– Actul III

Tabloul 9

BEAUMARCHAIS: Domnule duce d’Aiguillon, după cum cred c-aţi fost informat…

D’AIGUILLON (sigur pe sine): Într-adevăr, am fost informat. Sunt cel mai informat ministru al Franţei.

BEAUMARCHAIS: O ştie până şi plebea… (Continuând.)…Am fost trimis în Anglia, porunca Majestăţii-sale Ludovic al XV-lea.

D’AIGUILLON: Deci mărturiseşti singur şi nesilit de nimeni c-ai fost în Anglia…

BEAUMARCHAIS: Vă încunoştiinţez, fiind de datoria mea…

D’AIGUILLON: Într-adevăr, este de datoria tuturor celor care-şi fac datoria şi nu vor să-mi rămână datornici, ceea ce nu-i sfătuiesc.

BEAUMARCHAIS: Am luat contact cu Morande: a oprit expedierea broşurii şi a Fiţuicii, aşteptându-mă să mă întorc cu 20.000 de franci şi cu o rentă de 4.000 de franci, pentru numitul Théneveau de Morande.

D’AIGUILLON: Într-adevăr, nu minţi; ştiam tot; domnule…

BEAUMARCHAIS:…de Ronac, cavalerul de Ronac, Excelenţă, numele conspirativ, anagrama numelui tatălui meu.

D’AIGUILLON: Într-adevăr, un nume conspirativ bine găsit. Aşadar, domnule Anagramă, începe partea a doua a misiunii dumitale. Te întorci în Anglia, cum ai spus, îl contactezi pe Morande, cum ai spus, îl tragi de limbă, să afli ce francezi stau în spatele acţiunii sale, cum ai spus…

BEAUMARCHAIS: Excelenţă, n-am spus chiar atât de multe ca să nu mai ţin minte ce-am spus… Or…

D’AIGUILLON: Într-adevăr, aceasta n-ai spus-o. Dar, cum ai spus, ar fi trebuit s-o spui… deci, aici trebuie să fie vorba despre un complot. Morande este doar executantul, cum ai spus, capul este cineva din preajma Majestăţii-Sale. Îi vei afla numele, cum ai spus, şi, cu ajutorul câtorva agenţi pe care ţi-i voi pune la dispoziţie, îl vei atrage pe Morande în cursă şi mi-l aduci legat fedeleş.

BEAUMARCHAIS: Excelenţa-voastră este prea generoasă…

D’AIGUILLON: Într-adevăr.

BEAUMARCHAIS: Excelenţa-voastră este prea generoasă că-mi atribuie un plan atât de bine conceput…

D’AIGUILLON: Într-adevăr, planul este conceput foarte inteligent, cum ai spus.

BEAUMARCHAIS: Dar…

D’AIGUILLON: Dar?

BEAUMARCHAIS: Dar Excelenţa-voastră pare să nu fi fost încunoştiinţat că rolul meu este acela al unui modest negociator, care, prin succesul întreprinderii sale – aproape comerciale -, nădăjduieşte doar ca Majestatea-Sa să-mi acorde graţia de a mi se rejudeca cele două procese care m-au ruinat.

D’AIGUILLON: Într-adevăr, te-au ruinat. Ştiu că eşti la pământ.

BEAUMARCHAIS: Şi tocmai pentru că sunt la pământ voi rămâne un om cinstit. Un negociator, nu un denunţător, nici un zbir al poliţiei secrete.

D’AIGUILLON: Într-adevăr, văd că vei rămâne un negociator fără viitor.

BEAUMARCHAIS (se deplasează către noul con de lumină de deasupra lui Sartines): Iubite Sartines, îţi mulţumesc că mi-ai înlesnit acea întrevedere cu Ludovic al XV-lea: mi-a salvat onoarea. I-am salvat-o şi eu pe-a lui. Morande mi-a încredinţat toate tipăriturile sale. Le-am ars eu însumi într-un cuptor de var părăsit, nu departe de Londra. În plus, am obţinut şi un tratat prin care guvernul englez se angajează să împiedice, pe viitor, publicarea oricărui pamflet împotriva Curţii franceze. Ajută-mă din nou, dragă Sartines, să comunic personal aceste veşti minunate Regelui, şi să-i cer să-mi acorde, în sfârşit, rejudecarea proceselor. Când crezi că l-aş putea vedea?

D’AIGUILLON: Nu-l mai poţi vedea, Beaumarchais. Ludovic al XV-lea a murit. Cel mult, doamna du Barry te-ar putea despăgubi pentru cheltuielile făcute în această perioadă. Dar, trebuie să ne grăbim, Ludovic al XVI-lea o va îndepărta, desigur, cât de curând.

BEAUMARCHAIS (stupefiat): Sartines. Sartines… ce mai pot face?

D’AIGUILLON: Fă-te util Regelui. Orice conducător are nevoie de victime. Oferă-te să fii una dintre ele.

(Nou con de lumină.)

BEAUMARCHAIS: Închipuie-ţi, dragă Jacques, atunci când am fost cinstit, adică-n cazul lui Ludovic al XV-lea, am plătit din buzunar ca să-i salvez onoarea. Acum, minciuna mea era încurajată cu o sumă considerabilă, smulsă din tezaurul statului, ce mi-a fost oferită pentru cheltuieli prevăzute şi neprevăzute…

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Şi, desigur, cărai în cufăr pamfletul scris de tine împotriva tronului şi pe care voiai să-l tipăreşti în Anglia, în acelaşi timp vestind cu surle şi fanfare că te duci să-i împiedici apariţia.

