– Actul I

Scena, până la cortina finală, reprezintă o gherlă. O vor umple, când şi când, gemetele şi scrâşnetele lanţurilor. Locurile de joc vor fi pe rând iluminate de câte un con de lumină. După nevoi, se extinde lumina mai mult sau mai puţin.

Tabloul 1

Scena este total cufundată în întuneric. Răsună două palme straşnice aplicate pe obraz.

GLASUL TEMNICERULUI-ŞEF: Ăsta-i un cadou de despărţire. Şi-acum, un buchet de nu-mă-uita. (Mitralieră de palme pe obraji. Con de lumină. Temnicerul-Şef şi Lesain. Printre argumentele Temnicerului-Şef se numără şi obiceiul de a-şi împinge cu burta partenerul de discuţii, izbutind câteodată să-l azvârle şi pe jos. Lesain urmează a fi eliberat.) Să nu-ţi închipui că te eliberez pentru c-ai fi devenit om de treabă. Cine greşeşte o dată, tot pe-acolo greşeşte şi a doua oară. Aşa că nu visa de pomană, tinere… Ne revedem cât de curând. Tot aici. E mai intim. Te eliberez, să eliberez un culcuş şi-o mână de paie. Ne vine un muşteriu celebru care l-a supărat pe rege: “domnul” Beau-mar-chais! Porunca Majestăţii-sale. De pus urgent la răcoare. (Destăinuieşte.) Se spune că i s-au încălzit creierii de prea mult bine, şi Majestatea-sa se teme să nu-i dăuneze sănătăţii; aşa că-l trimite la cură, la Saint-Lazare. Eu vă sunt doctorul curant, “Hirurgul Drege-Tot”! Nu-mi spuneţi voi aşa? (Lesain, simţind pericolul, ar vrea să se depărteze.) Staaai! Nu ţi-am dat liberă-trecere! (Îl ia de piept.) Aşa-mi spuneţi, sau ba? (Celălalt confirmă, cu teamă.) Ei, vezi! Şi dacă-mi spuneţi, aşa şi este! E clar? Voi nu-nţelegeţi logica. Dac-o-nţelegeaţi, n-ajungeaţi aici. “Hirurgul Drege-Tot”! Eu sunt ăla! În cazul ăsta nu minţiţi, după firea voastră spurcată! Prima dat㸠în viaţa voastră de zurbagii şi de curvari, că spuneţi adevărul! Aţi minţit voi la anchetă, că domnii-anchetatori – ca şi judecătorii – umblă cu mănuşi, da’-n faţa mea nu vă merge! “Hirurgul Drege-Tot”. Eu fac ordinea lumii, aşa-i?! Ia să-mi vină un cocoşat, îl îndrept. Spune tu, firoscosule, cum îl îndrept? (Celălalt tace. Îl zgâlţâie.) Hai! Zi, că te fac terci! (Ridică palma.)

LESAIN (repede, să evite lovitura): Să se poată întinde în coşciug ca o scândură, domnule Temnicer-şef…

TEMNICERUL-ŞEF: Ştii catehismul, bravo, băiete! (Mâna coboară binevoitoare şi încurajatoare pe obrazul victimei.) Da-l ştii pe tot? (Numără pe degete.) Cu şchiopul, ce fac? Hă? Cu şchiopul… Ai surzit?! Nu mai ştii să tragi cu urechea, Lesain? Te-ai îmbolnăvit tocmai când credeam c-ai devenit un element sănătos?… Nu ţi-e teamă că te “dreg”?

LESAIN: Îi rupeţi şi-al doilea picior, să trăiţi… Să nu se cunoască meteahna, domnule Temnicer-şef!

TEMNICERUL-ŞEF: Aşa: nu-mi bat capul de pomană cu voi să vă cultiv cu morală! (Meditează.) Ştii, puteai s-ajungi ‘telectual, cu devla asta a ta, nu să-mi umbli cu pipiţe… Te pomeneşti că ştii să numeri…? Dacă unuia-i lipseşte-un braţ, când vine la Saint-Lazare, şi eu îl dreg, cu câte braţe iese, dacă iese? Ia-n fă-mi adunarea…

LESAIN: Fără nici unul.

TEMNICERUL-ŞEF (ameninţător): Domnule…

LESAIN:…domnule Temnicer-şef.

TEMNICERUL-ŞEF: Bravo! Te trec clasa! Aşa-i: unu şi cu unu fac zero! Ze-ro! Unde-am rămas? Va să zică… cocoşatu’… şchiopu’… ciungu’!… Trei, şi cu chioru’, fac patru… Zi-i cu chioru’.

LESAIN: Ibidem cazul ciungului, domnule Temnicer-şef.

TEMNICERUL-ŞEF: Şi la ce se mai potriveşte cazu’ ăsta?

LESAIN: La ăla-ntr-o ureche, domnule Temnicer-şef.

TEMNICERUL-ŞEF (cugetă adânc): Şi să zicem că vine unu’ fără… fără nas… Să zicem că i l-a mâncat sfrinţia… de-atâta sfinţenie, că tot suntem la Sfântu’ Lazăr… (Se prăpădeşte de râs, izbutind acest dublu joc de cuvinte foarte inteligent. Remarcă faptul că celălalt nu râde. Râde stimulator. Lesain pricepe. Scheaună a râde. Temnicerul-şef este nemulţumit. Râde imperativ. Lesain, jenat, plin de fasoane, duce mâna la gură, întoarce capul într-o parte ş.a.m.d. Temnicerul-şef se bate cu palmele pe genunchi. Lesain, la fel, dar îşi pierde echilibrul, cade în şezut. Jocul continuă.) Aşadar, dacă i-a mâncat sfrinţia nasu’… Na-su’…

LESAIN: Îi mutaţi gura din loc, să-l faceţi bărbat simetric, domnule Temnicer-şef.

