– Adevarul

CAPITOLUL 6
ADEVĂRUL
n-are decât o singură înfăţişare, pentru unii

Este încurajator să parcurgem împreună câteva pagini scrise de un om care a ştiut să observe mecanismul acesta al gândirii pentru care realitatea este şi nu este, simultan , mecanism numit de noi: dihotomic-antonimic , să-l izoleze, să-l stigmatizeze, cu o chemare autentică spre studiul ştiinţific, nerecunoscută în epoca sa, nici măcar de veacurile ce i-au urmat. Numele lui este: Leonardo da Vinci. Pentru el, adevărul n-are decât o singură înfăţişare care, odată cunoscută, se impune tuturor cu atâta putere încât înlătură pentru totdeauna litigiul [P.P.Negulescu, op.cit., vol. II, p.138].

Iacă, de pildă, o nucă. O furase o cioară din leagănul frunzarului umbrit. Pasărea o scăpă deasupra unei clopotniţe. Fructul se rostogoli într-o crăpătură a zidului vechi. Flatându-l, deplângându-şi soarta şi cântându-şi cu măiestre cuvinte prietenia ce o resimţea pe nepusă masă pentru puternicul său adăpost unde picase din cer, nuca îi afirmă că nu voia să se mai despartă de zid; se hotărâse ca, deoarece scăpase de ciocul nemilos al ciorii, să-şi petreacă tot restul zilelor retrasă într-o umilă văgăună.

La auzul acestor cuvinte, zidul clopotniţei, înduioşat de rugămintea ei, îi dădu bucuros găzduire [Leonardo da Vinci, Scrieri litrare. Prefaţă, trad. şi note de Ovidiui Drimba, Bucureşti, Editura Albatros (1976), p.36. Următoarele citate trimit la aceiaşi ediţie]. Da, nuca, abilă cunoscătoare a slăbiciunilor sufle- teşti, îşi anunţă impertinenta decizie. Zidul, a cărei înţelegere a realităţii este colorată de afectivitate, în dauna intereselor proprii, interpretează vorbele disgraţioase în fond, dar reverenţioase în formă, nu ca pe o ‘hotărâre’, ci ca pe o ‘rugăminte’. Autorul este categoric asupra acestei diferenţieri, deşi n-o comentează. Or, ea scoate în evidenţă o situaţie dihotomică-antonimică conducând în mod normal la distrugerea zidului, căci nuca, la largul ei şi ‘la ea acasă’, încolţeşte şi se preschimbă în … nuc.

Am spune că fabula prezintă un Iago-femeie, atât de bine cunoscuta ‘fată pierdută’, victima împrejurărilor ce au făcut-o ‘să cadă’ şi care are strălucita idee de a-şi reface viaţa ruinând-o pe a unui bărbat milos până la a o ocroti în avutul său, tovarăşă păguboasă de viaţă.

O savantă lecţie în spiritul ‘spionului spionat’ ne-o dă moartea păianjenului, din ceea ce urmează. Arahnida pricepuse că cea mai norocoasă vânătoare din viaţa sa de sugător de sânge ar fi aşteptat-o dacă întindea plasa între boabele zemoase ale unui ciorchine de struguri Deci, se potrivi într-o ascunzătoare, ca revers fatal al dulceţii vieţii din jur. Cu prilejul culesului, îşi găsi şi ea sfârşitul în coşul unui podgorean. şi în felul acesta, strugurele fu cursa şi amăgirea înşelătorului păianjen, precum şi a gângăniilor înşelate de el (p. 45); ceea ce ne aminteşte că sabia otrăvită nu a constituit numai unealta crimei împotriva lui Hamlet, ci şi mijlocitoarea morţii lui Laertes, născocitorul şi mânuitorul ei, ca şi a tovarăşului acestuia de politică mârşavă, regele Claudius. Aceeaşi soartă o avu şi racul, din altă fabulă a lui Leonardo, ce pândea peştii de sub un bolovan: veni o mare revărsare de ape, cu furioasă surpare de pietre, care, în rostogolirea lor năvalnică, striviră racul (p. 61).

Creatorul CINEI CELEI DE TAINĂ, constatând mecanismul gândirii ce prilejuieşte suferinţele celor ‘cu inima curată’, preschimbându-i în victime, se ridică împotriva şiretlicurilor născocite de el şi, mai ales, împotriva imoralităţii acelora ce-l folosesc şi, cu un  simţ al dreptăţii firesc la cineva care a atins culmi atât de înalte în desăvârşirea de sine, dă lecţii umanităţii despre faptul că binele trebuie să învingă, că răul trebuie pedepsit. Uneori el atacă direct ticăloşia omului cu două feţe, cum stau lucrurile în CROCODILUL. Această jivină îl înhaţă pe om şi numaidecât îl omoară. Iar după ce l-a omorât, cu glas tânguios şi cu şiroaie de lacrimi îl plânge; şi după ce a isprăvit cu plânsul, cu nemăsurată cruzime, îl sfâşie şi-l mănâncă.