BEAUMARCHAIS: În Anglia, am luat legătura, ca şi prima dată, cu lordul Rochford, cerându-i ajutorul poliţiei engleze…

JACQUES COQUAIRE-FIUL:…împotriva ta însuţi.

BEAUMARCHAIS: Şi, te rog să mă crezi, mă urmăream cu o încăpăţânare de câine turbat. Ajunsesem să nu mă mai despart de umbra mea.

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Adică a inexistentului Angelucci, cum spuneai că se numeşte autorul pamfletului fantomă!

BEAUMARCHAIS: Cărui Angelucci, ca să dovedesc cât este de periculos, i-am născocit şi un nume conspirativ, pentru uzul delicatului auz englezesc: domnul Hatkinson.

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Şi, dacă lordul Rochford l-ar fi prins pe Hatkinson, alias Angelucci, alias Beaumarchais?

BEAUMARCHAIS: Ba nu! Alias cavalerul de Ronac, alias Beaumarchais! Nici o nădejde să-l prindă.

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Nici o nădejde?

BEAUMARCHAIS: Nici una.

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Chiar atât de sigur erai pe tine?

BEAUMARCHAIS: Pe mine, nu. Pe lordul Rochford, da. Ştiam bine cât îl plictisisem prima oară şi cât era de dezgustat să colaboreze cu mine. Mizam pe neamestecul Angliei în treburile noastre interne…

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Şi?

BEAUMARCHAIS: Şi am câştigat. Am împuşcat doi iepuri. Rochford mi-a dat de înţeles că a doua afacere în care mă vedea implicat era prea misterioasă pentru gustul său, iar Ludovic al XVI-lea mi-a expediat un ordin scris de mânuşiţa lui şi conceput de mine. (Al doilea con de lumină. Ludovic al XVI-lea scrie, la birou, sub dictarea lui Sartines, căruia îi dictează, de la celălalt capăt al scenei.) Hei, Sartines! Mă auzi?

SARTINES: Bineînţeles că te aud. Doar nu-s surd.

BEAUMARCHAIS: Nici prin minte nu mi-a trecut c-ai putea fi surd. Tu cu cenzura şi cu poliţia secretă, eşti urechea statului, întrupată-ntr-o singură fiinţă. Strigam, pentru că-i drum lung de la Londra la Paris. Eşti gata?

SARTINES: Sunteţi gata, Majestate?

LUDOVIC AL XVI-LEA: Gata, Sartines…

SARTINES: Gata, Beaumarchais.

BEAUMARCHAIS: Atunci, scrie.

SARTINES: Atunci, scrieţi, Majestate.

LUDOVIC AL XVI-LEA: Atunci, scriu.

BEAUMARCHAIS: Domnul de Beaumarchais…

SARTINES: Domnul de Beaumarchais…

LUDOVIC AL XVI-LEA: Domnul de Beaumarchais… (De aici înainte, Sartines şi Ludovic vor relua textul lui Beaumarchais, după modelul ultimelor trei replici.)

BEAUMARCHAIS:…însărcinat cu ordinele mele secrete.va pleca spre destinaţia cunoscută, deîndată ce va fi posibil…discreţia şi vivacitatea folosite în executarea ordinelor…sunt dovada cea mai agreabilă pe care mi-o poate aduce în favoarea zelului depus în slujba mea.

SARTINES (tuşeşte încurcat):…ăăă…ăăă…aici, să spunem, Majestate…ăăă… sunt necesare…pe tot parcursul…îndeplinirii poruncilor noastre. Punct.

BEAUMARCHAIS: Nici un punct! Ori aşa cum am spus eu, ori îl fac scăpat pe Angelucci!

SARTINES: N-avem de ales, Majestate… Beaumarchais ne este prea util. S-o luăm de la început… Beaumarchais?

BEAUMARCHAIS: Sartines?

SARTINES: Facă-se voia ta!

BEAUMARCHAIS: Nicidecum. N-aş îndrăzni să-mi impun vrerea în prezenţa Majestăţii-Sale. (Lui Jacques Coquaire-fiul.) Numai în absenţa lui, asta-i sigur, adică tot timpul, Jacques, nu? când apuc să-l văd pe Rege? (Lui Sartines.) Cunoşti textul. Dictează-l singur prealuminatului nostru cap încoronat.

SARTINES: Scrieţi, Majestate…

(Se stinge lumina aici. Rămâne luminat grupul celorlalţi doi.)

BEAUMARCHAIS: Am comunicat pretutindeni şi am insistat asupra faptului că l-am convins pe Angelucci să-mi cedeze întreg tirajul pamfletului său pentru suma de 1.400 de lire sterline, adică banii din tezaur ce-mi rămăseseră-n pungă, necheltuiţi.

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Şi ce rentă viageră a solicitat?

BEAUMARCHAIS: Ehe! ar fi solicitat bietul Angelucci pensie viageră, şi nu una de colo, dar nu ştia sărmanul Beaumarchais cum s-o încaseze… Cine ştie… peste un an, doi, m-aş fi putut răzbuna, pentru câte am pătimit din partea Curţii, dar nu cred că izbuteam să iau pensia mai mult. Ehei, dac-ar fi fost Figaro în locul meu…

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Şi te-ai întors în Franţa?

