– Actul I

Doi valeţi cară un birou. După ce-l depun, Primul valet dă fuga în culise; revine cu o tavă; pe ea o sticlă destupată, plină pe trei sferturi, şi un pahar. Întretimpl, Al doilea valet s-a aşezat pe birou; şi-a scos pantofii pe rând şi şi-a şters tălpile picioarelor cu o batistă imaculată; cu morgă deosebită, în continuare, şi-a tamponat, delicat, tâmplele. Tava e depusă pe birou. La un semn al Primului valet, biroul este dus mai departe. Paharul clănţăne îngrozitor. Nou gest al Primului valet. Biroul e lăsat jos. Alt gest al aceluiaşi. Al doilea valet îşi umple paharul şi-l dă pe gât. Scoate batista, îi şterge marginea jur-împrejur, îl umple, îl reaşază pe tavă, se caţără cu şezutul pe birou. Primul valet ia paharul; se prăbuşeşte pe podea, rezemat cu spatele de birou; degustă băutura. Cât bea, Al doilea valet îşi şterge tălpile picioarelor, cu acelaşi tipic. Se-ncalţă; îl atinge pe umăr pe Primul valet. Acesta se ridică. Reiau căratul biroului până în capătul opus al scenei. Primul valet dă să plece de unde au venit; e oprit de plesnetul degetelor celuilalt. Se opreşte, îl priveşte. E chemat, cu arătătorul. Revine. Al doilea valet îi tamponează grijuliu fruntea, cu batista. Primul valet a închis ochii de plăcere. Cu cealaltă mână, Al doilea valet îi întoarce capul, ca un frizer respectuos, să-i tamponeze ceafa. Primul valet întors, Al doilea îşi propteşte talpa în spatele lui şi-l proiectează ca pe o ghiulea. Apoi, îşi toarnă un pahar şi-l dă pe gât. Primul valet revine cu câte un fotoliu pe după ambii umeri, cu un sfeşnic cu lumânare între dinţi şi, sub braţ, cu un pămătuf din fulgi, de şters mobila de praf. Este complet cocârjat de povară. La difuzor, bătaie pripită de inimă şi gâfâieli atroce. Ajunge în dreptul biroului, cade între fotolii. Târziu, scapă din gură sfeşnicul ce se rostogoleşte, cu sunet de tablă. Gest neputincios de a-l prinde, deşi sfeşnicul a ajuns departe. Bătaie discretă din palme, a poruncă, a celui de-Al doilea valet. Primul valet încearcă anevoie să ia poziţia de drepţi. Al doilea valet umple paharul, îl pune pe tavă. Se întoarce cu spatele. După aceasta, Primul valet se repede, apucă paharul, se azvârle într-un fotoliu şi soarbe cu satisfacţie. Când a isprăvit, ridică ambele fotolii, ca pe-un fulg; îl aşază pe unul în spatele biroului, pe celălalt în faţa lui. Al doilea valet a supravegheat. Confirmă din cap sobru. Indică sfeşnicul. Primul valet îl aşază pe birou; aprinde lumânarea. Al doilea valet se întoarce cu spatele la el. Colegul său îi perie hainele cu pămătuful de praf. Când e gata, ambii pleacă într-o tăcere elegantă. La trei sferturi din drum, Al doilea valet îl bate pe umăr pe Primul. Se opresc. Al doilea valet se apropie de urechea tovarăşului său. La difuzor un scârţâit groaznic. Primul valet confirmă. Cu paşi îngrijoraţi, face calea-ntoarsă, ia tava şi pămătuful. Paharul clănţăne. Cei doi ies mişcându-şi şoldurile ca nişte subrete. Grefierul apare din aceeaşi parte. Intră cu spatele. Cară o măsuţă şi două scaune. În urma sa, Doamna Goëzman. O conduce astfel până la fotoliul din faţa biroului. Aşază alături de acesta unul dintre scaune. După ce o invită să ia loc, se retrage în colţul opus al scenei, cu măsuţa şi scaunul său. Magistratul pătrunde, somptuos, din partea opusă. Doamna Goëzman, preocupată să-şi facă vânt, preferă să nu-l vadă. Tuse semnificativă a acestuia, care nu se aşază până nu este salutat. Tusea lui îl umple de încordare pe Grefier care tuşeşte la rândul său, izbutind să atragă atenţia femeii; în schimb, semnele disperate ale Grefierului nu par a fi înţelese. Abia după ce-i şopteşte la ureche, ea catadicseşte să-l măsoare pe Magistrat, se ridică privind aiurea, înţepată, şi înaltul funcţionar se poate aşeza. Grefierul e pe drumul de întoarcere spre colţul său; încremeneşte. Magistratul şi Doamna Goëzman înţepenesc.

