4. Belu Zilber muşca din el (Andrei Şerbulescu)

Herbert Zilber, alintat: Belu, s-a născut în Moldova, în primul an al secolului al XX-lea, mai exact în Târgu Frumos. Elev de liceu fiind, în Bucureşti, sub influenţa unui cizmar Ionescu face lecturi comuniste şi împarte manifeste primite de la clubul partidului socialist. Întâmplător participă la evenimentul din 13 Decembrie 1918 din piaţa Teatrului Naţional, pentru care dirigintele său, poetul Al. Stamatiad cere eliminarea lui. Îşi face studiile superioare în Franţa, unde îşi continuă activităţile comuniste. Devine spion sovietic, ceea ce-i aduce o condamnare de cinci ani temniţă grea, în 1931 (arestarea a avut loc în 1930), dar peste un an, prin rejudecarea procesului, e achitat. Virgil Magearu îl angajează în 1932 la Institutul pentru studiul conjuncturii economice, unde va lucra până în 1940. Începe publicarea de studii şi articole în domeniile economiei şi sociologiei în “Independenţa economică”, “Viaţa românească”, “Cuvântul liber”, “Era nou㔺i periodice de stânga mai mărunte, fiind atras şi de personalitatea lui Mircea Eliade şi a membrilor cercului de dreapta “Criterion”.

După ocuparea ţării de sovietici, devine directorul institutului numit, obţine licenţa în filosofie (oare frecventând măcar un an de cursuri?), îşi susţine teza de doctorat Imperialismul unor ţări înapoiate şi primeşte un curs de economie politică şi socială la Universitate, pe care-l susţine timp de un an (1946-1947), dând tonul carierelor universitare româneşti în temeiul unor titluri îndoielnice şi a unor studii de specialitate la fel de nesigure.

Victima lui Gh. Gheorghiu-Dej, pentru amiciţia sa veche cu L. Pătrăşcanu, este exclus din partidul comunist în 1947, ca urmare a intervenţiei lui Miron Constantinescu. La 6 februarie 1948 este arestat. Începe desfăşurarea unei anchete aparent fără sfârşit, mereu îndrumată pe alte căi, al cărei scop este folosirea sa ca martor principal al acuzării, în procesul ce-i era pregătit prietenului său, ministrul justiţiei numit. Datorită mărturiilor lui, Lucreţiu Pătrăşcanu este executat, iar recompensa lui Herbert Zilber e condamnarea la muncă silnică pe viaţă. Graţiat în 1964, peste patru ani începe o campanie de redobândire a drepturilor ce i-au fost răpite şi de denunţare a adevărului cu privire la procesul din care a făcut parte ca acuzator acuzat. Îşi scrie memoriile, dar Securitatea le sustrage din casa sa în 1970. Cu curaj reia redactarea lor. Moare  în 1978, lăsându-le prin testament prietenului G. Brătescu.

Acesta publică a doua variantă a lor sub titlul MONARHIA DE DREPT DIALECTIC, utilizând drept nume de autor pseudonimul lui Belu Zilber: Andrei Şerbulescu (Bucureşti, Humanitas, 1991). În momentul când, după perseverente cereri,  doctorul Brătescu primeşte de la S.R.I. manuscisul furat pe vremuri, îl publică şi pe acesta sub titlul: ACTOR ÎN PROCESUL PĂTRĂŞCANU. Prima versiune a memoriilor lui Belu Zilber (Bucureşti, Humanitas, 1997).

G Brătescu, ca editor, a publicat în 1991, MONARHIA DE DREPT DIALECTIC. A doua versiune a memoriilor lui Belu Zilber (Bucureşti; Humanitas; 1991), folosind ca nume al autorului pseudonimul acestuia: Andrei Şerbulescu. Lucrarea reprezintă o strădanie de a dispune într-o ordine firească fragmentele lăsate de memorialist, din care unele nume proprii au fost înlocuite cu iniţiale, după cum şi câteva aprecieri discutabile privind persoane decedate au fost eliminate. În 1997, acelaşi, izbutind să obţină, după energice eforturi, manuscrisul original al lucrării, de la S.R.I. (el fusese confiscat de Securitate care simulase un jaf) îl publică şi pe acesta la aceeaşi editură, sub titlul: ACTOR ÎN PROCESUL PĂTRĂŞCANU. PRIMA VERSIUNE A MEMORIILOR LUI BELU ZILBER (Varianta în urmă menţionată, când va fi citată în paginile de faţă, va fi semnalată cu cifra II precedând numărul paginii.)

Cine a fost autorul şi de ce a lăsat el moştenire altcuiva opera sa postumă?

Într-o primă apropiere de el, voi recurge la o splendidă autocaracterizare ironică, de unde nu lipseşte nici caracterizarea ţării subjugate de comunism, prin aluzie (România comunistă = castelul imaginat de Franz Kafka):

Toată viaţa mi s-au atribuit păcate, calităţi şi intenţii pe care nu le-am avut. Am plătit datorii pe care nu le-am făcut, bucuriile vieţii au trecut pe lângă mine; aş fi putut fi om bogat şi aş fi putut locui într-un castel ca al lui Kafka, dar castelanii nu m-au iubit şi m-au închis o treime din viaţă. Sunt poate alcătuit dintr-o plămadă nesigură, de care oamenii se feresc fiindcă au nevoie de certitudini; poate sunt un om cu ghinion, este poate un blestem sau chiar destinul meu să fiu veşnic bănuit de crime trecute ori viitoare (p.23). Vom reţine ca esenţială propoziţia: sunt (…) alcătuit dintr-o plămadă nesigură. Nicolae Betea (rămas paralizat în urma tratamentului din anchetă) menţionează, cu privire la Belu Zilber, caracterul lui anarhic individualist (PRINCIPIUL BUMERANGULUI. DOCUMENTE ALE PROCESULUI LUCREŢIU PĂTRĂŞCANU; Bucureşti; Editura Vremea; 1996. p.210); el pomeneşte nervozitatea lui Belu, dragostea lui pentru poantă, veselia lui bolnavă faţă de unele aspecte caricaturale ale vieţii, o veselie de nerv întins, amară – mâna făcută inel în păr, buza mereu muşcată, cum şi dragostea nefericită (idem); când partidul i-a arătat încredere, se aşezase ceva reconfortant în toată fiinţa lui, un anume echilibru care-l făcea grav şi strălucitor ca un acord în re major (p.211); avea şi un complex de inferioritate datorat fizicului său (idem).

În ziua de 14 octombrie 1901, la Târgu Frumos, se năştea Herbert Zilber. Atât epitetul micuţei localităţi moldoveneşti, cât şi primul an al veacului cel nou, când avu loc fericitul eveniment, îşi uniră forţele oculte să vestească lumii un destin viguros, ca tot ce este tânăr şi proaspăt, şi plăcut înclinării omeneşti către estetic. Numai numele de alint al copilului (care n-avea să fie nimic din toate acestea, spre stupefierea ursitoarelor sale neobişnuite), numai alintul numelui său mic – Belu – amintea despre moarte sălăşluitorilor de pe meleagurile româneşti, prin apropiere de acela al cimitirului.

Poate în căutarea inconştientă a învecinării cu acest izvor sumbru al altui obraz al sorţii sale, curţile odihnei de veci, tânărul se mută în Capitală, pentru studiile liceale, pe care le urmă până ce, fiind prins în îmbulzeala unei manifestaţii socialiste (13 decembrie 1918), pe când chiulea, fu eliminat din toate şcolile ţării.

Mă voi grăbi, înainte de a mă depărta de adolescenţa sa, să dau o pildă de stil poetic şi cult al scrierii sale. Pasajul încheie lămuririle asupra felului în care a cunoscut mişcarea socialistă, de mic. Astfel a ajuns Marea Revoluţie din Octombrie (pentru cititorii mai tineri: sintagma, ce devenise odioasă generaţiei mele, desemnează Revoluţia sovietică) prima mea mare iubire. Ca toate marile iubiri, s-a stins pe măsură ce îmbătrâneam amândoi. Cu vârsta, am început să văd cum se îngroaşă păcatele mele şi ale ei. Astăzi îmi vine să spun ca şi Swan după moartea iubitei sale Odette de Crécy: “Et quand on pense que je faillis mourir pour une femme qui d’ailleurs n’était pas de mon genre”(Şi când te gândeşti că era cât pe ce să mor pentru o femeie care dealtfel nici nu era pe gustul meu; Mon…, p.24).

Şi pentru a fi mai explicit, puţin mai departe vine cu vreo două argumente blazat ironice: Am răspândit noaptea – era în vremea ocupaţiei germane din 1916-1918 – apelul nostru la revoluţie, pe foi tipărite de prietenul meu Konitz, care, fiind împuşcat în 1937 la Moscova, n-a mai avut timp să regrete dragostea lui din tinereţe (…).

N-am avut norocul să particip la acest mult dorit eveniment. Abia la bătrâneţe, după 17 ani de temniţă, am aflat din ziare că în august 1944 avusese loc o insurecţie armată victorioasă, exact dupa formula leninistă, insurecţie la care însă nu participasem, deşi nu lipsisem nici o zi din Bucureşti. De vreme ce a fost înregistrată de ziare, de manualele de istorie şi de documentele de partid şi chiar filmată, nu m-am mai îndoit niciodată de realitatea ei  (p.24-25).

Cum făcură, cum nu făcură genitorii săi – ce nu se putea în România acelor ani? -, Herbert Zilber ajunse licenţiat în matematici al Universităţii din Grenoble. Nemărginindu-se numai la aceasta, peste un an deveni şi absolvent (fără licenţă) al Institutului electrotehnic local, ale cărui cursuri le frecventase în paralel. După afirmaţia sa: tot licenţiat. Totuşi, Gh. Brătescu, în DESTINUL POSTUM AL LUI BELU ZILBER ŞI AL CĂRŢII SALE ( “Arc”, nr. 1-2/ 97), atrage atenţia asupra unei declaraţii a viitorului memorialist, pusă la dispoziţia cititorilor (“Arc”, nr. 2-4, 1995) de acelaşi Mihai Giugariu care a fost redactorul volumului publicat de Editura Vremea, unde el dezvăluie că, de fapt, această diplomă de inginer n-a luat-o, ci doar, insuflat de mitomania ce-l caracteriza, se prezenta ca având-o (p.237). Oricum ar fi fost, inginer au ba, nu însemna că renunţase la ideile sale de stânga: se găsea în rândurile membrilor fondatori ai Internaţionalei Studenţilor Comunişti, cum ne asigură editorul său G. Brătescu (alternanţa Gh/G. aparţine publicistului), din Prefaţa căruia (Belu Zilber pe drumul înţelegerii) obţinem toate datele biografice incluse aici, Internaţională înfeudată Uniunii Sovietice.

Aşadar nu este de mirare că, în 1930, a fost arestat, în România, în calitate de spion sovietic. Peste un an, la încheierea instrucţiei, fu condamnat la cinci ani temniţă grea. Un an mai târziu, procesul său a fost rejudecat şi Zilber achitat, deşi mărturiseşte că  acuzaţia  adusă lui nu  era  strâmbă.

Virgil Madgearu, care aduna pe lângă sine, la Institutul pentru studiul conjuncturii economice, toţi intelectualii care nu-şi găseau aiurea o pâine onorabilă, îl angajă în 1932. A fost referend şi secretar acolo până în 1940. Este perioada când îşi începe activitatea publicistică în domeniile economiei, sociologiei şi politologiei. Numele îi apărea în “Independenţa economică”, “Viaţa Românească”, “Cuvântul liber”, “Era nouă” şi alte periodice. Este primit cu amiciţie în grupul “Criterion”, unde a şi fost invitat să vorbească alături de prietenul său Lucreţiu Pătrăşcanu, răspunzând de pe poziţii marxiste lui Mircea Vulcănescu şi amicului legionar Mihail Polihroniade. Peste zeci de ani, Mircea Eliade îi va face un portret din câteva rânduri, deosebit de exact – ţinând seama de cotiturile dezvăluitoare ce i-au fost impuse de viaţă: Îl cunoşteam pe Zilber de multă vreme, fiindcă venea adeseori să ne vadă la redacţia “Cuvântului”… Era un om scund de statură, cu minte vioaie şi destul de cultivat. Degeaba spunea că este marxist, căci n-avea nici dogmatismul şi nici intoleranţa acestuia. Trimit cititorul la scrisoarea-memoriu adresată lui V. Patilineţ, citată mai departe, pentru verificarea părerii istoricului religiilor în legătură cu “dogmatismul”lui Belu Zilber. Şi deoarece am ajuns la prietenia sa cu Eliade, trebuie spus că acesta a fost zguduit de lipsa de spirit de răspundere şi de caracter cu care viitorul autor al paginilor de memorialistică în discuţie l-a caracterizat într-un articol, folosindu-se de acuzaţia falsă, scoasă din pălărie: “puţin mistic şi puţin agent de siguranţă”. Mihail Sebastian o va întoarce cu haz împotriva emiţătorului ei însuşi: “Puţin agent de siguranţă şi puţin martir, are supleţea primei meserii şi vehemenţa celei de a doua, ceea ce dă un aliaj de real umor. Dacă vi-l amintiţi pe Boris Sarafoff al lui Caragiale, realizaţi destul de exact personajul. Îl cred doar pe Zilber mai inteligent şi mai neserios.”Aidoma, dădu probe de iresponsabilitate când, închis pentru spionaj, îl rugă pe Sebastian să-l convingă pe Nae Ionescu a interveni pentru eliberarea lui; aceasta având loc, iar el uitând ce datora, îl răsplăti pe filosof cu atacuri în presă lipsite de orice măsură. Prefaţatorul şi editorul volumului ce ne preocupă, plecând de la profilul schiţat de dramatugul interbelic, pune punctul pe i, menţionând afinităţile lui Zilber cu unii dintre eroii caragialeşti. Ca argumente, ginerele lui Ana Pauker, dnul  dr. G. Brătescu pomeneşte: promptitudinea declanşării stărilor de exaltare, slaba preocupare pentru consecinţele atitudinilor intelectuale adoptate grăbit, deprinderea rezolvării conflictelor prin simple efuziuni sentimentale.

Nedespărţit, politiceşte vorbind, de L. Pătrăşcanu, îl secondează în apropierile acestuia de forţele democratice ce au pregătit Armistiţiul unilateral din 23 august 1944 şi au adus dezastrul ţării ( A se vedea pentru acea perioadă: Mihai Rădulescu, TRAGEDIA LUI LUCREŢIU PĂTRĂŞCANU. CONVORBIRI CU OMUL POLITIC CORNELIU COPOSU; Bucureşti, Editura RAMIDA,  1992). După ocuparea ţării, este numit director la institutul condus ieri de Madgearu. Primeşte darul tovărăşesc, după un obicei ce abia se instaura, al unei licenţe în filosofie a Universităţii Bucureşti (în baza căror studii?), în 1945, şi-şi susţine teza cu subiect atât de puţin filosofic, dar urgent necesar comunismului nativ: Imperialismul unor ţări înapoiate, unde s-ar putea ca cei curioşi să găsească un atac antinaţional, atât de la modă în acea perioadă. Este numit şeful catedrei de economie politică şi socială la Universitate şi funcţionează de-a dreptul ca Profesor, fără ocuparea treptată a celorlalte funcţii preliminare, între anii 1946-1947, izbutind astfel să preia o poziţie de prim rang în pregătirea ideologică a cadrelor necesare noului regim. Toate acestea demonstrează un spirit practic treaz şi iresponsabil, ca şi un dispreţ lipsit de judecată pentru valorile morale, culturale şi, în general, faţă de societatea ţării în care mânca. Dar ascensiunii sale i se pune capăt la fel de brusc prin excluderea din partidul comunist, datorată unor bănuieli în legătură cu trecutul său politic. De fapt, cădea ca o primă victimă dintre aceia ce-l înconjurau pe Pătrăşcanu, o permanentă ameninţa- re, prin merite politice şi mai ales intelectuale pentru cvasianalfabetul dar voluntarul (până la o vărsare de sânge neîntreruptă şi nelimitată) Gheorghiu-Dej.

E arestat la 6 februarie 1948. Astfel debuta o perioadă de şase ani de anchetă, în urma căreia Herbert (Belu) Zilber s-a înscris în istoria României moderne, ca simbolul comunist al trădării prieteniei.

Cum asta? Prin aceea că, la sugestia anchetatorilor, Herbert Zilber a construit mai multe variante de roman de senzaţie, de roman de spionaj, punând la dispoziţia justiţiei argumentele necesare executării prietenului său Lucreţiu Pătrăşcanu. Curioasa motivare a acestei purtări este socotinţa sa din acea perioadă că, cu cât inventa lucruri mai incredibile, cu atât avea să-i fie mai uşor lui Pătrăşcanu a le infirma.

Iată sinteza crimelor (false) de care s-a autoînvinuit:

Îmi reacapitulez atitudinea mea faţă de Partid în perioada 1944-1946 şi mă îngrozesc de multiplele aspecte ale necinstei.

Am criticat politica Partidului în problema armistiţiului deşi eram convins că Uniunea Sovietică are dreptate; am criticat lupta pentru putere, deşi ştiam că puterea este esenţialul oricărei revoluţii; am discreditat conducerea Partidului deşi ştiam că încrederea în C.C. este esenţială pentru emanciparea clasei muncitoare; am înşelat Partidul prin rapoarte false; am ascuns Partidului că în C.C. este un duşman şi un trădător (se referă la Pătrăşcanu); am avut intenţia să sabotez relaţiile comerciale cu U.R.S.S.; am demoralizat membrii de partid prin teorii demoralizatoare; am criticat politica externă a U.S. deşi ştiam că încrederea în U.R.S.S. este esenţială pentru lupta clasei muncitoare; am intervenit pe lângă Pătrăşcanu, pentru nişte criminali de război (Neagu (Operele sale poetice postume le-am publicat în: ALEXANDRU NEAGU – SE DUC BĂTRÂNII…; Bucureşti; Editura RAMIDA; 1995), Vulcănescu, Şteflea); am fost necinstit din punct de vedere material; ştiam că sunt duşman şi nu am spus.

“Sunt duşmani care merită împuşcaţi cu un glonte după cum sunt duşmani care merită să fie împuşcaţi cu un scuipat. Mi-i ruşine, mă doare, dar fac parte din ultima categorie!

“Aceasta îmi este declaraţia pe care o dau conştient şi nesilit.

ss H. Zilber

7 februarie 1950 (PRINCIPIUL BUMERANGULUI…; p.87-8.)

Cum s-a ajuns la o astfel de autoacuzare monstruoasă? – căci Zilber acuzând se implica tot mai mult şi pe sine în materia fascicolelor de senzaţie scrise în celulă.

Socotesc că citând începutul declaraţiei sale cu subiect dat (Atitudinea mea faţă de U.R.S.S. şi Partid), din care am extras şi cele de mai sus, avem şansa să pătrundem puţin în spaima sa.

