet dictando, cu scoarţe de carton maro, începând cu: RĂTĂCIND PRIN STELE…, subîntitulată: – VISURI – : Penitenciarul Soroca 24 – XII – 943. După încheierea poemului apare următoarea Obs [ervaţie]: vezi “La Medeleni” – Ionel Teodoreanu, vol II – Perfecta identitate ce priveşte sentimentul – conştiinţa coexistenţei unei multiplicităţi de caractere, temperamente, – complect diferite, opuse chiar, în cadrul aceluiaşi “eu”, care rând pe rând vin să ocupe “locul No 1” cel care dă înfăţişarea morală văzută a individului – bineînţeles existând unele mai puternice care persistă mai mult, dând prin aceasta nota determinantă, şi altele mai slabe, care revin periodic sau poate chiar o singură dată în viaţă (Vezi studiul). Nu ştim la ce studiu se referă autorul. Remarcăm pu-terea tânărului de a se obiectiva, în cadrul analizei asupra propriei creaţii, nesfiindu-se să recunoască apropierile de un scriitor consacrat, faţă de care, totuşi, nu se consideră îndatorat.

SE  ZBAT FANTASME…*

Se zbat fantasme roş învolburate
Pe vatra aurită de mister.
Cresc din jăratec vise înstelate,
Aripi de foc se clatină spre cer.

În cercul viu de vrajă descântată
Ca nişte nou întruchipaţi strigoi
6 băieţi stau strânşi lângă o fată,
Şi-n jurul lor, al beznelor puhoi.

Copacii îşi resfiră crengi înalte
Ca nişte braţe ce invocă pe Satan!
Vin lilieci în jurul lor să salte
Misteriosul dans aerian.

6 băieţi şi-o fată deşuchiată
În noaptea luminată de un foc
Citesc în jar povestea minunată
Şi, poate, al speranţelor soroc.
* Fără titlu

CAD FRUNZELE *

Rugină şi aur din cer se preling,
covor nostalgiei pe drumuri pustii.
E giulgiul de moarte al toamnei târzii,
ţesut din tristeţe şi frunze de sânge.

Când vântul adie, din ramuri se frâng,
în largi serpentine plutind liniştite –
spre cer se ridică, dar cad obosite,
şi nimeni n-aude cum frunzele plâng.

Poteci de aramă spre zări se întind
acolo-unde toamna bolnavă murise –
Colindă la cel mai feeric colind.

Din lacrimi de rouă răsar paradise
şi noi curcubee în suflet s-aprind
sub ploaia de frunze şi ploaia de vise.**

* În acelaşi caiet maro urmează: CAD FRUNZELE…, cu notaţia: Din ciclul “Anotimpuri”, datată: Rm. V. 14 V 944; din acelaşi ciclu şi cu aceeaşi dată: PLOUĂ! În continuare: SE SCUTUR CASTANII, din ciclul “Clişee…”; Rm. V. 20 – V – 944. Pentru ambele vezi mai departe.
** La poşta redacţiei ziarului ieşean “Ecoul”, pe data de 17 VI 1944, i se răspunde lui Alexandru Bogdanovici la o expediere sau depunere de manuscrise (voi pune între paranteze drepte semnele de întrebare ale lui Şura, ce comentează textul, după cum voi reda şi sublinierile sale, îngăduind astfel cititorului un dialog cu tânărul poet, imediat după apariţia notei ce i-a displăcut; şi-i înţeleg neplăcerea când constat că anonimul ce a scris-o nici n-a băgat de seamă că “poezia” citată integral este un sonet, al cărui rege neîncoronat – Codreanu – era tocmai ieşean!):
“Făcând toate cuvenitele rezerve pentru ceea ce e influenţă bacoviană [?] şi pentru tot ce trădează o grandilocvenţă sonoră dar goală (ca de o pildă: “covor nostalgic pe drumuri pustii”), reproducem prima dvs. poezie pentru suflul şi asociaţiile care dovedesc un poet, rudimentar încă şi debil. Se citează “CAD FRUNZELE”.
În “Introspecţie”, defectele se accentuează: grandilocvenţă, fanfară, imagini de calitate îndoielnică (“Mi-e sufletul curat ca şi lacrimile zorilor” sau: “când mă poticnesc de muntele încercărilor” sau: “de stânca sufletului se sfarmă” etc.), care pun în umbră accente pătrunse de sinceritate ca acestea:

“M-am născut în zodia caldă a prieteniei
De aceea caut veşnic sufletului meu un frate”.[subl. pe margine]

Ceea ce e sigur e că de aici porneşte adevărata poezie. Ar trebui însă să va desbăraţi de moştenirea (sau numai prejudecata) unui ritm şi a unei rime sunătoare, ca sa daţi frâu liber poetului din Dvs.[-?-]
Dar pentru ca să ştiţi să vă administraţi această libertate, e nevoie să citiţi mult, să vă instruiţi neîncetat. Poetul din Dvs. – dacă este, şi noi credem că este – vă va aştepta. Ba chiar va creşte odată cu vieaţa Dvs., dacă ea va fi hrănită cu roadele spornice şi adevărate ale culturii lumii.”
Comentatorul nu sesizează motivele tipic legionare din “INTROSPECŢIE”.