TEMNICERUL-ŞEF (îl apucă de bărbie şi-l examinează atent, ca un presbit; se va scotoci şi-şi va pune ochelarii pe nas, reluând examinarea): Tu pari să le ai pe toate la locul lor. (Îşi însoţeşte următoarele cuvinte cu mişcări bruşte impuse capului celuilalt.) O ureche, două urechi. Un ochi, doi ochi. Un nas, doi… Nu, un singur nas. Ştii ce… Şi dac-am face din el două?… Hm… O gură… Cam ăsta-i inventaru’ regulamentar, şi-a ieşit conform legii… Acu, să vedem mai jos… (Îi ridică mâinile, pe rând. Când le lasă să cadă, ele se prăbuşesc, de lemn.) O mână… a doua… (Îl loveşte cu piciorul.) Un picior… alt picior… (Se aud bătăi în uşă.)

GLASUL DE AFARĂ: E careva pe-acasă, frăţioare?

TEMNICERUL-ŞEF: Acuşi-acuşi!

GLASUL DE AFARĂ: Ţi-am mai adus o potaie de legat. Răspunde la numele Beaumarchais.

TEMNICERUL-ŞEF: Mai am de schimbat o vorbă cu un deţinut, frate! (Lui Lesain.) Va să zică, două picioare, Lesain… (l-a întors cu spatele, l-a apucat de umeri şi i-a fixat talpa-n şezut) şi cu unu-n cur, fac trei! (L-a azvârlit în patru labe.) Fugi, firoscosule, fugi! Şi… nu mă uita! Te-aştept mâine, la aceeaşi oră! Să ne vedem cu bine! Salut-o pe nevastă-ta din partea mea şi asigur-o că-i doresc un “respect” aşa de mare… uite-aşa de mare! (Râde, arătând cu palmele cât îi este de mare “respectul”.) Ocupă-te de ea şi lasă pipiţele în grija domnilor conţi, coate-goale ce eşti! Marţafoiule! (Râde. Se stinge lumina.)

Tabloul 2

Beaumarchais şi Jacques Coquiare-fiul. Lângă ei, lada adusă de cel dintâi.

BEAUMARCHAIS: Şi, totuşi, mai ies deţinuţi de aici… Când m-au adus, au eliberat un nenorocit.

JACQUES COQUAIRE-FIUL: 7 martie 1785. Ziua merită-nscrisă în calendarul Sfintei Biserici Catolice: a fost eliberat Lesain.

BEAUMARCHAIS (râde): Le Saint? Bine adus din condei! Le saint, zici, Sfântul?

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Da, da, Lesain. Numai că, domnule Beaumarchais, de poman㸠râdeţi. Nu, Sfântul. Lesain fără t final. Şi să nu credeţi că acest t final este lipsit de importanţă. T , o literă modestă, domnule, pusă la coada alfabetului, iar în respectivul cuvânt tot la coadă: nici n-o auzi când pronunţi: Le saint. Ascultaţi: saint, saint… Vedeţi? Nu se aude t final. Un t mut. Şi totuşi, ce literă măreaţă! Ştiţi de unde vine? T de la trunchi, domnule. Adică cel căruia îi lipseşte acest t are o meteahnă la trunchi, o suferinţă, o maladie. (Pauză de efect.) Îi e bolnavă şira spinării. Umblă cu ea mereu încovoiată, până-n pământ, oricât ar clama el că provine dintr-o familie sănătoasă, că are, deci, o origine sănătoasă… Mă-nţelegeţi, nu? Vorbesc figurat…

BEAUMARCHAIS: Am băgat de seamă. Se cunoaşte că sunteţi fiul celebrului jurnalist Jacques Coquaire.

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Jurnalist eu însumi şi, precum se poate verifica, deţinut ca şi tata. Spre norocul meu, nu la Bastilia… Dar, cum vă spuneam, poate-aţi remarcat, domnule Beaumarchais, litera t are formă de cruce. E un semn. Deci cui îi lipseşte t final nu poate fi…

BEAUMARCHAIS:…un sfânt.

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Dumneavoastră aţi spus-o. Eu aş adăuga: lipsa acestui t din coadă poate să indice un diavol. Dracul în persoană. Cum e cazul lui Lesain al nostru.

BEAUMARCHAIS: Cred că exageraţi importanţa ortografiei, domnule Jacques Coquaire.

JACQUES COQUAIRE-FIUL:…Fiul… Jacques Coquaire-fiul, la fel de renumit ca tata… (Cu uşoară superioritate blazată.) S-o lăsăm baltă… În definitiv, credeţi că este o mare deosebire între un sfânt şi un drac? Ce-i diavolul? Ce-i diavolul? – mi-aş permite să vă întreb, mult stimate domn. Diavolul este un alt biet nenorocit, căruia-i lipseşte ceva ca să fie un sfânt: nu-şi poate ţine şira spinării dreaptă. Vorbesc în stilul gazetelor noastre clandestine (subliniază), citite cu nesaţ, dacă diavolul şi-ar ţine şira spinării dreaptă, s-ar pârli la inteligenţă! Ce vă spuneam? Îi lipseşte un t final: şira spinării neîncovoiată…

BEAUMARCHAIS: Aşadar, Lesain…

JACQUES COQUAIRE-FIUL:…nu e Le Saint, Sfântul, ci un ticălos. Un linge-blide, un ciripitor, un turnător, o coadă de topor!…

BEAUMARCHAIS: Vorbeşti numai în metafore, amice. N-ai vrea să-mi traduci cele spuse, în franceza domnului Voltaire?

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Ale cărui Opere complete aţi început să le editaţi, realizare excepţională pentru care vă felicit din suflet…

BEAUMARCHAIS: Eu, unul, nu mă felicit deloc: un dezastru financiar…

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Nu se ştie niciodată pentru cât timp, stimate domn, cum nu poţi şti care-i ciripitorul dintre noi doi…

BEAUMARCHAIS: De ce-i spui “ciripitor”? Avea Lesain glas frumos?