Tot astfel face şi făţarnicul care, pentru un lucru cât de neînsemnat, îşi scaldă obrazul în lacrimi, cu toate că s-a dovedit a fi crud ca un tigru; şi se bucură în sinea lui de nenorocirea altuia, deşi se preface că suferă nespus, de ţi se face milă uitându-te la el (p. 88-89).

Distincţei opoziţionale dintre aparenţă şi esenţă îi datorăm, poate, cele mai profunde şi emoţionante fabule scrie de Leonardo da Vinci. Cum ar fi, de pildă, înalt morala rostuire a întâmplărilor briciului. Alunecat din teacă, acesta înţelese pentru întâia oară cât de frumos îi scotea în evidenţă soarele eleganta fiinţă lucitoare. Luă hotărârea de a nu se mai întoarce înapoi în temniţa-i îmbeznată, de unde rostul său făcea să nu fie scos la lumină decât pentru a tăia ţepii de pe faţa unor ţărănoi neciopliţi. Işi găsi o tainiţă în care să-şi piardă urma. Într-un târziu, nemaitemându-se a fi recunoscut, ieşi iar, pentru a descoperi cu amărăciune că tăişul îi era zimţat şi că rugina îi rosese obrazul de sclipiri. Acum abia şi-a înţeles vechea chemare ratată. Acelaşi lucru se întâmplă cu oamenii care părăsesc munca, lăsându-se în voia lenei; şi care, asemenea briciului de mai sus, îşi pierd tăişul iscusinţei, iar rugina neştiinţei le strică rostul (p. 51), căci atracţia răgazului total şi pentru totdeauna e doar o mască a căii către autodistrugere.

Dimpotrivă, petecul de zăpadă de pe creasta golaşă, rostogolindu-se către suratele sale de pe versant, din dragostea de a se regăsi printre ai săi, de a nu se sumeţi, de a nu vieţui pradă imediată soarelui, într-o sihăstrie mândră, şi care petec de nea, tot învârtindu-se, creşte şi creşte, ajungând a fi ultima zăpadă topită, ne învaţă fuga de nejustificata aparenţă şi îndreptarea necesară către rodnicia chemării esenţiale. Este o istorioară spusă pentru cei care se umilesc: aceia se vor înălţa (p. 46).

Insă există şi oameni a căror esenţă este singurătatea creatoare. Ei seamănă bolovanului atras de semenii săi de pe drum şi ajuns în mijlocul lor; liniştea sa înmiresmată de flori fu schimbată pe zdrobirile carelor şi pe baligile zvârlite-n obraz. Astfel li se întâmplă celor care, părăsindu-şi viaţa potrivită lor, petrecută în singurătate şi meditaţie, ţin să vină să locuiască în oraşe, printre oameni plini de tot felul de cusururi (p. 52), sună comentariul încercănat de nostal- gie al cugetătorului cu tristă experienţă de viaţă.

Printre plăcerile cetăţii se numără şi cele numite ‘ruşinoase’, al căror miraj îl atrage pe tânărul fluşturatic şi lipsit de experienţă, după cum fluturele este atras de lampă. Cel din urmă, nici ars de flacără nu putea pricepe cum dintr-un lucru atât de frumos i se putea trage cuiva asemenea rău (p. 53).

Acolo unde poporul nostru atrage atenţia: nu da vrabia din mână pe cioara de pe gard, pictorul renascentist istoriseşte păţania puricelui care simţind cât de cald miroase blana de berbec slinoasă sub perii căreia se încălzea, încolăcit, ditamai câinele său (aşa vorbesc paraziţii cocoţaţi în vârful societăţii despre cei cărora s-ar cuveni să le sărute picioarele, de sudoarea şi avuţia lor depinzându-le huzurul), sări în ea. Până să ajungă la pielea bănuită a fi bogată în sânge, câinele plecă; din care pricină, după îndelungată căinţă şi amară tânguire, puricele fu osândit să moară de foame (p. 50).

Leonardo sesizează şi o falsă structură dihotomică-antonimică , putându-ne fi ocrotire la greul depăşii de noi înşine. Piatra izbită de amnar se plânse de purtarea acestuia. El o îndemnă la răbdare, în aşteptarea minunii ce urma să se isce. Apariţia focului mângâie durerile amândorura.Istorioară spusă pentru cei care, aflându-se la începutul studiilor, se sperie de greutăţile studiului; dar după ce dovedesc că-şi pot porunci lor înşile şi, cu răbdare multă, îşi continuă aceste studii, de la aceşti oameni te poţi aştepta la lucruri minunate (p. 55). Nu i se întâmplă şi hârtiei să se plângă că cerneala o murdăreşte? Dar cerneala îi arată că datorită cuvintelor pe care ea, cerneala, le aşterne pe suprafaţa ei, hârtia este păstrată şi folosită (p. 64).

În ce disciplinată şi raţională orânduială se dispun constatările lui Da Vinci în aceste povestiri economicoase care bucură inima şi îndulcesc mintea! Taina lor stă tocmai în strădania de a înlătura confuzia adusă de ideea că adevărul ar putea avea două feţe.