Procesele din 1936/37 au constituit pentru mine o adevărată tragedie. Luni de zile nu am priceput cum a fost posibil ca majoritatea conducătorilor bolşevici cu a[le] căror nume crescusem de la 17 ani, să fie judecaţi şi executaţi pentru trădare, complot şi sabotaj. Urmează atenuarea adevărului enunţat, prin acceptarea ‘neprihănirii’ lui Stalin. Cu timpul am înţeles că nu fusese vorba de duşmănii personale, ci de o oarecare acţiune contrarevoluţionară în care toţi cei judecaţi fuseseră amestecaţi. Porniţi de la acţiuni fracţioniste, au ajuns în slujba spionajului hitlerist şi japonez şi au pregătit deschiderea frontierelor pentru armatele duşmane. O altă scăpărare a adevărului îi întretaie declaraţia: În acţiuni de sabotaj de mare amploare nu am crezut, dar e curmată pe dată: până ce oameni întorşi din U.R.S.S. în 1944/45 nu mi-au confirmat faptul. Iarăşi străpunge o aşchie de adevăr: Deşi până în 1938, procesele încetaseră de a fi o problemă, am rămas cu un gust amar. Represiunea fusese atât de violentă, încât mi se părea că viaţa în U.R.S.S. trebuia să fie înăbuşitoare. Acesta este unul din motivele care în 1940 m-a făcut să nu plec în U.R.S.S. împreună cu alţi tovarăşi  (p.81).

Contradicţia iese la lumină foarte curând. Anchetatul a declarat că a început să creadă în sabotajele ce au determinat execuţii de înalte cadre de conducere din patria socialismului, după ce l-au convins cei reveniţi din U.R.S.S. Însă peste zece rânduri aflăm că aceştia l-au convins numai de dezastrul Uniunii Sovietice. Primul care mi-a spus ceva a fost PĂTRĂŞCANU întors de la Moscova. “Am fost la Muzeul Revoluţiei în 1922, în 1932 şi acum. În 1922 erau numai fotografii, manifeste şi ziare. În 1932 erau mai puţine fotografii, manifeste şi ziare şi mai multe tablouri. În 1944 erau numai tablouri”(idem). Ce se subînţelege? Că Muzeul prezenta fidel revoluţia, la câţiva ani de la încheierea ei, cu documente autentice. Zece ani mai târziu, unele persoane înfăţişate de fotografii sau menţionate de presă dispăruseră, iar minciuna penelului înlocuise adevărul cu ficţiunea artelor plastice. Acest lucru era mult mai evident peste doisprezece ani. Cu alte cuvinte, multe căpetenii ale Revoluţiei deveniseră indezirabile. Jenau actualii ‘eroi’, născuţi peste noapte din nimica. Altul mi-a spus: “De 25 ani Poporul Rus se hrăneşte numai cu şobolani muraţi. Fiecare om are o dublă personalitate: una pentru dânsul şi alta pentru ceilalţi”. Toţi mi-au spus: “Furtul este un fenomen de masă. Altfel oamenii nu ar putea trăi”ş.a.m.d. (p.81-82).

Niţel mai departe, semnatarul arată la ce gânduri l-au condus aceste ştiri: Trebuie să învăţăm de la ruşi nu numai cum se construieşte socialismul ci şi cum nu se construieşte. (…) Popoarele sovietice au făcut cheltuielile generale ale Revoluţiei prin milioane de morţi. (…) Pentru mine aceasta a fost începutul dedublării personalităţii – duşman în suflet şi prieten în vorbă. Nu doream şi nu voiam să fie şi la noi ceea ce aflasem că este în U.R.S.S. (p.82). Astfel de cuvinte trebuie înţelese ca zăcând mai curând în subconştientul său, de ani de zile, nu numai ca declaraţii stârnite de spaimă; Belu Zilber era demult conştient de dezastrul relaţiilor dintre foştii tovarăşi de luptă, în U.R.S.S. Era îngrozit de când Stalin îşi împuşcase toţi rivalii. De pe atunci încrederea sa în partid, în dreptate, în “justiţia socialistă”se prăbuşise. Temerile sale nu răbufniseră la lumina conştiinţei încă. Arestat de ai lui, ele îşi făcură drum, cu tot alaiul de amintiri din lecturi privitoare la ce erau, de fapt, comuniştii săi în stare să născocească împotriva celor mai buni amici, pentru a-i face să dispară din concurenţa luptei pentru putere. Conform cărţilor citite, un comunist acuzat prelua asupră-i toate acuzaţiile, pentru că partidul ştia mai bine decât individul ce strategie era necesar a fi adoptată. Disciplina de partid cerea sacrificiul insului ‘în favoarea binelui general’. Cu astfel de gânduri şi-a întâmpinat soarta Belu Zilber. ‘Dar a fost nebun!’, va exclama cititorul. Nici eu nu spun alta. Cine a crezut în atare doctrină antiumană nebun a fost. Iar de nebunia comunismului n-au scăpat credincioşii partidului comunist nici astăzi, precum bine o vedem în viaţa publică de la noi, şi nu vor scăpa niciodată. Pentru că marxism-leninismul atacă raţiunea, o deformează, îi disturbă echilibrul, depersonalizează, diluează până la pieire spiritul critic, interpune între persoană şi realitate un ecran pe care se proiectează doar scornirile ideologice.

Belu Zilber nu a început prin a fi înfricoşat; dimpotrivă. Tapiţerul Samuel Margules, şi el comunist, vechi informator al Siguranţei, este adus de la Aiud, în decembrie 1948, în aceeaşi cameră cu Zilber, timp de trei luni şi jumătate, cu misiunea de a-l provoca să vorbească pe cel din urmă, în folosul anchetei. Prietenul lui Pătrăşcanu fusese exclus din partid şi era lipsit de libertate vreo zece luni. Turnătorul comunică: Silber mărturisea o teamă atroce că va fi implicat într-un proces cu Pătrăşcanu, ca unul dintre prietenii cei mai apropiaţi ai acestuia. (…) “Precum este posibil (…) ca având mărturisirea mea la dosar să mă oblige să apar în proces ca martor contra lui, ceea ce nu aş face în ruptul capului, cu toate că el nu a mişcat un deget ca să mă apere deşi putea să o facă”(referire la darea afară din partidul comunist a lui Herbert Zilber).

Zile şi nopţi, în interminabile dezvoltări, problema este reluată şi reexaminată sub toate feţele. (…) În toată această chestiune un lucru nu-mi apărea clar: de ce se temea Silber, realmente se îngrozea de a fi amestecat într-un proces cu P., decât de unul în care ar apare singur?

Ce se ascunde în dosul acestei temeri e o ciudăţenie pe care nu mi-am putut-o explica ( PRINCIPIUL BUMERANGULUI… (p.270-272)).

Şi iată că îşi face drum, sub influenţa răuvoitorului de alături, ideea că n-are importanţă dacă mai respectă adevărul sau nu: În urma sfaturilor mele Zilber se hotăreşte la un moment dat să cedeze, să-şi recunoască vina “Iscălesc cu ochii închişi tot ce îmi vor cere, numai să plec de aici”, mi-a spus de câteva ori. (…) Şi aştepta să fie chemat sus ca să iscălească (p.272-3). Starea de euforie în care exultase fu înlocuită cu alta: de deprimare. Intră în greva foamei, pentru a determina anchetatorii să-l elibereze. Este dovada curajului său.

Eu doream să aduc la cunoştinţă conducerii Securităţii această hotărâre a lui Zilber, ca să ia măsuri din vreme, însă toate insistenţele de a fi primit sus nu sunt luate în consideraţie. În a cincea zi de grevă a lui Zilber sunt în fine chemat să dau relaţii. Conducerea Securităţii credea că Silber va renunţa la grevă în scurt timp; în vară Silber mai făcuse o grevă la care a renunţat după 5 zile, în urma promisiunii medicului că “chestia se va aranja”.

Văzând că greva tinde să se prelungească, conducerea Securităţii părăseşte atitudinea aparentă de indiferenţă, începe să se intereseze mai de aproape şi manifestă vădit neplăcerea ce-i produce această chestiune.

Ca să-l determine pe Silber să înceteze greva, s-au întreprins cele mai variate forme de intervenţii. Gardienii toţi cu şeful lor, un domn locotenent, au fost mobilizaţi pe lângă Silber, i se oferea[u] cele mai alese şi bune mâncăruri, i se aduceau ţigări etc. numai să înceteze. Deasemeni şi medicii – de acum veneau trei medici – îi ofereau medicamente, îi făceau injecţii, şi-l sfătuiau de zor să mănânce că-şi distruge sănătatea.

Cu cât se insista mai mult cu atât Silber se încăpăţâna să prelungească greva, convins prin aceste stăruitoare intervenţii că însuşi Ministrul de Interne, tov. Teohari Georgescu, “căruia toată această chestiune îi stă pe cap”, se interesează acum de el, că vrea să se termine şi că rezultatul va fi eliberarea.

Silber credea că dacă duce greva 14-15 zile va reuşi să obţină libertatea şi era hotărât să o ducă chiar 20 zile. Însă nu mai mult. Peste 20 zile de grevă nu ar fi trecut în ruptul capului ca să nu-şi puie sănătatea în pericol.

Se îngrozea că ar putea rămâne cu o boală de rinichi.

(…) În seara zilei de a 14 zi de grevă, Silber este chemat la Dl. Col. Dulgheru, de unde se întoarce foarte vesel. A doua zi dimineaţa eu sunt, în cea mai mare grabă, transportat la Jilava.

Acolo am aflat ştirea, fără să o pot controla, că după încetarea grevei, Silber ar fi avut o convorbire cu tov. Ministru Teohari Georgescu (p.273-5).

Această persoană atât de contestabilă pentru multiplele sale feţe, dintre care unele odioase, – Herbert Zilber – conform aceleiaşi declaraţii din 10 februarie 1950 publicată de Mihai Giugariu, ar avea trei morţi pe conştiinţă: pe un anume Strominger, care, pentru a i se pierde urma, fugise din ţară, aşa că în cursul ultimului război a nimerit probabil în vreun lagăr de exterminare, pe generalul Sică Popescu, care s-a sinucis, deşi în “afacerea Skoda”era nevinovat, şi pe propriul tată, răpus de un atac de cord în timpul procesului fiului său (Gh. Brătescu…; ibidem). Nimic mai puţin adevărat decât aceste autoincriminări, căci din text rezultă că despre cea dintâi victimă nici măcar nu se ştie dacă a murit şi de ce, despre a doua nu se poate şti mai mult decât că şi-a luat viaţa, iar accidentul mortal al tatălui survenea orişicum; nu oricine moare datorită atacurilor de cord, ci numai cei bolnavi. Totuşi, să nu uităm că Lucreţiu Pătrăşcanu a fost executat în urma  declaraţiilor incriminante ale lui Belu Zilber. Întrebarea este: dacă aceste declaraţii n-ar fi existat, Pătrăşcanu n-ar mai fi fost împuşcat? Pe deasupra, este util să ne reamintim că Belu Zilber a fost dat afară din partid şi anchetat ca un avertisment dat lui Lucreţiu Pătrăşcanu, va să zică Zilber a fost victima celuilalt şi nu invers. Firele poveştii lor sunt atât de încâlcite încât nimeni nu va putea vreodată să le mai descurce.

Dacă despre înfăţişarea fizică a lui Andrei Şerbulescu în temniţă ştim prea puţin (toate chipurile şi toate trupurile tind să se aplatizeze, apoi să se scobească, să se învineţească, să-şi lărgească gaura gurii prin căderea dinţilor, să dobândească zbârcituri chiar şi pe creştetul ras), şi anume: Foarte mic de talie. Cu trăsături pronunţat evreieşti. Nu mai avea nici un dinte în gură (Ion Ioanid, ÎNCHISOAREA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE; volumul III  (1956-1959); Bucureşti; Editura Albatros; 1992; p.138.) sau: gnom respingător, cu gura ştirbă şi strâmbă şi cu figura schimonosită de ticuri nervoase (p.153), uluitorul memorialist Ion Ioanid consemnează date deosebit de limpezi cu privire la purtarea lui în celulă, pentru a putea să recompunem portretul său moral. (M-am lăsat furat de clişeul verbal: portretul lui Belu Zilber nu va fi niciodată recompus de careva, după cum nici cât a trăit nu a existat nimeni să fie în stare să i-l creioneze conform cu realitatea şi adevărul: avea trăsături psihice atât de contradictorii încât zăpăcea orice observator, până la potopirea durerilor de cap şi pierderea şirului cugetării.)

Portretul denumit se deduce şi din explicarea planului anchetatorilor pentru înlăturarea lui Pătrăşcanu: au vrut ca înşişi anchetaţii să fie autorii piesei, inventându-şi chiar ei complotul împotriva statului, pe care, pasămite, l-ar fi pus la cale şi distribuindu-şi singuri rolurile în aşa fel, încât la proces să rezulte condamnările dorite de Securitate şi mai ales sentinţa capitală pentru Lucreţiu Pătrăşcanu

Pentru orice minte normală, un asemenea plan monstruos nu părea realizabil, nefiind de conceput că s-ar putea găsi omul, care să se preteze la un astfel de joc. Şi, totuşi, s-a găsit! Şi, astfel, s-ar putea spune că Securitatea n-a avut nici un amestec în falsificarea adevărului în cazul lui Pătrăşcanu, deoarece adevăratul realizator al scenariului, după care s-a jucat piesa în faţa tribunalului, a fost Herbert (Belu) Silber (p.143). O variantă a acestui joc se va reedita cu prilejul procesului reeducatorilor, despre care cititorul a aflat din primul volum al acestei ISTORII A LITERATURII ROMÂNE DE DETENŢIE: MEMORIALISTICA REEDUCĂRILOR; şi ei şi-au asumat cele mai odioase crime – săvârşite de fapt de ei cu adevărat -, acceptând să nu pomenească rolul călăuzitor al Securităţii în desfăşurarea orgiilor suferinţei, ci atribuind rolul de promotor al lor conducerii Mişcării în care erau înregimentaţi, aflată la mii de kilometri distanţă, şi denumindu-şi torturile săvârşite împotriva camarazilor proprii: acte de spionaj, după cum de spionaj au fost acuzaţi, printre altele, şi cei din lotul Pătrăşcanu.

Vom urmări, pe scurt, dar pas cu pas, evoluţia ideii ‘ficţiunii’ criminale, în mintea împricinatului, aşa cum şi-a mărturisit-o el în faţa unora dintre colegii de lot, pe care îi vedea pentru întâia oară, după ani mulţi de claustrare a tuturora, de câte unul singur, şi în auzul aceluiaşi Ion Ioanid, întâmplător aflat la un loc cu ei.

Ca vechi comunist de încredere, Belu Silber a fost informat că interesele superioare ale partidului cer suprimarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, a cărui prezenţă în guvern pune în pericol cauza “socialismului”în România. S-a făcut apel la loialitatea lui faţă de partid, cerându-i-se să colaboreze cu ancheta şi să contribuie la realizarea acestui scop, sugerându-i-se să găsească soluţia potrivită. Prin sacrificiul pe care îl va face, expunându-se el însuşi unei condamnări (implicarea lui fiind absolut necesară pentru a demonstra vinovăţia lui Pătrăşcanu), Silber îşi va dovedi încă o dată fidelitatea cu care înţelege să servească interesele partidului. Dacă la început, Silber a respins propunerea, de îndată ce s-a văzut confruntat alternativ, când cu brutalitatea primelor lovituri ale bătăuşilor Securităţii, când cu amabilitatea anchetatorilor, care i-au dat de înţeles că, refuzând să colaboreze, nu numai că nu-i va salva viaţa lui Pătrăşcanu, dar va risca să şi-o piardă chiar şi pe a lui, Belu a capitulat şi a acceptat. El însuşi povestea că, deşi nu se simţea în stare să suporte durerea fizică, nu acesta fusese primul motiv care îl determinase să cedeze. O făcuse din motive cât se poate de raţionale: înţelesese că hotărârea partidului era de nezdruncinat şi că nimic nu mai putea schimba soarta lui Lucreţiu Pătrăşcanu (op.cit., p.143-4). Cum cunoştea ca pe de rost procesele ce măcinaseră intestin partidul bolşevic şi partidele din ţările satelit, deoarece ele îi clătinaseră total încrederea în comunism şi comunişti, pentru ca ulterior să i-o recompună iarăşi, după cum s-a văzut, şi pricepând că un proces întocmai aidoma se pregătea, nimic nu era mai simplu pentru el decât să aplice o copie făcută cu calc, a aceluiaşi scenariu, şi prietenilor săi. Ca atare nu-i  mai rămăsese altceva de făcut decât să încerce să-şi salveze propria-i viaţă, făcând ceea ce-i cereau anchetatorii. Belu Silber declara sus şi tare că nu avea nimic să-şi reproşeze în privinţa mărturisirilor false pe care le făcuse în anchetă şi la proces, datorită cărora Pătrăşcanu fusese trimis în faţa plutonului de execuţie, deoarece soarta lui fusese oricum pecetluită, cu sau fără aceste declaraţii. Era o chestiune de calcul obiectiv, o chestiune de economie, cum spunea el. Salvase singurul lucru ce mai putea fi salvat: propria lui viaţă! Acelaşi “calcul lucid”îl făcea să nu se simtă răspunzător nici pentru torturile, dezlănţuite de aceleaşi declaraţii ale lui, asupra celorlalţi membri ai lotului, pentru a-i face să le confirme. Dacă n-ar fi fost el, ar fi fost un altul, care ar fi făcut aceleaşi declaraţii, iar, dacă nu s-ar fi găsit nici unul dintre ei care să le facă, Securitatea ar fi uzat de martori mincinoşi din propriile ei rânduri şi tot şi-ar fi atins scopul. Pătrăşcanu ar fi fost executat iar torturarea celorlalţi tot n-ar fi fost evitată! Aşa cel puţin scăpase el! (p.144)

Se înţelege că revolta martorilor în faţa cinismului cu care-şi debita apărarea fu aproape fără zăgaz. Reproşurilor le urmau insultele, insultelor ameninţările, tonul se înăsprea, iritarea devenea tot mai acută. N-am realizat gradul de violenţă pe care l-a atins discuţia, mărturiseşte Ion Ioanid, decât în momentul în care Ionel Stârcea, cu care naratorul dormea în acelaşi pat din vârful celor trei dispuse unul peste altul, printr-o mişcare bruscă, sgâlţâind întreaga coloană de trei paturi s-a azvârlit de sus asupra lui Belu Silber. Într-un gest reflex, am întins braţele şi l-am apucat de picioare, oprindu-i elanul. Din fericire mi-a sărit în ajutor şi Pavel Constantin. De unul singur, n-aş fi avut puterea să-l ţin. Cu siguranţă că l-aş fi scăpat din mâini şi s-ar fi putut întâmpla o nenorocire, dacă ar fi căzut în cap de la aşa de mare înălţime. Chiar aşa, atârnat cu capul în jos şi ţinut de picioare, abia am reuşit amândoi să-l ţinem şi să-l ridicăm apoi din nou în pat. (…) Belu Silber, palid la faţă, se retrăsese speriat într-un colţ, aşteptând îndepărtarea pericolului (p.145-146).

Din următoarele, se poate inventaria puţin complicata, dar acerba, credinţă a comunistului ce rămăsese autorul MONARHIEI DE DREPT DIALECTIC, deşi atât de victimizat de ideologia sa însăşi.