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Un glas fermecător şi fermecat. Glasul lui te îmbia să cânţi, să dai drumul la tot ce ai pe suflet. Fermecător, deci. În schimb, când începea el să ciripească, încânta auzul caraliilor, dar nimeni altcineva nu-l putea auzi… Deci fermecat.

BEAUMARCHAIS: Şi, asta-n limbajul dumneavoastră…

JACQUES COQUAIRE-FIUL:…şi-al dumneavoastră, stimate domn, începând cu ziua istorică de 7 martie 1785…

BEAUMARCHAIS: Ai dreptate, nu cred că-i o simplă vizită de curtoazie, la Saint-Lazare, făcută domnului Jacques Coquaire-fiul…

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Vedeţi, prea distinse domnule Beaumarchais, pentru că i-aţi menţionat pe turnători… Unii oameni au obiceiul de-aturna ulei pe rană. De-alde Lesain toarnă pe ea oţet îndoit cu saramură…

BEAUMARCHAIS: Cu alte cuvinte…

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Cu alte cuvinte, spun numai minciuni pe socoteala amarâţilor de colegi de puşcărie, să-i “încalţe” cât mai bine şi să iasă ei, turnătorii, basma curată. De altfel, ideea nu-i a lor: e rezultatul educaţiei maselor de analfabeţi, făcută de poliţie, într-un stat regal totalitar.

BEAUMARCHAIS: Încercând să mă iniţiez în noul vocabular cu care văd că sunt dator să mă obişnuiesc, aş spune că turnătorul îţi pune ţie pielea pe băţ, să iasă el cu pielea nevătămată.

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Foarte exact. Principiul lui este: de ce să plângă mama, când poate plânge mă-ta? Bag de seamă că, şi-n vorbire, ca şi-n dramaturgie, aveţi excepţionalul dar al preciziei în exprimare, stimate domn Beaumarchais…

BEAUMARCHAIS: Se pare că exprimarea prea răspicată strică. Mie, cel puţin. Briciul “bărbierului” meu mi-a provocat răni incurabile…

JACQUES COQUAIRE-FIUL: În definitiv, de ce-aţi fost arestat?

BEAUMARCHAIS (scoate o pelerină din ladă; se aşază pe aceasta ca pe un tron; se înfăşoară în pelerină; mimează cele rostite): Închipuie-ţi că Nunta lui Figaro a ajuns la peste 70 de reprezentaţii, ceea ce a deranjat conştiinţa critică a Majestăţii-sale. Aşa că jucând cărţi (îşi asumă măreţia dezabuzată a regalităţii), pentru că avea prea mulţi ciripitori în jur care mă turnau, a luat asul – să-mi fie cu noroc – şi, plin de haz, a-nmuiat pana-n călimară şi a scris pe spatele cărţii de joc: “Deîndată ce primiţi această misivă, daţi poruncă să fie condus sieur de Beaumarchais la Saint-Lazare. Omul acesta a ajuns cu mult prea insolent; e un puştan prost crescut, care trebuie reeducat”. Iată-mă aruncat în singura temniţă pariziană rezervată exclusiv tinerilor depravaţi, petrecăreţilor, curvarilor laici şi călugărilor fustangii. La 53 de ani, amice, da, la 53 de ani, o glorie a Franţei, îmbătrânită în necazuri şi griji literare, ca să nu mai pomenesc de cele ale zilei de mâine!… “Un puştan prost crescut, care trebuie reeducat”…

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Aţi căzut sub imperiul unui principiu politic: compromite persoana, ca s-o poţi stăpâni. Astfel, deşi fără vină, gura lumii va amplifica ruşinea faptei pe care i-o atribui individului, şi oamenii de bine se vor feri de el. Izolat, nu mai are puterea să influenţeze opinia publică. Discreditează-ţi adversarii, pentru viaţa lor morală, şi i-ai scos din arena publică.

BEAUMARCHAIS: Da, acesta este sistemul, şi-i simt loviturile de când mă ştiu. (Scoate pelerina şi o aruncă în ladă.) Mi-am făcut cufărul în grabă… Ce copilărie! Să-mi iau haine de lux, în loc să iau haine călduroase…

JACQUES COQUAIRE-FIUL (glumeşte, ca să-l ajute să-şi depăşească deprimarea): Noroc că le-aţi luat. Cum puteam altfel să-mi dau seama ce înseamnă măreţia Curţii franceze, eu, un biet lacheu, profesor de latină în timpul liber, adică atunci când nu sunt în puşcărie, bărbierul Preasfinţiei-sale Arhiepiscopul – că meseria-i brăţară de aur pentru intelectual, dacă vrea să mănânce – şi, în taină, autor anonim de gazete clandestine, trecute din mână-n mână, ca pâinea caldă, vestind lumea viitorului, pe scurt…

BEAUMARCHAIS:…pe scurt, un nou Figaro! Dar, să ne-ntoarcem la a treia metaforă folosită adineaori. De ce l-aţi numit pe Lesain “coadă de topor”?

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Dacă “turnătorul” îţi pune în cârcă vini imaginare şi şopteşte la ureche celor care te vor face piftie – ca să folosim cât mai variat jargonul acestui distins aşezământ de sub oblăduirea Majestăţii-sale -, nu devine “turnătorul” coada ce asmute toporul asupra gâtului alb al nevinovatului?

BEAUMARCHAIS: Minunat! Minunat! Într-adevăr, minunat! Montaigne spunea: “De-aş putea să nu folosesc decât cuvintele care sunt utilizate în halele Parisului!” Ei bine, deîndată ce voi ieşi, dacă voi mai ieşi vreodată, eu, unul, voi folosi în scris limbajul din temniţele aceluiaşi Paris!