BEAUMARCHAIS (Intră. Se apropie de fiecare, pe rând; îi priveşte ca şi când ar fi invizibil pentru ei): Nu ştiu cum se face că deîndată ce o femeie este amestecată într-o afacere judiciară, sufletul cel mai sălbatic se înmoaie, pierde din austeritate; discuţiile cele mai spinoase sunt poleite cu atenţii şi politeţuri; tonul e mai puţin tăios; acreala se atenuează; dezminţirile dispar; şi atât de mare este magnetismul acestui sex, că s-ar spune că te lupţi cu el nu atâta pentru a lumina faptele cât pentru a-ţi crea o ocazie să te apropii de el.

Ah! Care este bărbatul suficient de dur încât să se apere de mila inspirată de un vrăjmaş prea slab, mânat în arenă de cruzimea acelora care n-au curajul să se arunce singuri în mijlocul ei?! Cine este acela care poate privi fără să se îmblânzească o femeie tânără azvârlită între bărbaţi? Îndârjirea unora o obligă să înfrunte fermitatea celorlalţi, o împinge să se rătăcească pe când se zbate să fugă, să se încurce în răspunsuri, să se simtă roşind şi să roşească şi mai tare de ciuda de-a nu se putea împiedica să roşească… (Pătrunde în “spaţiul” celorlalţi, care prind viaţă. Se închină în faţa Doamnei Goëzman, a Magistratului.)

MAGISTRATUL: Luaţi loc.

BEAUMARCHAIS: Vă mulţumesc. Putem începe?

MAGISTRATUL: Vă cred. Doar aşteptăm pe doamna Goëzman de la zece dimineaţa. După umila mea părere, s-a şi făcut patru după-amiaza. Treceţi la întrebări, domnule Beaumarchais.

BEAUMARCHAIS (Doamnei Goëzman): Astăzi doamnă este rândul meu să atac. Şi iată planul conform căruia o voi face. Vom trece în revistă interogatoriile ce vi s-au luat şi declaraţiile scrise pe care le-aţi dat; le voi supune observaţiilor mele; dar, îngăduiţi-mi să vă plătesc pe loc fiecare insultă pe care mi-o veţi adresa – vă voi obliga să ajungeţi a vă contrazice din nou.

DOAMNA GOËZMAN: Din nou, domnule? Oare m-am contrazis vreodată în cele spuse până acum?

BEAUMARCHAIS: Ah, Doamne Dumnezeule, până astăzi contradicţiile ca furnicile-n drum! Ceea ce mă miră mai tare nu este că le-aţi dictat ci că nu le-aţi recunoscut când aţi recitit cele spuse. (S-a ridicat.)

MAGISTRATUL (îl temperează, tuşind. Doamnei Goëzman): Numele, doamnă…

DOAMNA GOËZMAN: Vi l-am spus şi ieri, când a fost dreptul meu să pun întrebări acestei… persoane…

MAGISTRATUL: O formalitate, doamnă; totuşi, o formalitate obligatorie…

BEAUMARCHAIS: Vă temeţi, poate, să nu contraziceţi numele declarat ieri?…

DOAMNA GOËZMAN (dintr-un suflet, fără a-l privi pe Beaumarchais): Madame Goëzman.

MAGISTRATUL: Căsătorită?

DOAMNA GOËZMAN: Da.

MAGISTRATUL: Cu cine?

DOAMNA GOËZMAN: Cu sieur Goëzman, magistratul.

MAGISTRATUL: Născută…

DOAMNA GOËZMAN: Jamar.

MAGISTRATUL: Mulţumesc. (Lui Beaumarchais.) Numele?

BEAUMARCHAIS: Pierre Augustin Caron de Beaumarchais.

MAGISTRATUL (Doamnei Goëzman): Îl cunoaşteţi pe domnul Pierre Augustin Caron de Beaumarchais?

DOAMNA GOËZMAN (izbucneşte): Cât despre asta, nici nu-l cunosc, nici nu vreau să-i fac cunoştinţa.

MAGISTRATUL (Lui Beaumarchais): O cunoaşteţi pe doamna Goëzman ?

BEAUMARCHAIS: Nici eu n-am cinstea s-o cunosc pe doamna. Însă, văzând-o, nu mă pot împiedica de-a formula o dorinţă exact opusă celei exprimată de doamna.

MAGISTRATUL: Aveţi cuvântul, domnule de Beaumarchais.

