4. Absente nemotivate

4. ABSENŢE NEMOTIVATE

Nu peste multe luni de la otrăvire, Mihail se trezi că, într-o recreaţie, îl îndrumă cineva din cancelarie către o persoană necunoscută venită pentru a sta de vorbă cu el. Individul se recomandă ca având grad de maior. A rostit şi un nume, dar mintea băietanului nu sta să i-l reţină.

-“Am un mesaj de la tatăl tău.”
-“Cum adică un mesaj de la tata? Tata e la Boteni. Dacă avea ceva de spus, mă chema acolo”, răspunse cu singuranţă pe sine şi un dram de impertinenţă.
Cum celălalt nu-l mai învrednici măcar cu un sunet, intenţionând să-i facă grea nedumerirea, se înduplecă tânărul să găsească o motivare la cele auzite, drept care îl întreabă – socotind că, în definitiv, şi pe calea aceasta o ştire i-ar fi putut parveni:
-“Aţi fost prin comună?”
-“Nu, nu.”
În loc să continue cu o explicaţie, ordonă:
-“Ia-ţi ghiozdanul şi vino. Vreau să stau de vorbă cu tine.”
Şi-a luat geanta. Era rece. Nu venise iarna, dar toamna se lăsase friguroasă.
L-a însoţit în oraş. Din mers, ofiţerul îi trânti, luându-l la sigur:
-“Ştii că tatăl tău e arestat.”
Fu o veste cu adevărat surprinzătoare pentru adolescent.
-“Cum să fie arestat? De ce?”
Cu un ton flegmatic, celălalt:
-“Cum, păi tu nu ştii?!”
Apoi adoptă un alt ton, menit a-l demobiliza; unul insultător şi nu întocmai – era şi o îmblânzire a conivenţiei strecurată în glas:
-“Tu nu ştii ce fel de tată ai? Nu ştii că e un bandit?”
-“Cum adică?”, rămase copilul cu gura căscată.
-“Tu nu ştii că e duşmanul ordinei publice şi al poporului?”
-“Cum adică?!”, repetă exasperat fiul năucit, altceva nemaiştiind să zică la auzul glasului de robot ameninţător speciei umane, emis de stăinul ce numai a om nu i se părea elevului că mai arăta. Parcă ar fi trăit treaz o scenă din “Războiul lumilor” de H.G.Wells, abia citit în ultima vacanţă. Se strădui să-şi scuture minţile; n-avea voie să se lase furat de amăgirile literaturii: momentul se vădea prea grav şi dramatic – era vorba despre libertatea tatălui său, despre dreptul dânsului la soare.
Brusc îşi pierdu încrederea în sine, pe care o pomeneam, şi se rătăci prin slabele resurse ale intelectualului novice, nemaiavând puterea să riposteze cu vehemenţă, ca mai înainte. Pomenind mijloacele intelectualului, mă refer la faptul că mai curând ar fi fost dispus să taie firul de păr în patru, până şi cu o bestie – cum socotea că era ofiţerul dinainte-i -, decât să se năpustească asupra lui, să-şi înfigă ghearele în beregata lui, cum simţise nevoia până atunci…
-“În ce sens vorbiţi?”
Învăţa repede, la şcoala apărării de acuzaţiile neîntemeiate ce plouau cu sânge, în epocă, asupra oricărui membru al “clasei marei moşierimi şi burghezii”, sau al celei mult mai largi, a “micii burghezii şi a chiaburimii”. Adaptându-te principiului: “Cine nu-i cu noi e împotriva noastră”, în orice clipă trebuia să fii capabil a demonstra că tu şi cu ai tăi eraţi “cu ei”. Astfel pierdeai orice şansă şi, mult mai înspăimântător, îţi pierdeai viitorul.