În cursul nesfârşitelor ore petrecute în discuţiile cu Silber, curiozitatea împingându-mă să-i pun mereu şi mereu noi întrebări, în încercarea de a-i înţelege felul de a gândi, nu pot să spun că am ajuns să-mi lămuresc nedumeririle. Nu-mi puteam explica contradicţia flagrantă dintre Silber, omul civilizat, inteligent, cultivat, sensibil şi chiar sentimental, şi celălalt Silber, comunistul şi adeptul convins al celor mai radicale metode de luptă ale partidului, pentru cucerirea puterii şi impunerea sistemului, metode cărora, el însuşi, le căzuse victimă. Pe de-o parte dispreţuia forţa brută. Nesuportând el însuşi durerea fizică, nu suporta nici ideea de a i-o pricinui altuia. Pe de altă parte, era total de acord cu necesitatea aplicării procedeelor de represiune staliniste pentru triumful cauzei comuniste. Astfel, aproba întru totul lichidările în masă ale culacilor, ordonate de Stalin, deoarece ţărănimea era unul din principalele obstacole în calea înfăptuirii comunismului, obstacol care trebuia înlăturat cu orice preţ. Comunismul era o nouă metodă de gândire, care, spunea el, nu se poate impune atâta vreme cât dăinuie mentalitatea burgheză. Cineva care s-a născut şi a crescut în mentalitatea burgheză nu-şi poate însuşi modul de gândire comunist şi, deci, va fi un inadaptabil sub un astfel de regim. Or, pentru a rupe continuitatea acestei mentalităţi şi a face loc noilor generaţii cu educaţie comunistă, trebuie mai întâi să dispară generaţiile crescute în spirit burghez. Acei care nu-şi vor manifesta în niciun fel opoziţia faţă de regim şi vor accepta cu pasivitate condiţiile de existenţă ce le vor fi oferite, vor putea să supravieţuiască până la dispariţia lor naturală pe calea procesului biologic firesc. Cei care se vor împotrivi, cu vorba sau cu fapta, dovedindu-se duşmani activi şi, deci periculoşi, vor fi făcuţi să dispară din mijlocul societăţii şi vor fi ori suprimaţi, ori îşi vor sfârşi zilele în închisori şi lagăre de muncă. Întrebându-l, dacă, pentru a-şi vedea realizat idealul fericirii comuniste, ideal cel puţin ipotetic, dacă nu utopic, considera normal să fie plătit un preţ atât de ridicat în suferinţe şi vieţi omeneşti, Silber îmi răspundea că întrebarea mea nu-şi avea rostul. Era o întrebare pur retorică, spunea el, deoarece, indiferent de părerea noastră, răspunsul nu putea influenţa cu nimic cursul inexorabil al istoriei, care îndreaptă evoluţia omenirii către societatea viitorului, care va fi societatea comunistă. Când şi ultimii din vechile generaţii, care între timp au înţeles că preţul supravieţuirii era tăcerea, vor fi pierit fără să mai fi transmis descendenţilor nimic din educaţia şi amintirile vremurilor trecute, tinerii, astfel, dezmoşteniţi, care îi vor înlocui, nu vor mai suferi nici o influenţă nocivă şi vor cunoaşte numai viaţa în societatea comunistă (p.146-147). Sinistră teorie a diriguirii societăţii umane! Îmi aminteşte, cu un gust cumplit de amar, de asistenta de marxism (care, pe timpul evenimentelor din Ungaria, urla vehement că toţi studenţii meritam puşi la zid şi împuşcaţi, fără să ne aducă vreo motivare în numele căreia să fi plecat capetele, obedienţi, în aşteptarea glonţului frigidităţii sale. Îmi aminteşte de dispariţia a milioane de români de toate vârstele, în beciurile comunismului, fiindcă nu se obişnuiau să rămână pasivi până la dispariţia lor naturală pe calea procesului biologic firesc, pasivi în faţa crimei şi a minciunii, a urii de om, a distrugerii naţiei şi patriei, a vânzării României numai de dragul puterii personale.

Fanatismul, specific oricărui extremism – pe cel de stânga l-am experimentat dureros – nu este vindecabil nici măcar când e aplicat asupra propriei fiinţe, ne-o dovedeşte Belu Zilber, căzut sub securea pedagogiei marxiste pe care o propovăduia. Fanatismul reprezintă o boală psihică, pentru moment incurabilă.

Dar, cu toate cele constatate mai sus, Belu Zilber vedea în comunismul sovietic buruiana barbariei ruseşti cotropind tot ce socotea bun în practica filosofiei marxiste şi avea certitudinea că Occidentul de stânga va impune adevăratul comunism omenirii!

Pentru a-i înţelege mai clar metoda de cugetare şi de convingere vom recurge la istorisirea următorului incident: Într-una din zile, când îmi făcuse iar apologia metodelor lui Stalin de guvernare, justificând necesitatea masacrelor şi a deportărilor în masă, ca singur mijloc de înlocuire a societăţii anacronice burgheze cu una nouă, receptivă numai la ideile marxism-leninismului, în care se va dezvolta omul viitorului, cu altă mentalitate şi alt fel de a gândi, iar eu îmi exprimasem convingerea că astfel de crime nu vor rămâne nepedepsite şi că visul realizării unei asemenea societăţi nu se va împlini, Silber m-a întrebat:

– Spune-mi sincer: admiţând prin absurd că situaţia politică s-ar răsturna cu 180° şi ai avea puteri depline în ţară, ce ai face cu un om ca mine? Ai ajuns să mă cunoşti destul de bine, de când stăm împreună; am văzut că îţi face plăcere să mă asculţi şi că mă priveşti chiar cu o vădită simpatie. Deşi nu eşti de acord cu ele, părerile mele te interesează şi ştii acum cum gândesc. Ce ai face, deci, cu mine, dacă ai avea puterea în mână?

Mai în glumă, mai în serios, i-am răspuns spontan:

– Cu toată simpatia pe care ţi-o port, te consider un pericol public şi te-aş suprima!

Silber a fost încântat de răspuns şi m-a bătut entuziasmat pe umăr, spunându-mi că din punctul meu de vedere aş avea perfectă dreptate să-l suprim, pentru că numai intransigenţa şi procedeele radicale garantează reuşita în lupta pentru impunerea unei cauze. Cu adversarul politic, chiar dacă îl respecţi şi îl admiri ca om, trebuie să fii necruţător până la capăt, dacă vrei să-ţi asiguri succesul, afirma Silber (p.151-2). Quod erat demonstrandum! Belu Zilber l-a determinat pe Ion Ioanid să jure ca el. Fascinaţia fanatismului s-a impus ascultătorului ca o boală contagioasă psihică. Iar Belu Zilber ştia prea bine că logica dusă la extrem renunţă la sentimente, dezumanizează, triumfând numai calculul îngheţat. Acelaşi ‘calcul’ în numele căruia l-a predat plutonului de execuţie pe amicul său Pătrăşcanu, pentru a-şi asigura încrederea partidului, l-a sortit morţii pentru că, oricum, ascultă-mă pe mine, care l-am cunoscut bine: era un prost! (p.151)

În anul 1969, Herbert Zilber a început să-şi pună pe hârtie memoriile din detenţie, închipuindu-şi chiar că, în socialismul ‘reintegrat în matca lui’, aşa cum îl visase el, adevărul asupra monstruosului proces înscenat de foştii conducători ai partidului comunist român tovarăşului lor de luptă din ilegalitate Lucreţiu Pătrăşcanu putea ajunge la toţi membrii acestui partid, prin mijlocirea tiparului. Luase în serios afirmaţiile demascatoare ale lui Ceauşescu, în temeiul cărora, dealtfel, Belu Zilber fusese recunoscut o victimă inocentă. Drept care, se şi grăbi să încunoştinţeze o editură asupra întreprinderii sale memorialistice. Avea obiceiul, cu o naivitate de neînţeles, să citească unor prieteni fragmente din scriere. Rezultatul fu că, peste un an, pe 14 mai 1970, patru inşi, rămaşi necunoscuţi, prădară apartamentul său, în lipsa lui, imobilizându-i servitoarea. Îşi însuşiră puţinii bani aflaţi prin sertare şi, ceea ce constituia scopul irumperii lor în locuinţă, înşfăcară topul de hârtie acoperită cu mărturiile despre temniţă, cât fuseseră consemnate, în trei copii dactilo, va să zică având grijă să nu rămână în urma lor nici un document folositor, eventual, acuzării publice dezvăluitoare.

Belu Zilber îşi depăşise demult frica de autorităţi. Reluă scrierea; numai că o făcea cam descurajat, cu silă şi mai ales descumpănit de lecturile din Arthur Koestler: i se părea că britanicul spusese esenţialul despre închisoarea politicilor. Nu izbuti să reconstituie integral manuscrisul originar. În 1978, îi lăsă doctorului G. Brătescu, prietenul său, nişte dispoziţii testamentare, printre care şi grija pentru soarta acestor însemnări. În februarie 1978, acest apropiat îl vizită la spitalul Elias, unde se internase Zilber. Acolo l-am văzut pentru ultima oară. Era de nerecunoscut, nu atât fiindcă slăbise peste măsură: muşchii feţei i se contractaseră, iar privirea îi era rătăcită. Nu şi-a îndreptat ochii spre mine şi nu mi-a răspuns la nici o întrebare. Gemea, iar în răstimpuri scâncea.

Când, deodată, a rostit distinct, întorcându-se spre perete: “Niciodată n-o să le mai spun ce-o[r] să-mi ceară”. Doar atât. Apoi a continuat să geamă.

Declaraţia aceasta, fără legătură cu împrejurarea în care ne găseam, m-a uimit şi m-a speriat. Mi-am dat seama că muribundul mă făcuse martor al obsesiilor sale celor mai tainice. De-a lungul convorbirilor noastre atât de frecvente din ultimii ani, nu-mi mărturisise vreodată, măcar aluziv, că suferă din pricina slăbiciunii pe care o manifestase în timpul instruirii şi judecării procesului Pătrăşcanu. Dar mi-a fost dat ca ultimile cuvinte pe care le-am auzit din gura lui să fie acest neaşteptat şi cutremurător lamento.

Mi s-a spus apoi că, spre seară, a început să ţipe. Ţipetele s-au potolit abia în zori, dar definitiv (p.16-17).

Cancer. Cenuşa i-au risipit-o editorul şi al treilea prieten al lor: Ricu (Henry) Wald, în Cişmigiu, în spatele statuii lui Gh. Panu, unde obişnuiau să se adune la sfat, să-l ştie în preajmă dacă avea să se mai reunească perechea celor vii pe acolo şi pe viitor.

Este cutremurătoare ultima constatare a lui G. Brătescu: Memoriile lui Belu Zilber sunt şi ele, în felul lor, un ţipăt, ultimul său ţipăt, de groază şi, nu mai puţin, de ruşine, pentru că dovedesc că în conjuncturi speciale, impuse de tiranie, pentru a-şi păstra cumsecădenia, oamenii trebuie să dea dovadă de eroism (p.17).

Volumul Monarhia de drept dialectic îngăduie aruncarea unei priviri şi asupra evoluţiei autorului dincolo de încheierea temniţelor sale. Este meritul editorului G. Brătescu; domnia sa, în Anexe, printre altele, publică: Memoriu către N. Ceauşescu, secretar general al C.C. al P.C.R. (1966)  şi Scrisoare-memoriu către V. Patilineţ, secretar al C.C. al P.C.R. (1968). Or, curiosul va descoperi în aceste texte un Belu Zilber de un curaj nebun. Poate că, dacă prezentarea de faţă va cădea în mâinile unui cititor vieţuind până şi cu doar cincizeci de ani mai târziu – să nu-i pomenim pe aceia născuţi peste un veac -, afirmaţia aceasta, coroborată cu cele două scrieri, ar părea exagerată. Îl rugăm să ţină seama în judecata sa de următorii factori:

– În ambele adresări, solicitantul apela la forul de vârf al partidului comunist, ceea ce înseamnă forul de vârf al puterii ce înlăturase omenia, dreptatea şi adevărul dintre criteriile de conducere şi convieţuire socială, forul de vârf al unei puteri criminale – conştientă de această caracteristică, deoarece la baza ideologiei ei stătea ura de om (‘de clasă’). Nu reiese de nicăieri din scrierea sa că Belu Zilber mai putea fi înşelat asupra comportamentului social al comuniştilor şi asupra destinului ce-l aveau rezervat de-a gata pentru semenii lor. Deci, răbdând mai toate câte le putea răbda, cel căzut sub tăişul securii lor, desemnată a croi soarta concetăţenilor puşi la zid, pierduse orice iluzie asupra unui viitor care să mai implice aderarea celor aflaţi sub teroare. Cu alte cuvinte, ştia că se putea aştepta la reeditarea chinurilor suferite timp de şaisprezece ani şi ceva; ba şi al unora mai mari – experienţa sa de detenţie punându-l în contact cu şi mai deplorabili suferitori decât el, ce-şi datorau nenorocirile Securităţii.

– Cunoaşterea comunismului nu numai din practicarea lui pe spinarea sa, ci mai dinainte, din literatura privitoare la felul în care bolşevicii îşi tratau tovarăşii de luptă, când aceştia deveneau indezirabili, îl ajuta să nu cadă pradă iluziei (ceea ce s-a petrecut cu mulţi români) că s-ar fi schimbat ceva din mentalitatea dictaturii, odată cu moartea criminalului Gh. Gheorghiu-Dej şi înlocuirea lui cu un altul care, pasă-mi-te, dezvăluia public ororile săvârşite de precedentul cât timp trăise acela (o parte dintre ele). Voi adăuga că nimeni nu punea, cu acel prilej al ‘clipei adevărului’, problema încălcării drepturilor nemembrilor de partid ce constituiau covârşitoarea majoritate a populaţiei României (în rândurile cărora decăzuse şi autorul acestor două memorii). Discuţia publică stârnită de Ceauşescu scotea la iveală doar câteva dintre uciderile de membri de partid săvârşite din porunca lui Dej şi păstra o tăcere vinovată cu privire la imensul număr de ‘duşmani de clasă’ ucişi sau vlăguiţi până la limita vieţii (astfel încât să moară deîndată ce erau eliberaţi). Va să zică, Andrei Şerbulescu era înarmat cu ştiinţa a ce se putea aştepta de la înfruntarea conducerii de partid.

– Rejudecarea lotului în care fusese zvârlit i-a adus imensa surpriză de a afla că aceia care-l chinuiseră până făcuseră din el unealta setei lor mârşave de răzbunare îi reproşau acum că nu avusese tăria să-i denunţe, cu prilejul celui dintâi proces, să-i denunţe pe ei lor înşile, prefăcându-se a nu şti că justiţia era sluga oarbă a partidului şi Securităţii!!!  Era limpede că de la o atare dreptate nu puteai aştepta decât nedreptăţi şi mai mari.

– Viaţa îl învăţase că nu exista nici un om, nici măcar unul, care să-i stea sprijin, care să-l apere, care să-l deplângă, să-l înţeleagă, între toţi aceia ce-i ţineau în mâinile necruţătoare hăţurile sorţii.

Şi totuşi, a avut curajul de a-i înfrunta făţiş pe Ceauşescu, pe Patilineţ, întreaga conducere de partid – atacându-i direct şi fără drept de apel -, curaj  pe care, dintre toţi foştii deţinuţi politici nu l-am regăsit manifestându-se decât la domnul ing. Ion Puiu, când şi-a propus, mai întâi prin “Scânteia”şi “România Liberă”, contracandidatura la preşedinţia ţării împotriva lui Ceauşescu. Aceasta în timp ce sertarele C.C.-ului şi dulapurile Securităţii gemeau de scrisori denunţătoare a stării românilor, memorii acuzatoare a comuniştilor şi proteste anonime (sau rămase anonime deşi erau semnate), care, spre lauda a numeroşi români au constituit tezaurul de conştienţă şi curaj pe care s-a clădit încetul cu încetul pregătirea psihologică a Revoluţiei din Decembrie ’89; asupra tuturora, din păcate, păstrându-se încă o muţenie încăpăţânată, cu atât mai vinovată astăzi.

Să ne apropiem de scrierile cu pricina.

În MEMORIUL CĂTRE N. CEAUŞESCU, SECRETARUL GENERAL AL C.C. AL P.C.R., autorul reia pe scurt povestea isprăvilor ce l-au condus la o condamnare la muncă silnică pe viaţă. Îi propune Secretarului General să-i pună la dispoziţie “întreg adevărul”, deşi dimensiunile scrierii nu-l vor lăsa să aducă la cunoştinţa aceluia nici măcar esenţialul suferinţei inutile şi ce urma să fie recunoscută ca atare.

Căzut sub acuzaţia că ar fi fost spion al Siguranţei şi agent anglo-american, se trecu la excluderea sa din partid în luna mai a anului 1947, urmată de arestarea lui, din ordinul C.C.-ului, la 6 februarie 1948. Începând cu acea zi şi până în decembrie 1951 a fost anchetat din iniţiativa şi sub conducerea Partidului. Înşişi anchetatorii, până la încheierea cercetărilor şi cu atât mai mult după aceasta, i-au confirmat totala nevinovăţie penală. Fu asigurat asupra repunerii sale în libertate şi că partidul avea să cântărească oportunitatea înapoierii carnetului său de membru.

Ezitările C.C-ului durară până în septembrie 1952, când investigarea fu încredinţată altor anchetatori, mai eficienţi, care, cu obedienţă, se străduiră să-şi plătească preţuirea de care dăduse dovadă partidul în privinţa lor: ministrul Alexandru Drăghici, colonelul Şoltuţ, căpitanul Moraru şi căpitanul David. Drept consecinţă avu loc prima bătaie organizată, în noaptea de 17/18 sept. 1952, iar în noaptea de 24/25 sept.1952 bătaia la tălpi fu reluată în trei rânduri. Tov. col. Şoltuţ mi-a spus (reproduc textual): “Apărătorii d-voastră nu mai sunt. Partidul este acum în mâini tari. Trebuie să declari toate crimele făcute cu Pătrăşcanu şi alţii”(PRINCIPIUL BUMERANGULUI…, p.182.)

Ce să declare? Pătrăşcanu fusese un comunist disciplinat, care nu ieşise din cuvântul partidului şi al Moscovei; la fel şi el, Belu; cât despre ceilalţi, nimeni nu-i numea… De unde să ştie ce crime comiseseră sau “comisese”el însuşi? Îl imploră pe junele ofiţer politic care-l ţinea de păr, în subsolul Malmezonului, gata să i-l smulgă, în timp ce alţii îl loveau, să-l lămurească ce voiau de la el. – “Să declari toate crimele pe care le-ai făcut cu Lucreţiu Pătrăşcanu, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Ion Gheorghe Maurer, Ştefan Voitec, Aurel Vijoli, Petre Năvodaru, Mihnea Gheorghiu, Ilie Zaharia, Carol Neuman şi alţii. Este ordinul Secretariatului. Îţi vom aresta familia şi te vom bate până declari. Înţelegi că este ordinul Secretariatului?!” (idem). Scurt pe doi!

Şi asta n-a fost tot… Listei i-au fost adăugaţi destui evrei, de către colonelul Şoltuţ: Emil Calmanovici, Jack Berman, Remus Kofler, Alexandru Ştefănescu, Luiza Năvodaru, Vera Călin, Petea Petrescu (Gancev) şi alţii. Era un prim val de epurare a intelectualilor din partid, dar şi un val antisemit neaşteptat de către mai mult decât numeroşii evrei ce aderaseră entuziast la comunism, luptând din tot sufletul să-l impună în România şi să se afle în fruntea deznaţionalizării noastre …şi a bucatelor.

Anchetatorii nu vorbeau cu un ignorant. Membrii de  partid asistaseră, muţi de surpriză, la procesele de la Moscova, Sofia, Budapesta, Praga şi Varşovia, la încheierea cărora căzuseră atâtea capete de comunişti de frunte… Iar Zilber pricepu pe dată că i se cerea să joace rolul spionului criminal! Cu picioarele umflate, am reflectat asupra alternativei care mi se punea în faţă şi am ajuns la concluzia că orice rezistenţă este inutilă: trebuia să declar toate crimele “uzuale”în asemenea anchete, aşa cum le cunoşteam din lectura dărilor de seamă ale proceselor de la Moscova, Sofia, Budapesta şi Praga! Astfel mi-am adus aminte ce au declarat Kamenev şi Buharin, Zinoviev şi Racoski, Traicio Kostov, Rajk şi Slansky, apoi am scris un roman foileton similar – o sinteză a celor citite -, dar cu nume româneşti (p.182-183). Până aici treacă-meargă; dar ce va fi înţeles Ceauşescu, adresantul memoriului, din noţiunea “roman foileton”, el care nimic alta decât broşurile de popularizare marxist-leninistă nu buchisise? ‘Bine i-au făcut tovarăşii! Uite ce intelectual decăzut am crescut la sânul nostru…’, trebuie să fi exclamat, cu dureri de cap provocate de limbajul ‘dificultuos’.