BEAUMARCHAIS: Ei aş! Angelucci a fost un ticălos de mâna-ntâi! un aventurier ordinar! Închipuie-ţi, Jacques, omul ăsta în care-am crezut ca-n mine însumi, a reţinut două exemplare din pamflet şi şi-a luat tălpăşiţa spre Amsterdam. Făcând pe dracu-n patru, am aflat, cu foarte mari eforturi, că se hotărâse să scoată un nou tiraj, la Nürnberg. Am avut un noroc extraordinar să-i dibuiesc planurile!

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Nu e vorba de noroc, dragă prietene, ci de seriozitatea depusă în rezolvarea acestui caz de escrocherie internaţională…

BEAUMARCHAIS: Că bine zici… Nu mi-a plăcut niciodată să-mi scot meritele în evidenţă, şi de-aceea am pierdut necontenit.

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Şi, ai alergat la Amsterdam?

BEAUMARCHAIS: Altfel nici că se putea: Angelucci şi cu mine eram legaţi ca doi fraţi siamezi. Numai că, înainte de-a pleca, i-am trimis o misivă lui Sartines. (Ia o poză teatrală.) “Sunt ca un leu; nu mai am bani; dar am destule diamante, giuvaeruri”. (Lui Jacques Coquaire-fiul.) Da’ de unde! Le vândusem de mult, dar trebuia să găsesc o explicaţie faptului că trăiam pe picior mare; doar nu-i puteam lăsa să miroasă că huzuream pe banii lor! (Din nou, poza.) “Voi vinde tot şi, cu inima plină de turbare, voi lua de la capăt hurducăiala, din poştă-n poştă… Nu ştiu nici o boacă nemţeşte, drumurile pe care mă aventurez îmi sunt necunoscute, dar am făcut rost de o hartă bună şi de pe acuma îmi dau seama că am de colindat prin Nimègue, Clèves, Düsseldorf, Köln, Frankfurt, Meinz, ca s-ajung, în sfârşit, la Nürnberg. Voi călători zi şi noapte, dacă n-o să mă prăbuşesc de oboseală, pe drum. Nenorocire individului abominabil care m-a forţat să străbat alte 300 – 400 de leghe, când credeam că mi-a venit ceasul odihnei! Dacă-l prind pe drum, îl scotocesc de documente şi-l ucid; ăsta-i preţul necazurilor şi greutăţilor pe care mi le provoacă”!

(Se stinge lumina.)

Tabloul 10 

Con de lumină asupra unui poştalion, cu un Birjar austriac pe capră; impasibil în imensitatea trupului său şi a blănurilor care-l acoperă – căci e plină iarnă. Vâjâie sinistru vântul. Viscoleşte. Urlete de lupi. Birjarul trage din lulea, cu faţa spre culise. Câtva timp nu se pretrece nimic. Pe neaşteptate, se aude răcnetul unui bărbat, gemete, sunete ameninţătoare, nou urlet zguduitor. Birjarul tresare, ezită, coboară; câţiva paşi şi, hotărât, înalţă cornul, sună îndelung. Trage cu urechea. Nou urlet. Dialog între corn şi urlet. În final, în ritmul alfabetului Morse, semnalul S.O.S.

BEAUMARCHAIS (apare, pătat de sânge din cap până-n picioare, cu hainele sfâşiate, pe punctul de a se prăbuşi. Se opreşte în faţa Birjarului, trage aer adânc în plămâni, duce mâna la piept, într-o atitudine de tenor pregătit să atace o arie, se dă un pas înapoi, zvârlindu-şi capul pe spate, şi scoate un urlet lung, de lup; după aceasta, îşi drege vocea şi încearcă, asemeni cântăreţilor de operă, minivocalize. Se năpusteşte asupra Birjarului înmărmurit, îi cade în braţe, se lasă cu toată greutatea): Moooor!… mooor!… M-au ucis!… (Tatonează diverse tonuri, să-l găsească pe cel mai dramatic.) Uuuciiis… Nu. Uuucis… Nici asta. M-au u-cisss… Înţelegi?

BIRJARUL: Ich verstehe nicht. Eu… nu… franţuzeşte… Parlez nemţeşte…

BEAUMARCHAIS: Ich spreche nicht Deutsch. Le Français c’est la langue des diplomates. Înţelegi, mă, găgăuţă? Franceza-i limba diplomaţilor lumii…

BIRJARUL: Sie sprechen nicht Deutsch ? Tu… nu… sifilizat… Nu ştii… forbeşte… urlă ca lupu’… Aşa-i francezii… puah!… urlă poezie la lună… Nu sifilizaţie! Cobori piş… şi-n loc piş… urlu… Dacă urlu nu mai dau foie cobor piş… Tu… nu mai piş…