-“Ştiu că tatăl meu, atunci când a fost vorba să se ia pământurile, m-a chemat de la liceu şi mi-a spus:”Mihai, ce facem? Ce părere ai? E bine să intrăm în ” Întovărăşire” sau nu este bine?”. Eu I-am răspuns: – ”Tată, cred că e bine să decizi dumneata.” – ”Te-am chemat ca să ne sfătuim.” A fost suficient să-i spun: – ”Tată, cred că este bine să intrăm”. Drept care, am fost primii care ne-am înscris în “Întovărăşire”. “Cum, omul ăsta care munceşte cot la cot cu ţăranii, pentru a se clădi cele mai moderne grajduri ce au fost vreodată pe la noi, cu apă la botul fiecărui animal, cu sistem de preluare a deşeurilor?!… Preot fiind, duminica e la amvon, iar în celelalte zile prestează munca dincolo; în toate serile, bate comuna de la un capăt la altul, prin câte coclauri ascunde, pentru a se apăra de sectele ce bântuie prin comunele dimprejur…!”
Deodată parcă i se lumină mintea şi izbucni:
-“Poate că asta vă deranjează?!”
Maiorul îl tăie de sus până jos cu privirea ascuţită ca briciul:
-“Nu crezi că ţi s-a suit la cap?! Nu mai fi atât de îndrăzneţ!”
Cu nevinovăţie, băietanul se întări pe poziţie. Poate că îi plăcuse a fi fost socotit “prea îndrăzneţ”, poate că-l luase pe sus valul orbitor al rostirii dreptăţii:
-“Nu ştiu cine este cel îndrăzneţ. Cred că dumneavoastră sunteţi foarte îndrăzneţ că m-aţi scos de la ore. Ca să-mi spuneţi ce? Aşa că, dacă l-aţi arestat pe tata şi dacă e adevărat ce-mi povestiţi, daţi-mi voie să mă duc acasă să verific.”
Mihail mai credea cu inocenţă a avea vreun drept, măcar acela de a mai trăi ca un om liber. Sau că discuta cu un egal, cu un semen.
Celălalt nu minţea. Părintele Sisoe fusese cu adevărat arestat. Însă mama tânărului îl păzise de această lovitură pe Mihail: începeau tezele; capul lui trebuia să fie limpede; destule griji îşi făcea dumneaei. Aşa că el n-avea cum cunoaşte situaţia reală.
-“Refuzi să stai de vorbă?!”
-“Binenţeles!”, îşi continua fronda flăcăul, simţindu-şi ştofă de erou. “Dacă m-aţi scos de la ore, voi profita şi chiar acum o să mă duc acasă să verific ce-mi spuneţi”, insistă el.

Nu mai zăbovi. Porni spre Boteni. Ajungând la destinaţie, maica lui îi confirmă adevărul: tata nu mai era cu ei!…

Mai mult, se pusese sechestru pe toate lucrurile din casă, magazii, grajduri, staul şi ogradă, pe absolut tot ce poseda familia pentru întreţinere. Animale, porci, cal, vacă, orătănii, oi… Nu le mai era îngăduit să folosească nimic. Nici măcar porcul. Ouăle erau numărate în fiecare zi. Venea cineva de la primărie să noteze câte erau.
O dată, revenind acasă, l-a găsit pe unul numărând nucile, pentru a fi lăsate în custodie cu socoteala lor. Nimeni n-ar fi putut imagina aşa ceva! Cei din neamul Stanca trebuiau să le păstreze până venea pri­marul să le ridice. Taman atunci, Mihail se reîntorcea cu vitele de la apă.
-“Îl găsesc pe primar în curte şi-1 văd pe ăla în pod. M-am repezit la ţiganul de jos. L-am luat de gât. L-am tras în poarta grajdului. L-am trântit de pământ. Nici măcar el n-a ştiut când. Am ridicat ţăpoiul. Când să-l bag în călău, mama, săraca, a apărut. M-a prins cu o mână de ţăpoi, cu cealaltă pe după mijloc şi mă trăgea: – ”Vai de mine, Mihăiţă, ce vrei să faci?”!”
“Mai năvăliseră în câteva rânduri. La numărat şi verificat nucile. Le spusesem: – ”Dacă vă-ntoarceţi să luaţi o nucă, vă omor! Eu, ăsta, vă omor!”, insista el, să le bage frica în sân, pentru că vârsta îl ajuta să pară un voinic.
-“Nu s-ar fi petrecut nimic din toate acestea, că locul meu era la liceu. Însă ceasul rău a făcut să sosesc acasă tocmai bine pentru a-i surprinde.
