5. Inanitia de gradul trei si mamona cu ciorapul in dinti

Una dintre cele mai grele sarcini ale unui cronicar decis să încerce a pune pe hârtie ororile trăite de preoţimea ortodoxă în temniţele comuniste este să evoce clericii decedaţi în cursul săvârşirii condamnării sau detenţiei fără condamnare. Pentru că, de omiţi să evoci victime rămase în viaţă şi astăzi, ele îşi pot face singure dreptate, acuzând informarea incompletă ce stă la baza scrierii tale şi revelându-şi singure suferinţele. De omiţi victimele trecute în lumea cealaltă după eliberare, mai rămân rude, prieteni, vecini, recipienţi ai unor fragmente de nenorociri communicate lor şi şansa de a le face publice pe acestea subzistă. Însă, precum a dedus cititorul din câte cunoaşte până în prezent despre represiune sau cum intuieşte când se străduieşte să se strecoare în pielea unui închis din acele vremuri, numărul imens al deţinuţilor, slăbirea memoriei datorită hranei mizerabile şi traumelor fizice şi psihice, loviturile ulterioare ale sorţii în condiţiile luptei pentru existenţă când târai după tine obezile unui dosar de cadre în care sta scris negru pe alb că ai fost condamnat politic şi celelalte necazuri ale vieţii: boli, schimbarea caracterului celor dragi – modificare ce-ţi impune o tensiune surdă, dar nu mai puţin ameţitoare – şi în care ai încredere, oscilarea dintre disperare şi speranţă, mizeria comună, toate acestea la un loc şi câte altele i-au făcut pe foştii puşcăriaşi să-şi piardă, nu rareori, ţinerea de minte a dezastrelor dintre gratii şi să lase să se scurgă în canalele uitării cele mai de seamă amintiri – acelea privitoare la morţii neamului în condiţiile ferecării alături de viaţă.

Acolo unde eu citez, în aceste pagini, un caz, cititorul trebuie să-l înmulţească cu o sută; unde citez două, el se cade să le multiplice de o mie de ori. În definitiv, acesta şi este scopul rândurilor de faţă: să stârnească simţul realităţii în fiecine le parcurge, pentru ca singur să ajungă s-o cunoască, prin mijloace proprii, de dragul de a şti în ce lume a respirat şi respiră, de dragul adevărului.

Idealul sistemului comunist a fost ca deţinuţii să nu moară atâta timp cât se aflau în custodia Ministerului de Interne. Aceasta putea fi socotită crimă împotriva umanităţii, la o eventuală liberalizare a sistemului. Or, experienţa aliaţilor – iniţial – nazişti constituia un semnal de alarmă: nu te puteai juca atunci când democraţia hotăra că ai întrecut măsura în încălcarea drepturilor omului. De aceea, strădania acestui minister era îndreptată către a se găsi calea suficient de îndemânatică pentru a-l termina pe om înainte de eliberare, urmând, totuşi, să-şi dea suflarea de pe urmă abia când ajungea în sânul familiei. Se va ivi prilejul să amănunţesc această tehnică subtilă de distrugere a semenilor.

Până una-alta, s-o vedem în acţiune în linii mari. Preotul Ioan D. Arbore, născut în martie 1889, în comuna Corlăţeni, judeţul Dorohoi, a fost arestat în 1947 din comuna Dimăcheni, acelaşi judeţ. Aşa şi-a început odiseea ce a durat până în 1953: arestat, eliberat, arestat, eliberat, arestat, eliberat – Rahova, Jilava, Botoşani, Suceava, Gherla, Canal. În trei rânduri a fost slobod de tot: câte o lună-două. Când i s-a dat drumul a patra oară, n-a mai putut rezista şi şi-a încredinţt sufletul Domnului, în martie 1954. De ar fi fost tânăr şi viguros, de câte ori mai vizita beciurile ţării până să fie lichidat?

Precum se prevede, şirul mucenicilor din rândurile clerului este lung. Din păcate, astăzi el este foarte puţin cunoscut – am mai spus-o. Cineva a fost martor al unei morţi, altcineva al alteia. Greu pui la un loc toate aceste mărturii. Însă nimeni nu-i va face o vină începătorului de drum în investigarea unor astfel de decese, că sapă anevoie, pe apucate şi nu arareori greşit: e singur în pustia lui, iar aceasta pare nesfârşită.

Ion Ioanid, în Închisoarea noastră cea de toate zilele , desfăşoară înaintea ochilor minţii ultimele zile ale unui preot pe nume Şerban, despre a cărui soartă neagră a auzit prin deţinuţii transferaţi de la Baia Sprie la Cavnic. Acesta, ajuns la capătul puterilor, grav bolnav de ficat, distrofic, abia mai ţinându-se pe picioare, ieşea mereu la raport, fie în faţa comenduirii, fie a diferiţilor inspectori sosiţi de la centru, cu rugămintea de a fi transferat într-un penitenciar de execuţie, deoarece nu mai făcea faţă condiţiilor cumplite ale muncii în mină. Făgăduinţe a tot auzit, dar lunile se scurgeau cenuşii, una aidoma alteia, fără să se fi ivit vreun semn că se găsea cineva să-i ia în serios cererea.