BEAUMARCHAIS: Nu-nţelegi, cap pătrat, că atunci când făceam… ce spui tu, m-au atacat bandiţii?! Că ei erau conduşi de Angelucci, un duşman fără seamăn al regatului francez? Fii atent că-ţi dau toate semnalmentele, c-o să-mi fii martor. Uite-aşa. (Desenează cu mâinile-n aer nişte mustăţi enorme, apoi un barbişon nici prea lung, nici prea scurt. Birjarul îl imită.) Aşa… ca la ţap şi… (Făcând câte un cerc din arătătorul şi degetul mare al fiecărei mâini, alcătuieşte o pereche de ochelari pe care o duce la ochi, să arate ce ochi mari avea Angelucci. Birjarul imită.) Mai cască ochii. Holbează-te! Holbează-te, are nişte ochi de broască şi… (Se cocoşează de-un umăr. Cum Birjarul nu-l imită, îi arde o palmă zdravănă peste umărul respectiv, astfel încât Birjarul, încovoindu-se, lasă impresia că a înţepenit aşa) şi… (Face opturi, şchiopătând de parc-ar avea un picior de lemn.) Hai… hai! (Îl îndeamnă pe Birjar, mânându-l din spate cu mâinile pe şoldurile lui şi imprimându-i ritmul; parcă ar dansa amândoi conga. Apare Primarul. Cei doi se opresc, ca doi copii prinşi în culpă.)

BIRJARUL: Herr Bürgermeister! (Rămâne într-o poziţie umilă. Poştalionul este tras rapid din scenă. Viscolul încetează. Un valet aduce un fotoliu pe care-l pune în spatele Primarului. Primarul se aşază.)

BEAUMARCHAIS: Acestea sunt semnalmentele banditului. (Plesneşte din degete, ca la circ. Birjarul reia toată mimica de adineaori, de data aceasta, singur.) M-a ne-no-ro-cit!… O să mor… Regele Franţei rămâne nerăzbunat!

PRIMARUL: Ce mi se pare curios este, stimate domnule cavaler, cum de a ştiut Ange…

BEAUMARCHAIS:…lucci, excelenţă… Angelucci, bandit notoriu în Europa…

PRIMARUL:…cum de a ştiut Angelucci când veţi coborî să… să…

BIRJARUL: Să piş, excelenţă… să piş pe voi… ajut… pardon mesio…

PRIMARUL: De unde, deci, a putut el cunoaşte exact clipa coborârii din poştalion, ca să vă atace?

BEAUMARCHAIS (luat puţin prin surprindere): Am motive să cred că pot răspunde la această întrebare delicată, dar lucrurile sunt atât de tainice şi secretul este atât de înalt, încât nu-l pot destăinui oricui… Numai Majestăţii-Sale Împărătesei Maria-Tereza, la care intenţionez să plec direct de aici.

PRIMARUL (tare): Iarăşi… iarăşi… mi se pare foarte, foarte curios că ştiţi în amănunt, extrem de greu de surprins, toate mişcările şi toate urzelile hoţilor care v-au atacat. Aş spune că le cunoaşteţi intenţiile mai bine decât şi le-au cunoscut ei înşişi…

BEAUMARCHAIS: Nu are rost să răspund în continuare. Ancheta aceasta îi priveşte pe cei care m-au atacat, nu pe mine, victima lor… V-am mai spus, voi cere socoteal㸠Majestăţii-Sale Imperiale! Ba chiar mă voi plânge de anumiţi funcţionari indiferenţi!

(Se stinge lumina.)

 

Tabloul 11

Maria-Tereza, pe tron. Beaumarchais, acoperit de bandaje şi plasturi.

CONTELE DE SEILERN: Majestate, domnul de Beaumarchais. (Acesta apare în urma lui.)

MARIA-TEREZA: Domnule de Beaumarchais, ca un adevărat Ulise, ai izbutit să treci printre Scylla şi Caribda şi iată-te primit de Noi.

BEAUMARCHAIS: Majestate, dacă în locul unor înalţi slujbaşi imperiali mi s-ar fi opus înşişi arhanghelii Mihail şi Gavril, i-aş fi învins, ca să mă pot împărtăşi din lumina soarelui Împărătesei Maria-Tereza, în faţa căreia îngenunchez. (Îngenunchează.)

MARIA-TEREZA: Te poţi ridica. Domnule de Beaumarchais, este regretabil să aud că ai fost victima unui atac. (Beaumarchais se prăbuşeşte, moale, pe umărul lui Seilern.) Vai de mine, leşină! (S-a ridicat de pe tron.) Ţine-l, susţine-l, conte! Da’ fă ceva, pentru numele lui Dumnezeu!

CONTELE DE SEILERN (gest şi mimică de neputinţă, deoarece îl ţine pe Beaumarchais în braţe): Da, Majestate… Acum, Majestate… Îndată…

MARIA-TEREZA: Neajutorat mai eşti, Seilern. Stai să-l sprijin eu. (Încearcă să-i ofere mâna. Beaumarchais deschide ochii, apoi îi închide brusc, făcându-se că n-a văzut mâna întinsă.) Nu, mâna nu-i de-ajuns. Bietul om nici nu-şi dă seama că i-am oferit mâna. (O nouă mişcare a braţului către Beaumarchais, iar cu palma cealaltă îl atinge pe umăr, delicat, să-i atragă atenţia. Beaumarchais geme. Cu ochii închişi în continuare, ridică, lent, ambele braţe, ca şi când ar vrea să-i cadă la piept.) Vai, dar bărbatul acesta nu mai poate rezista! Seilern, poartă-i mai multă grijă! Nu vezi că-mi cade-n braţe? (Îl ajută pe Seilern să-l depună pe tron.) Acum, ce facem cu el?!