“Au fost înţelegători: nu m-au reclamat mai sus. Aşa că n-am avut de suferit nici un fel de urmări. Dar nici nu le-a mai călcat piciorul prin curtea noastră, să facă vreo presiune de orice fel. Cum ziceam, toate erau sechestrate: n-aveai voie să foloseşti porcul, n-aveai voie să foloseşti oaia, n-aveai voie să foloseşti găina. Trebuia să le hrăneşti. Îşi făceau foarte des apariţia să controleze în ce stare se găseau vitele şi celelalte; dacă erau sau nu hrănite, dacă erau sau nu adăpate şi dacă, bineînţeles, erau tot atâtea câte însemnaseră ei la sechestru.
“Revenind la momentul întâlnirii cu organele de Securitate, ei îşi continuau jocul; cum s-ar spune: îşi făceau meseria – halal meserie! Meserie-meserie, însă ar fi putut să aplice alte metode, doar au văzut că de la mine nu puteau scoate nimic… Interesul lor cel mai mare fusese să facă din mine un colaboraţionist. M-au contactat de foarte multe ori.”
Cred că Mihail nu-şi dă seama, ca mine care, din lecturi şi convorbiri cu zeci şi sute de foşti deţinuţi politici, m-am apropiat de cumplitul adevăr, cred că nu-şi dă seama – şi atunci cu atât mai puţin pricepea…- că i se aplica tactica prevăzută în comportarea faţă de membrii familiei celor reţinuţi. Această tactică presupunea folosirea stării de groază şi disperare însămânţată în inima lui, pentru a preschimba un om onest într-o unealtă a Securităţii. Unealta respectivă urma, în primul rând, să fie folosită împotriva celui arestat, cu ajutorul uneltei anchetatorii ajungând cu rapiditate şi certitudine la eventualul adevăr ascuns de anchetat. În doilea rând, unealta, rămasă docil obedientă la dispoziţia “organelor”, sub pretextul că ar grăbi eliberarea părintelui, a fratelui sau a sorei, a soţului şi aşa mai departe, devenea un turnător de nădejde al tuturor rubedeniilor şi cunoştiinţelor, călăul propriului sânge. Apoi, când până şi unealta, transformată într-un mecanism fără suflet, conştiinţă, nici voinţă, ajungea a descoperi că făgăduinţele emisarilor Puterii rămăseseră vane, afla că însăşi libertatea proprie îi era ameninţată de nu se conforma în continuare ordinelor de a-şi provoca şi denunţa semenii. Aşadar, numărul cel mai mare de cozi de topor ale românilor trebuie căutat tocmai în bietele familii ale victimelor tiraniei. Mai exista un profit al Securităţii, căci planul era bine tocmit, după  modele asiatice: se urmărea ca cele mai huluite persoane din România să fie tocmai cei din neamul duşmanilor regimului: în ei să vadă poporul pericolul, astfel tăinuindu-se autentica ameninţare ce o ascundeau cei cu petliţă albastră.
-“Uneori mă sechestrau, continuă să-mi povestească inginerul. Mă băgau sub pod – îmi amintesc de o discuţie ce a durat ore în şir sub un pod ce traversa Râul Târgului şi unde era un curent cumplit. Ei erau îmbrăcaţi bine. Eu eram aşa cum mă găsiseră la cursurile liceului. Pe frigul ăla de crăpau pietrele şi în atmosfera aceea a râului seara – râul era pe atunci mult mai mare decât acum – sigur că mă vârâseră într-o stare cu totul deosebită. Erau metode ciudate pentru a te determina să accepţi ceea ce vroiau ei!
“Modul acesta de a te lua prin surprindere, de a te face să te simţi în permanenţă urmărit, de a te hăitui, singur, gândeau că, la un moment dat, crează acea stare de spirit prielnică pentru a le da câştig de cauză lor.