Şi cel care şi-a ales pseudonimul Andrei Şerbulescu se puse pe ‘creaţie’… Declară cu toată seriozitatea şi puterea de convingere că fusese agent de siguranţă, spion anglo-american, complotist, asasin şi trădător. N-am pregetat să declar că am vrut să răspândesc ciuma în cartierele muncitoreşti, că am organizat inflaţia şi am sabotat stabilizarea, că am cedat Banatul Iugoslaviei printr-un acord cu Moşa Pjade ş.a.m.d. Toate, bineînţeles, în complicitate cu Lucreţiu Pătrăşcanu, Aurel Vijoli, Ion Gheorghe Maurer, Ştefan Voitec şi toţi complicii sugeraţi de anchetatori. Ultimul complot l-am declarat la cererea imperativă a tovarăşului ministru Alexandru Drăghici, cerere pe care mi-a făcut-o chiar în cabinetul D-sale, în prezenţa tov. colonel Şoltuţ. Este vorba de un “complot”imaginat de Radu Buzeşti (condamnat în procesul Maniu), personagiu de care nici nu auzisem vreodată şi pe care l-am văzut pentru prima oară în viaţa mea la o aşa-zisă confruntare, în iulie 1953. Bineînţeles că acest Radu Buzeşti a declarat nu numai că mă cunoaşte, dar a debitat şi întreaga mea biografie, aşa cum o scrisesem eu! Menţionez în mod special acest “complot”fiindcă pe baza acestui roman criminal Pătrăşcanu a fost condamnat la moarte şi executat, iar eu şi alţii (G. Ionescu-Bălăceanu, Stârcea, Octavian Neamţu, Torosian etc.) am făcut mulţi ani de grea temniţă  (p.183).

Declaraţiile sale n-au fost suficiente pentru o justiţie militară doritoare să întocmească dosare ‘curate ca lacrima’. Spioni adevăraţi, agenţi ai Siguranţei trecuţi prin torturi şi mai cumplite pentru a colabora, chiar şi criminali, fu-ră aduşi din beciurile Securităţii sau din fundul puşcăriilor, ca martori falşi, să se întărească autoacuzările celor din lot cu ‘betonul armat’ al declaraţiilor clădite din fum. Pentru a evita glonţul, am învăţat în prealabil pe de rost toate elucubraţiile pe care eu, ceilalţi inculpaţi şi martorii falşi am fost obligaţi să le scriem în cursul aşa-zisei anchete din 1952-1954. Apoi le-am debitat timp de cinci ore în faţa Tribunalului Suprem al Forţelor Armate, instanţa supremă a Justiţiei populare (p.183-184).

Ca urmare ‘legală’ fu aruncat în Aiud, unde nu cunoscu, timp de nouă ani, decât regimul de izolare, somn pe duşumea şi pedeapsă pentru cea mai mică abatere de la un regulament care nu mi s-a citit niciodată.

În lanţuri, fu readus în două rânduri la Bucureşti, pentru suplimente de anchetă. Acelaşi căpitan Moraru i-a cerut să retracteze declaraţia pe care tot el i-o impusese în 1953, privitoare la recrutarea lui Petre şi a Luizei Năvodaru în serviciul spionajului american.

Culmea, atunci când se lucra la eliberarea tuturor deţinuţilor politici din temniţele româneşti, sub presiunea Occidentului, în cursul lunii iunie 1963, i se propuse graţierea imediată, ca şi când ea n-ar fi fost în pregătire oricum (pentru toţi deţinuţii politici), dacă accepta să confirme declaraţiile mincinoase de la procesul faimos, ceea ce condamnatul la muncă silnică pe viaţă refuză să facă.

Belu Zilber profită a fi ajuns la această etapă, pentru a-i da o sugestie lui Nicolae Ceauşescu: refuzul acceptării avea rolul de a sublinia prin protestul meu că asemenea procese nu trebuie să mai aibă niciodată loc într-o Românie socialistă. Mai mult, am rugat pe anchetatori să ceară darea mea în judecată pentru calomnie, urmând ca în faţa justiţiei civile să fac dovada absolută că absolut toate declaraţiile mele de la proces sunt în întregime inventate. Lecţia o merita Secretarul General, deoarece nimic nu se schimbase – decât că fusese dator Dej  să ţină seama de împrejurările internaţionale ce nu mai permiteau crima politică: Nu mi s-a acordat această favoare, însă am fost pus din nou în lanţuri şi retrimis la Aiud, unde am fost supus la regim zilnic de 65 de grame pâine, 350 g mămăligă, apă călduţă dimineaţa, apă caldă la prânz, apă caldă seara, zeci de zile de izolator, practic fără căldură şi fără asistenţă medicală (p.184-185), aceasta până în iulie 1964, când graţierea generală îi slobozi şi pe ultimii rămaşi prin închisori. Între timp câştigase moartea întregii familii şi nădejdea că măcar acum urma să i se facă dreptate.

Nu-mi închipui că şi astăzi constituie o culpă faptul că, în 1950, am declarat în cursul anchetei serioase iniţiate de Partid, linguşeşte el modificările de optică survenite în rândurile comuniştilor, că nu doream în România socialistă climatul politic şi spiritual creat de Stalin în Uniunea Sovietică, că nu eram de acord cu modul cum s-a executat Armistiţiul, că alianţa cu Uniunea Sovietică nu trebuia să împiedice relaţii bune cu statele capitaliste şi că prezenţa Anei Pauker, a lui Vasile Luca şi Chişinevschi în fruntea Partidului constituia o greşeală. Dacă acum 15 ani asemenea păreri puteau constitui pentru unii o crimă demnă de glonţ, astăzi sunt banalităţi unanim acceptate (p.185).

Pentru ce se preface Herbert Zilber? Pentru că bănuieşte faptul că partidul nu cunoştea adevărul asupra sa şi îl punea în temă, în persoana Secretarului General, cu ajutorul memoriului acesta? Nici vorbă! Pentru că n-avea din ce trăi! Încerca astfel să arate că împărtăşea credinţele noului val de comunişti, deci merita şi el o pâine, alături de ei; asta nu vrea să spună că pretindea vrun post sau vreo mărire, nu! Dorea efectiv o mărire umanitară a venitului (astăzi nu mă bucur decât de dreptul de a trăi din ajutorul de 300 lei lunar acordaţi de Prevederile Sociale; p.185-186); când careva îi aprecia pregătirea şi voia să-l angajeze în servici, până la urmă nu ieşea nimic din planul acesta.

Adevărata sa temeritate apare către finalul memoriului:

Aş putea să mă prevalez de faptul că sunt evreu şi să cer dreptul de a emigra pentru a obţine o pensie (am 65 de ani) într-o ţară pentru care n-am luptat şi nu mi-am riscat viaţa, fiindcă România socialistă pentru care am luptat şi mi-am riscat viaţa refuză să-mi facă dreptate, după ce m-a întemniţat 17 ani, deşi se ştia că sunt nevinovat. Mare bucurie îi va fi făcut lui Ceauşescu, folosind aluzia la posibilitatea de a denunţa în străinătate cele ce se petreceau între graniţele noastre boite! Rog cititorul să fie atent, în cele ce urmează, la optica unui comunist asupra comuniştilor, ca proiectaţi pe fundalul oamenilor obişnuiţi – adică nemembri de partid. Nu vreau să mă prevalez de acest drept fiindcă, în pofida cumplitei mele soarte, am rămas comunist şi nu pot renunţa la gândul că şi a face dreptate unui comunist într-o ţară socialistă înseamnă a construi socialismul (dar nu e vorba decât despre ‘a se face dreptate unui comunist’, nu şi celorlalţi cetăţeni!). Nu pot admite că zeci de milioane de oameni au murit pentru o societate în care un comunist nu-şi poate găsi dreptatea (e limpede: ei n-au murit pentru o societate echitabilă pentru toţi, ci pentru una apar- ţinând comuniştilor în exclusivitate!) Nu mă pot duce într-o ţară străină să spun că 45 de ani am crezut în dreptatea socialistă şi am plecat fiindcă nu există. Este adevărat că nu există şi nu poate exista; numai în minţile necugetaţilor există mai multe dreptăţi; numai comuniştii găseau un echivalent comunist şi fals pentru tot ce este general uman.

Acest memoriu a fost expediat la 6 septembrie 1966.

Pentru a-l înţelege mai bine pe autor, voi recurge la o formulare ingenioasă a lui însuşi, inventată pentru pictarea stării sale sufleteşti în epocă: Mi s-a cerut să exprim regrete pentru faptul că la procesul din 1954 nu am retractat declaraţiile date în cursul înscenării procesului şi să nu pretind reparaţiile băneşti prevăzute de Codul Procedurii Penale pentru cei 17 ani de temniţă. Am refuzat şi una şi alta. Nu înţelegeam să mă aşez în fundul iadului, ca pe spinarea mea să se ridice la lumină fostul ministru de Interne Alexandru Drăghici, viu, şi statuia lui Gheorghiu-Dej, mort (p.30).

Cum stăteau lucrurile cu orice rezolvare umană, atunci când se solicita revizuirea unei atitudini a partidului sau statale, se tergiversă neiertat de mult să se ia o hotărâre cu privire la procesul Pătrăşcanu. În urma cercetărilor întreprinse de o comisie compusă din: Gh. Stoica, membru supleant al Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., Vasile Patilineţ, secretar al C.C. al P.C.R., Nicolae Guină şi Ion Popescu-Puţuri, membri ai C.C. ai P.C.R., s-a trecut la luarea unor măsuri în vederea remedierilor abuzurilor suferite de grupul Pătrăşcanu. Cât de eficiente au fost acestea înţelegem din ‘delicioasa’ scrisoare-memoriu, pe care i-a adresat-o acelaşi Herbert Zilber lui V. Patilineţ şi pe care o reluăm în întregime, ca o probă de cum ştia autorul să mânuiască ironia, transformând-o într-o adevărată artă, tăişului căreia nu-i scapă nici adresantul, nici partidul, nici conducerea lui, nici comunismul din toată lumea:

Stimate tovarăşe Patilineţ,

Mă simt dator să precizez în scris poziţia mea faţă de problemele discutate în ziua de 14 august 1968. Sunt probleme de principiu, ceea ce nu este deloc neglijabil pentru un comunist.

După 28 mai, când Plenul Tribunalului Suprem a dat decizia prin care mă achita, v-am căutat de mai multe ori. Deoarece mi s-a răspuns ba că sunteţi pentru o vreme îndelungată în străinătate, ba în provincie, ba în concediu, am încercat să vorbesc cu tovarăşul Guină, care, însă, a refuzat să mă primească. Cum între timp aflasem că situaţia altor condamnaţi în procesul Pătrăşcanu fusese lămurită, am dedus că sunt din nou aruncat la lada cu gunoi. De aceea m-am adresat în scris tov. Ceauşescu. Neprimind nici un răspuns – fapt normal, dată fiind agenda supraîncărcată a acestuia – m-am adresat justiţiei pentru a-mi reclama drepturile pe care Procedura Penală le dă oricui a fost condamnat printr-o eroare judiciară şi, cu atât mai mult, printr-un proces înscenat din ordinul şi sub directa îndrumare a Primului Secretar al P.M.R., a ministrului de Interne şi a unui Vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri. Ce este valabil pentru erori judiciare, este cu atât mai valabil pentru orori judiciare. Dacă nu procedam astfel, pierdeam orice drept, fiindcă acţiunea în justiţie trebuia înregistrată în decurs de trei luni de la decizia Plenului Tribunalului Suprem, adică până la 28 august, şi nu ştiam câtă vreme va dura imposibilitatea de a fi primit eu, persona non grata, de Dvs. Nu mi se poate deci reproşa că am comis o nedelicateţă adresându-mă Justiţiei, înainte de a fi încercat să lămuresc lucrurile cu Dvs. şi cu toţi tovarăşii care au avut curajul să caute şi să spuie adevărul, împotriva superstiţiilor ideologice, a strigoilor, a prieteniilor actuale şi postume. Pornind de la zero moral, aţi început reabilitarea partidului în faţa propriilor lui membri şi a întregului popor, iar nouă, victimelor, ne-aţi făcut dreptate. După cum v-am declarat, este mai mult decât sperasem. Aţi binemeritat de la Patrie şi de la Socialism.

Rezoluţia Plenarei C.C. din aprilie 1968 şi Decizia nr. 15 din 28 mai 1968 a Plenului Tribunalului Suprem mi-au dat deplină satisfacţie morală. Dar asta nu ajunge. Deşi nu stă scris în nici un statut al vreunui partid comunist din lume că celor nedreptăţiţi, într-un fel sau altul, li se acordă, pe lângă reparaţii morale, şi reparaţii materiale, acestea s-au acordat întotdeauna, cu generozitate. Ultimul şi cel mai impresionant exemplu îl constituie Cehoslovacia, unde parlamentul a votat o lege pentru reparaţiile materiale datorate tuturor celor întemniţaţi pe nedrept. Se vor plăti miliarde de coroane, oricât de dureros ar fi faptul pentru bugetele Cehoslovaciei. Respectul de om este prima lege a oricărei ţări socialiste în care cuvintele au chiar  sensul celor scrise în rezoluţii, ziare ori spuse în întruniri publice.

Chiar şi la noi, pe vremea lui Gheorghiu-Dej, tovarăşii Aurel Vijoli, Mihai Levente, George Ivaşcu şi întreg lotul de intelectuali maghiari din 1956 au obţinut satisfacţii morale, dar şi reparaţii materiale binemeritate.

Pe vremuri, demult, unii domnitori ai ţărilor româneşti răsplăteau nedreptatea cu dregătorii şi pungi de aur. În epoca modernă, toate codurile de procedură penală – şi ale noastre, bineînţeles – prevăd reparaţii materiale pentru erori judiciare. Vieţile luate prin înscenări sunt grozăvii pe care nici un legiuitor nu s-a mai gândit să le menţioneze separat. De aceea, slujitorii legii, magistraţi şi jurişti, au datoria să iniţieze pe cei cărora li s-a furat o parte din viaţă ce drepturi au. A nu o face ar însemna ascunderea legilor şi domnia arbitrarului. Cum există omisiunea de denunţ pentru crime, ar trebui să existe şi un delict, omisiunea de iniţiere pentru drepturi. Articolul 431 din Codul Procedurii Penale este categoric şi valabil pentru toată lumea, comunişti sau necomunişti. La aprecierea justiţiei rămâne doar cuantumul reparaţiilor.

Desigur că viaţa unui om, mai cu seamă a unui om bătut la Malmezon şi întemniţat la Aiud, nu poate fi apreciată după cantitate şi calitate, ca ziua de muncă sau fasolea. În faţa morţii – şi anul de temniţă este un an trăit în împărăţia morţii – toţi suntem egali. Aşa cum scriam tovarăşului Ceauşescu, ar fi normal ca reparaţiile pentru viaţa luată, prin înscenări, de către unii conducători de partid şi de stat să fie acordate cu mărinimie domnească sau cel puţin cu generozitatea cu care au fost şi sunt trataţi asasinii, odraslele lor, complicii lor declaraţi şi încă nedeclaraţi. Dacă înalte considerente de partid şi de stat fac imposibile asemenea reparaţii, justiţia noastră trebuie să-mi acorde cel puţin drepturile băneşti pe care le-au obţinut până astăzi zeci şi zeci de condamnaţi, victime ale erorilor judiciare. Va fi desigur penibil să mă tocmesc în faţa justiţiei asupra preţului a 6.000 de zile de viaţă furată din ordinul unor asasini ajunşi, prin jocul istoriei, în capul partidului şi statului, dar o voi face. Am certitudinea că, astăzi, nimeni nu mai are interesul şi nu va mai îndrăzni să manipuleze direct sau indirect justiţia. Codul Procedurii Penale este doar valabil şi pentru comunişti condamnaţi pe nedrept! Nici un magistrat român nu va mai cuteza să judece altfel decât îi dictează conştiinţa şi legea, indiferent de orgoliile lezate şi de suferinţele bugetare.

Nu cred că tovarăşul Ceauşescu, care nutreşte o atât de justificată mândrie pentru calităţile morale, trecute şi prezente, ale românilor, pentru spiritul lor de dreptate, generozitatea şi cumsecădenia lor, şi-ar însuşi punctul de vedere al tov-ului Stoica, care, din dorinţa probabil de a mă convinge cu orice preţ şi imediat, mi-a spus că “noi procedăm româneşte”, atunci când era evident vorba de ştirbirea unor drepturi umane elementare, de dragul unor meschine economii bugetare. Această definire, pentru noi care cunoaştem mai multă istorie decât autorul, când relata asta, remarca lui Stoica sună foarte familiar şi pentru politica de după Revoluţia din ’89, adică ne aminteşte de promisiunea-ameninţare cu care am fost trataţi, însoţită de un zâmbet strâmb, ambiguu şi neloial, a lui Ion Iliescu, privitoare la “democraţia …mai originală”pe care o pregătea poporului nostru atât de încercat de comuniştii lui. Îl cunosc prea bine şi prea de mult pe Stoica ca să cred că expresia reflecta ce gândea cu adevărat.

Prea mi-aţi reproşat amarnic că la proces, fie şi cu riscul glontelui, nu am revenit asupra declaraţiilor din cursul anchetei, pentru ca astăzi, cu legea în mână, lege garantată în mod solemn de partid şi de stat, să mă sperii de supărarea unuia sau altuia, de riscul de a pierde procesul, sau de oprobriul celor cărora nu le-a fost milă să arunce miliarde şi mii de cadavre în noroaiele Dobrogei şi să dăruiască ruşilor pita ţăranilor români de dragul unor sinistre preamăriri şi decoraţii. Nu ei sunt aceia care au autoritatea morală să apere bănuţii poporului, împotriva mea! Dacă totuşi, prin miracol, aş pierde procesul, voi avea satisfacţia de a fi arătat semenilor mei nu numai că nimeni nu poate fi judecat decât pentru faptele sale, dar cine condamnă din ordin plăteşte pentru fărădelegile comise. Tot aşa, după cum, atunci când nimeni nu îndrăznea  măcar să gândească că Gheorghiu-Dej ar putea fi un asasin, am avut curajul – este mândria vieţii mele – să-l arăt cu degetul, şi acum voi avea curajul să înfrunt orice încercare de a se denatura litera şi spiritul legilor noastre democratice. Nu-mi pasă dacă voi fi etichetat mic bur- ghez mercantil, agent sovietic recrutat în 1928 şi reactivat în 1944 sau nedemn de a fi membru de partid. Pe vremuri curgeau asupra mea epitetele de troţkist, buharinist, agent de siguranţă, agent anglo-american, duşman al Armistiţiului, calomniator al conducătorilor partidului. Este drept că aceiaşi deţinători ai tuturor adevărurilor mi-au furat o treime din viaţă, însă am trăit şi marea fericire de a auzi din gura conducătorilor actuali ai partidului că toate au fost infamii şi nimeni nu mai are dreptul să ordone justiţiei.