BEAUMARCHAIS: Stimată doamnă, doresc să începem această discuţie amicală, străduindu-mă a vă face să vă simţiţi cât mai bine. De aceea vă rog să repetaţi motivul de recuzare a mea, folosit ieri.

DOAMNA GOËZMAN (Magistratului): Îl recuz pe domnul deoarece este duşmanul meu cel mai de seamă şi pentru că are un suflet cumplit, cunoscut ca atare în tot Parisul.

BEAUMARCHAIS: Mulţumesc, stimată doamnă. Doresc să repet declaraţia mea corespunzătoare, de ieri. N-am nici un reproş de făcut doamnei; nici măcar cu privire la iritarea fără însemnătate ce o domină în această clipă chiar; în schimb, doresc să-i prezint regretele mele de a nu fi avut prilejul să-i ofer omagiile mele decât datorită unui proces de drept comun. Cât priveşte sufletul meu cumplit, nădăjduiesc să-i pot dovedi, prin moderaţia întrebărilor mele (ieri spuneam: răspunsuri) şi prin atitudinea mea respectuoasă, că cel care o sfătuieşte din umbră a informat-o greşit asupra persoanei mele. Doamnă, am ţinut să repetăm aceste declaraţii, ca să vedeţi că nu pot renunţa la plăcerea de a vă fi agreabil.

MAGISTRATUL (întinzându-i un dosar voluminos): Iată actele, domnule de Beaumarchais

DOAMNA GOËZMAN: Cum! Domnul este liber să citească toate câte m-aţi obligat să scriu?

BEAUMARCHAIS (răsfoind hârtiile): Este un drept pe care intenţionez, doamnă, să-l folosesc cu toate precauţiile necesare pentru a nu vă jigni. Cu prilejul celui dintâi interogatoriu, de pildă, la şaisprezece întrebări consecutive, toate privind acelaşi subiect, anume dacă aţi primit o sută de ludovici de la Le-Jay pentru a interceda în vederea unei audienţe solicitată de domnul de Beaumarchais, văd, spre marea cinste a discreţiei dumneavoastră că cele şaisprezece răspunsuri sunt lipsite de orice înfloritură inutilă. (Citeşte) Interogată dacă a primit o sută de ludovici în două fişicuri, a răspuns…

DOAMNA GOËZMAN: E fals.

BEAUMARCHAIS (Citeşte): Interogată dacă le-a pus într-un vas cu flori…

MAGISTRATUL:… a răspuns…

DOAMNA GOËZMAN: Minciună sfruntată.

BEAUMARCHAIS (Citeşte): Dacă n-a făgăduit lui Le-Jay o audienţă pentru seara aceea chiar…

GREFIERUL:… a răspuns…

DOAMNA GOËZMAN: Calomnie sinistră.

BEAUMARCHAIS (Citeşte):…dacă nu i-a spus lui Le-Jay: nu erau necesari banii; cuvântul dumneavoastră mi-ar fi fost deajuns…

MAGISTRATUL:…a răs…

DOAMNA GOËZMAN: O născocire diabolică.

BEAUMARCHAIS: Etc. etc. etc. Şaisprezece negaţii, una după cealaltă. (Face câţiva paşi. Se întoarce brusc. Puternic.): Şi, totuşi, la al doilea interogatoriu, forţată să vorbească despre acelaşi lucru, doamna Goëzman a răspuns, fără s-o oblige nimeni…

DOAMNA GOËZMAN: Este adevărat că Le-Jay mi-a adus cei o sută de ludovici; e adevărat că i-am păstrat într-un dulap încuiat, timp de o zi şi o noapte; însă, am făcut acestea numai din complezenţă pentru bietul Le-Jay, care-i un băiat de treabă şi nu-şi dădea seama de consecinţele faptei sale. Dealtfel, el ne este util, servindu-l pe soţul meu căruia îi vinde cărţile. Nu l-am refuzat pentru că avea multe drumuri de făcut şi banii aceia i-ar fi îngreunat foarte tare buzunarele.

BEAUMARCHAIS: Câtă bunătate! Când te gândeşti că-ntr-adevăr suma era în monezi de aur masiv… (Se năpusteşte asupra ei şi cade în genunchi.)Deoarece aceste răspunsuri sunt absolut contrarii faţă de cele dintâi, vă conjur, stimată doamnă, să binevoiţi a ne spune pe care dintre cele două interogatorii îl susţineţi, în privinţa unei chestiuni atât de importante!

DOAMNA GOËZMAN: Nici pe unul, nici pe celălalt, domnule, îmi susţin declaraţia. Este unica piesă din dosar ce conţine adevărul.