“Slavă lui Dumnezeu, n-am cedat. Nu le-a rămas altceva de făcut decât să mă dea afară din cămin. M-au eliminat din internat. În mijlocul iernii. Era un anotimp cumplit atunci… Nişte geruri grozave! Zăpadă mare! În 1959 aveam şaisprezece ani, ţi-am spus…
“Singura mea soluţie era să nu iau decât cărţile cu mine, că lucrurile nu aveam cum să mi le car. A venit directorul şi mi-a zis: ”Stanca, am dispoziţie să te dau afară din cămin fiindcă lipseşti de la ore nemotivat.” Orele când mă scoteau ei şi mă ţineau să-ngheţ pe drumuri deveniseră ore de “absenţe nemotivate”! – ”Cum lipsesc “nemotivat”?! Doar din partea cancelariei a venit cineva de fiecare dată să mă anunţe că eram chemat de cutare.” – ”Nu! Nici vorbă de aşa ceva! S-a hotărât în consiliul profesoral. Nu încape discuţie. Aşa că mâine dimineaţă să nu te mai găsesc în cămin! ”
“‘Ce să mă fac?’ Acasă fusesem. Văzusem care era situaţia. Stând puţin cu mama, înţelesesem cât de greu câştiga dumneaei banul: lucra până dimineaţa cu acul, pentru că tot ce fusese în casă cu prilejul arestării, tot, tot, tot, absolut tot ce găsiseră în momentul acela – şi găsiseră tot ce aveam, că nimeni nu se aşteptase la aia, pentru a mai ascunde ceva – se inventariase. Nimeni n-a mai avut voie să se atingă de ceva. ‘Cum să ne ţină mama pe cei trei copii? Cum să ne crească?!’ Zi şi noapte se ocupa cu lucrul de mână pe care-l vindea.
“Aşa că nu aveam unde mă refugia.
“Eram jucător de şah.” ‘Ce ar fi să mă duc eu la club?’, i-a trecut prin minte o cale posibilă de salvare.
“În centru, acolo unde acum era poşta, era un cazinou rămas întreg de pe timpuri.
“Era folosit drept club şi atunci. Erau tot feluri de jocuri, şah, biliard…
“M-am dus acolo. Vreo zece zile, noapte de noapte, până la ceasul unu, când mă dădeau afară, jucam şah şi, între timp, pe un genunchi îmi făceam temele.
“Partenerii mei erau un medic şi un inginer. Mă îndrăgiseră foarte mult, dar nici unul n-a avut curajul să-mi spună: Hai, vino să dormi la mine.
“Până la urmă a aflat de situaţia mea doctorul Săndescu. Copiii lui îmi erau colegi. Paul, băiatul, mă depăşea ca vârstă cu un an; cu Coca, fata, eram în clase paralele. Zvonul răspândindu-se repede, doctorul îşi întreabă progeniturile într-o bună zi: – ”Ce-i cu feciorul părintelui Stanca? Ce ştiţi de el?” – ”Păi, l-au dat afară din cămin.” -”Cum, măi băiete, şi voi nu-mi spuneţi nimic?! De cât timp l-au dat afară din cămin?”  -”De vreo zece zile.” -” Şi copilul ăsta ce-i cu el? Ce face? Unde stă?” – ”Nu ştiu… Să mă interesez.”
“Punând întrebări, a aflat că locuiam, de fapt, pe stradă şi că altă perspectivă nu aveam la ora aceea.
“Poate că până la urmă aş fi găsit ceva undeva, să mă agăţ şi eu, dar n-aveam bani. Cu ce să fi plătit o gazdă? Erau probleme ce mă depăşeau complet.
“Mă trezesc că vine la mine Paul, băiatul medicului, şi-mi zice: – ”Te cheamă tata până la noi.” Ce le-a putut face copiilor de faţă cu mine! – ” Nu vă e ruşine?! Vă reneg! Nu mai sunteţi ai mei! Băiatul ăsta, despre care numai voi ştiţi cât v-a ajutat!… ”
Eu, auzindu-l: – ”Domnu` Săndescu, nu i-am ajutat cu nimica…” – ”Gurrraaa! Lasă că ştiu eu cum le faci tezele, cum le dai să copieze…!”
“Da’ de unde: nici măcar nu-nvăţam în aceeaşi clasă. Parcă puteai să-i explici?! Voia el să fiu eu cel bun şi copiii lui – cei răi.
“A făcut ce a făcut şi a eliberat o încăpere care fusese cândva garaj. Gestul lui a fost extraordinar: mi-a dat un spaţiu unde să mă odihnesc. Mi-a adus şi un godin.