Orice s-ar întâmpla de aici încolo, nu mai am nimic de pierdut decât lanţurile unei vieţi ratate din cauza celor ce şi-au asumat dreptul de a ucide din interes şi duşmănii personale, în numele celui mai nobil ideal al omenirii, socialismul, şi al celor care nu i-au ales să-i reprezinte. Este de datoria mea să fac ceva, ca cei care vor mai ordona sau executa fărădelegi să afle că totul se plăteşte, cu ştreangul sau cel puţin cu averea. La Nürnberg s-a stabilit, o dată pentru totdeauna, de întreaga omenire civilizată, că nimeni nu-şi poate justifica crimele prin ordine ierarhice. România a subscris la această hotărâre. La noi, Codul Procedurii Penale specifică că statul va plăti reparaţii pentru erorile judiciare şi apoi se va despăgubi din averile asasinilor. Cu atât mai moral este ca să plătească reparaţii pentru crimele comise din ordinul unor conducătoi de partid şi de stat şi să se despăgubească din averea celor vii şi moştenirea celor morţi. În timp ce eu trăiam în iad, ei au huzurit. Acum să plătească! Juridic şi moral sunt îndreptăţit să cer despăgubiri pentru bătăi, ultragii, maltratări, înfometare. Nu o fac. Cer numai salariul meu.

Din atitudinea mea aţi dedus că rău aţi făcut atunci când, împotriva altor tovarăşi, aţi cerut să mi se redea carnetul de membru de partid. Eraţi indignat că cer bani şi nu carnetul roşu, aşa cum stă bine unui comunist, după ce a stat închis 17 ani, din ordinul conducătorilor de atunci ai Partidului. În timp ce flacăra, sper neveşnică, arde încă pe mormântul lui Gheorghiu-Dej şi Chişinevschi, după închipuirea Dvs. trebuia să mă prezint cucernic şi smerit la poarta partidului şi să cer carnetul. Niciodată, de când ne cunoaştem, nici în scris şi  nici verbal n-am cerut calitatea de membru de partid. O am în cap şi în suflet şi fără carnet. O singură dată în viaţa mea am cerut această onoare şi mi s-a acordat. Apoi am fost aruncat afară, ca o cârpă murdară. Reabilitarea mea este un drept care mi s-a dat şi nu o favoare; carnetul de membru poate să-mi fie înapoiat sau nu. În nici un caz nu eu sunt acela care trebuie să-l cer încă o dată.

Vă mărturisesc că, în timpul discuţiei noastre, o secundă mi-a trecut prin minte ideea netrebnică că aş putea şi eu obţine carnetul roşu dacă aş renunţa la acţiunea în justiţie. Am privit o clipă în ochii Dvs. senini şi mi-a fost ruşine că o asemenea bănuială a putut trece prin capul meu, prea bătrân pentru a înţelege generaţia Dvs. Îmi cer scuze pentru infamia închipuită.

Nu mă pot împotrivi unei imagini ce îmi răsare printre amintirile din “epoca de aur a lui N. Ceauşescu”, chemată în prezent de atâta poliloghie stupidă pentru o fărâmiţă de carton în numele căreia se lua zeciuială ca în sectele celelalte. Mă aflam în autobuzul 105, pe Calea Plevnei, când un glas baritonal şi hârâit urcă tot mai ţipător spre notele acute, atât cât le poate intona furia unui bărbat nu prea şcolit într-ale cântului, dar – în acele clipe – dedat unei demascatoare furii a adevărului.

– Priviţi la mine, oameni buni! Nu accept mizeria în care ne ţine Ceauşescu. M-am dus la partid şi le-am trântit carnetul pe masă, să înţeleagă că poporul muncitor nu mai este cu ei! Mi-au spus: – “Bine. O să plângi mata, tovarăşu’, fapta de acum.”Şi m-au dat pe mâna Securităţii. M-au bătut zile şi nopţi întregi; pe urmă m-au asigurat că nu voi fi judecat, nici arestat, că nu meritam eu să asude pentru mine tovarăşii şi eu să huzuresc în închisoare. M-au întrebat dacă voiam să-mi înapoieze carnetul. Până să răspund eu albă sau neagră, mi-au zis:  – “Şi dacă-l vrei, n-o să-l mai poţi apuca!…”Şi mi-au tăiat astea trei degete de la mâna dreaptă, să nu-mi mai pot hrăni copiii! Asta mi-au făcut comuniştii…

Am ridicat cu băgare de seamă ochii spre ceilalţi călători, să văd ce reacţie aveau. Niciunul nu s-ar fi bănuit că-l auzise pe cel revoltat, care continua, şi după atare pedeapsă diabolică, să acuze regimul, cu curajul disperatului. Apoi mi-am aruncat rapid căutăturile către degetele sale pe care ai fi crezut că voia să le arate tuturora: lipseau mijlociul, arătătorul şi cel mare. Îşi rotea laba mâinii pe sus, aproape de tavanul autobuzului; îşi întor- cea şi capul în toate părţile, solicitând privirile celorlalţi. Doar că nimeni nu-l auzise, nimeni nu-l zărea. Totul era zadarnic.

Sub comunişti, toate erau zadarnice.

În fine, vin acum la pensia de 1.700 lei pe lună pe care Consiliul de Stat mi-a acordat-o cu începere de la 1 iulie, spre satisfacţia Dvs. şi nemulţumirea mea. Dacă în loc să fi fost întemniţat fiindcă fusesem găsit potrivit pentru un rol de actor în piesa “Procesul lui Pătrăşcanu”, aş fi fost liber, oricât de jos aş fi fost ţinut, nu se putea să nu ajung la un salariu apreciabil. N-aş fi ajuns desigur Vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri, ca foştii mei colaboratori Gheorghe Rădulescu şi Roman Moldovan, dar este de neînchipuit să nu fi fost utilizat şi plătit din abundenţă, ca atâţia alţi specialişti reacţionari şi aproape totalitatea foştilor mei subalterni. Începând cu tovarăşii Maurer şi Bârlădeanu şi sfârşind cu Robert Marjolin (fost vice-preşedinte al Pieţei Comune) şi Virgil Madgearu, nimeni nu mi-a contestat calificarea profesională. Chiar şi în noiembrie 1965, când eram încă ciumat, tov. Bârlădeanu a dispus să se creeze pentru mine, la alegerea mea, un post de cercetător principal la Institutul de cercetări economice al Academiei, la Centrul de calcul sau la Institutul de fizică. Postul s-a creat, dar nu ştiu cine – probabil cineva obişnuit să tragă zăvoarele pe dinafară – a tras zăvorul şi n-am intrat.

Dacă directorul actual al Institutului pentru cercetarea conjuncturii economice din Ministerul Comerţului Exterior are un salariu de 3.750 lei lunar, este de închipuit că aş fi avut mai puţin? Este evident că şi pensia corespunzătoare ar fi fost cu mult peste suma acordată.

Nu numai atât, dar dacă în timpul detenţiei mele nu s-ar fi distrus, din înalt ordin, toate documentele privitoare la activitatea mea în câmpul muncii, în 1966, când pensiile se acordau cu actualizarea salariilor, Prevederile Sociale tot mi-ar fi dat o pensie superioară aceleia pe care o primesc.

Astfel, pensia de 1.700 lei apare clar ca o nouă pedeapsă pentru faptul că am fost victimă şi nu asasin. Asta n-ar fi nimic, dacă mi-ar fi suficientă. Sunt însă dator şi obligat peste cap faţă de oamenii de omenie care m-au ajutat în primii doi ani după eliberare, când nu câştigam nimic şi primeam numai pomana lunară de 300 lei acordată de Drăghici în 1964. Ce fac dacă nu mai pot munci? Astfel, la dreptul meu mutilat, se adaugă şi grija zilei de mâine.

N-am invidiat şi nu invidiez pe nimeni. Am crezut că ideile sunt onoarea omului şi le-am practicat. De aceea am devenit comunist. Ideile de justiţie şi de echitate fac parte din patrimoniul nostru, din patrimoniul meu. N-am putut suporta ca puţini să trăiască în bogăţie şi lux, iar mulţi în sărăcie şi mizerie. Am devenit comunist fiindcă cei puţini umileau şi jigneau pe cei mulţi. Apoi, o treime din viaţă am fost eu însumi chinuit, umilit şi jignit de slujitorii regimului pe care l-am dorit. Nu pot admite ca, acum, tot regimul pe care l-am dorit, după ce mi-a făcut dreptate să continue să mă umilească aruncându-mi fărâmituri din drepturile mele, în timp ce alţii, care nu s-au cheltuit poate mai mult ca mine pentru socialism, se bucură de plinătatea drepturilor lor şi ceva pe deasupra.

Vă mărturisesc că, ultima dată când am venit la Dvs., – pentru prima oară după 20 de ani -, am urcat prin intrarea C şi am mers pe aceleaşi culoare pe care eram dus în 1948, cu ochii bandajaţi cu ochelari de tablă şi cu mâinile la spate. Când am intrat la Dvs. în birou eram crispat, ca acum 20 de ani. Pe urmă m-am destins, ca după un puternic deconectant. Eram fericit că nu mai stau la o măsuţă, cu anchetatorul încruntat la birou, ci discutam de la tovarăş la tovarăş, spunând ce cred că e bine şi ce e rău. Sub impresia aceleiaşi discuţii şi aceleiaşi stări, vă scriu astăzi de la tovarăş la tovarăş.

Cu aceeaşi sinceră simpatie

[H. Z.] (p.196-203)

Poate că n-aş fi insistat atât de mult asupra acestui text de importanţă istorică, dacă el nu ar fi extrem de actual în ceea ce priveşte ajutorul pe care îl primesc în continuare foştii deţinuţi politici, împiedicaţi la vremea cuvenită – fie prin închisoare, fie prin urmările ei socio-politice, lungi de o viaţă – să-şi practice profesiunile sau meseria. Au rămas muritori de foame, după ce şi-au jertfit tinereţi şi bătrâneţi pentru alungarea dictaturii din ţară. Au rămas muritori de foame în timp ce securiştii ce au tras în populaţia adunată pe străzi în Decembrie 1989, să strige cu ingenuitate: “Jos comunismul!”, şi aceia ce năvăleau în uniforme de minieri de operetă sau misterioase uniforme civile (de miliţieni), ce năvăleau în Piaţa Universităţii, schingiuiau şi omorau elevi, studenţi, muncitori şi intelectuali opozanţi criminalilor ce puseseră mâna pe putere, în timp ce ei, aceste brute, se împăunează în magazinele lor supraluxoase şi menesc României o inflaţie tot mai neîndurătoare sub ochiii guvernului şi ai Preşedintelui, de data aceasta votaţi de toţi oamenii cinstiţi din ţară. Da! Cele scrise de martorul acuzării Herbert Zilber, din pricina căruia a murit un om – pe puţin – rămân, totuşi, pagină de antologie în privinţa lipsei de recunoştinţă faţă de oricare ins care se declară iubitor de adevăr şi dreptate pe fostul mal nămolos al Dâmboviţei – momentan îngropată, să nu mai vadă cele ce se petrec în “Bucureştiul ei iubit”, vorba cântecului de odinioară. Patilineţii zilei de astăzi se cuvine să-şi amintească faptul că istoria stă cu ochii aţintiţi asupra lor, iar judecata ei pedepseşte cu veacurile şi mileniile nechibzuinţele cu care tratează victimile comunismului rămase de căruţă. Vai celor condamnaţi de ea!..

Lucrării MONARHIA DE DREPT DIALECTIC de Andrei Şerbulescu, deşi incompletă, i se cuvine conferită o deosebită atenţie. Unul dintre motive este faptul că debordează de cugetări şi aforisme asupra condiţiei omului sub puterea comunistă, revărsate din mintea cuiva care a participat direct la impunerea regimului în ţara noastră, pregătind-o în calitate de spion sovietic, ca pe urmă să cadă sub jugul urii foştilor săi tovarăşi, aşadar care a avut şansa de a judeca pe ambele feţe situaţiile şi întâmplările trăite de români sub stăpânirea bolşevică, colorate atât de candoarea credinciosului fanatic (să-i acordăm acest credit) în “viitorul de aur”, cât şi de disperarea victimei reduse la animalitate de către fraţii întru propriul său crez, în sfârşit scrutate fără lentile măritoare şi deformante (în bine), cum ne-au obişnuit posesorii de carnete de partid.

Vom examina împreună câteva dintre acestea, organizate, pentru mai marea limpezire, în ordine tematică alfabetică.

– A FI

A fi, a exista este o chestie de obişnuinţă (II, p.64).

– ABSURDUL

Absurdul dispare când nu se mai vede termenul de comparaţie (idem).

– ADEVĂRUL, AFABULAREA şi MINCIUNA

Reproducerea corectă a faptelor cere un mare efort din partea noastră (p.140).

Frica de verificare şi de sancţiune a obligat omul nu numai să înregistreze, dar să şi povestească corect. Educaţia a contat şi contează, dar într-o măsură mai mică (p.140).

Deîndată ce constrângerea încetează, afabularea copleşeşte (p.140).

Spre deosebire de afabulare, [minciuna] este conştientă şi presupune memorie. Trebuie să conţină toate relaţiile unui adevăr, să existe posibilitatea de a fi repetată la nesfârşit în acelaşi fel şi să se lege cu toate minciunile viitoare. (…) Efortul este încă şi mai mare decât acela necesar reproducerii exacte a faptelor, însă este răsplătit (p.140-141).

Prin minciună, omul poate deveni un adevărat dumnezeu, creator al unei lumi proprii. Dacă nu reuşeşte, sancţiunea societăţii nu întârzie (p.141).

Furtul efectuat de […un stat care dispune de totalitatea mijloacelor de informare şi înregistrare] poate să devină justă expropiere, războiul pace şi minciuna adevăr (p.141).

Adevărul (…) de partid l-a descoperit Lenin. De atunci face lege: minciuna a devenit simplu adevăr. Nimeni nu mai are remuşcări, nimeni nu roşeşte, nimeni nu mai este sancţionat, orice propoziţie adevărată poate deveni calomnie (p.141).

Omul este singurul animal mincinos.Vorbind articulat şi având conştiinţa finalităţii, la început minte de nevoie, cu vremea din plăcere (II, p.19).

Nimeni nu poate trăi numai din minciuni (II, p.20).

Deşi toţi continuăm să minţim, roşim chiar şi când suntem singuri (idem).

Este necesară oarecare inteligenţă, experienţă şi stăpânire de sine pentru a minţi fără bâlbâiri, privind în ochi (idem).

Minciuna este sporadică. Nimeni nu are atâta energie ca să mintă fără întrerupere (idem).

Există minciuni tolerate, prin convenţie tacită (idem).

– ANCHETA

[Securitatea] mlădiază oamenii scoţându-i în afara timpului şi spaţiului (p. 51).

Întunericul şi tăcerea schimbă scurgerea duratei: o zi poate fi o oră, două ore sau nimic (p. 52).

Inevitabilele întrebări: de ce sunt arestat? de ce sunt anchetat? ce am făcut? izbucnesc cu violenţă în singurătatea celulei şi sfârşesc prin a sparge cuirasele cele mai rezistente (p. 60).

Sfărâmarea sistemului nervos şi psihic este esenţialul. Odată acest rezultat obţinut, succesul anchetei este aproape totdeauna asigurat (p. 61).

– BĂTRÂNEŢEA

[La bătrâneţe] am ajuns un foarte mic proprietar de viaţă (p. 31).

Abia când am început să experimentez pe cont propriu viaţa de bătrân, încetul cu încetul s-a decantat în mintea mea diferenţa între tineri şi bătrâni (p.153).

Numărul de cuvinte utilizate sporeşte din copilărie până la maturitate, apoi scade, când apare bătrâneţea (p.154).

Dacă unii [bătrâni] se îngraşă şi alţii slăbesc, toţi pierd capacitatea de a crea, de a se emoţiona, de a se entuziasma (p.154).

Parcă antenele care-i legau de viaţă [pe bătrâni] s-au scurtat; nu mai percep realitatea (p.155).

Lipsa de interes pentru lumea exterioară devine izolare (p. 155).

Rentieri ai memoriei, bătrânii nu pot ieşi din tabieturile lor intelectuale, nici din scara de valori a vremurilor trecute (p.155).

Bătrânii nu pot gândi şi trăi decât în scheme acceptate deliberat sau prin obişnuinţă, în tinereţe (p.155).

[Bătrânii] se ţin de viaţă prin indiferenţă, dacă nu [prin] ură faţă de tot ce-i înconjoară. (…) Dacă nu se pot bucura de bucuriile vieţii, nici supravieţuitorii să nu se bucure!  (p.155).

[Bătrânii] n-au puterea să se sinucidă, nu fiindcă le lipseşte forţa: sunt înspăimântaţi de moarte (p.156).

– CĂSNICIA

Rari sunt soţii care urmează pilda lebedelor din legendă şi se sinucid când unul se prăpădeşte. Cei mai mulţi se recăsătoresc, fiindcă nu suportă să doarmă singuri (p.141).

– COMUNIUNEA

A trăi este a trăi împreună cu ceilalţi (p.100).

– CREDINŢA

Dorinţele pioase sunt terapeutice (p.28).

Evadarea în rai prin credinţă sau într-o societate viitoare perfectă, visurile opiomanilor sunt răzbunarea omului împotriva constrângerii sociale (p.140).

Cine n-a fost (…) îndrăgostit sau credincios nu poate realiza ce este dragostea sau credinţa. Acestea trebuie trăite (p.153).

– CRIMA

Când toţi sunt de acord să falsifice, nu există apărare posibilă. (…) Solidaritatea la crimă a întregului aparat este o forţă împotriva căreia nu se poate lupta (p. 34).

Din crimă nu se evadează decât în moarte (p.141).

Legătura prin crimă este pe viaţă, indiferent în ce chip au participat la asasinat (p.141-142).

Într-un regim ca cel imaginat de Lenin şi realizat de  Stalin, crima şi minciuna hotărâte de vârfuri se transmit, din aproape în aproape, până la executanţi. (…) Urmează iniţiativa organelor locale şi reacţiunea în lanţ a crimei continuă, până ce acoperă întreaga suprafaţă a societăţii (p.142).

Cred că marea stabilitate a conducerilor în statele socialiste se explică în parte prin crimele şi hotărârile absurde ale tuturor[a]. Fiecare se simte vinovat în conştiinţa lui şi-i este teamă să vorbească, fiindcă toţi au spus “da”. Cine iese din convenţia secretului riscă răzbunarea celorlalţi. Aparatul nu i-a iertat şi nu va ierta niciodată lui Hrusciov că a denunţat crimele lui Stalin (p. 142).

Participarea la uciderea nevinovaţilor formează din asasini un monolit indestructibil, fiindcă au conştiinţa că omoară nevinovaţi (II, p.144).

Cu cât numărul asasinilor este mai mare, cu atât mai mare este securitatea personală. La rândul lor, cei care au asasinat din ordine dau ordine altor executanţi, aceştia altora, până se acoperă toată suprafaţa societăţii. Odată asasinatul declanşat de conducere, se întinde în valuri, până la periferia puterii (idem).

Frica de restul umanităţii face din ucigaşi un bloc unitar, care poate fi distrus, dar nu amendat (idem).

Practicată la început sub imperativul unei ideologii care prevede o perioadă lungă de guvernare fără lege, crima a devenit, cu vremea, o obişnuinţă, apoi [un] viciu, ca şi delaţiunea (idem).

Solidaritatea la crimă este esenţială în sfera conducătoare şi executivă (idem).

Un asasinat poate fi cândva descoperit. De îndată ce cadavrul este acoperit de justiţie, capătă ceva din măreţia dreptăţii (II, p.102).