BEAUMARCHAIS (Se ridică. Grefierului): Vă rog să consemnaţi.

MAGISTRATUL: Trebuie să recunoaşteţi, doamnă, că metoda de a-ţi recuza propria mărturie, după ce ai recunoscut mărturia tuturora, ar fi cea mai comodă din toate, dacă ar putea avea sorţi de izbândă…

BEAUMARCHAIS: În aşteptarea clipei când parlamentul o va adopta, să examinăm cele spuse în declaraţia dumneavoastră asupra acestor o sută de ludovici. (Răsfoieşte dosarul.) Ne asiguraţi că tocmai vă ocupaţi de toaleta dumneavoastră când Le-Jay s-a înfăţişat cu cei o sută de ludovici; ne mai spuneţi că l-aţi rugat să-i ia înapoi pe dată, dar ne asiguraţi că n-aţi fost indignată.

DOAMNA GOËZMAN: Când a plecat am fost nespus de mirată să găsesc aurul într-un vas cu flori, pe colţul căminului.

BEAUMARCHAIS: Aţi trimis în trei rânduri la acel sărman Le-Jay, să vină să-şi reia banii, ceea ce n-a făcut decât a doua zi…

MAGISTRATUL: Observaţi, doamnă, că, pe de-o parte, aruncaţi cei o sută de ludovici, cu indignare; pe de alta, îi puneţi bine, cu complezenţă; iar pe de-a treia parte, aurul rămâne la dumneavoastră, fără să aveţi ştire de aceasta. Iată trei istorisiri ale unuia şi aceluiaşi fapt, care, trebuie s-o recunoaştem, seamănă destul de puţin una cu cealaltă; care este cea corectă, vă rog?

DOAMNA GOËZMAN: Am mai spus-o, domnule; rămân la declaraţie.

BEAUMARCHAIS (plimbându-se, cu mâinile la spate şi cu privirile în tavan): Şi, totuşi, aţi consemnat categoric că al doilea interogatoriu conţine adevărul şi numai adevărul. (Pe neaşteptate, Grefierului): Citiţi, vă rog.

GREFIERUL (citeşte): Doamna Goëzman, interpelată să ne declare dacă procesul-verbal al celui de-al doilea interogatoriu al său conţine adevărul, dacă intenţionează să-l recunoască şi dacă nu vrea să schimbe nimic din el, să adauge sau să retracteze ceva, a răspuns că procesul-verbal al celui de-al doilea interogatoriu al său conţine adevărul; că intenţionează să-l recunoască şi că nu vrea să schimbe nimic din el, să adauge ceva sau să retracteze ceva; numai că tot ceea ce a declarat este fals, de la un capăt la celălalt.

BEAUMARCHAIS: Ha! ha! ha! Iertaţi-mă, stimată doamnă. Ce formulare judicioasă! “Numai că tot ceea ce a declarat este fals, de la un capăt la celălalt”!

GREFIERUL (continuând): Deoarece Doamna Goëzman pretinde că nu ştie ce spune şi că-i este mintea aiurea, aflându-se într-o perioadă critică în ziua de azi.

BEAUMARCHAIS: Lăsând critica de-o parte, Madame, acest mod de a vă dezminţi mi se pare puţin cam ciudat.

DOAMNA GOËZMAN: Mă credeţi sau nu; cum vreţi, monsieur. Dar, zău că există momente când nu mai ştiu ce spun, când nu-mi amintesc de nimic. Uite, să vedeţi ce mi s-a întâmplat zilele trecute, cu un căţel al unei prietene…

MAGISTRATUL: Mulţumesc. Ne-aţi mai relatat întâmplarea de trei ori. Cum îns㸠căţelul nu v-a dat în judecată, această mărturie nu ne e utilă în cazul de faţă.

BEAUMARCHAIS: Stimată doamnă, să nu insistăm asupra unui detaliu ce mi se pare jenant pentru dumneavoastră şi datorită căruia vă chinuiţi. Cea mai eficace armă a sexului slab, madame, este blândeţea; iar triumful cel mai splendid este să recunoască a fi fost învins. Totuşi, binevoiţi să ne explicaţi cel puţin de ce, la primul interogatoriu aţi negat de şaisprezece ori la rând faptul că cei o sută de ludovici au zăbovit la dumneavoastră, ceea ce aţi recunoscut în declaraţie că este adevărat. Iertaţi-mă că intru în amănunte prea intime pentru partea adversă, dar confidenţele pe care tocmai le-aţi făcut în faţa justiţiei par să mă autorizeze să le scormonesc la rândul meu. Conform datei acelui prim interogatoriu, s-ar spune că atunci nu eraţi tulburată de necazurile atât de penibil mărturisite, necazuri ce v-au chinuit cu prilejul celui de-al doilea interogatoriu; în pofida acestor fapte, nu contraziceţi mai puţin declaraţia.