“Numai că noaptea, uşa fiind prost îmbucată, gerul fura căldura godinului – care era bun şi dădea dogoare atâta timp cât ardeau lemnele în el. Făcea o căldură atât de straşnică încât transpiram pe faţă, iar dimineaţa mă pomeneam că sudoare se preschimbase în ţurţuri, cu care mă deşteptam pe sub nări. Aşa că ar fi fost mai sănătos să nu fi făcut foc deloc.”
Nobleţea purtării doctorului gazdă faţă de el îl intimida pe Mihail – mai bine spus îl împiedica să-şi vadă de sănătatea lui ce putea deveni o pricină de supărare pentru adultul ce-l culesese de pe stradă, astfel încât nu se plânse nimănui; dormea mai departe în condiţiile grele ce-i rămăseseră necunoscute până atunci. Loc ar fi fost arhisuficient să fie cazaţi, nu doar el, ci chiar şi mai mulţi elevi. Numai că în acea casă mare nu-şi putea permite proprietarul să facă ce-şi dorea, pentru că locuinţa îi fusese rechiziţionată de stat. Era fericit că i se îngăduise să continue a se cuibări acolo cu ai săi şi a-şi petrece timpul liber sub acoperişul ce-i aparţinuse până la schimbarea regimului.
Trimiţându-i mereu pe cei doi copii la Mihail, ba să-i ducă mâncare, ba să-l iscodească ce nevoi avea, dacă banii de buzunar îi ajungeau sau altele de acest fel – căci era o fiinţă extraordinar de atentă şi de omenoasă, ataşată lui -, află de noile necazuri cu care se confrunta copilul în tăcere. Pe dată, trecu la un alt aranjament: Mihail se mută în pat cu fiul său, unde rămase până-n primăvară.
Adolescentul, constatând cu ce grijă îl veghea, mirat de această purtare şi neputându-şi-o explica, nu renunţă nici mai târziu să-şi limpezească misterul ei. Ani la rând şi-a tot iscodit tatăl să-l lămurească ce se petrecuse între cei doi adulţi, ce faptă a părintelui ori ce întâmplare îl legase pe celălalt de el cu chingile unei recunoştinţe atât de solide. După obiceiul părintelui Sisoe – un taciturn, am amintit-o la tot pasul -, Mihail nu primi nici un răspuns. Mult mai târziu, i-a fost dat s-o afle de la altcineva: cât timp Sisoe Stanca activase ca subprefect, el impusese organizaţiei locale legionare, ce prelucrase puterea, să nu se facă nici o vărsare de sânge. Or, medicul, politician şi el, era înscris pe lista neagră, printre primele somităţi politice ale târgului consemnate acolo. Îşi datora viaţa tatălui lui Mihail, care se opusese categoric răzbunărilor.
Modul ciudat cum funcţionează raţiunea la tineri se manifestă din plin şi în cazul lui Mihail, cu prilejul urgenţei în care se găsea. Adolescenţii, datorită faptului că grija pentru existenţă le este preluată de părinţi, nu fac cu rapiditate conexiunile necesare descurcării în situaţii neprevăzute. Rezolvarea acestora depinde de exemplele pe care le are cineva, exemple ale rezolvărilor unor dificultăţi similare, ori măcar din aceeaşi familie de greutăţi, rezolvări ce să poată fi adoptate drept model şi inspiraţie de către cel care uceniceşte într-ale vieţii. În lipsa acestei experienţe, a nimeri soluţia optimă rămâne la latitudinea întâmplării propice.
Aceasta se petrecu şi cu Mihail Stanca. Vremea îmbunătăţindu-se, trecu la a-şi căuta gazdă. Culmea era că tatăl său avea două surori stabilite în Câmpulung. Cum familia lui nu recurgea niciodată la ajutorul străin şi nu deranja pe nimeni pentru nevoi proprii, nici lui nu-i trecuse vreodată prin minte că ar fi putut apela la oricare dintre cele două mătuşi. Riscul de a răni orgoliul tânărului – sau excesiva lui modestie – nu permitea nici depăşirea, din partea mătuşilor, a unor anumite limite rigide ce caracterizau relaţiile stabilite o dată pentru totdeauna între ele şi nepot. Drept urmare, profund încrezătoare în înţelepciunea şi cuminţenia băiatului, mătuşilor nu le trecuse nicicum prin minte că el ar fi putut întâmpina oarece cumpene. Aşa că, dacă el rămânea mut asupra nevoilor ce-l copleşeau, nici ele nu-l iscodeau vreodată, să-i afle bucuriile şi suferinţele.