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Foarte înţelept lucru, stimate domn. În temniţă găseşti mult mai mulţi oameni cumsecade decât în hale, unde toţi tejghetarii sunt nişte pungaşi ordinari, care-şi cumpără caleşti şi palate-n provincie, furându-ne pe noi, care ne plătim hrana cu sudoarea frunţii. Aici se vorbeşte adevărata limbă franceză!

BEAUMARCHAIS: Cea mai colorată!

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Dar şi cea mai nobilă!

BEAUMARCHAIS: Mi-a venit o idee. Nu crezi, amice, că limba cu care ne tot împuie capul nobilii mai presus de noi s-a cam învechit? Că nimeni nu mai dă o para chioară pe palavrele lor? Şi c-ar trebui ei aduşi în locul nostru, să-nveţe limba autenticei nobleţi?

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Şi dacă v-aş turna pentru această frază, preadistinse domnule de Beaumarchais?

BEAUMARCHAIS: Ţi-ai încărca sufletul cu un cap de prisos. Tot ce-am avut de spus omenirii, am spus-o. Bărbierul din Sevilla şi Nunta lui Figaro sunt mărturiile mele. Acum mi-e totuna ce-o să se întâmple. Aceste piese, dacă accepţi să-ţi încredinţez o taină, sunt ne-mu-ri-toa-re. Vor glăsui veşnic, în numele meu, chiar dacă, în loc să mă “torni”, m-ai vărsa la contul “lichidări urgente”!

(Se stinge lumina.)

Tabloul 3

Cei doi. La fel.

BEAUMARCHAIS: Auzi! “Un puştan prost crescut, care trebuie reeducat”! “Cu mult prea insolent”! A fost o vreme, da, când a-ncercat şi tatăl meu să-mi completeze educaţia…

(Conul de lumină se mută nu departe de ei, îmbrăţişându-i pe Meşterul André Caron şi pe Doamna Caron.)

MEŞTERUL ANDRÉ CARON (furios): Ai plâns, femeie… (Doamna Caron încuviinţează.) Ai bătut din picior… (Încuviinţare.) Recunoşti?! Recunoşti c-ai bătut din picior în faţa soţului tău?! (Idem.) Auzi! Să bată din picior! Că dădeai din mâini când vorbeai, treacă-meargă… Zi-i “femeie” şi pace: dă şi ea din aripi, ca găina. Dar, să baţi din picior… (Soţia sa clatină din cap, necăjită.) De aia ţi-am făcut eu şase copii?! să ajung să baţi din picior în faţa mea?! Lucrez, muncesc, trudesc, argăţesc, robesc, sunt un sclav, un nimica, nopţile nu dorm tot pentru tine: să nu rămâi cu prea puţini copii, totul pentru tine, pentru voi, pentru Lisette, pentru Fanchon, pentru Julie, pentru Tonton, pentru Marie-Josèphe…

DOAMNA CARON: Pentru Marie-Josèphe, nu, că s-a măritat. Ţi-am spus s-o tai de pe listă.

MEŞTERUL CARON:…pentru păcătosul ăsta de Pierre…

DOAMNA CARON (încuviinţează, ca pentru sine):…pentru tine…

MEŞTERUL CARON (repetă, neatent):…pentru mine… (Se dezmeticeşte.) Nu! Nu! Pentru mine, nu! Eu n-am nevoie de fazani fripţi, nici de limbi de privighetoare! Nu! Eu pot trăi…

DOAMNA CARON (luându-i vorba) şi MEŞTERUL CARON (continuând):…cu-n codru de pâine neagră şi c-o stacană de apă chioară, fie ea şi din şanţ!

MEŞTERUL CARON (întăreşte, mai enervat, pentru că n-a fost lăsat să vorbească singur): Din şanţ, chiar din şanţ.

AMBII (în cor): Aşa să ştii!

MEŞTERUL CARON: Da. Eu sunt Meşterul André Caron, Ceasornicarul Regelui, şi nu vreau s-ajung bătaie de joc în propria mea casă… şi…Madame... să nu mai baţi din picior în faţa mea!…

DOAMNA CARON: Dar bine, meştere Caron, era de râs… Însă, dac-aş fi râs, te-ai fi supărat…

MEŞTERUL CARON: De râs? De plâns! asta era!

DOAMNA CARON: Ba de râs! (Îl imită.) Dom’le Pierre: 1. N-o să mai cădeţi în ispita de a-mi băga mâna-n tejghea, n-o să…, n-o să…, şi n-o să… Este de plâns, da? De plâns?

MEŞTERUL CARON: Ba bine că nu, că doar n-o fi de râs!… Cine fură azi un ou…

DOAMNA CARON:…poate mânca mâine un bou! Că mult a furat Pierre, feciorul nostru, de la dumneata!

MEŞTERUL CARON: Suficient ca să-şi îmbete toţi prietenii o dată pe săptămână…

DOAMNA CARON: Să le facă cinste cu-n pahar, da, să-i îmbete, nu! Şi chiar dacă le-a dat două pahare, e semn că fiul nostru-i generos… Dar despre asta ce părere aveţi, meştere Caron? (Imită.) 2. Vara, scularea la…, iarna, la… et caetera, et caetera! Şi nu fiţi haimana!

MEŞTERUL CARON: A puturoşit o viaţă-ntreagă până să-i dau să semneze un contract…

DOAMNA CARON: A puturoşit! Un copil, ce, Sfântă Fecioară, îi puteai cere?

MEŞTERUL CARON (îngână): Un copil… Copil?! Un copilaş îndrăgostit de slujnica hanului din colţ, la treisprezece ani!!!