PLOUĂ

Stropi mărunţi de ploaie rece vor pământul să-l onnece,
Se reped pieziş, în dungă să alunge toamna lungă.

Stropi mărunţi de ploaie rece repezi spală lespezile netezi
Şi de streşini se agaţă, ca mărgelele pe aţă.

Stropi mărunţi de ploaie deasă ţin pe toţi închişi în casă,
Căci răsbat până la piele prin măntăi şi prin umbrele.

Stropi mărunţi de ploaie lungă bucuriile alungă,
Cern în suflet întristare, picurând fără-ncetare.

Râmnicu Vâlcea, 14 aprilie 1944

SE SCUTUR CASTANII

Cad din cerurile sfinte
Aripi de arhanghel frânte,
Albe – şi roşii de sânge
Covor sub castanul ce plânge.

Călare pe zefir de Mai
Coboară îngerii din Rai
Şi se opresc pentru hodină
Să-mi mângâie fruntea senină.

Cad albe foi de calendar
Din poala Prea Sfintei Fecioare
Ce numără încet şi rar
Tot ce sfârşeşte sub Soare.

Se frâng petale de zăpadă
Acum ca-n fiecare an
Şi cad durerile grămadă
Cu orice floare de castan.

Rm. V. 20 – V – 944

INTROSPECŢIE *

Mi-e sufletul nemuritor ca şi zeii Olimpului
Căci e născut pe malul Nistrului din roşu granit
Ce-nfruntă valul apei şi valurile timpului.

L-a botezat Dumnezeu în vise şi oţel topit –
Şi ca să mă mistuie veşnic dorul haiduciei
M-a miruit pe frunte şi pe piept cu pelin înflorit.

M-am născut în zodia caldă a prieteniei
De aceea caut veşnic sufletului meu un frate,
Să fie sprijin durerii şi părtaş bucuriei.

Cu spada Neamului în mână mă lupt pentru Dreptate
Pe drumul de jertfă şi glorie al martirilor,
Ce trece prin zări de lumină în fier ferecate.

Mi-e sufletul curat ca lacrima zorilor
În care îmi spăl zgura inimii şi durerile
Când mă poticnesc pe Muntele Încercărilor.

De stânca sufletului se sfarmă vitregiile
Din granitul Nistrului mi-e făurită credinţa:
Spadă şi scut inimii când pornesc vijeliile.
21 mai 1944
* Din ciclul: “Scântei şi cenuşă”; poezia a fost trimeasă la “poşta redacţiei” ziarului Ec [oul] 17 – VII – 944/II No 175 şi în Obs [ervaţii] se scrie: Complecta neînţelegere a sensului şi a imaginilor (de ex.: Muntele Incercărilor – Muntele Suferinţei.)  Ultima poezie transcrisă în caiet este: “REFUGIU”, din ciclul “Clişee…”, Rm. V. 24 – V – 944. Vezi următoarea.

REFUGIU

Din pâclele nopţii se-ncheagă coloana
De care cu boarfe şi inimi sfărmate;
Pe feţe de ceară ard buze crispate
Ce-njură, ori plâng şi sărută icoana.

Bărbaţii ce poartă căpăstrul în mână
Sub coamă desmiardă osoasele umbre
Şi gâtul lor sprijină frunţile sumbre
În marşul osândelor fără hodină.

Pătrund stropi de ploaie în suflet şi straie
Şi ceaţa în creier şi plumbul în oase,
Şi roţile sfarmă mereu nemiloase
Timpanul şi inima sub fierăstraie.

Se -ntind mâini de clisă – cătuşe spre gleznă –
Dar nu pot să prindă ce n-a prins căminul:
Coloana ce-o mână din urmă Destinul,
Din beznă născută, se pierde în beznă.