Tot întâmplarea fu răspunzătoare de faptul că una dintre dânsele află că Mihail era găzduit de doctorul Săndescu.
Ştirea o tulbură foarte. Se îmbrăcă degrabă cu ce găsi la îndemână şi dădu fuga la locuinţa acestuia. Sosi abia mai trăgându-şi suflarea Apăsă nervos şi pripit pe butonul soneriei. De cum intră, în loc de cuvenitele vorbe fără rost ce le schimbă, sub imperiul unei politeţi excesiv de formale, provincialii noştri, interesându-se de sănătatea celui năpădit pe neaşteptatelea, a rudelor, a prietenilor lui, a colegilor de servici şi foştilor colegi de şcoală – ba umplând pauzele, într-o oroare de vid tipic orientală, cu remarci la adresa caracterului, firii şi sensibilităţii oricui – de faţă au absent -, întrebări întrerupte de nenumărate comentarii privitoare mereu şi întruna la intruzia respectivă şi de cereri de scuze pentru ea, muiate şi în sosul unor explicaţii cu temenele şi metanii foarte bizantine, tinzând să-i lămurească pe ce de faţă că nu sta în firea năvălitorului să-şi petreacă timpul cu atari deranjări ale amabilelor persoane din jur, în loc de toate acestea, sora mai mică a părintelui Sisoe, Măria, dădu bineţe şi, scurt şi convingător, îşi înşfacă nepotul de mână şi-l trase după ea, conducându-l acasă, unde flăcăul rămase, în custodie şi, în sfârşit, iarăşi stăpân pe firul existenţei sale.

Acolo, într-o bună zi, Mihail aflându-se în grădină, la învăţatură – începuse perioada de pregătire a tezelor -, vede că intră un străin în curte. Vişinii, cireşii dăduseră în floare. Bună ziua necunoscutului căzu ca o pată de murdărie pe veselia din jur. Tânărul, care îi reprezenta pe stăpânii casei, îl privi peste umăr, înălţându-şi o sprânceană a superioară mirare. Cum nu-l cunoştea, nu-i acordă prea multă atenţie. Nu-i răspunse, să nu-i dea barem omului prilejul să-şi explice prezenţa în acea incintă privată. Necăjitul – că arăta parcă scos din etuvă, de la despăduchere, atât era de şifonat, de decolorat şi de stors de orice vlagă – repetă salutul smerit. Apoi zâmbi cu un surâs atât de cald şi de cunoscut lui Mihail, că acesta nu mai ştia ce crede, şi zise cătinel, cu tonul unei concluzii amare: – ””Mihăiţă, nu mă mai cunoşti…””.
Cu adevărat că părintele Sisoe era de nerecunoscut! Ochii i se adânciseră în fundul capului. Ajunsese un fir de bărbat. Alb ca pământul. Nu mai avea decât zâmbetul său de odinioară.
Deîndată ce îl recunoscu, Mihail nu putu zice decât: – ”Dar ce ţi-au putut face !?…”
Tatăl lui nu i-a răspuns nici atunci, nici altă dată. N-a menţionat niciodată ce a suferit. Niciodată n-a avut de reproşat cuiva ceva.
Abia acum, la atâta timp şi după moartea sa, Mihail îşi dă seama că tatăl său – nu că i-ar fi fost teamă de ceva – nu voia să pomenească răul.
Frică nu i-a fost, pentru că imediat ce şi-a reluat serviciul religios n-a vădit în nici un fel şi cu nici un prilej că ar fi devenit altul decât îl cunoscuse feciorul lui înainte de arestare. Desigur că a fost necesară scurgerea unui timp, pentru ca părintele să-şi recupereze forţele, să-şi redobândească vocea aceea tunet care, oricât de calmă era atunci când emiţătorul ei se afla în preajma ta, tot pe atât de surprinzător de puternică era când el predica, deşi se găsea la oarecare distanţă. Era cutremurătoare în faţa Uşilor Împărăteşti. O trăsătură ce nu poate fi explicată în cuvinte.