Ceea ce nu însemna că nu s-a alcătuit un lot de inapţi pentru muncă destinaţi revenirii în penitenciare. Cum nu se afla pe lista oficială, preotul Şerban, începând cu ziua următoare, nu s-a mai învoit să coboare în galerie. S-au întreprins câte încercări sunt de bănuit, de la promisiune la ameninţare şi la vârârea în carceră, pentru a fi convins să renunţe la poziţia adoptată. Clericul, în cele din urmă, a învins, luându-se hotărârea să fie lăsat la suprafaţă şi folosit la munci uşoare, rezervate îndeobşte pentru colaboraţionişti.

Nu peste multe zile, paznicul i-a poruncit să verifice poziţia ţăruşilor de sprijin al firului de sârmă ghimpată ce despărţea incinta curţii de zona interzisă. După un timp, caraliul l-a lăsat singur. Cum a dispărut, o rafală trasă dintr-un prepeleac l-a secerat pe slujitorul Domnului. A doua zi, un altul dintre ostaşii de pază, chiar şi unii caralii, au şoptit deţinuţilor că uciderea lui “spontană”, pentru culpa că ar fi voit să evadeze – la vârsta şi la neputinţele sale! – fusese aranjată de ofiţerul politic cu gardianul şi cu soldatul respectiv. Rostul acestei crime era pedepsirea deţinutului care se opusese cu atâta îndârjire la a mai coborî în mină. În urma unei anchete posterioare, ofiţerul a fost mutat aiurea, după ce el însuşi îl transferase pe ostaş, chiar de a doua zi după îndeplinirea ordinului primit.

Cu privire la crima săvârşită împotriva aceluiaşi preot, mai există o variantă. Ea îi aparţine lui N. Guli ( Din documentele rezistenţei , nr. 3)

Deosebirile dintre cele două povestiri nu este cazul să mire pe nimeni. Am arătat mai sus de ce e firesc să apară atari variaţiuni pe aceeaşi temă. De altfel, fără ca aceasta să scadă cu ceva autenticul dramelor şi tragediilor din temniţele politice, să nu uităm că, odată arestat, cel mai obişnuit dintre oameni păşeşte într-o lume a incredibilului, într-un tărâm al legendei.

Va să zică, din relatarea lui N. Guli aflăm că se acceptase de către administraţia minei rămânerea în suprafaţă a trei mineri: preotul Radu Şerban, paroh în Nazarcea (judeţul Constanţa), fostul plutonier de jandarmi Constantinescu şi naratorul. De fapt, ceea ce am numit acceptare rămânea sub semnul ambiguului. Căci, dacă povestitorul urma să lucreze la atelierul de croitorie, preotul a primit porunca să alcătuiască nişte trotuare din piatră în spatele barăcilor, locotenentul-major Alexandru necontenind să-i ameninţe zilnic cu împuşcarea dacă persistau să refuze a coborî cu şutul.

În ceea ce-l privea pe cleric, în fiece dimineaţă doi brigadieri, deţinuţi şi ei, Cantemir şi Ursache, îl târau, să-l oblige a-şi însoţi ortacii. Într-una dintre acestea, izbutind încă o dată să li se împotrivească, după ce fu lăsat în plata Domnului, părintele veni la atelierul de croitorie, să se mângâie, alături de N. Guli: “Astă-noapte, am visat un vis frumos. Parcă stăteam în mijlocul unor trandafiri albi” (p. 40). Curând ieşi. Şi, nu peste mult timp, se auziră două focuri de armă. “Santinela fusese schimbată, fără a fi ora de schimb, şi soldatul nou-venit l-a împuşcat pe părintele Radu Şerban. Acelaşi ofiţer îi impută, după moarte, că ar fi vrut să evadeze. Argument fără temei. Ziua în toată puterea ei. Câmp liber, nici măcar un muşuroi să te poţi ascunde” (p. 41).

Urmărind nişte liste de deţinuţi întocmite de A.F.D.P. – Filiala Dolj şi încheiate la data de 30 noiembie 1990, deci atunci când înscrierea în Asociaţie era departe de a fi fost închisă şi cu atât mai puţin adunarea de informaţii privitoare la foştii deţinuţi decedaţi, aflăm că apăreau dosarele a 291 de foşti condamnaţi, însumând 2.652 de ani şi 3 luni închisoare şi două condamnări la moarte, comutate în muncă silnică pe viaţă. Acestei liste i se adaugă una cu 53 de persoane reţinute administrativ, adică fără judecată, care au executat, la un loc, 157 de ani. Al treilea tabel înşiră 203 persoane închise şi decedate în timpul detenţiei sau după eliberare.

Mă voi opri asupra acestuia din urmă pentru a cântări ponderea clericilor victime. 43 de clerici şi 1 licenţiat în teologie laic, din 203 morţi care au suferit detenţia politică, adică foarte aproape de o cincime. Mi se pare extrem de semnificativ pentru definirea politicii anticlericale şi antiortodoxe a statului comunist.