DOAMNA GOËZMAN: Domnule, dacă-n ziua aceea am negat să fi primit şi să fi păstrat banii, aceasta s-a datorat, de bună seamă, faptului că aşa am vrut să fac; aşa cum am spus-o şi o repet pentru ultima oară, susţin în continuare declaraţia mea exclusiv; regret că aceasta vă displace.

BEAUMARCHAIS: Mie, doamnă? Dimpotrivă, nu se poate da un răspuns mai bun; vă jur că cele ce aud îmi plac atât de mult (privire spre Grefier)încât aş fi dezolat dacă s-ar schimba o iotă, cu prilejul transcrierii. (Din nou Doamnei Goëzman.) Îmi permiteţi să mai fac o remarcă?

DOAMNA GOËZMAN: Vai, monsieur, câte întrebări mai puneţi! Sunteţi guraliv ca o femeie.

BEAUMARCHAIS: Fără să recurgem la calificare, nici în privinţa femeilor, nici în privinţa mea, vă rog să nu vă simţiţi jignită dacă insist, madame,rugându-vă să ne spuneţi care este persoana pe care aţi trimis-o de trei ori în cursul zilei aceleia la bietul Le-Jay, să vină să-şi ia înapoi cei o sută de ludovici, acei perfizi o sută de ludovici strecuraţi prin vicleşug printre florile dumneavoastră, când eraţi întoarsă cu spatele şi când, în cel mai bun caz, nu puteaţi vedea ce face decât prin oglinda toaletei?

DOAMNA GOËZMAN: Nu sunt datoare să vă dau socoteală. (Grefierului.) Scrieţi că nu sunt datoare să dau socoteală domnului şi că nu mă înghesuie cu întrebările astfel decât pentru a mă determina să mă contrazic.

BEAUMARCHAIS (Grefierului): Scrieţi, domnule; răspunsul doamnei este mult prea nevinovat ca să-l putem trece sub tăcere.

MAGISTRATUL: Voi insista şi eu, doamnă; este un lucru foarte important: pe cine aţi trimis în trei rânduri?

DOAMNA GOËZMAN: Bine, domnule; dacă trebuie neapărat s-o spun, l-am trimis pe lacheul meu; n-aveţi decât să-l chemaţi aici.

MAGISTRATUL: Remarcaţi, doamnă, că dacă lacheul dumneavoastră, interogat asupra acestor fapte, ar declara că nu s-a dus la Le-Jay, acest lucru n-ar fi lipsit de consecinţe în ceea ce vă priveşte; haidem, faceţi un efort să vă amintiţi treburile cum se cade.

DOAMNA GOËZMAN: Domnule, habar n-am de nimic. Dacă vreţi, scrieţi că nu-i vorba despre lacheu, ci de un savoyard. Pe cheiul Saint-Paul, unde locuiesc, se-aţin o sută de coate-goale; dacă pe domnul (despre Beaumarchais) îl amuză jocul, n-are decât să meargă să-i ancheteze.

BEAUMARCHAIS (Grefierului): Sper că s-a consemnat. (Doamnei Goëzman, cu o reverenţă.) Nu mă voi duce, doamnă, şi vă mulţumesc pentru felul în care aţi lămurit chestiunea celor o sută de ludovici; Curtea, nădăjduiesc, nu va fi mai încurcată decât sunt eu să hotărască dacă i-aţi aruncat cât-colo cu mândrie şi indignare sau i-aţi încuiat cu discreţie şi satisfacţie. (Pauză.) Să trecem la un alt articol, nu mai puţin interesant: cei cincisprezece ludovici.

DOAMNA GOËZMAN: Domnule, nu cumva insinuaţi din nou că am recunoscut cumva a-i fi primit?

BEAUMARCHAIS: Cât priveşte mărturisirile formale, stimată doamnă, n-am prezumţia de a mă flata c-aţi fi făcut-o; ştiu prea bine că astfel de mărturisiri nu pot fi obţinute de la dumneavoastră decât la o anumită… perioadă, în anumite zile însemnate în calendar… În schimb, recunosc că mă bizui suficient pe oarecari contradicţii mărunte, pentru a nădăjdui ca, ajutându-mă Dumnezeu şi domnul Grefier, să spulberăm ceaţa care încă mai ascunde adevărul.