Sept. 1945
– Braşov –
…Se înserează! Privesc de la fereastra mea, şi ochii mi se aştern pe o imagine de vis. În faţa mea întreg Braşovul: Kronstadt! Zidurile vechi de cetate medievală, castelele, Biserica Neagră, vile de toate formele şi culorile, Aro Palace, şi împrejur, pretutindeni munţi, păduri, brazi, …toamnă … toamnă … toamnă! Mi se răsfaţă privirile şi sufletul în baie de culori, în sărutările uneia din ultimile zile calde de toamnă. Toamnă … Braşov … Poveste…
Se-aprind luminile. Şerpuieşte electricitatea pe străzi: paralel, ondulat, cruciş, … ev mediu înstelat! Pe munţii grei, ca nişte spinări de zimbri, se pogoară negurile. Totul e numai argint, numai legendă … aici începe poezia:

În noaptea grea se odihnesc Carpaţii,
– cirezi de zimbri cu capul frânt pe labe.
Ecoul tace în silabe,
Cascadele se-ngână somnolent.

În coama vânătă dorm spaţii,
Mitologii, legende dorm şi anii,
Şi tăinuisc cu Dumnezeu ciobanii
Ca-n zilele din Vechiul Testament.

Se-adună neguri vii în cete
Ca duhuri din Istorii răsculate,
Să-ncoroneze frunţi înviforate,
Să cearnă secolii în plete.

În grote şi în peşteri daco-trace
Se spovedesc urgiile cumplite.
Zalmoxe!
Trecutul tot se odihneşte-n pace
Cernut în funerare stalactite.

…Doar umbrele păşesc în noapte
Spre Orion, pe Căi de Lapte…

Se scoală din morminte şi pisanii
În platoşe de-argint vitejii –
Şi călăresc în umbra veacurilor cnejii,
Când Domnul voroveşte cu ciobanii…

(“Nopţi carpatice”)

IERI, SEARA, MAMĂ…*

Ieri seara, Mamă, ţi-am citit răvaşul
În ceasul albăstrimilor stelare
Şi am văzut aprinsă colo-n zare
Şi steaua Ta, şi-n mii de stele Iaşul.

Din plicul alb s-au revărsat grămadă
Atâtea lacrimi plânse-n albe ceasuri,
Că mi-au gemut sub coaste negre glasuri
Şi ochii mei s-au stins să nu mai vadă.

Din slova Ta creşteau aureolă
Albastre suferinţe de Madonă –
M-am închinat şi-am plâns ca la icoană
Cântând tropar din inima violă.

Din depărtări veneau în ceas de seară
Atâtea amintiri duioase, Mamă…
Şi plicul sfâşiat părea o rană
Ce sângera sub candela lunară.
……………………………………………
Îngenunchiază-n faţa Ta ostaşul
Cerându-ţi astăzi binecuvântarea –
Cu gând într-aripat sărută zarea
Şi sfântă poala Ta şi Iaşul.

Şura
1 August 1945 – Braşov –
* Fără titlu.

CLOPOTAR
(după …..*)

Când vocea de aramă se deşteaptă
În dimineaţa-nseninărilor, profundă,
Şi peste pruncul ce se roagă-n şoaptă
Şi peste ierburi, poartă a sa undă,

Trist clopotar cu ochii duşi în zare
Îngână psalmi lăsându-se purtat
De cel pietroi al corzii seculare
Ce zi cu zi, de ani l-a-ncălecat.

…Din cer adânc, pogoară picurat,
Doar zvonul subţiat de depărtare…

Eu sunt acel! Dorinţele de-a pururi
Am tras de-odgon, să-nsufleţesc Idealul.
Din recile păcate – irealul –
Cernea miraj de soare şi azururi;
…Dar printre cioburi şi fărâme colorate
Nu cobora în noaptea viforoasă
Decât aceeaşi zbuciumare găunoasă.

Eh! Într-o zi, dar, obosit de moarte
De-atâta aşteptare şi de tras,
Satan!… pietroiul la o parte
şi lutul ** meu, în locu-i am să las.
Al. B. 14 oct. 1946 Aiud
*Probabil: “după Radu Gyr”, neconsemnat deoarece numele lui devenea incriminator pentru autor
** Apare şi varianta: “stârvul”.

ZADARNIC TE-ASCUNZI ÎN BOSCHET *

Cu ochi de copil te privesc cum fluturi batiste ceaţă.
Grăbită, pe străzi, te-ntâlnesc în galbena desdimineaţă.
Tu-ncerci să te-ascunzi, te fereşti, să nu te zărească din cramă –
Zadarnic prin crâng rătăceşti, frumoaso cu păr de aramă!
Zadarnic fricos te îmbraci în roş travesti de paiaţă,
Pui aur bătrân pe araci, să nu te cunoască la faţă.
Zadarnic te-ascunzi în boschet, tu Toamnă cu fruntea palidă,
Septembrie a fost indiscret, te-aşteaptă şi vara toridă…
Zadarnic! În parcul pustiu azi flutură sute de flamuri
Şi sute te păsări te ştiu, cum treci maiestuos pe sub ramuri.

25 august 1947

* Există şi următoarea variantă.