CONTELE DE SEILERN: Nu vă necăjiţi, Majestate: un aventurier!

MARIA-TEREZA: Aventurier, aventurier, dar e-un aventurier leşinat! Seilern, chiar crezi că-i un aventurier?

CONTELE DE SEILERN: Majestate, toate câte le istoriseşte sunt minciuni cusute cu aţă albă. Am investigat pe teren. Nu există nici un Angelucci. În schimb, vă rog să luaţi aminte, Majestate, după incidentul cunoscut, birjarul, trăgând cu coada ochiului în interiorul poştalionului, la clientul care-i produsese atâtea emoţii, ce credeţi c-a văzut?

MARIA-TEREZA: Seilern, dragul meu, o Împărăteasă nu crede, o Împărăteasă ştie! Ţi-am spus-o întruna şi ţi-o repet.

CONTELE DE SEILERN: Iertaţi-mă, Majestate… (Accentuat.) După cum ştiţi, şi-a văzut muşteriul scoţând la iveală de sub redingotă propriul său brici şi, după ce i-a şters lama de pantaloni, mă iertaţi, lăsând o nouă dâră de sânge…

MARIA-TEREZA (i se face rău, dar nu va exagera): Treci mai repede peste aceste amănunte, Seilern, că… că… treburi politice importante mă grăbesc…

CONTELE DE SEILERN:…şi-a băgat briciul la loc, în cutia în care-l ţine de obicei.

MARIA-TEREZA: Vrei să spui că… (Beaumarchais geme.) Iată-l că se trezeşte, sărmanul… aventurier…

BEAUMARCHAIS (geme. Foarte încet): Ma-jes-ta-te… Ma-jes-ta-te…

MARIA-TEREZA: Da, dragă domnule Beaumarchais… Suntem aici şi veghem asupra sorţii dumitale şi… a lumii…

BEAUMARCHAIS: Ma-jes-ta-te… înainte… să… mor… vreau să luaţi cunoştinţă de un do-cu-ment… de… stat… de o…. MA-RE IM-POR-TAN-ŢĂ… semnat de ginerele Majestăţii-Voastre Imperiale… Să fiu… ajutat… Porunciţi să fiu ajutat! (Maria-Tereza îi face semn lui Seilern, din priviri. Seilern se apropie de Beaumarchais şi-şi pleacă urechea lângă buzele acestuia.) Domnule conte, de când… am plecat în această urmărire care… MĂ VA COSTA VIAŢA… (geamăt) port… în dreptul inimii o cutie de… aur… ce conţine… (Pare să-şi piardă din nou cunoştinţa.)

MARIA-TEREZA: Doamne, Doamne! Leşină iar!…

BEAUMARCHAIS (cu un efort suprem, se ridică în picioare. Se clatină, mereu în sensul invers locului de unde vrea să-l prindă-n braţe Seilern. Mai corect spus, Beaumarchais pendulează ca limba unui ornic. Brusc, înfige mâna-n sân, scoate o cutiuţă de aur, cât o tabacheră, şi o întinde patetic Împărătesei, strigând): Cuvintele unui mare Rege nu pot fi închise decât într-o casetă de aur, Majestate! Iar locul ei este lângă inima mea! (Maria-Tereza întinde mâna s-o ia. Din pricina pendulării – parcă – Beaumarchais îşi retrage braţul, ca s-adauge.) În această lăcriţă de aur a izbit pumnalul ucigaş. Braţul regelui Franţei… care-a condus pana ce a scris aici… s-a întins până-n codrii Austriei… SĂ MĂ APERE! (Cade în genunchi, cu capul plecat, cu braţul respectiv ridicat către Împărăteasă. Maria-Tereza îi face semn din priviri lui Seilern, care se repede, ia cutia şi vrea s-o deschidă.)

MARIA-TEREZA (îl împiedică): Nu, Seilern! E un document scris de mâna ginerelui meu, Ludovic al XVI-lea, regele Franţei. Mie mi se cuvine s-o deschid!

CONTELE DE SEILERN (i-o întinde): Iertaţi-mă, Majestate, am vrut să vă ajut.

MARIA-TEREZA: N-am auzit vreodată că indiscreţia poate ajuta! (Ia caseta abia după încheierea frazei, pentru ca aceasta să fie bine asimilată, o desface şi scoate epistola; o despătureşte; se adânceşte în lectură. Seilern îşi face de lucru pe lângă ea, să surprindă cât poate din conţinutul epistolei.) Seilern! Ţi-am spus de-atâtea ori să nu te-amesteci în viaţa mea privată… (semn de regret la Seilern) şi, cu atât mai mult, în treburile de stat!… (A parcurs întreaga scrisoare a lui Beaumarchais.) Dar, domnule de Beaumarchais, de unde zelul acesta atât de… fierbinte… pentru interesele ginerelui meu şi mai cu seamă… ale fiicei mele? (Îi face semn să se ridice.)