DOAMNA GOËZMAN: Vă răspund limpede şi fără echivoc că niciodată Le-Jay nu mi-a pomenit aceşti cincisprezece ludovici, nici nu mi i-a dat.

MAGISTRATUL: Vă atrag atenţia, madame, că ar fi mai merituos să spuneţi: i-am refuzat, decât să susţineţi că nici n-aţi auzit de ei.

DOAMNA GOËZMAN: Susţin, domnule, că nu mi s-a pomenit niciodată de ei: ar avea vreun sens să oferi cincisprezece ludovici unei doamne de condiţia mea? mie, care refuzasem o sută în ajun?!

BEAUMARCHAIS (tresărind): La care ajun vă referiţi, madame ?

DOAMNA GOËZMAN: Cum, naiba, la ajunul zilei… (se opreşte din senin şi-şi muşcă buzele.)

BEAUMARCHAIS: La ajunul zilei când nu vi s-a pomenit niciodată despre cei cincisprezece ludovici, nu-i aşa?

DOAMNA GOËZMAN (se ridică, furioasă): Isprăviţi odată, că de nu vă… vă… vă dau o pereche de palme…! Chiar că-mi şi păsa de cei cincisprezece ludovici! Încercaţi doar să mă întrerupeţi şi să mă-ncurcaţi cu ocolişurile acestea fără număr! Jur, şi spun adevărul: nu mai răspund la nici un cuvânt! (Se aşază şi mânuie evantaiul de zor.)

GREFIERUL (mormăind): Nu vă supăraţi, doamnă…

DOAMNA GOËZMAN (îl priveşte, autoritară): Hm!

GREFIERUL (coboară ochii în hârtii, renunţând): Iertaţi-mă…

MAGISTRATUL (lui Beaumarchais): Această întrebare vi se pare esenţială? Doamna a declarat în nenumărate rânduri că n-a primit acei cincisprezece ludovici! De vreme ce întrebarea o ofensează, ce importanţă are dacă i-au fost oferiţi sau nu?

BEAUMARCHAIS: Aveţi dreptate. Să nu mai pomenim cei o sută de ludovici “respinşi în ajunul zilei… când nu i s-a pomenit deloc despre cei cincisprezece ludovici”, din moment ce aceasta turbură pacea conferinţei noastre… Insist doar să mi se ierte întrebarea şi… să-mi fie îngăduită. Deseori nu ajungem să cunoaştem valoarea principiilor decât după ce se vădesc consecinţele lor. Vă rog numai să aveţi bunăvoinţa de a cere să se consemneze exact: madame Goëzman asigură că nu i s-a vorbit nicicând despre cei cincisprezece ludovici, nici nu i s-a propus să-i accepte. (Semn al magistratului către Grefier care scrie în mare viteză.)

GREFIERUL:…nici nu i s-a propus să-i accepte.

BEAUMARCHAIS: Domnule grefier, fiţi vă rog amabil şi căutaţi scrisoarea doamnei Goëzman, cu data de 21 aprilie.

GREFIERUL (caută): Asta… nu, asta… nu… Iat-o, monsieur.

BEAUMARCHAIS (se deplasează în spatele Grefierului; indică un loc pe hârtie): Sunteţi bun să daţi citire acestui pasaj… De-aici până aici.

GREFIERUL (citind): M-aş teme să vă inoportunez dacă, după pierderea procesului meu, când aţi avut bunăvoinţa de a-mi restitui cele două fişicuri cu ludovici şi ceasul cu diamante, mi s-ar fi înapoiat, din partea dumneavoastră, şi cei cincisprezece ludovici pe care amicul comun, negociatorul dintre noi doi, vi-i lăsase pe deasupra.

BEAUMARCHAIS: Madame, nu este aceasta copia epistolei mele, pe care v-a adus-o Le-Jay, la 21 aprilie, şi pe care aţi confruntat-o amândoi, dumneavoastră cu Le-Jay, cu originalul ei ce vă enervase atât de mult? (Îi întinde foaia de hârtie.)

DOAMNA GOËZMAN (o cercetează şi o aruncă pe birou): N-am văzut în viaţa mea petecul acesta de hârtie; nu mi-a fost niciodată prezentat. Dimpotrivă, susţin că scrisoarea pe care am primit-o atunci de la domnul (semn spre Beaumarchais) n-avea nici o legătură cu această copie şi că nu era decât tot un petec de hârtie, lipsit de orice importanţă, şi pe care l-am aruncat cât colo.