Din numărul de 44 de teologi pomeniţi, 27 au decedat în lagărul de muncă forţată de la Periprava, majoritatea în anul 1961. Specializarea în exterminarea preoţilor pare să fi aparţinut, în mod deosebit, acestui iad. Restul de 20 şi-au dat obştescul sfârşit după eliberare.

Mă voi opri asupra cazului părintelui Ioan F. Calotă, din comuna Cetate, judeţul Dolj, stins după treizeci şi patru de ani de slujire a altarului şi după ce a dăruit ţării nouă copii. Acest preot nu a făcut niciodată politică. Arestat în 1952, a fost reţinut până în 1954 fără condamnare, deoarece denunţul împotriva sa era neîntemeiat. La 15 iunie 1959, a fost rearestat, pentru că cine trecea o dată prin anchetă, rămânea suspect până la sfârşitul zilelor sale. Peste mai puţin de şase luni, la 6 octombrie 1959, a murit datorită “miocarditei” – după cum se specifică în certificatul de deces eliberat în comuna Ostrov, raionul Măcin.

Un alt prelat, supus muncii forţate în acelaşi lagăr al morţii prin care a trecut şi subsemnatul, provenea din judeţul Vâlcea: preotul Ion Răducanu, din Făureşti. El a fost arestat în noaptea de 6-7 iulie 1959. A decedat patru luni mai târziu, la 27 noiembrie. Acelaşi punct sanitar eliberează un certificat acuzând “insuficienţă cardio-renală” şi “distrofie de gradul III”.

Ambele certificate povestesc mult mai multe despre hrana deţinuţilor, despre eforturile lor fizice şi despre stresul de nesuportat îndurat, despre ritmul muncii lor, la care cordul nu putea face faţă, decât spun la prima vedere cele două-trei cuvinte înscrise pe ele. Sunt suficiente pentru a se înţelege cum au fost exterminaţi preoţii pomeniţi şi toţi cei nemenţionaţi nominal de mine.

Aşadar, doar 17 clerici au supravieţuit muncii silnice, înfometării sistematice, torturilor, absenţei de îngrijire medicală şi au răposat după eliberare, ca urmare a chinurilor trecute. Numai 6 preoţi din totalul clericilor arestaţi – fie condamnaţi de tribunal, fie administrativ – au izbutit, până în 1990, să învingă moartea ce le-a fost sortită tuturor în detenţie.

Holocaustul anticlerical este evident. O atare crimă în masă împotriva unei categorii sociale i-a scos din rândurile omenirii pe făptuitorii ei, declaraţi duşmani ai omului în cazul similar al nazismului, aliatul comunismului. Iar exemplul oferit aici spre atenţionarea justiţiei române este departe de a fi unicul.

Fără a mai insista asupra unor grozăvii de acest gen, îmi îndrept gândul asupra rezultatelor exterminării în masă a preoţilor. Ateismul, ucigând apostolii iubirii dintre oameni, L-a ucis sau nu L-a ucis şi pe Dumnezeu, scopul său final?

În loc să-L ucidă pe Dumnezeu, comuniştii şi-au omorât vrăjmaşii plauzibili şi, culmea ridicolului, s-au ucis şi se ucid între ei! Iar Dumnezeu a rămas neatins, viu în sufletele tuturor, chiar şi ale ateilor, împotriva lor înşile şi nerecunoscut de orbirea lor, să susţină mai departe lumea în cadrul unui plan al Său tainic.

Dar cu românii ce s-a întâmplat? Fiindu-le decapitată credinţa tradiţională, au fost împinşi către secte şi s-au dezbinat; pe de altă parte, şi-au pierdut morala, încrederea în eficienţa financiară a muncii, s-au agăţat de minciună, de înşelătorie, de furt, iar frica i-a azvârlit în braţele urii.

Dependenţi exclusiv de stomac, românii au ajuns sclavii responsabililor de magazine alimentare şi birturi, care le-au supus voinţa cu mirajul mâncării vândute pe sub mână, la preţuri de speculă.

Pentru a duce până la capăt desenul acestui laţ ce sugrumă cu încetinitorul neamul nostru păgânizat de crimă şi în vederea crimei, voi atrage atenţia că înşişi membrii CC-ului şi miniştrii comunişti au fost prinşi în hora nebuniei colective, declanşată tot de ei, şi au jucat după cum le-au cântat stăpânii meschini, avizi, semianalfabeţi, ai hranei naţionale, năpustiţi asupra foştilor creştini, din golul apocaliptic lăsat în urmă prin pieirea învăţătorilor lui Hristos.

Urmele dezastrului provocat prin înlocuirea Crucii cu un Stomac gol şi fără stăpân spiritual le citim în anarhia ce bântuie existenţa noastră astăzi, planificată de aceiaşi tejghetari care străbat Istoria României în marş triumfător, strângând în dinţi ciorapul lui Mamona doldora de aur.