BEAUMARCHAIS: Majestate, am fost unul dintre bărbaţii cei mai năpăstuiţi ai Franţei, la sfârşitul domniei precedente. Regina, în acele vremuri cumplite, nu s-a dat în lături să-mi arate înţelegere… oarecum: slujind-o, astăzi, fără a avea măcar nădejdea că va afla vreodată cele ce fac, plătesc numai o datorie imensă; cu cât îmi este sarcina mai dificilă, cu atât mai mare mi-e înflăcărarea cu care lupt s-o duc la bun sfârşit…

MARIA-TEREZA: Dar, domnule, de ce v-aţi simţit obligat să vă schimbaţi numele?

BEAUMARCHAIS: Majestate, numele meu este prea cunoscut, din nenorocire, în întreaga Europă a oamenilor de litere… Pretutindeni unde apar cu numele Beaumarchais, fie că provoc interesul sau compasiunea, ori numai curiozitatea, sunt vizitat, sunt invitat, sunt înconjurat de toţi oamenii, deci nu mai sunt slobod să lucrez în taina pe care o impune o misiune atât de delicată ca aceasta, a mea.

MARIA-TEREZA (face câţiva paşi, meditând): Şi, spune-mi, domnule de Beaumarchais… acel om…

BEAUMARCHAIS: Ticălosul de Angelucci, Majestate?

MARIA-TEREZA: Întocmai. Mă gândesc… dumneavoastră spuneţi c-ar trebui să-l căutăm pe Angelucci la Nürnberg. Socotiţi că după acest atac criminal, după ce aţi izbutit să-i luaţi înapoi banii şi broşurile, s-ar fi dus, totuşi, la Nürnberg, deşi ştia că într-acolo vă îndreptaţi şi dumneavoastră?

BEAUMARCHAIS: Majestate, pentru a-l hotărî să meargă acolo, l-am înşelat spunându-i că voi face calea-ntoarsă şi că voi lua pe dată drumul Franţei.

MARIA-TEREZA: Domnule de Beaumarchais… s-ar putea să aveţi fierbinţeli. V-aş recomanda să vă luaţi puţin sânge.

BEAUMARCHAIS (şocat): Sângele meu este la dispoziţia Majestăţii-Voastre.

MARIA-TEREZA (îi face semn lui Seilern s-o urmeze, depărtându-se de Beaumarchais): Seilern…

CONTELE DE SEILERN: Majestate?

MARIA-TEREZA: Seilern, un oarecare Beaumarchais a primit o scrisoare de recomandare din partea ginerelui meu şi, în ea, i s-a dat o sarcină secretă despre care nu ştiu nimic. Dacă omul acela a fost ucis de… (îl arată pe Beaumarchais), care i-a răpit identitatea, în cine ştie ce scopuri sinistre, nădăjduind să le împlinească, acoperit de numele nostru?

CONTELE DE SEILERN: Am prevăzut totul, Majestate. Îmi daţi voie să-l găzduiesc câteva săptămâni, până vom lua referinţe din Franţa?

MARIA-TEREZA: Fă cum crezi de cuviinţă. Ai mână liberă. Numai, bagă de seamă. Curtea Franţei nu trebuie jignită. Să nu lăsăm impresia că ne amestecăm în treburile lor…

CONTELE DE SEILERN: Vom lucra în cel mai mare secret, Majestate. (Lui Beaumarchais.). Domnule de Beaumarchais, sunteţi oaspetele nostru până vom decide în ce fel vă putem ajuta. (Bate din palme. Apar opt ostaşi înarmaţi.)

BEAUMARCHAIS (ezitând, Mariei-Tereza): Majestate, interesele fiicei Voastre sunt apărate de preasupusa Voastră slugă, oricât de amarnic s-ar năpusti soarta… (Reverenţă. Cu încă o ezitare, trece în fruntea celor opt, care-l conduc ca pe un arestat.)

(Se stinge lumina.)

 

Tabloul 12

Beaumarchais se îndreaptă către conul de lumină în care se află Jacques Coquaire-fiul.

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Stimate prietene, n-aş spune că greşea prea mult Maria-Tereza. Eşti un aventurier de geniu, care n-a apucat să scrie cu pana toate comediile pe care le-a scris cu sângele său!

BEAUMARCHAIS: Împrejurările, iubite Jacques. Omul nu trebuie să accepte soarta pe care i-o dictează o societate nedreaptă. Nu sunt un aventurier de geniu. Toate aventurile mele m-au apropiat şi mai mult de dezastru. Cea cu Maria-Tereza, de pildă, m-a aruncat din nou în puşcărie. Sunt, în schimb, un scriitor de merit. Dar, cum ai aflat, binecuvântatul nostru regim regal m-a împiedicat şi, precum vezi, continuă să mă împiedice să-mi câştig existenţa cu pana dramaturgului. Un rege care nu ţine seama de talentul supuşilor săi, de rostul curativ al comediilor într-o societate tot mai decăzută, nu-şi merită scriitorii. De aceea i-am oferit serviciile, linguşirile şi minciunile aventurierului şi m-am distrat copios să-i ticluiesc necazuri care să-l omoare cu zile şi să-mi fie şi mie profitabile cât de cât. Iar lovitura cea mai straşnică pe care i-aş fi putut-o da mi-a fost sugerată chiar de soacra lui Ludovic al XVI-lea, care oricât îşi iubeşte ginerele, tot soacră rămâne.

JACQUES COQUAIRE-FIUL: O soacră iubitoare, totuşi, mi s-a părut.