DOAMNA CARON: Asta spun şi eu: un copil. N-a vrut el să se-omoare când a aflat că junca aia se mărită, şi când i-a mai spus că e niţel cam necopt pentru ea?…

MEŞTERUL CARON: Şi dumneata, madame Caron, găseşti firesc ca ditamai femeia, de 23, să se vadă obligată să-i comunice lui Pierre părerea ei că, la cei 13 ani ai lui, nu era copt încă să-i ceară mâna? Şi-atunci te mai miri c-am introdus punctul 3 în contract?

DOAMNA CARON: De mult nu mă mai mir eu de nimic, meştere. Aşa e: punctul 3… Era să uit. (Imită.) S-a zis cu birtul! S-a zis şi s-a mai zis! Dar de femei nu s-a prea zis, că ţi-era teamă, meştere, să nu te-nduplece, aşa-i? Ştiai mata ce ştiai… Aşchia nu sare departe de trunchi! Ce mi-e tatăl, ce mi-e fiul!

MEŞTERUL CARON: Madame Caron, nu îngădui, nu permit, nu dau voie!

DOAMNA CARON: Hodoronc-tronc! Parcă noi n-am auzit cum v-aţi petrecut tinereţile! Parisul e-un târg prăpădit! Şi, stânga ştie prea bine ce face dreapta. Zidurile vorbesc, meştere… Au urechi, ochi şi gură. Şi, mai ales: memorie. Memoria uliţelor te acuză ! Dar să lăsăm asta. Boacăna, meştere André Caron, ai făcut-o cu punctul 4. (Imită.) Muzica şi tinerii v-au condus pe calea pierzaniei. Totuşi, vă îngăduim să cântaţi din violă şi flaut, în zilele lucrătoare, şi niciodată în cursul zilei; nu-mi veţi tulbura odihna, nici mie, nici vecinilor.

MEŞTERUL CARON: Şi ce este rău în asta?

DOAMNA CARON: Ce e rău?! E rău că cine l-a învăţat să cânte din toate instrumentele din lume, cine l-a îndemnat să iubească muzica, cine i-a stat sfat şi exemplu, dacă nu mata?! L-ai înnebunit pe bietul băiat: trăiască muzica! Jos muzica! Regele a murit!

MEŞTERUL CARON (bombăne):…trăiască Regele…

DOAMNA CARON: Şi concepe dumnealui şi-un articol 5. (Imită.) Cât mai puţine ieşiri în oraş şi gata cu-ntârzierile. Dacă Pierre, la 13 ani, voia să se-nsoare, ce-ai fi vrut să facă la 16, meştere? să cânte ca motanii, pe acoperişul nostru?! Seara, nu, ziua, nu… Şi pofteşti să nu dau din picior? (Imită.) 6. Masa-i gratuită; deci, ioc bani de buzunar.

BEAUMARCHAIS (intră în cercul de lumină): Tată, ai vorbit cu sieur Lepaute?

MEŞTERUL CARON: A făgăduit că vine azi. Este interesat de invenţia ta. Mi-a spus că, dacă face parale, te prezintă la Curte.

(Beaumarchais iese din conul de lumină.)

DOAMNA CARON: Ne certăm prosteşte, meştere, pentru minunea asta de băiat. Nici nu s-a-mplinit anul de când s-a pus serios pe muncă, şi a şi făcut o invenţie. Câte invenţii ai la activ, meştere, în afară de contractul acela?

(Se stinge lumina; alt con de lumină: asupra lui Beaumarchais şi a lui Lepaute.)

LEPAUTE (îl ţine pe Beaumarchais pe după umăr, făcând câţiva paşi împreună): Interesant, foarte-foarte interesant! Calculele par corecte. La lucru, tinere. Monsieur de Julienne mi-a comandat un ceas. Îi montezi dumneata mecanismul, exact cum mi-ai spus. Dacă merge, eşti un om făcut…

(Beaumarchais şi Jacques Coquaire-fiul, luminaţi. Vor interpreta diverse personaje: gura lumii.)

BEAUMARCHAIS: Ai auzit de invenţia lui Lepaute ?

JACQUES COQUAIRE-FIUL: A revoluţionat mecanismul ceasornicelor…

BEAUMARCHAIS: Majestatea-sa îi va acorda o rentă…

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Auzi! E unul care-şi zice Caron-fiul. A publicat în Mercure o scrisoare în care-l acuză pe Lepaute că i-a furat ideea.

BEAUMARCHAIS: Am citit şi eu. E bătăios puştiul. Nu se lasă călcat pe coadă. Dac-o fi având dreptate…

JACQUES COQUAIRE-FIUL: C-a publicat în Mercure nu-i nimic, dar s-a adresat Academiei de Ştiinţe c-o reclamaţie.

BEAUMARCHAIS: Se zvoneşte că s-a emis o ordonanţă favorabilă, de către Contele de Saint-Florentin. Academia de Ştiinţe se va întruni.

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Academia de Ştiinţe se va întruni?

BEAUMARCHAIS: Academia de Ştiinţe se va întruni în urma reclamaţiei unui ţâşti-bâşti.

(Con de lumină asupra Meşterului André Caron şi a Doamnei Caron. Există un scaun în scenă.)

DOAMNA CARON (foarte emoţionată): Meştere! Meştere! Fiul tău! Fiul tău!

MEŞTERUL CARON: Ce e? Ce-a mai făcut? Ce s-a-ntâmplat? O să mă bage în mormânt! Se duce de râpă munca mea de-o viaţă!

DOAMNA CARON: Meştere! Ţine-ţi firea! Stai jos! Hai, stai jos!

MEŞTERUL CARON (se aşază, ajutat de ea): Nu mă speria! Spune-mi ce se petrece!

DOAMNA CARON: A câştigat!!! Caron-fiul a câştigat împotriva celebrului Lepaute. Caron-fiul este numit Ceasornicar al Majestăţii-sale Regelui!