ZADARNIC TE-ASCUNZI ÎN BOSCHET

Cu ochi de copil te privesc
Cum fluturi batiste de ceaţă –
Grăbită pe străzi te-ntâlnesc
În galbena desdimineaţă.

Tu încă te-ascunzi, te fereşti,
Să nu te zărească din cramă –
Zadarnic prin crâng rătăceşti
Frumoaso cu păr de aramă!

Zădarnic fricos te îmbraci
În roş travesti de paiaţă,
Pui aur bătrân pe araci
Să nu te cunoască la faţă.

Zădarnic te-ascunzi în boschet
Tu Toamnă cu fruntea palidă.
Septembrie a fost indiscret,
Te-aşteaptă şi Vara toridă…

Zădarnic! In parcul pustiu
Azi flutură sute de flamuri –
Şi sute de păsări te ştiu
Cum treci maiestos pe subt ramuri.

25 Aug.47

CUM SÂNT…*

Cum sânt,
pământule sfânt.

Când aş iubi,
mi-aş întinde spre cer toate mările
ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi.

Spre cer,
la piept să-l cuprind,
mijlocul să-i frâng,
să-i sărut sclipitoarele stele.

Când aş urî,
aş sdrobi sub picioarele mele de stâncă
bieţi sori
călători,
şi poate-aş zâmbi.

Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup.

* Calitatea minei de creion cu care a fost redactată această poezie fără titlu, a hârtiei, ca şi desenul literelor, ne fac să credem că poată fi datată în jurul lui 15-16 August 1947, când a fost concepută şi “PĂDUREA”.

FRAGMENT*

Şi te-am vrut rea şi aprigă şi tare
potrivnică în drumul meu viteaz –
pumnu-n obraz şi braoul pe grumaz
ţi le-am simţit în loc de dezmierdare.

Lovit, n-am zăbovit în praf. Ca fiara
trăznit-am mai turbat ca-n alte dăţi.
Dureri n-am milogit, nici voluptăţi:
ţi le-am prădat cu dinţii şi cu ghiara.

Căci lacrimi ori surâsuri în panere
nu te-am rugat să mi le dai în dar,
ci smulsu-ţi-le-am crunt ca un tâlhar
întărâtat la jaf şi despuiere.

* Fără titlu. Pe spatele unui bilet, scris nu cu mult înaintea eliberării de la Aiud

PĂDUREA

Pădurea are mii de ochi
Şi mii de guri flămânde…

Cu rânjet de strigoi
Din scorburi ies la pânde,
Ies toate spaimele puhoi
Bolnave, tremurânde…

Cu braţul răsucit pieziş,
Încremenit gealatul
Aşteaptă după un tufiş
Să cazi colo de-a latul.

Să-nţepenească mâna grea
În gâtul cald… să strângă…*
Pe hoit, o ciupercă rea
Va creşte-apoi, nătangă…

Şi vântul trece şuşotind
La fiece scorbură
Să răscolească iar un gând
Înveninat de ură.

Năluci s-apropie pe rând,
Tot sufletul să-ţi împle:
Şi urlă, tremură, plângând,
Şi-ţi hohotesc la tâmple.

Vezi, frunzele de-acum pornesc
Purtate de-o stihie.
Din ceaţă chipuri strâmbe cresc
Cu faţa cenuşie.

Şi iată lilieci pornesc
Şi bufniţele ţipă
În goana unui dans drăcesc
Cu moartea pe aripă.

Căci totul va pieri acum
Sub verzile osânde…
– Pădurea are mii de ochi
Şi mii de guri flămânde!

15-16 Aug. 47

* Nu putem să nu remarcăm imaginea de tip profetic: Şura Bogdanovici este descris de mai toţi memorialiştii reeducărilor ca mereu sugrumat de Eugen Ţurcanu, până aproape de a-şi da duhul, pentru a se slobozi iarăşi mâna ucigaşă, să-l lase să-şi aştepte moartea altădată.

NOAPTEA ZADARNIC M-AŞTEAPTĂ…*

Noaptea zadarnic m-aşteaptă
Albele ceasuri târzii;
Cine să cânte? –
Visele-s frânte
– Frunze pe drumuri pustii.

Fugar,
Hoinar,
Gândul vâsleşte spre zări…
Printre zăbrele
Caut sub stele
Drumuri ce duc nicăieri.

Noaptea zadarnic aprinde
Albe lanterne de vrăji.
Fruntea fierbinte
Tristă, mormânt e-n
Curtea cu gratii şi străji.

S-a stins,
În plâns,
Viersul acelor chemări.
Visele-s frânte…
Cine să cânte
Drumuri ce duc nicăieri…?
26 octombrie (?)
* Fără titlu. Se recunoaşte influenţa verlaine-iană din: “Chanson d’automne”.