BEAUMARCHAIS: Doamna este astăzi de acord c-a primit o epistolă din partea mea, dar văd că la primul interogatoriu a negat de cincisprezece ori la rând s-o fi primit. Cât despre faptul că vi s-a părut un petec de hârtie, lipsit de orice importanţă şi pe care l-aţi aruncat cât colo, am mari îndoieli, deoarece la al doilea interogatoriu – îl am aici, sub ochi – aţi declarat… (se ridică şi duce doasrul Grefierului, indicându-i locul)

GREFIERUL (citind): Doamna Goëzman nu-şi aminteşte altceva decât c-a primit o scrisoare de la domnul de Beaumarchais şi că citind-o a fost atât de furioasă, deoarece a crezut că el repeta în ea povestea cu cei o sută de ludovici şi cu ceasul, a fost atât de furioasă încât a trimis să fie adus pe dată Le-Jay, pentru a afla de la el dacă înapoiase ceasul şi cei o sută de ludovici care îi erau solicitaţi împreună cu cei cincisprezece ludovici; şi a mai declarat că Le-Jay, sosind la ea, când ea i-a arătat copia scrisorii domnului de Beaumarchais, o asigurase că citise greşit, că în scrisoarea respectivă nu era vorba decât despre cei cincisprezece ludovici şi nu despre restul, înapoiat de el de faţă cu martorul; iar confruntând copia de faţă, ea recunoaşte a fi aceea a scrisorii domnului de Beaumarchais.

BEAUMARCHAIS (se îndreaptă spre birou, ia copia scrisorii şi-şi mângâie obrazul cu ea): Suntem chit, doamnă? Să numărăm împreună: ies la iveală două, trei, patru contraziceri pe cinste. Mai întâi şi-ntâi, n-aţi primit nici o scrisoare de la mine; pe urmă, aţi primit una, dar care n-avea nici o importanţă, un petec de hârtie fără nici un înţeles; apoi, deodată, iată că petecul acesta se schimbă într-o scrisoare foarte enervantă şi care provoacă o scenă între dumneavoastră şi Le-Jay, iar această epistolă, după părerea dumneavoastră, era conformă copiei ce i prezenta; totuşi, astăzi, ne asiguraţi că nu cunoaşteţi această copie, acest petec de hârtie, şi că n-are nici o legătură cu scrisoarea primită din partea mea.Oare toate acestea vi se par suficient de clare, suficient de pozitive, suficient de contradictorii? Dar, s-o lăsăm, nu? de altfel, nu despre asta era vorba.

DOAMNA GOËZMAN: Dar, despre ce era vorba, domnule?

BEAUMARCHAIS: Aţi certificat adineaori că Le-Jay nu v-a pomenit niciodată despre aceşti cincisprezece ludovici, nici nu vi i-a dat în ziua urmând-o acelui… ajun… în legătură cu care discutăm de-atâta vreme; aşadar, aţi ignorat cu desăvârşire – atunci când v-a parvenit scrisoarea mea, la 21 aprilie, aţi ignorat că eu cheltuisem cincisprezece ludovici, peste restul, cincisprezece ludovici destinaţi secretarului, peste restul de o sută de ludovici şi ceasul cu diamante, aţi ignorat spun, că am mai dat cincisprezece ludovici pentru a mi se facilita o audienţă?

DOAMNA GOËZMAN: Desigur, domnule.

BEAUMARCHAIS: Toate bune, doamnă. Dar cum se face că n-aţi avut cunoştinţă despre aceşti cincisprezece ludovici şi, simultan, aţi ştiut atât de bine despre ei încât i-aţi menţionat de două sau trei ori, ca pe-un lucru foarte familiar, în cele mărturisite a se fi petrecut la 21 aprilie, tocmai citite de noi, mărturisiri ce vă aparţin exclusiv? Se vede limpede că-n scrisoarea mea nu solicitarea celor cincisprezece ludovici vă miră şi vă-nfurie, ci numai cererea celor o sută de ludovici şi a ceasului pe care mi le înapoiaserăţi, cerere pe care credeaţi a o vedea repetată în scrisoare. Este la mintea oricui că Le-Jay nu spune, cu intenţia de a vă calma, nu spune despre mine: Un pungaş pe care o să-l fac să-i intre bine-n cap că nu mi-a dat niciodată aceşti cincisprezece ludovici pe care-i cere; nu ! Le-Jay vă linişteşte asigurându-vă, dimpotrivă: Aţi greşit, doamnă, când aţi crezut că citiţi în scrisoare ceea ce vă irită atâta; uitaţi-vă bine: nu vi se cer iarăşi cei o sută de ludovici şi ceasul, restituiţi de mine de faţă cu martori, ci numai cei cincisprezece ludovici, în legătură cu care domnul de Beaumarchais solicită lămuriri, deoarece este convins că secretarul soţului dumneavoastră nu i-a primit; atunci, dumneavoastră, doamnă Goëzman, confruntând copia cu originalul şi recunoscând că, într-adevăr, era vorba numai despre cei cincisprezece ludovici v-a trecut furia şi toate nenorocirile au luat sfârşit. Dacă acest detaliu, pe care nu l-aş fi putut expune mai pe scurt fără să-l fac de neînţeles, dacă răspunsul dumneavoastră, ocolişurile, mărturiile, contrazicerile, combinate cu spusele lui Le-Jay, nu dovedesc limpede ca ziua că cei cincisprezece ludovici se află în posesia dumneavoastră, atunci e cazul să aruncăm pana-n foc şi să renunţăm la a mai dovedi ceva omenirii. Aveţi vreun răspuns de dat?