MEŞTERUL CARON: S-a dus naibii contractul nostru!

DOAMNA CARON: Şi ce ţi-am spus până acum nu-i nimic: a dăruit doamnei de Pompadour un inel care are-n loc de diamant un ceas. Mă-nţelegi?! Cel mai mic ceas din lume. Îl învârteşti o dată şi merge 30 de ore!…

MEŞTERUL CARON: Nici că-mi mai văd feciorul pe acasă! De-acu-nainte, madame Caron, dacă vrei să-ţi săruţi fiul, faci o plimbare la Versailles şi ceri audienţă…

(Se stinge lumina.)

 

Tabloul 4

La doi-trei metri de rampă s-a montat un nivel superior, din practicabile. Lumina specială şi uşoara distanţare vor avea un efect de stampă de epocă. Scena Pâris-Duverney – Beaumarchais se joacă la nivelul de jos.

PÂRIS-DUVERNEY: Să nu crezi, tinere, că te urmăresc de azi-de ieri, în sfârşit, doar de când frecventezi Curtea. Nu. Deşi habar n-ai cine sunt, eu te cunosc de pe vremea scandalului Lepaute. Dar, poate s-ar cuveni să mă prezint mai întâi: sunt Pâris-Duverney.

BEAUMARCHAIS: Celebrul bancher?

PÂRIS-DUVERNEY: Să folosim termeni mai exacţi. De ce “celebru”? Un simplu bancher al Curţii. Regele se bizuie pe punga mea, iar eu mă străduiesc să trăiesc dintr-a lui… Termeni precişi – afaceri trainice, aşa e, tinere Beaumarchais?

BEAUMARCHAIS: Sunteţi cel mai în drept s-o spuneţi, domnule Pâris-Duverney: dormiţi pe un munte de bani.

PÂRIS-DUVERNEY: Greşit spus, amice. Dac-aş dormi, aş risca să cad. Cu muntele de bani însă, cred că nu greşeşti. Un munte, e-adevărat. Totul e să poţi preveni alunecările de teren… De-accea te şi apreciez. Am remarcat că şi dumitale îţi plac înălţimile…

BEAUMARCHAIS: E-adevărat, nu sufăr de-ameţeli.

PÂRIS-DUVERNEY: După ce l-ai domolit pe Lepaute, ai cucerit-o pe doamna de Pompadour. Ea fiind în declin, ai ajuns profesor de muzică al fiicelor Regelui. Ai rănit un om în duel şi, cu câteva cuvinte, ţi l-ai făcut cel mai bun prieten: murind, a refuzat să te denunţe. Te-ai căsătorit cu o văduvă bogată – află că eu i te-am lăudat; ţi-ai însuşit frumosul nume Beaumarchais de la o proprietate a ei şi ai avut şi norocul să rămâi văduv curând. Ocupi un post de frunte în regat. Acum eşti şi judecător. Îmi placi. Îmi placi, tinere, pentru că şi eu m-am ridicat prin propriile-mi puteri.

BEAUMARCHAIS: Aud atâtea lucruri noi, domnule Pâris, încât nici nu ştiu cum să vă mulţumesc.

PÂRIS-DUVERNEY: La vremea cuvenită, vine şi anotimpul recunoştinţei. Până atunci, dă-mi voie să-ţi înfăţişez, în trei cuvinte, misiunea politică şi comercială ce ţi-a fost încredinţată în Spania. Îţi mărturisesc, cu modestie, că nu sunt străin de numirea dumitale.

(Cei doi se îndreaptă către o latură a practicabilului din fund. Pâris-Duverney este înghiţit de întuneric. Lumină pe estradă. Marchiza de La Croix şi Beaumarchais, în intimitate.)

BEAUMARCHAIS: Scumpă marchiză, sunt la ananghie.

MARCHIZA DE LA CROIX: Din punctul meu de vedere te descurci remarcabil. Este adevărat că este un biet punct de vedere de alcov, al marchizei de La Croix, care te iubeşte.

BEAUMARCHAIS: Ţi-am spus de mii de ori: amorul e o artă…

MARCHIZA DE LA CROIX:…al cărei virtuoz eşti.

BEAUMARCHAIS: În schimb, aş vrea să pot stăpâni la fel de bine şi arta vieţii. Dar, nu-mi merge. Granzii mă primesc cu enorme politeţuri, mă laudă necontenit, mă încredinţează că-mi invidiază spiritul de afaceri şi, după ce plec, îmi încurcă-n spate toate iţele pe care m-am străduit să le descurc, făcându-mi inutil orice efort. De opt luni mă zbat să obţin contractul pentru Franţa, de opt luni nu mă aleg decât cu cuvinte pompoase şi cu reverenţe adânci…

MARCHIZA DE LA CROIX: Şi, pentru că ai uitat iubirea şi te frământă lucrurile serioase, spune-mi – rolul intrigantului l-ai pregătit, scumpul meu afacerist incult?

BEAUMARCHAIS: Afacerist, da! Scump, cu atât mai mult! Dar de ce incult?

MARCHIZA DE LA CROIX: Pentru că dacă nu înveţi nimic din toată literatura spaniolă pe care o înghiţi pe nemestecate, cum ai făcut înainte cu sute de tomuri franţuzeşti, ajungi să te lupţi cu morile de vânt, iubite Pierre Caron de Beaumarchais, alias Don Quijote!

(Se stinge lumina, se aud câteva măsuri din celebra arie a lui Don Basilio. Pe acest fundal…)

VOCEA: “Calomnia, domnule? Habar n-aveţi ce dispreţuiţi; am văzut cu ochii mei oamenii cei mai vestiţi pe punctul de a fi covârşiţi de ea. Cine naiba să-i reziste?”

(Lumina se reaprinde.)