BEAUMARCHAIS: Şi o doamnă cu gust literar. A insistat să-i arăt pamfletul lui Angelucci. Cum era firesc – fiind scris de mine – i-a plăcut foarte mult. Măgulit, ca autor, i-am propus o republicare la Viena, eliminând injuriile prea tari la adresa ginerelui. Închipuie-ţi că ideea de a-l necăji puţin i-a surâs. Noroc că mi-am dat seama la vreme că tot în Franţa o să trăiesc, şi nu sub jurisdicţia Mariei-Tereza.

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Adevărat noroc! Şi cum ai fost eliberat? Sau te pomenşti c-ai evadat…?

BEAUMARCHAIS: Da’ de unde! Sartines, săracul… S-a grăbit să confirme toate născocirile mele. Nu ştiu cât m-a crezut. Însă, dacă se dovedea că mint, îşi pierdea postul, ca unul care mă susţinuse. În viaţă, totul este să ai “spate” solid…

JACQUES COQUAIRE-FIUL:…şi să faci în aşa fel încât scaunul protectorului tău să depindă de tine… Dacă n-aş fi sigur că acest fel de trai se va schimba, nu m-aş afla în închisoarea Saint-Lazare, Pierre…

BEAUMARCHAIS: Până atunci, într-un stat corupt, nu te poţi descurca fără “proptele” şi, înţelegi prea bine, susţinătorii mei, “proptelele” mele, n-au fost decât nişte oameni culţi, care mi-au apreciat literatura. Ceea ce nu înseamnă nimic când te zvârcoleşti printre coloşii care deţin puterea, în umbra unui tiran regal absolut.

(Se stinge lumina. Pauză prelungită.)

 

Tabloul 13

Întuneric. Transmite la difuzor. O bătaie din palme, puternică, entuziastă, repetată de patru-cinci ori. O scurtă pauză. Urmează un torent de aplauze, din ce în ce mai sonore; devin asurzitoare. Strigăte de “bravo!”, “Figaro!”, “Beaumarchais!”, iniţial izolate, ulterior, ritmate. Pe fundal, proiecţia chipului lui Beamarchais – medalie -, de la înceţoşat către o lumină orbitoare. Aplauzele şi fondul sonor încetează brusc.

 

VOCEA: Septembrie 1781. “Teatrul francez” a primit să joace Nunta lui Figaro. Curând, pentru obţinerea celei din urmă aprobări, piesa este citită în apartamentul regelui Ludovic al XVI-lea. Acesta răspunde hohotelor de râs ale soţiei sale şi ale câtorva doamne de onoare cu o replică celebră: “Decât să jucăm asta, Doamnă, mai bine radem de pe acum Bastilia de pe faţa pământului!” Dar, Ecaterina cea Mare a Rusiei îi oferă să-i lanseze piesa la Petersburg. Ceea ce autorul refuză. Nunta lui Figaro îşi începe cariera unde se cuvenea: la Paris. Pierre Caron de Beaumarchais o citeşte, seară de seară, pentru “iniţiaţi”. Astfel, întreg Parisul o cunoaşte. Oamenii de bine din provincie aleargă pentru a participa la aceste lecturi. În mai 1783, actorii primesc porunca să repete comedia pentru un spectacol dat la Curte. La 13 iunie, cu jumătate de oră înainte de premiera pentru marele public, Ludovic al XVI-lea o interzice. La 26 septembrie, un nou spectacol pentru aleşi, pe o scenă particulară. În sfârşit, la 27 aprilie 1784, cortina se ridică, pentru poporul francez. A fost cel mai mare succes teatral al secolului. El s-a datorat celui de-al doilea Molière al lumii: Pierre Caron de Beaumarchais.

 

(Cele ce urmează se joacă fără ca portretul proiectat pe fundal să-şi piardă strălucirea.)

 

BEAUMARCHAIS: Ei bine, credeam că m-am liniştit. Am fost trimis în Anglia de câteva ori, să mai distrug nişte pamflete – acestea, adevărate -, am izbutit să potolesc scandalul pricinuit de celebrul bărbat-femeie D’Eon, am înfiinţat Societatea autorilor dramatici, menită să apere drepturile scriitorilor de teatru…

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Ar fi învins Revoluţia americană, de n-ai fi hotărât tu Franţa s-o ajute?

BEAUMARCHAIS (râde, satisfăcut): Ha – ha! (Pauză. Vine la rampă. Se adresează sălii, trăind intens cele spuse. Departe, răsună bubuituri de tun. Ţipetele răniţilor. Urale şi melodia “Yankee Doodle”.) Sire, Anglia se află într-o criză atât de mare, într-o dezordine atât de totală, pe plan intern şi extern, încât ar ajunge la prăbuşirea definitivă, dacă vrăjmaşii ei ar fi pregătiţi să se ocupe de ea cu tot dichisul. (Face cu ochiul sălii şi cu mâinile, imită gestul strângerii de gât, gest îndelungat, cu opriri, de parcă ar mai fi rămas ceva viaţă între degetele lui, pe care se străduieşte s-o curme încă şi încă o dată.Îşi scutură palmele una de cealaltă, scoate o batistă de mătase imaculată, cu bordură de dantelă, şi-şi şterge mâinile. Bagă batista în buzunar. Brusc, trece iarăşi la tonul patetic convingător.) Americanii au un efectiv de treizeci şi opt de mii de oameni, sub zidurile Bostonului. Au împins armata engleză la a alege între moartea prin înfometare sau fuga de aici, în căutarea altui adăpost pentru iarnă. Restul ţării este apărat de aproximativ patruzeci de mii de oameni. (Pauză. Simplu, dar revelator.) Afirm, Sire, că o atare armată este invincibilă, cu atât mai mult cu cât are în spatele ei destul spaţiu să se retragă la nesfârşit! (Poză.)