– CULTURA

Neştiinţa din vârfuri pătrunde până în ultimele interstiţii ale societăţii şi costă sume uriaşe. (…) Educaţia lui Stalin a costat un ocean de sânge (p. 37-38).

– DESTINUL

Mi s-au atribuit păcate, calităţi şi intenţii pe care nu le-am avut. Am plătit datorii pe care nu le-am făcut (…) Sunt poate alcătuit dintr-o plămadă nesigură, de care oamenii se feresc fiindcă au nevoie de certitudini. (…) Destinul meu […-] să fiu veşnic bănuit de crime trecute ori viitoare (p. 23).

Am pătimit suficient ca să mă bucur de dreptul de a povesti ce am trăit şi gândit (p. 32).

O întâlnire cu cineva, o slăbiciune, orice poate pune pecetea destinului pe noi (p.152).

Oamenii se nasc cu posibilităţi multiple şi le realizează haotic, până vine o zi când un fapt, poate divers, pune pecetea pe destin (II, p.60).

– DIALECTICA

Dialectica permite ca ce [e] adevărat dimineaţa să fie eroare după-amiază (p. 30).

Marxismul este un viciu, o boală a secolului, de care nimeni nu se vindecă (p.157).

Dialectica, devenită ideologie, într-o putere absolută, justifică orice, fiindcă situaţiile se schimbă arbitrar, după bunul plac al mânuitorilor ei (II, p.93).

Nici o filosofie, nici o metodă n-a ucis atâţia oameni ca acest fruct al gândirii hegeliene, devenit metodă de guvernare de la Lenin încoace (II, p.145).

N-am auzit ca în ştiinţele exacte să se fi ajuns la vreo descoperire aplicând metoda dialectică (II, p.217).

– EROISMUL

Eroismul şi demnitatea implică existenţa unui ideal şi a cuiva care să ceară laşitate şi degradare (II, p.205).

– IDEILE

Ştiam că din idei curge sânge, însă nu-mi închipuiam că şi din comedie poate ţâşni moartea (p. 40).

Ideile sunt ceva cumplit. În sine nu sunt nici bune, nici rele. Când intră în capul oamenilor, provoacă moarte (p. 92).

Există vreo diferenţă între nebunii cu idei fixe din ospicii şi cei care au ideea fixă că Marx şi Lenin au spus toate adevărurile? (II, p.94).

Gheorghiu-Dej nu mai era român, intrase în rândul rasei celor fără milă şi recunoştinţă, cu obsesia ideilor fixe (II, p.103).

– IDEOLOGIA

Din ideologii curge sânge (II, p.34).

– IUBIREA

Nu obiectul iubirii pune pecetea pe patimă, ci imaginea lui în visul îndrăgostitului (II, p.69).

Doar partidul este deasupra dragostei, a familiei, a prieteniei (II, p.83).

– ÎNCHISOAREA

Închisoarea celulară jupoaie oamenii de sufletul lor obişnuit de-acasă. Cu confiscarea gulerului, curelei, cravatei, şireturilor, ceasului şi verighetei dispare starea civilă (p 107).

– ÎNDOIALA

Puţini oameni au germenul îndoielii. Mai întâi, fiindcă puţini au obiceiul gândirii. Apoi, fiindcă fără certitudini viaţa ar fi aproape imposibilă (p. 145).

– MOARTEA

Moartea se instalează în suflet înainte de a ocupa trupul (p. 155).

Există oameni obsedaţi de ideea morţii la orice vârstă (p. 155).

Pentru marea majoritate a celor tineri, această problemă [moartea] nu se pune. Este ceva care se întâmplă doar altora (p.155).

– OMUL

“Homo sapiens”pare să fie singurul animal care nu numai că se joacă îmbrăcând haina altuia, dar îi place grozav spectacolul, chiar dacă este o bagatelă de masacru (II, p.23).

– PĂCATUL

Strigoiul vinovăţiei ne însoţeşte în viaţă. Spovedania nu-l omoară. Scăpăm prin uitare. Păcatul există undeva în noi, cancerul, poate mediul natural al sufletului. Dacă ar dispărea, am exista ca şi cristalele, dar n-am trăi. Suntem veşnic vinovaţi faţă de cineva: o femeie, un prieten, un frate (p. 64).

Raportul de la supus la stăpânitor se naşte din conştiinţa locuitorilor că orice vorbă, orice gest poate deveni păcat, deci delict (p.138).

Păcatele noastre sunt pardonabile, [însă devin] de neiertat, dacă le vedem [la] alţii (p.153).

Emanciparea din păcat a început cu scrisul şi s-a con- solidat cu timpul. Hârtia nu roşeşte şi nu se bâlbâie (II, p.20).

– PRESIMŢIREA

Presimţirea este,  probabil, un atribut al materiei vii (p.149).

Probabil că şi omul a fost dotat cândva cu darul presimţirii, dar l-a pierdut, cum a pierdut simţul orientării în pădurile virgine  (p.149).

Presimt când undeva s-a hotărât ceva rău pentru mine, ştiu când s-a apăsat pe butonul ghilotinei, văd tăişul lamei şi aştept să-mi cadă pe grumaz, însă nu fug. Hipnotizat de ochii nenorocirii, nu mai pot face altceva decât să aştept  (p.151).

– REALITATEA

Nimic nu este mai ireal decât realitatea (p. 99).

– SĂNĂTATEA

Nu simţi multă vreme că sănătatea reintră în trup. Conştiinţa n-o înregistrează decât după ce s-a înmulţit. Atunci, într-o singură clipă, simţi bucuria lui Dumnezeu când a reuşit să facă om din lut (p. 52).

– SISTEMUL

Solidaritatea la crimă asigură continuitatea sistemului (II, p.15).

Cheia sistemului: să nu se trezească tăcerea, în închisori şi în afara închisorilor (II, p.84).

Sistemul îi înnebuneşte pe conducători. Muncesc mult, se extenuează, se îngraşă şi înnebunesc. Aş numi-o demenţa marxist-leninistă (II, p. 93).

Într-un sistem în care fiecare este condamnabil pentru că n-a fost informator, unde populaţia este împărţită în arestaţi şi arestabili, cine nu este arestat trebuie să devină, cu vremea, anchetator, gardian sau arestat (II, p.109).

Cele mai bune intenţii se sparg de zidurile înspăimântătoare ale sistemului (II, p.142).

La baza sistemului este materialismul dialectic, cu bunul plac botezat gândire dialectică (II, p.178).

– SOCIALISMUL/COMUNISMUL

Procesele cu acuzaţi comunişti fac parte, ca şi Planul Central, din construcţia socialismului (II, p.16).

Războiul de clasă nu cunoaşte altă morală decât interesele socialismului (II, p.19).

Comuniştii români au fost aduşi la putere cu furgoanele Armatei Roşii (II, p.34).

Ar trebui să învăţăm de la sovietici cum nu trebuie construit [socialismul] (p. 26).

Regimul nostru [comunist] este incompatibil cu adevărul şi dreptatea (p. 31).

Socialismul cu pecetea lui I. V. Stalin şi I. L. Caragiale (p. 31).

Nu am nimic de pierdut decât lanţurile unei vieţi ratate (p. 32).

Pentru vechii comunişti, presiunea morală a partidului este extraordinară. Toţi ştiu ce este înăuntru, dar odată aruncaţi la gunoi se simt gunoi, un fel de mort care ştie că este iremediabil ieşit dintre cei vii şi trebuie să se obişnuiască cu viermii, până devine vierme (p. 42).

Cine a prins acest morb [spirocheta marxist-leninistă] în tinereţe nu mai scapă niciodată. (…) Priza gândirii marxiste este atât de puternică [încât] nici cei care, de voie sau nevoie, au făcut saltul mortal dincolo de zidurile partidului nu uită de unde au plecat. Nu s-au vindecat nici când au primit glonţul tovărăşesc în ceafă. Marxismul practicat din tinereţe devine viţiu (p. 45).

Aşa s-a început construcţia socialismului: cu cea mai progresistă ştiinţă a urmăririi, arestării, anchetării şi condamnării. Primul ajutor dat generos de Uniunea Sovietică a fost ştiinţa poliţiei (p. 48).

Din câte ştiu, în toate ţările şi mai ales în România, comunistele erau, în general urâte, în nici un caz frumoase (p.140).

Toţi locuitorii [statelor socialiste] câştigă puţin şi muncesc puţin. Se nasc oarecum pensionari şi trăiesc ca atare. (…) Se nasc bursieri, trăiesc ca funcţionari şi mor pensionari (p.156).

Nu ştiu pe cine l-a făcut socialismul fericit. Mie mi-a luat o treime din viaţă şi mi-a încărcat puţinul care-l mai am de trăit cu umbre care îmi apasă creierul. Există oare cineva care să fi fost comunist şi să nu fi făcut nici un rău semenilor săi? Cel puţin o dată a minţit cu neruşinare în justificarea unei crime, cel puţin o dată a acuzat făţarnic şi a fost de acord cu o infamie (II. p. 85).

Stalin a spânzurat comunişti numai acolo unde risca ţâşnirea unui gând personal (II, p. 88).

Penitenciarele sunt singurele întreprinderi socialiste care îndeplinesc planul cantitativ şi calitativ (II, p.150).

Toţi profeţii au visat catastrofe. Singurele care s-au realizat sunt ale urmaşului rabinilor din Bonn. Din abstracţiile lui au curs oceane de sânge. Şi abia suntem la începutul apocalipsului după Marx! (II, p. 223).

– SPAIMA

Spaima de superiori, spaima de cuvinte, spaima de umbre se transformă în activitate absurdă, sub acoperire de cuvinte (II, p.93).

– SPECIFICUL NAŢIONAL

Acest fericit pământ [românesc] are darul de a pune culoare proprie pe oameni şi idei (p. 31).

Nu aparatul de stat, ci lipsa autorilor este aceea care explică lipsa cărţilor româneşti neoficiale în editurile de dincolo de frontieră (p. 35).

– SPIRITUL

Spiritul se comprimă, însă totdeauna rămâne ceva (II, p.166).

– TINEREŢEA

Visul cu ochii deschişi dă sens tinereţii (p. 24).

– TIPARUL

Manuscrisul nu inspiră prea mare încredere lectorului obişnuit, chiar dacă poartă o semnătură ilustră. Este un fel de intimitate facilă. Acelaşi manuscris, bătut la maşină, capătă claritate şi autoritate. Cuvintele se ordonează parcă altfel şi structurează întregul. Atunci apar incongruenţele de stil şi organizare a materialului. Singura formă care dă însă operei ordinea eternităţii este cea a textului tipărit. Abia aceasta lasă impresia puternică a unui tot indestructibil.

De aceea critica unui manuscris este uşor de făcut, în timp ce pentru a critica o carte tipărită trebuie un mare efort, oarecare obişnuinţă sau o mare rea-credinţă. Slova tipărită rezistă analizei critice, cea scrisă nu (p. 144).

– TIRANIA

Rar despot care să nu-şi piardă minţile. Delirul puterii şi teama de a nu o pierde dezechilibrează pe cei mai echilibraţi (p. 37).

– TURNĂTORII şi DOSARELE

Cei care îşi vând sufletul (…) rămân până la moarte solidari cu trecutul lor (p.130).

Unii se nasc informatori, cum alţii se nasc poeţi sau pictori. Le place să se uite prin gaura cheii, să asculte la uşă ori să citească corespondenţa altora. Alţii devin informatori din lipsa unei profesiuni, iar mulţi, din convingerea că partidul trebuie ajutat. Este felul idealist de a justifica patima de a privi prin gaura cheii şi, de foarte multe ori, plăcerea de a face cuiva rău, o voluptate mult mai răspândită decât se crede. Indiferent de motivarea iniţială, cu vremea delaţiunea devine viciu (p.136).

Într-un sistem care cultivă delaţiunea pe raţiuni ideologice, gregara pasiune devine viţiu de masă, iar ideologii citesc notele informative cu aceeaşi pasiune viţioasă şi le pretind imperativ altora. Delaţiunea devenită viţiu alimentează viţiul delaţiunii (p. 136).

Regimul nefiind garantat prin consensul deschis sau trăit al majorităţii, oamenii trebuie cunoscuţi în toate ascunzişurile gândurilor şi sentimentelor lor, fiindcă, într-un sistem în echilibru instabil, orice poate aprinde focul. De unde necesitatea dosarului personal complet şi a unui aparat care să-l facă şi să-l completeze zi de zi şi să-l utilizeze. Cine este stăpânul unui astfel de instrument stăpâneşte oamenii, nu pentru că ştie când s-au născut, ci pentru că le cunoaşte păcatele omeneşti, ca şi altele, nesfârşit de multe, aparent benigne, dar toate încadrabile în articole din Codul Penal sau în bunul plac al conducerii, care, având drept metodă de gândire dialectica, hotărăşte în fiece moment ce este bine şi ce este rău, ce este subiectiv inocent, dar obiectiv nociv (p.137).

Oamenii reali sunt reflexul dosarelor (p.138)

Micii şi marii poliţişti care alcătuiesc dosarele simt în fiecare zi, cu fiecare notă informativă adăugată, că de ce fac ei acolo depinde viaţa celui înregistrat, se simt membri ai clasei stăpânitoare (p.138).

Cine va studia peste o sută de ani Mont Blanc-ul de dosare lăsat de socialism va fi îngrozit de monştrii creaţi pe hârtie în prima jumătate a secolului al XX-lea. Şi va exclama: “Ce bine au făcut că i-au executat! Altfel nu s-ar fi putut construi socialismul!”(p.139).

Prin dosarul unuia se stăpânesc (…) şi cei care au lucrat la alcătuirea lui. Fiind totdeauna uşor de minţit pe socoteala altuia, mai ales când minciuna este cerută de o autoritate cu ideologie, dosarele sunt pline de fantezii. Cel care le furnizează poate fi oricând judecat pentru calomnie, ca şi cel care le-a utilizat (p.139).

Trăim şi vom trăi vreme îndelungată în universul dosarelor (p.146).

Am menţionat aiurea că doctorul G. Brătescu, editând MONARHIA DE DREPT DIALECTIC, manuscrisul lăsat în grija sa la moartea autorului, a folosit bisturiul amiciţiei pentru a face câteva incizii în text şi a extrage unele fragmente, ca pe nişte tumori. Motivarea îi este următoarea: În trei cazuri au fost înlăturate aprecierile oarecum discutabile care puteau umbri memoria unor persoane decedate (p.19). Ulterior, constatând că unii recenzenţi ai volumului au protestat împotriva acestui mod de cenzurare postumă, oricât de binevoitoare şi izvorâtă din delicateţe, a revenit asupra primei sale decizii şi în Destinul postum al lui Belu Zilber şi al cărţii sale, articol publicat în “Arc”(vezi mai sus), alături de scoaterea în evidenţă a ideilor principale desprinse din receptarea operei în publicistică, pune la dispoziţia cititorului şi paragrafele pedepsite iniţial prin condamnarea la nefiinţă.

Or, deoarece, în continuare, intenţionez să luminez puţin arta portretistică a memorialistului, ele ne sunt utile, cu atât mai mult cu cât înfăţişează unele figuri marcante ale lumii literar-culturale de ieri. De pildă, aflăm câte ceva despre misterioasa detenţie a lui George Ivaşcu, detenţie ce pare să-i fi priit foarte tare în materie de obţinere a încrederii partidului pentru a fi investit, după eliberare, cu cele mai înalte recompense, cum ar fi: posturi de mare încredere în domeniul propagandei, în acela universitar şi în cel al deţinerii pâinii şi cuţitului în teritoriul controversat al literaturii.

Cum constată Andrei Şerbulescu: S-a realizat prin cinci ani de temniţă, când regreta că nu a fost acela care să condamne alţi nevinovaţi. Aşa este teroarea: o exercită cei cărora le este frică de teroare (p.238). Înainte de aceasta, în carte se face o introducere; în celula lui Belu Zilber a fost adus un alt nenorocit, spre sfârşitul anului 1953. A fost prevenit că nu avea voie să-i comunice nimic despre ancheta sa. Pe înserate, uşa s-a deschis, ca de obicei fără zgomot, şi, spre surpriza mea, şi-a făcut intrarea fostul director comunist al presei. Cu o bocceluţă în mână, galben la faţă ca toţi cei ţinuţi vreme îndelungată în celulă, Gheorghe Ivaşcu – aşa îl chema pe noul venit – era ares-tat de vreo cinci ani sub acuzaţia că, în timpul războiului, ar fi colaborat la o revistă fascistă. După eliberarea lui, în 1954, a fost achitat şi reabilitat. De atunci conduce reviste săptămânale de mare tiraj, scrie articole de doctrină şi este profesor la Universitatea din Bucureşti (p.94-95).

În altă parte (p.117) aflăm că aşa s-a împărţit în vremea aceea moşia: Roller era proprietarul istoriei, Ivaşcu al presei, Chişinevschi al ideologiei, Bodnăraş al armatei, Teohari Georgescu al poliţiei, secretarii de judeţe ale judeţelor, secretariatul partidului al ţării… (…) Cu George Ivaşcu am stat puţin înainte de proces. (…) Voiau să-l utilizeze pentru un libret împotriva foştilor social-democraţi (Lotar Rădăceanu, Ştefan Voitec, Ion Pas). Dacă ar fi reuşit, l-ar fi iertat de rest. Au renunţat însă la libret şi l-au trimis să mai facă şase luni la Canal. După această punere în temă asupra întâlnirii lor şi a personajului social, urmează caracterizarea lui ca om: dintr-o privire vede o greşeală de paginaţie. Altfel, acest licenţiat în litere era de o incultură universală. “Război şi pace”îl cunoştea din filmul cu Greta Garbo în rolul Nataşei, “Madame Bovary”din alt film, “Eugénie Grandet”din alt film. Vechiul ilegalist auzise de “Manifestul comunist”. L-a citit însă în celula nr.19, unde eu aveam atunci dreptul la cărţi. Înainte de arestare fusese “directorul presei”, în care calitate suspendase toate ziarele necomuniste. Să adăugăm că tocmai el a “scris”, cu mâna negrilor, o istorie a presei româneşti? Pe vremea aceea purta haine de ştofă englezească, avea automobil la scară, prezida şedinţe în faţa unui parter de “jidovcuţe cu picioare frumoase”şi şi-a plătit obolul de recunoştinţă faţă de maică-sa: “Am făcut totul pentru dânsa: am adus-o la Bucureşti şi am plătit să i se puie dinţii”. (…) Despre zecile de femei pe care nu le-a iubit, inclusiv soţia lui, mi-a povestit totul, până la ultimile intimităţi. Dorea să fie liber ca să organizeze împreună cu fostele şi viitoarele lui amante o întreprindere de traduceri din limbi străine. Asta n-a izbutit să realizeze, dar a ajuns şeful Catedrei de istoria literaturii române la Universitatea din Bucureşti (p.118). Clevetirea pare trăsătura de bază a portretului semnat de urâciosul Belu Zilber, care-şi acuză  antipatizatul, dar şi simpatizatul model, de încălcări moral-culturale de care însuşi s-a făcut vinovat (ocuparea unei catedre universitare la care nu avea dreptul). Să reţinem că nu-i agrea pe bărbaţii ce se puteau lăuda cu succese amoroase; după cum s-a sugerat de către un critic, la fel stăteau lucrurile şi în relaţiile sale cu Pătrăşcanu.