DOAMNA GOËZMAN: Nimic mai simplu de explicat ca asta, domnule. Nu v-am spus că-n ziua celui de-al doilea interogatoriu, când am convenit c-am primit şi-am pus bine cei o sută de ludovici şi când, din prostie, am relatat istoria cu scrisoarea şi cu cei cincisprezece ludovici, mi-era mintea aiurea şi mă aflam într-o anumită stare…?

BEAUMARCHAIS: Ah, stimată doamnă! Nu mai insistaţi; dacă nu pentru noi, măcar din respect pentru dumneavoastră. Nu găsiţi alt mijloc, mai modest şi mai puţin bizar, de-a vă scuza înfrângerile?

DOAMNA GOËZMAN: Răspunsul meu este acceptat de procedură, aşa că n-aveţi dreptul să-mi cereţi altul.

BEAUMARCHAIS: Nu vă amăgiţi, madame. Mai înainte ca justiţia să vă accepte confidenţele şi declaraţiile stranii, este necesar să se adauge un nou articol Codului penal, care să impună examinarea medicală a matroanelor, ca pe un preludiu necesar fiecărui interogatoriu al martorilor şi acuzaţilor de sex feminin; până atunci, în zadar imploraţi în numele relei credinţe, o indulgenţă meritată numai de starea rea a sănătăţii. Oricum ar sta lucrurile, este interesant să observăm că singura dată când madame Goëzman a vorbit fără să ştie ce spune, ea a improvizat, din simplă inspiraţie, o istorisire privind scrisoarea şi cei cincisprezece ludovici, care este cu exactitate conformă celei deja consemnate în proces, în depoziţii şi la interogatorii, o poveste despre care se cuvine să ne amintim că n-avea cum s-o cunoască. O, putere a adevărului asupra sufletelor inocente!

DOAMNA GOËZMAN: În definitiv, chiar dacă tot ce am mărturisit la al doilea interogatoriu ar fi adevărat, aceasta tot n-ar dovedi încă faptul c-aş fi primit cei cincisprezece ludovici.

BEAUMARCHAIS: Ba ar dovedi-o mai mult decât vă închipuiţi, stimată doamnă; căci este vădit că nu fugiţi de lămuririle privitoare la scrisoare şi la cei cincisprezece ludovici decât pentru a înlătura bănuiala că i-aţi fi cerut vreodată, că i-aţi fi primit, că i-aţi fi păstrat. Însă, cum este mult mai uşor să negaţi existenţa acestor cincisprezece ludovici, decât să scăpaţi de mulţimea dovezilor care demonstrează că i-aţi primit, voi renunţa la tonul uşuratec la care m-au îndemnat insultele dumneavoastră, pentru a vă asigura că apărarea, aşa cum v-aţi construit-o, mai curând deplorabilă decât ridicolă, în problema noastră cel puţin, vă pune într-o lumină odioasă. Să păstraţi aceşti cincisprezece ludovici, madame, e lucru de nimic; în schimb, să lăsaţi să cadă vina de a-i fi păstrat asupra nenorocitului ăstuia de Le-Jay, în legătură cu care aveţi atâtea motive de mândrie, deoarece aţi fost pe punctul să-l pierdeţi definitiv, aruncându-l în temniţă, numai un strop de îndemânare în plus să fi avut – a azvârli vina asupra lui, stimată doamnă, este o crimă, o atrocitate care n-ar mira la anumiţi bărbaţi, care însă va înspăimânta în veci de veci, ori de câte ori va ieşi de pe buzele unei femei; deoarece despre femei se presupune, pe bună dreptate, că s-ar cuveni să fie total străine de orice răutate premeditată.