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Soarta Revoluţiei americane a atârnat de entuziasmul tău…

BEAUMARCHAIS (întorcându-se lângă el):…şi de ajutorul pe care i l-am dat, sub formă de muniţii şi de alimente, sub pavăza firmei mele comerciale ascunzându-se Franţa şi Spania. Ca, până, la urmă, aceste două mari regate să uite de mine şi de politica externă, şi…

JACQUES COQUAIRE-FIUL:…şi să ajuţi Revoluţia din punga ta?

BEAUMARCHAIS: Exact. Din punga mea, până la victoria finală. Mi-e martor Benjamin Franklin! (Pauză.) Pentru că, iubite Jacques, Revoluţia americană pregătea revoluţia franceză, singura bucurie pe care o aşteptăm…

JACQUES COQUAIRE-FIUL:…Apoi premiera Nunţii lui Figaro, cele peste şaptezeci de reprezentaţii…

BEAUMARCHAIS: Îţi spun, credeam că m-am liniştit, când, pe neaşteptate… (Ca la începutul piesei, îşi scoate pelerina din ladă şi se înfăşoară în ea, se aşază pe ladă, ca pe-un tron, şi joacă rolul regelui Ludovic al XVI-lea.) Ludovic al XVI-lea, jucând cărţi şi ascultând distrat cine ştie ce “turnătorie” perfidă, murdară…

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Parc㸠există “turnătorie curată”!… Cea mai mare ticăloşie de pe pământ!

BEAUMARCHAIS:…Ludovic al XVI-lea ia asul şi scrie pe spatele lui: “Deîndată ce primiţi această misivă, daţi poruncă să fie condus sieur de Beaumarchais la Saint-Lazare. Omul acesta ajuns cu mult prea insolent! e un puştan prost-crescut, care trebuie reeducat.” Jacques, au trecut şapte zile şi n-a venit nimeni să-mi spună de ce m-au azvârlit în temniţă!

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Linişteşte-te, frate Pierre. Consolează-te cu ideea că mii de francezi zac în temniţe, fără motiv, că li se inventează pricini inexistente, că întreaga ţară a fost preschimbată într-o imensă închisoare. Nu eşti singurul, frate. În schimb, eşti cel dintâi care a îndreptat către Bastilia tunul Revoluţiei ce vine, vine curând. Nu degeaba se teme Ludovic al XVI-lea de tine, Figaro, bărbierul tău, va rade nedreptatea de pe faţa pământului. În tinereţe, ai fost Ceasornicarul regelui. Eu, Jacques Coquaire-fiul, te numesc Ceasornicarul Revoluţiei Franceze. Începând cu secolul al XIX-lea, datorită Memoriilor şi pieselor tale, care au dezvăluit nedreptăţile veacului, Franţa-şi va câştiga libertatea. Să-mi trăieşti, Pierre Caron de Beaumarchais, Ceasornicarul Revoluţiei!

GLASUL TEMNICERULUI-ŞEF: Beaumarchais! Beaumarchais!

BEAUMARCHAIS: Iar vine bruta aia!

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Aici suntem, aici, domnule temnicer-şef.

TEMNICERUL-ŞEF (apărând): Beaumarchais, eşti băftos. Om mai băftos ca tine nici c-am văzut! Ordin de eliberare! (Nedumerire a celor doi.) Hai! Ce stai! Fă-ţi bagajele. N-am timp! Dacă nu te grăbeşti, te mai ţin o săptămână pe barba mea…

BEAUMARCHAIS (îşi vâră-n ladă pelerina, şi poate şi altceva, ajutat de Jacques. Îl ia pe Jacques de umeri, îl priveşte cu drag, îl îmbrăţişează): Rămâi cu bine, Jacques! Dacă mai am vreo putere pe pământ, mă voi lupta să te scot şi pe tine!

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Să nu te gândeşti la mine. Gândeşte-te la Figaro. El este cel dintâi ostaş al nostru. La revedere, Ceasornicarule!

BEAUMARCHAIS (îl îmbrăţişează încă o dată, îşi ridică lada pe umăr. Se aude un motiv bine cunoscut din Nunta lui Figaro, aria “Fluturaş…”, fluierat în culise.)

TEMNICERUL-ŞEF (în urma lui Beaumarchais, care se apropie de culise): Bă, Beaumarchais! E-adevărat că tu ai scris o chestie care se cheamă Nunta lui Figaro ?

BEAUMARCHAIS (ieşind; abătut): Da… da… E-adevărat… e-adevărat… Eu am scris Nunta lui Figaro... (A ieşit din scenă.)

TEMNICERUL-ŞEF: Auzi, bă, cică unul, Mozart, a scris în astea şapte zile, cât ai stat tu la Saint-Lazare, o operă, după piesa ta. Să-l dai în judecată, bă, vin eu martor, dacă mă plăteşti bine!

(Irumpe muzica operei numite.)