BEAUMARCHAIS: Degeaba aş calomnia eu un nobil sau altul. Se acoperă unii pe ceilalţi, ca fiii aceluiaşi tată, ce sunt; lipsa de interes pentru binele public: aceasta-i caracterizează. Dealtfel, nici n-ar fi nevoie să-i calomniez: e suficient să spun adevărul… Dar cui să-l spui?

MARCHIZA DE LA CROIX: Nu-i nevoie, Beaumarchais, să-l spui nimănui. Azi, adevărul a ajuns o insultă personală. Voi vorbi eu. Insulta adusă de o femeie este şi ea socotită o provocare; dar, există provocări şi provocări, nu?… Ţii minte propunerea pe care ţi-a făcut-o aventurierul ăla de Pini, valetul lui Carol al III-lea?

BEAUMARCHAIS: Ziceai să nu mai glumesc pe tema asta…

MARCHIZA DE LA CROIX: Pentru că voiam să chibzuim la ea serios…

BEAUMARCHAIS: Accepţi să fii prezentată regelui Spaniei?

MARCHIZA DE LA CROIX: Din moment ce asta-ţi poate rezolva afacerile, bunul meu Pierre, o s-o fac pentru tine…

BEAUMARCHAIS: Şi… soţul tău?

MARCHIZA DE LA CROIX: Aş fi mândră să-i pot obţine şi lui măcar o decoraţie…

(Se stinge lumina. Con de lumină: Jacques Coquaire-fiul şi Beaumarchais.)

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Măcar a folosit la ceva şi comerţul sentimental al marchizei?

BEAUMARCHAIS: Da. Mi s-a scurtat vizita în Spania. Am fost vestit că “plăcerea” Regelui era să mă ştie cât mai departe, preferabil în ţara natală. Aşa că m-am întors la curtea lui Ludovic al XV-lea, fără să izbutesc altceva decât să-mi golesc punga.

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Trebuie să fi fost o lovitură pentru Franţa…

BEAUMARCHAIS: O lovitură? De ce? Uitaseră de mine. Nimeni nu mai ştia pentru ce plecasem, nimănui nu-i păsa. Mi-a spus-o Pâris-Duverney, de cum am sosit. Şi m-a şi antrenat într-o afacere strălucită, care avea să se transforme în cel mai mare faliment al vieţii mele.

JACQUES COQUAIRE-FIUL (ezitând): Mi-aţi spus ceva de Pauline…

BEAUMARCHAIS: Pauline? Eeeh, Pauline… Chiar ţi-am vorbit de ea?

(Lumina scade. Un nou con de lumină o dezvăluie pe Bătrâna Doamnă.)

BĂTRÂNA DOAMNĂ: Dragul meu Pierre, dac-ai şti câtă nevoie am de un sfat bun, de un sfat serios…, de sfatul tău, Pierre…

BEAUMARCHAIS (intră în cercul luminos; plecăciune): Sunt oricând gata să sar în ajutorul frumuseţii…

BĂTRÂNA DOAMNĂ: Chiar când frumuseţea s-a trecut?

BEAUMARCHAIS: Nu ne-ntoarcem cu toţii privirea către gloriile trecutului, iubită prietenă?

BĂTRÂNA DOAMNĂ: Adevărat… Contemplăm trecutul şi cucerim viitorul…

BEAUMARCHAIS: Despre care viitor vorbiţi?

BĂTRÂNA DOAMNĂ: O mlădiţă a viitorului…

BEAUMARCHAIS: O mlădiţă din trunchiul dumneavoastră, frumoasă prietenă?

BĂTRÂNA DOAMNĂ: Dintr-un trunchi înrudit.

BEAUMARCHAIS: Dacă-i adevărat că aşchia nu sare departe de trunchi, o voi ajuta ca şi când aţi fi dumneavoastră înşivă…

BĂTRÂNA DOAMNĂ: E mult mai preţioasă! Eu sunt o scoică bătrână, nepoata mea este perla din sufletul meu. Şaptesprezece ani, Pierre…

BEAUMARCHAIS: Şaptesprezece primăveri…

BĂTRÂNA DOAMNĂ:…şi necazuri cât pentru cincizeci…

BEAUMARCHAIS: Nu trebuia să vă deranjaţi venind la mine. Oricând aş fi alergat eu însumi în ajutorul tinerei… tinerei…

BĂTRÂNA DOAMNĂ:…Pauline.

BEAUMARCHAIS (rostogoleşte numele în gură): Pauline! Pauline! Pauline! Nici că se poate mai frumos! Când vă găsesc pe amândouă acasă sau, dacă dumneavoastră aveţi treabă, măcar pe ea?

BĂTRÂNA DOAMNĂ: Eu gândeam că n-o să vrei să vii la noi, ocupat cum eşti, aşa că…

BEAUMARCHAIS:…aşa că…

BĂTRÂNA DOAMNĂ:…am socotit…

BEAUMARCHAIS:…aţi socotit…

BĂTRÂNA DOAMNĂ:…să ţi-o aduc…

BEAUMARCHAIS:…să mi-o aduceţi…

BĂTRÂNA DOAMNĂ:…aici…

BEAUMARCHAIS:…aici… pe…

BĂTRÂNA DOAMNĂ şi BEAUMARCHAIS (într-un glas):…Pauline!

(Bătrâna doamnă se scotoceşte pe sub crinolină. Beaumarchais devine curios. Fără a-şi schimba locul, se apleacă şi el în direcţia în care caută ea. Capul Paulinei apare, vizibil numai publicului, la douăzeci de centrimetri de sol, în spatele Bătrânei doamne. Jocul continuă. Pauline, în patru labe, apare, între mătuşa ei şi Beaumarchais.)

BEAUMARCHAIS (o vede; o ia binişor de o ureche şi o înalţă. Bătrânei Doamne): Nu cumva căutaţi acest obiect?