Zilber, repetându-şi orbirea în faţa propriilor sale scăderi, le socoate demne de dispreţ la alţii: Profesorului Alexandru Graur i s-a explicat că trebuie să mintă fiindcă crimele mele sunt dovedite prin trei dosare, şi el, care de zeci de ani învaţă copiii cum se vorbeşte corect româneşte a minţit. Pentru lipsa de acord între subiect şi predicat n-ar fi pregetat să se indigneze. În ziua când a predat declaraţia împotriva mea a dormit probabil cu conştiinţa împăcată că şi-a făcut datoria. A ajuns academician (p.141). Nu numai pentru asta; mai curând pentru redac- tarea unui curs universitar despre “limba moldovenească”, una diferită de limba română!

Dar nu agresivitatea este singura modalitate de exprimare în portretele lui Şerbulescu. El se delectează cu puterea comparaţiei plastice: Un ceangău chiabur, proprietar a 13 hectare de pământ şi a 30 hectare de pădure. Puternic, cu dimensiuni impresionante, deştept şi calm, părea un cal pomeranian printre gloabele de la şes (ceilalţi deţinuţi; p. 50).

Este interesantă împărţirea deţinuţilor politici, de către autor, în “realizaţi în puşcărie”şi cei care şi-au pus în gând să se “realizeze după eliberare”; mărturisesc că vârsta când am fost ares-tat m-a aruncat, fără drept de apel, în a doua categorie, la asta – dacă ironia lui Belu Zilber ar avea tendinţa de generalizare – temniţa contribuind din plin, atât prin exemplele de “realizaţi înainte de arestare”, demne a fi adoptate ca model (voi cita cazurile lui Nicolae Balotă, Ion Omescu, Horia Niţulescu, elenistul prof. Stati, directorul “Cetăţii Moldovei”, preotul Chiriac, doctor în filosofie în Germania), cât şi prin pilda oferită de cei ce urmau să se “realizeze după eliberare”, pildă melancolică şi stârnitoare de meditaţii cenuşii, cu atât mai mult când o dădeau pseudointelectuali sau măcar bacalaureaţi şi licenţiaţi care, după absolvire, uitaseră să mai răsfoiască vreo carte şi să mai guste frumuseţea vieţii de cărturar sau de observator al naturii şi existenţei.

Vom urmări portretele a doi exponenţi reprezentând cele două categorii asupra cărora atrage atenţia Andrei Şerbulescu.

În primavara anului 1949 eram în celula nr.14 din subsolul Securităţii, după 17 zile de greva foamei, împreună cu Obreja, student legionar, arestat pentru jaful a 14 milioane de lei de la Administraţia Centrală C.F.R. După ce mi-a povestit cum organizase şi executase furtul, împreună cu alţi legionari, mi-a spus că va fi cu certitudine împuşcat. Îi părea rău să moară. La rândul meu, i-am spus că, spre dezolarea mea, nu ştiam de ce sunt acolo.

Aşa cum se întâmplă cu oamenii întorşi din voiaj, l-am întrebat cu cine se mai întâlnise prin celulele prin care trecuse, ce văzuse şi ce auzise. Printre altele mi-a povestit de convieţuirea lui cu Cezar Popescu, director general al Societăţii “Distribuţia”şi preşedintele Asociaţiei industriaşilor din petrol, arestat fiindcă undeva se găsise necesar un proces cu reprezentanţii marilor trusturi petrolifere. Îl cunoşteam din 1932, când era director general al Industriei. Un bărbat frumos, elegant şi deştept, veşnic surâzător. Cu părul cărunt din tinereţe, părea un marchiz lansat în afaceri, dublat pe undeva de Casanova. Bogat, uneori generos, oarecum de stânga, ştia să spuie “nu”funcţionarilor şi “da”superiorilor. Făcuse o strălucită carieră de director general. Era director general născut, nu făcut.

Ştiinţa anchetei prevede în mod riguros cărui “reţinut”i se dă mâncare bună, foarte bună sau proastă şi cum trebuie combinaţi “reţinuţii”în celule după categoriile de regimuri alimentare. În genere, cei flămânzi şi cu regim prost sunt puşi la un loc cu cei sătui şi regim bun. Obreja era în prima categorie. Cezar Popescu în a doua. Politicos cum era, i-a spus de la început lui Obreja: “Să mă ierţi, dar nu am să-ţi dau din mâncarea mea. Eu sunt bătrân şi trebuie să mă îngrijesc. Pe d-ta oricum au să te împuşte”. Obreja a fost, în adevăr, executat.

Pe Cezar Popescu l-am întâlnit într-o cameră mare la Penitenciarul Piteşti. Tot surâzător şi tot afabil. Avea vreo 70 de ani. Dimineaţa făcea exerciţii de întinerire şi înfrumuseţare. Îşi freca faţa obrazului şi se lovea cu mişcări scurte ale palmelor, ca să nu facă riduri şi să nu îngălbenească. Apoi, în afara câmpului vizetei, făcea un fel de gimnastică suedeză, ca să se dezmorţească. Bătrânul marchiz nu realiza că era anchilozat. Întindea sacadat braţele şi picioarele cu câţiva centimetri, timp de câteva minute, apoi se întindea în pat ca după o lungă baie de aburi. Era oarecum ridicol, dar se realiza ca sportiv. Până la arestare patronase generos meciuri de fotbal.

În toate închisorile, mai ales în cele politice, se povestesc romane şi filme. Mi-a fost dat să aud cele mai variate poveşti, de la subiectul unui western până la Cei trei muşchetari şi Muntele vrăjit. Nu ştiu ce au înţeles oamenii din romanele lui Thomas Mann povestite ca romane foileton, dar sigur că unii au rămas de pe urma puşcăriei cu nostalgia paradisului cărţilor necitite, adică a tuturor cărţilor.

După graţierea noastră l-am întâlnit pe Cezar Popescu pe stradă. Încerca să meargă repede, cu aceiaşi paşi mărunţi ca în tinereţe. L-am întrebat cu ce are de gând să se ocupe.

– Vreau să termin pe Thomas Mann. Am citit Zauberberg, Buddenbrook şi Doktor Faustus. Nu-mi place nici Tolstoi, nici Balzac.

Bietul director general dorise, probabil, să iasă din închisoare ca să se realizeze ca intelectual. Ca dânsul mai erau şi alţii. Cum bătrânii uită mai ales întâmplările recente şi în primul rând numele proprii, probabil că toţi au uitat şi titlurile şi autorii pe care aveau iluzia că i-au citit. Mult mai spectaculoşi erau acei care s-au realizat în închisoare şi nu mai voiau să fie liberaţi, ca să nu se degradeze.

Ştefan Neniţescu este fiul prefectului de Tulcea din vremea războiului de la 1877, autorul celebrei poezii patriotice Pui de lei. Nu ştiu cum arăta tatăl, dar pe fiu l-am văzut îndelungă vreme de aproape. Înalt, încovoiat de o dublă scolioză, legat de pat prin astm şi rahitism, chel, cu nasul coroiat, cu faţa scofâlcită, avea ceva de babă uscată, sperietoare de copii. A debutat imediat după primul război mondial ca poet şi estet. A scris o operă fundamentală, dispărută – spunea el – în arhivele Securităţii, a fost contracandidatul nenorocos al lui Tudor Vianu la catedra de estetică, a fost elevul lui Benedetto Croce, apoi al unui neamţ tot atât de celebru, la München, şi a terminat ca unul dintre oamenii de casă ai lui Titulescu, dar nu dintre aceia pe care i-a făcut ambasadori. Aşa cum avea un masor şi un bucătar italian, avea şi un poet estetician. A devenit agent al Intelligence Service-ului când Anglia era aliata României – deci nu avea nimic de aflat – şi a sfârşit ca agent comercial al României la Haga, în vremea când relaţiile noastre cu Olanda erau neînsemnate. Poliglot, circulase în toată lumea şi citise enorm de multe cărţi. A văzut tot ce este frumos. Războiul l-a prins în ţară, însă englezii l-au scos. Nu-mi dau seama la ce putea fi de folos cel mai încâlcit cap din România. A stat la Londra până după 23 August 1944, când a revenit la Bucureşti. Nu ştiu ce fel de spionaj a făcut, dar a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru spionaj, organizaţie contrarevoluţionară şi alte crime şi delicte, aşa cum se obişnuia pe vremea aceea.

La puşcărie, deţinuţii i se adresau cu titlul “domnule profesor”. Toţi ştiau că nu fusese niciodată profesor, dar respectau convenţia. Tot acolo am aflat că era preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc. Nu-mi dau seama de ce nu i se acorda şi acest titlu. În această calitate făcea proiecte de constituţii şi organiza primirea lui în Capitală după venirea americanilor. Este drept că unii deţinuţi vorbeau între ei despre “Nea Fane”, dar, pe plan legal, continuau să respecte marele om de stat, conducătorul de mâine al statului, omul care dictase din umbră toată politica lui Titulescu.

Se întâmpla să se certe cu unul sau altul dintre colegii de celulă. Atunci îi provoca la duel cu spada. În ruptul  capului n-ar fi acceptat o altă armă, mai uşoară. Bineînţeles, bătălia urma să aibă loc după eliberare, când şi Tudor Vianu urma să fie scos de la catedră.

Ucenicii în ale poeziei, mai plagiatori, mai autentici, îi citeau versurile, îi cereau sfatul, dat întotdeauna cu generozitate: “Acest vers este prea clar. Modifică-l. Fă-l mai obscur”. Când nu se mai înţelegea nimic era mulţumit şi felicita pe autor.

În fiecare noapte, domnul preşedinte îşi dezlănţuia spiritul combativ împotriva colegului de pat Dinu Răşcanu. Este drept că pe un pătuc de campanie încap greu doi oameni, mai ales unul lung şi încovoiat, celălalt la fel de lung, însă cu oase tari. Aşa era însă în toate paturile, fiindcă pat individual nu exista. Oamenii dormeau picioare-la cap. Vrând-nevrând, se obişnuiau să închidă ochii în această poziţie. Cu excepţia domnului preşedinte, care îşi împungea toată noaptea vecinul cu ciolanele lui ascuţite. Câteodată se trezea întreaga cameră, se arbitra vina, dar domnul preşedinte refuza arbitrajul. Nu înţelegea ca autoritatea lui să fie ştirbită.

O dată a avut ocazia să fie erou. În primăvara anului 1957, ca printr-o înţelegere generală, în toate puşcăriile politice – şi erau multe – s-a declarat, în aceeaşi zi, greva foamei. Nici astăzi nu înţeleg cum de s-a ajuns la această unanimitate. Nimeni nu primea vizite de afară, corespondenţă nu exista. Greva a avut totuşi loc şi, ceea ce este mai bizar, Securitatea care nu se dăduse în lături de la atâtea, de astă dată s-a alarmat. În toate închisorile s-a revărsat un fluviu de lapte amestecat cu ouă şi zahăr, pentru a salva de la moarte pe trădători şi contrarevoluţionari. S-au concentrat toate rezervele sanitare pentru a turna pe gâtlejurile recalcitranţilor licoarea dătătoare de viaţă. Fervoarea felcerilor a fost atât de mare, că unora li s-a turnat laptele până şi în plămâni. Aceştia n-au mai avut nevoie să înceteze greva. În vremea aceea, miniştrii adjuncţi de la Ministerul Afacerilor Interne circulau din temniţă în temniţă să convingă pe grevişti să reia consumul arpacaşului şi verzei acre.

A fost adus în faţa puterii executive şi profesorul. La observaţia ministrului că trădătorii n-au dreptul la indulgenţă, Nea Fane a avut o replică demnă de Mircea cel Bătrân în faţa lui Baiazid:”Trădători sunteţi voi, care ne-aţi adus în robia Moscovei; noi apărăm fiinţa neamului!”Scocârjat, încovoiat, îmbrăcat în zeghe, profilul de babă al lui Nea Fane avea – vorba lui Topârceanu – măreţie de simbol.

Altfel, era un om blând şi civilizat, adică nu jinduia la bucăţica de pâine a altuia, accepta darurile adoratorilor de sonete dintr-o singură frază, păstrând totuşi regulile sonetului. Unele erau frumoase, altele prea virile pentru o Maică a Domnului în papuci. Adesea cânta dragostea pentru o femeie de mult dispărută, într-o mănăstire din Occident. Într-un amurg de blestem, cum nu există decât în celule, ne-a spus că era vorba de domnişoara Persu, amorul vieţii lui.

Spre sfârşitul vieţii, acest “pui de leu”s-a realizat integral în puşcărie. A ajuns tot ce a râvnit în viaţă: preşedinte de partid, profesor universitar, eminenţa cenuşie a lui Titulescu şi a Guvernului englez, spadasin, erou, Tristanul unei Isolde călugărite.

N-am fost de faţă când s-a eliberat. Probabil că era trist, ca un rege detronat şi [cu] regatul împrăştiat. Nu am nici o îndoială că, dacă ar fi fost întrebat, ar fi preferat să rămână închis de unul singur, însă în sala tronului, în camera mare a temniţei de la Gherla.

L-am văzut pe stradă, în Bucureşti. Biet rege detronat! nu va mai avea niciodată supuşi (p.110-114).

Ironia memorialistului este cald înţelegătoare pentru nişte destine pierdute nu numai prin apăsarea unui regim necruţător, ci mai ales prin neîndemânarea inşilor descrişi de a-şi fi programat viaţa în conformitate cu aspiraţiile lor (de fapt, încă ncunoscute), ceea ce se petrece cu majoritatea oamenilor. Temniţa  scotea în evidenţă astfel de nerealizări, fie în direcţia împlinirii lor aparente, printr-o grandomanie fără substrat, fie prin nădejdea că, măcar, după declasarea adusă de fosta condamnare, cerul va fi îngăduitor, împrejurările mai bine strânse în chingile disciplinei, pentru a se ajunge şi la satisfacerea celor mai nevinovate şi nobile aspiraţii ale unor suflete tânjitoare după bucuriile oferite de cultura lumii.

După atâta suferinţă – că dacă a cedat în faţa pretenţiilor Securităţii şi a conceput romane multiple de spionaj, care, la capătul scrierii lor, urmau să devină probe pentru uciderea ‘legală’ a prietenului său Lucreţiu Pătrăşcanu şi nenorocirea, prin îndelungate condamnări, a multor alţi amici şi amice, nu înseamnă că Belu Zilber a fost cruţat de suferinţa morală, ba chiar mai dihai a gustat remuşcările şi întreg cortegiul răvăşirilor sufleteşti, nefiind un buştean cu chip uman, ci un rafinat al lec-turii şi imaginaţiei – , după atâta suferinţă personală, spuneam, aceasta ar fi fost cazul să-l sensibilizeze la suferinţa celorlalţi şi să-l determine a-şi uita educaţia urii de clasă. Însă, dimpotrivă, întocmai cum îşi avertizează singur cititorul (cine să cunoască mai bine ravagiile lăuntrice provocate de comunim, decât comunistul?), Andrei Şerbulescu rămâne la fel de incapabil să se transpună în starea de spirit a ‘duşmanului de clasă’ ajuns în situaţia lui, a ‘reacţionarului’, a ‘reprezentantului păturii burghezo-moşiereşti’, şi-l judecă aspru, cu răutate, cu lipsa totală a înţelegerii solicitate pentru sine, dealtfel, permanent de la martorii ce am ajuns prin lectura la care suntem invitaţi.

Acestea se petreceau prin ianuarie sau februarie 1953, când în cursul anchetei au apărut declaraţiile baronului Ion Mocsony-Stârcea. Îl cunoscusem înainte de 23 august, când, în calitate de reprezentant al Regelui, venea la Pătrăşcanu. Abia mai târziu, la închisoare, l-am cunoscut mai de-aproape. Acolo oamenii nu mai sunt baroni (recunoaştem uşor duhoarea bolşevică vindicativă ce străbate ultimile cuvinte…).

Născut undeva, într-un castel, din descendenţa unor străbunici ale căror urme se pierd în negura vremurilor pe la Carol cel Mare şi Berthe au grand pied sau într-un alcov adulterin din fosta împărăţie habsburgică (bineînţeles că ‘imoralitatea’ vechii lumi – cal de bătaie obişnuit al comuniştilor – trebuie să fi prezidat patul nupţial al măcar uneia dintre strămoaşele baronului coleg de puşcărie şi de sperjur, uitând Andrei Şerbulescu faptul că şi Pătrăşcanu era taman atunci acuzat de ‘imoralitate’ şi că-l auzise cu propriile sale urechi confirmând această acuzaţie, cu lux de amănunte…). Cert este că era dublu baron: după tatăl legitim, baronul Stârcea, şi prin adopţiune, după maestrul de vânătoare al regelui Ferdinand, baronul Mocsony. (Şi, naratorul cu limbă ascuţită ca a unei babe robotind cu ea în auzul altor morişti de suflete şi destine, cu tot atâtea riduri pe faţă şi pe inimă, trudind să turuie poveşti înveninate, la marginea şanţului, continuă a nu şi-o putea stăpâni, ba-i şi face plăcere să şi-o tot dea la tocila temei înhăţate între dinţi:) S-au spus multe despre această adopţiune (exultă mahalaua). Sigur este că atât tatăl adoptiv, cât şi fiul adoptat erau melomani, excelenţi vânători şi se iubeau. A învăţat să scrie şi să citească la Viena, liceul l-a făcut într-un renumit pensionat elveţian, universitatea la Cambridge  (îi găseşte noi ‘vini’, pentru a-i explica trădarea, ca şi când el însuşi – alt trădător – n-ar fi fost expediat, de tăticuţul său iubitor, să studieze în aceeaşi străinătate despre care deducem din subtext că era stricătoare de moravuri şi caractere, ca pe timpul “junilor corupţi”…). A intrat în diplomaţie şi a învăţat la 30 de ani limba lui maternă, româna (care nu prea era nici limba maternă a memorialistului pamfletar, oricât de superior se arată faţă de cel descris). În vremea războiului, fiind mareşal al Palatului, foarte antihitlerist şi dornic de fapte eroice, a jucat un rol important în organizarea loviturii de stat de la 23 august 1944. (De ce să-l invidieze, cum se străvede din contextul ironic, că baronul, ca emisar al Majestăţii Sale, a avut cuvântul cel mai greu în încheierea războiului? Pentru că Lucreţiu Pătrăşcanu, cu Belu Zilber ascuns după poalele lui, era doar acceptat, ca impus de duşmanul ţării, să participe la acel act socotit de monarh – pe drept sau nu – ca salvator pentru Patrie?) Curajos, inteligent, extrem de rasat şi agreabil – vorbea cam fără întrerupere -, a fost omul de mare încredere al Regelui. În această calitate l-am cunoscut înainte de 23 august 1944. După cum spuneam, mult mai bine l-am cunoscut la închisoare.

Fusese arestat în 1947, în legătură cu activitatea naţional-ţărăniştilor şi agenţilor americani. (Belu Zilber, care neagă întruna, pe bună dreptate, că ar fi avut de-a face cu agenturi de spionaj străine altele decât cele sovietice, când este vorba despre naţionali-ţărăniştii aruncaţi în puşcărie de ministrul de Justiţie, prietenul său Lucreţiu Pătrăşcanu, juristul ce a decăzut atât de mult încât a acceptat să devină gunoierul murdar al noului regim, când e vorba despre ei, spuneam, n-are ezitări să lase necomentate ‘legăturile lor cu agenţii americani’!). În ziua arestării, după ce colonelul Dulgheru l-a rugat frumos să fie sincer, a cerut hârtie şi cerneală (ceea ce Zilber – cititorul trebuie s-o aibă neîncetat în minte – o făcea zilnic în timpul anchetei…) Nu l-a putut refuza. Pe zeci de pagini a descris în amănunţime tot ce făcuseră sau proiectaseră imperialiştii. Pentru gestul lui, ministrul de Interne (Teohari Georgescu) a vrut să-l puie  (pentru că pomeneam folosirea corectă a ‘limbii materne’!) în libertate în aceeaşi seară. A refuzat, de teamă să nu-l otrăvească americanii. A fost condamnat la doi ani închisoare corecţională (zice cu obidă memorialistul care nădăjduise incontinent să fie eliberat după fiece nou denunţ fals).