BĂTRÂNA DOAMNĂ: Vai!… Ce m-am speriat! Credeam c-a fugit. (O sărută pe ambii obraji pe Pauline. Îi aranjează coafura, veşmintele): Aceasta-i perla mea, iubite prietene!…

BEAUMARCHAIS: Dac-aş fi femeie, aş atârna-o de un lănţişor, în dreptul inimii…

BĂTRÂNA DOAMNĂ: Chiar că merită pusă-n lanţ…

BEAUMARCHAIS: Prefer să cred c-ar merita să fie pusă lângă inimă… (Pauline se strâmbă către public. Lumina se stinge; se aprinde în altă parte a scenei, unde nu se află nimeni. Beaumarchais se îndreaptă într-acolo. Ca şi când s-ar adresa cuiva): Te-am ales pe tine, iubite verişorule, pentru că eşti ruda mea cea mai discretă. (Pe următoarele cuvinte, privire de conivenţă publicului.) Nimeni nu te vede, nimeni nu te-aude. Pichon de Villeneuve, tu eşti un fel de om invizibil! (Gestul de a strânge pe cineva la piept, de a-l săruta pe ambii obraji, de a-l depărta de sine şi a-l privi cu dragoste, apoi din nou de a-l strânge la piept. Îl bate pe spate.) Vânjos ca totdeauna! De un om sănătos ca tine am nevoie, să poată întâmpina toate greutăţile şi să trăiască o sută de ani. Pichon! Pichon! Sunt îndrăgostit! O cheamă Pauline. Are şaptesprezece ani, o proprietate pe cinste în Saint-Domingue, unde intenţionez să mă retrag împreună cu ea, o proprietate minunată, dar în întregime ipotecată şi ruinată. Am dat dispoziţie să ţi se elibereze 80.000 de franci. Vei pune proprietatea pe picioare, îţi vei cumpăra şi tu una acolo, dacă-ţi place, şi vom fi fericiţi. Stai! Nu pleca! Ai grijă de banii mei! În afara celor cu care mă duc în Spania, nu mai am o leţcaie. Şi (duce degetul la buze), fii discret!… Să nu te vadă nimeni, să nu te-audă nimeni… (Se întoarce către Jacques Coquaire-fiul.) A fost atât de discret, că a murit până-n câteva luni şi mi s-a dus de râpă toată averea… (Se stinge lumina şi se reaprinde unde apăruse Bătrâna Doamnă. Aici se află Pauline, care-l sărută pe Cavalerul de Séguirand. Beaumarchais, îndreptându-se către acest cerc de lumină): Pauline! Pauline! Am sosit din Spania, în sfârşit!

PAULINE (se desparte de Cavaler; se aranjează; îi sare de gât lui Beaumarchais): Dragul meu! Dragul meu pisoi iubit… Cât de mult mi-ai lipsit! Ce dor mi-a fost de tine!… Cât am suferit…

BEAUMARCHAIS:…cu domnul?

PAULINE: Vai, dar cum poţi vorbi aşa? E Cavalerul de Séguirand! O curtează pe sora ta, pe Julie! (Îl sărută pe Cavaler pe obraz.) Curând, foarte curând, vom fi cumnaţi… Ah, ce bine-mi pare! (Din nou îl sărută pe Séguirand.)

(Lumina se stinge. Lumină pe Jacques Coquaire-fiul.)

BEAUMARCHAIS (venind lângă Jacques Coquaire-fiul): Să adaug că Julie a rămas fată bătrână? că Pauline s-a măritat cu Séguirand? că am redus cât a fost omeneşte posibil suma folosită pentru refacerea proprietăţii din Saint-Domingue, astfel încât soţul ei nu mi-a mai datorat decât 24.500, pe care, dealtfel, nu i-am primit nici până astăzi, deoarece de Séguirand, om de treabă, a şters-o, la un an de la căsătorie, pe lumea cealaltă, pe urmele lui Pichon de Villeneuve, prea discretul meu văr?… Mai este de mirare că, înşelat în dragoste, nebăgat în seamă în treburile publice, falimentar în toate direcţiile, şi, mai ales, auzind vântul cum îmi şuieră tot mai aiurea prin pungă, mai este de mirare, zic, că eu care am scris, de dragul artei, atâtea piese muzicale, atâtea poezioare, atâtea scenete teatrale de salon, mi-am pus ultimele nădejdi în succesul dramaturgului şi am scris o capodoperă care a căzut cu brio?!

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Confidenţial, v-aş întreba, distinse domn, strict confidenţial. S-a jucat Eugenia... Şi, rezultatul?

BEAUMARCHAIS: Mă aşteptam să-mi refac averea. Fiasco total. Încăpăţânat, cum începi să bănuieşti că sunt, am lansat, în 1770, altă premieră: Cei doi prieteni.

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Ah, mi-aduc aminte. Palissot a scris despre ea două versuri memorabile. (Tuşeşte-ntr-o parte, cu subînţeles.) “Beaumarchais-i prea obscur să fie-atrăgător,/ Ca o maimuţă îl imită pe Diderot de zor”.

BEAUMARCHAIS: Trebuie să recunoşti că ce-i al lui e-al lui. Aceste versuri vor rămâne în istorie ca o pildă vie de lipsă a simţului metric. Şchioapătă ca nişte invalizi de război.

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Ai zice c-au trecut prin mâna temnicerului nostru şef, care le-a “dres”.

BEAUMARCHAIS: Ca să mă-ncurajeze, un spectator a scris pe afiş, sub titlul Cei doi prieteni...

(Se aprinde un spot, într-un colţ.)

SPECTATORUL (cu faţa la public, cu limba scoasă, scrie cu degetu-n aer): “De un a-u-tor că-ru-ia nu i-a rămas nici-u-nul…” (Se strâmbă şi dă cu tifla spectatorilor.)