Securitatea ştie că şi închisoarea porte conseil, ca şi noaptea. Nu se ştie niciodată ce poate trece prin cap unui baron. L-a reţinut deci şi după expirarea pedepsei. Între timp izbucnise afacerea Pătrăşcanu. (Exact acelaşi traseu l-a urmat şi destinul memorialistului.) Securitatea avea nevoie de actori, iar Stârcea a realizat că onoarea familiilor Mocsony şi Stârcea fusese grav avariată prin declaraţiile lui din procesul Maniu. În gând îşi spunea probabil: “Am făcut-o de baftă!”Este chiar expresia lui pentru alt turnător. (Oare care să fi fost expresia lui Mocsony-Stârcea pentru Belu Zilber?)

Când a fost rugat frumos să declare toate crimele făptuite cu Pătrăşcanu şi subsemnatul, a scris zeci de pagini de roman. (Ce înseamnă invidia profesională!) Nu putea refuza pe colonelul Şoltuţ, cum nu putea refuza pe nimeni. Avea imaginaţie şi stil. Ancheta l-a convins să schimbe unele capitole. Altele au fost retuşate. Zelul lui literar a fost întreţinut vreme de 18 luni cu laude, lectură de romane, ţigări şi mâncare bună. (Dacă un prieten i-ar fi cerut lui Şerbulescu să rezume în trei rânduri istoria tră- dării sale, nu o putea face mai aproape de adevăr ca în cuvintele ironice de mai sus; între aforismele sale, găsim remarca privind suportabilitatea, pentru noi, a propriilor noastre păcate şi oroarea ce o resimţim pentru aceleaşi, când le recunoaştem la alţii…) A acceptat chiar să fie machiat şi dus prin case unde nu călcase niciodată, unde însă afirmase că se puseseră la cale comploturi. Pentru prima, poate ultima oară în viaţa lui, a citit singur romane – când era liber, avea în acest scop o soţie, care i le rezuma – şi a fost actor într-o piesă modernă.

Aşa a ajuns I. Mocsony-Stârcea să stea cu noi în boxă, ca reprezentant al feudalităţii şi unei coroane pe care o adora prin tradiţie şi convingere. Motivul imediat, rugămintea fierbinte a lui Şoltuţ, a fost se vede uitat, însă cuvântul angajat a rămas. Un baron nu şi-l reneagă. Astfel a ajuns voluntar în procesul Pătrăşcanu pentru a salva onoarea baronilor Mocsony-Stârcea. A fost condamnat doar la 15 ani muncă silnică. (Cum este posibil ca autorul să nu-şi citească propriul destin în cele de care râde cu poftă aici?! Cel puţin, în legătură cu “cuvântul angajat”care “a rămas”, răsări culmea batjocurii la care Belu Zilber a fost supus ulterior, când i s-a reconsiderat de către Ceauşescu procesul şi …a fost acuzat a doua oară – fără vreo pedeapsă nouă! – că nu şi-a retractat în faţa celei dintâi instanţe declaraţiile romaneşti din anchetă, în temeiul cărora un prieten al său a fost executat! Doar că, în ceea ce-l privea, nu mai era vorba despre “onoarea”familiei de baroni, ci de aceea a fostului membru de partid încă nădăjduind că se va ridica din boxă, curat ca un înger marxist-leninist, pentru a păşi iarăşi alături de Comitetul Central, sub faldurile umflate de vântul de la Răsărit, ale drapelului secerii şi ciocanului mult iubit).

Abia când am locuit în aceeaşi celulă am înţeles cum se angrenau labilitatea psihică, remuşcarea, educaţia britanică şi tradiţia cavalerească. Vorbea fără întrerupere. Minuţios, ca toţi zgârciţii, ar fi vrut să epuizeze orice problemă. Nu apuca însă să termine nici câteva fraze, dacă cineva îl interpela pe altă problemă. În câteva minute trecea de la politica externă la povestirea unei scene de bordel, o vânătoare reuşită, relaţii mondene sau tehnica gimnasticii indiene. Totul depindea de numărul celor prost crescuţi care-l întrerupeau.

Când l-am întâlnit într-o celulă, mi-a povestit cu pasiune, detalii şi imaginaţie la câte comploturi participasem. Uneori aveam impresia că sunt nebun. Logofeţii lui de la castelul din Bulci, ca şi mulţimea de admiratori ai eroilor adevăraţi – majoritatea erau condamnaţi pentru fapte minore sau pentru nici un fapt – nu aveau nici o îndoială că afabularea baronului descria un şir nesfârşit de acte contrarevoluţionare, o epică luptă a bunilor români Pătrăşcanu şi Stârcea. Când mi-am dat seama că nu sunt nebun, l-am întrebat dacă ce povesteşte este pentru a câştiga încrederea Securităţii. Mi-a răspuns furios: “Până la moarte voi apăra onoarea familiilor Mocsony şi Stârcea! Vreau să fiu eliberat, nu liberat! Altfel aş fi un laş”.

Rezista la frig, la foame. N-a avut norocul să fie bătut; sunt convins că ar fi rezistat. Nu rezista însă la văzul chiştoacelor aruncate de gardieni în curte. Le fuma cu voluptate. Kipling nu pomenise în faimosul său decalog că un englez trebuie să reziste şi la asta.

N-a fost eliberat de trupele americane, ci tot de Securitate. I s-a ordonat să plece, după ce a scris mii de pagini memorialistice, după unii de o mare valoare literară. Înainte de a părăsi ţara a dat o declaraţie în care recunoaşte că toate declaraţiile lui în afacerea Pătrăşcanu sunt neadevărate. De astă dată nu l-a rugat fierbinte nici un colonel de Securitate. Între zidurile temniţei îşi construise o împărăţie. Când a ieşit afară, a înţeles că împărăţia lui nu exista. A abdicat. A pătimit degeaba. Acum trăieşte în Elveţia (p. 85-88).

Comentariile mele, răcorind petulanţa scriitorului ce perpeleşte pe toate feţele victima trasă-n frigarea condeiului său, nu intenţionează să-mi umbrească aprecierea talentului lui, îndelung exersat în anchetă. Deoarece, dacă Belu Zilber nu şi-a ales cariera de condeier, nu înseamnă că lecturile vaste, la care mereu face aluzie, ca şi darul natural spre analiză şi portretistică nu l-ar fi secondat de minune într-o atare opţiune, dacă nu se preocupa dânsul, în tinereţe, cu spionajul intenţionând demolarea patriei de adopţie. A fost cert dotat în câmpul literelor. Pentru convingerea cititorului, voi recurge la citarea unui portret din lumea argheziană a condamnaţilor de drept comun, al cărui prototip provenea din acea epocă a ‘vremurilor bune’, când puşcăriile erau cu adevărat destinate hoţilor şi criminalilor, printre ei rătăcindu-se acest spion. Pentru întărirea sugestiei de influenţă literară, menţionez faptul că respectivul capitol este intitulat: Mucegai, nume răsărind din titlul volumului cunoscut al lui Tudor Arghezi. Doar vocabularul sărac, folosirea improprie a celui profesional bisericesc şi lipsa strălucitoarelor figuri de stil ale autoului Testamentului vitregesc sclipetul textului următor, ce rămâne, oricum, dovada înclinaţiilor neluate în seamă ale lui Belu Zilber. Acţiunea se petrece la Văcăreşti.

În aceeaşi seară, mirat că nu auzisem lanţurile vecinului meu, am deschis fereastra. Mucegai aştepta la fereastra lui să mă audă mişcând. Ţigara întinsă în vârful sârmei a stricat din nou tăcerea. De astă dată fu mai binevoitor.

– De câţi ani eşti închis?

– De vreo opt, da’ am mai fost liber…

– Da’ ce ai făcut?

– L-am junghiat pe Prea sfinţitul…

De aici încolo, mai cu întrebări, mai cu o ţigară, am reuşit să-l fac pe Mucegai să-mi povestească în jargonul lui de proces-verbal, învăţat în anii trecuţi prin anchete, judecătorii şi ocne, cum a ajuns să-mi fie vecin. Cred că repet aidoma cele auzite de la acest om curios. Le povestesc ca şi cum ar fi fost spuse la rând, fără întrebări şi fără întreruperi, deşi discuţia a durat până aproape de dimineaţă. Avea vorba calmă, cum îi era şi mersul:

Munceam la Sfânta Mănăstire, pentru udătură, mămăligă şi loc de odihnă. Prea sfinţii m-au învăţat să scriu, să citesc şi să mă rog Domnului. La Sfânta Mănăstire era belşug, veneau daruri din toată lumea. Asta mi-i crucea de am făcut nelegiuire, de am pizmuit şi nici de ocară n-am fost. Acu opt ani, după Sfânta Maria Mare, Prea sfinţitul a constatat lipsa de odoare din Sfânta Mănăstire. M-a acuzat pe subsemnatul, ca unul ce cunoşteam toate cele din Sfânta Mănăstire. I-am spus: “Prea sfinţite, vorbeşti cu păcat, eu n-am furat. Este acuză nedreaptă”. Prea sfinţitul nu m-a crezut. A depus plângere la jandarmerie şi jandarmii m-au arestat. Nu era adevărat şi n-am recunoscut nici în faţa dumnealor. Aşa şi azi, şi mâine, şi poimâine. Ca duminică spre luni, am spart chipengul de la beci, am ieşit afară şi m-am deplasat la Sfânta Mănăstire. Am escaladat zidul de afară, m-am furişat până la bucătărie, am luat cuţitul ăl mare, am pătruns prin efracţie până la chilia Prea sfinţitului, am împins uşa şi am ajuns în faţa acuzatului; după ce i-am stabilit identitatea, l-am anchetat, l-am trimis în judecată, l-am judecat, l-am condamnat, şi-a ispăşit fapta: l-am tăiat. Mi-am făcut sfânta cruce şi m-am rugat Domnului să mă ferească de cel rău, că eu nelegiuire n-am făcut. Prea sfinţii călugări erau prin chilii ori la rugăciune şi n-au băgat de seamă. De la Sfânta Mănăstire am gonit de-a curmezişul câmpului.

În toamnă am ajuns la o stână de oi, tocmai în munţii Buzăului. De la ciobani am şi acu cojocul şi căciula. După constatarea crimei, jandarmii au dat de mine. Le-am spus că-i adevărat că l-am junghiat pe Prea sfinţitul, da’ fapta nedreaptă nu are iertare. Au încheiat cuvenitul proces-verbal, am semnat şi m-au trimis cu dosarul spre anchetare la Buzău. Domnul judecător de instrucţie Ionescu Alexandru – poate aţi auzit de dumnealui – mi-a stabilit identitatea, mi-a luat interogatoriul, i-am povestit din firu-n păr de ce şi cum am comis faptele şi l-am rugat să nu mă trimită în judecată fiindcă Prea sfinţitul m-a acuzat pe nedrept. A procedat le reconstituirea crimei şi, după ce a încheiat cuvenitele acte, a încheiat şi dosarul şi m-a trimis în judecată la Tribunalul Buzău. La Buzău, dosarul meu a fost repartizat la Secţia I domnului procuror Firescu Mihail – poate aţi auzit de dumnealui. După ce mi-a stabilit identitatea, m-a întrebat şi dumnealui dacă recunosc faptele. Le-am recunoscut şi l-am rugat să nu mă acuze, fiindcă fapta nedreaptă nu are iertare. Am stat ce am stat în prevenţie, până la sesiunea juraţilor, am primit cuvenita notificare şi m-am dus la judecată. După ce mi s-a stabilit identitatea, domnul preşedinte mi-a luat interogatoriul legal şi am confirmat faptele incriminate. Un jurat m-a întrebat dacă nu-mi pare rău. I-am spus că nu, fiindcă acuza Prea sfinţitului era nedreaptă. “Asta mi-i crucea de am făcut cuiva rău!”În rechizitoriu, domnul procuror Firescu Mihail a spus că nu merit circumstanţele atenuante. Îi părea rău că, pentru elementele antisociale, Codul Penal nu prevede pedeapsa cu moartea, mai ales când victima este un slujitor al sfintei noastre biserici. Nu ştiam ce sunt alea elemente antisociale, da’ drept nu era.

Domnii juraţi au răspuns “da”la toate întrebările şi domnul grefier mi-a dat citire la sentinţa prin care eram condamnat la muncă silnică pe viaţă.

Până să mă transporte la Ocnele Mari, am stat în închisoarea din Buzău. Era şubredă, că o puteai dărâma dintr-o opinteală. N-a fost nevoie s-o vatăm. Într-o zi m-au scos la muncă, la marginea oraşului. Am lăsat gardianul adormit sub o căpiţă de fân şi am luat calea spre oraş. Când a înnoptat, m-am deplasat la locuinţa domnului judecător de instrucţie Ionescu Alexandru, am escaladat gardul prin spatele locuinţei, am intrat prin efracţie într-o încăpere, pe urmă am nimerit în odaia unde dormea dumnealui. L-am trezit şi l-am rugat să aprindă lumina. După ce m-a văzut la faţă, l-am rugat să nu se sperie, că avem de vorbit. I-am stabilit identitatea, i-am luat interogatoriul, l-am anchetat, l-am trimis în judecată, l-am judecat, l-am condamnat şi şi-a ispăşit fapta. L-am tăiat. (L-a înjunghiat.) Ce să-i fac, i-am spus doar că sunt nevinovat şi că acuza era nedreaptă!

De la locuinţa domnului judecător de instrucţie Ionescu Alexandru m-am deplasat la locuinţa domnului procuror Firescu Mihail. Am escaladat gardul, am pătruns prin efracţie în bucătărie, am intrat în altă încăpere, am forţat uşa şi am ajuns în încăperea unde domnul procuror tocmai scria la masă. L-am rugat să nu se sperie şi să nu se scoale de la masă. Domnule dragă, trebuie să vă spun că era tare galben şi tremura. I-am aplicat procedura de urgenţă. I-am stabilit de îndată identitatea, l-am anchetat, l-am judecat, l-am condamnat şi şi-a ispăşit fapta. L-am tăiat. (L-a înjunghiat.) Ce să-i fac, domnule! Doar i-am spus cu binişorul că nu sunt vinovat, că Prea sfinţitul mi-a adus acuză nedreaptă!

Când am ieşit în stradă mi-am făcut sfânta cruce şi m-am rugat Domnului să mă ferească de cel rău. Au dat din nou de mine. De atunci nu-mi mai scot lanţurile de la picioare. Iar mi-au stabilit identitatea, iar am fost anchetat şi iar am fost condamnat la muncă silnică pe viaţă. Le-am spus şi dumnealor că rău fac ce fac, că sunt nevinovat, că Prea sfinţitul mi-a adus acuză nedreaptă. Cică toate condamnările pe viaţă se contopesc şi fac împreună doisprezece ani. O fi adevărat? Aşa spun hoţii la Ocnele Mari. D-voastră aţi auzit de asta?

– N-am auzit. Da’ ce te interesează?

– Mai am vreo patru de făcut, apoi văd eu…

Când a terminat mi-a mai cerut o ţigară, mi-a urat noapte bună şi a închis fereastra. A doua zi am văzut când a venit gardianul. Au plecat împreună, Mucegai cu traista în spinare. Probabil spre Ocnele Mari. Îmi închipui că s-a stins de inimă rea.

Un prieten căruia îi povestisem cele auzite de la Mucegai a remarcat că, pe vremea lui Mucegai, nedreptatea era prost păzită  (p. 121-124).

O ştiinţă a umorului bine dozat: repetarea şirului de etape prin care trece arestatul, consemnate – cum singur autorul atrage atenţia – în termeni juridici învăţaţi din experienţă şi prost înţeleşi; insistarea cuviincioasă asupra nevinovăţiei în ceea ce privea acuzaţia nedreaptă dintâi, atunci când vinovăţiile creşteau munte pe creştetul său, cu sinistră inconştienţă; ‘omenia’ plină de bun simţ şi cu care îşi roagă politicos victimele să nu se sperie şi constatarea, cu mirare, a modificărilor de înfăţişare datorate spaimei produse de el, ca şi când nu ar fi fost prea fireşti; naivitatea întregii expuneri oneste; toate la un loc fac şi din portretul lui Mucegai un text antologic, căruia i-ar şedea bine pe buzele unui candidat la admiterea la Institutul de Teatru, ca monolog briant, sau într-o însăilare de schiţe similare, menită teatrului la microfon ori micului ecran. În urma acestei lecturi cu atât mai mare îmi e regretul că Andrei Şerbulescu nu şi-a înţeles adevărata vocaţie, cea de literat, din timp, şi a preferat-o pe aceea de unealtă a puterii sovietice în România.

Totuşi, nu pot nega că experienţa către acumularea căreia l-au condus preocupările sale de spion, ca şi plata pentru ele, sortită de ‘tovarăşii’ săi ideologici, sunt tocmai acelea ce au făcut talentul său să explodeze şi să se impună, post mortem, cu atari pagini, în literatura noastră. E drept că darul natural ce te învaţă să clădeşti o istorisire bine închegată, fără lacune şi astfel brodată încât să nu mai încapă în ea vrun cuvânt nou, poate zace până la moarte, necunoscut nici măcar de tine, de nu survine ceva în existenţă ce să-l scoată la lumină şi să-i impună manifestarea. Suferinţa este moaşa multor scriitori, iar Belu Zilber se numără printre ei.

Dacă Mucegai constituie portretul unui personaj, pro-zatorul îl desenează cu aceeaşi capacitate de a convinge şi pe cel tipic, colorat ideologic, cum este cazul în prezentarea anchetatorului Mişu, mai ales caracterizat prin visările sale de dominaţie mondială prin mijlocirea abjectă a dosarelor.

Mi-a confiat şi planul de perspectivă al securiştilor. Mai întâi, stârpirea contrarevoluţionarilor, spionilor şi trădătorilor, apoi formarea unui dosar complet pentru fiece locuitor. După ce această operă ar fi fost încheiată, urma educaţia politico-ideologică a întregii populaţii.

Ascultam halucinat visul unui securist. Uitasem prăpastia care mă ameninţa dacă pierdeam echilibrul şi că visătorul de la birou scria “doă”în loc de “două”. Vedeam oraşul dosarelor, cu blocuri străjuite de oameni înarmaţi, cu nesfârşite săli [şi] rafturi pline cu dosare pe vârste, profesiuni, naţiuni, totul ordonat după sistemul zecimal, şi imensa catedrală din mijlocul oraşului, cu Mişu la amvon, predicând transfigurat mulţimii nesfârşite de credincioşi cu dosare, instalaţi pe scaune foarte înalte.

În noaptea aceea am avut revelaţia unui mare adevăr demult bănuit: există numai ce este în dosare. Eram pe drumul Damascului, cu Isus aşezat la birou. Abia când am fost judecat şi condamnat pe baza a 50.000 de pagini îndosariate am înţeles totul: întreaga existenţă purcede din dosare, iar stăpânii dosarelor sunt stăpânii noştri. O idee platoniciană reflectată pe pământ. Există tot ce există pe hârtie, într-un dosar. Cine are doar un act de naştere există puţin, cei cu act de identitate, act de studii şi de militărie există mai mult, cei care au şi acte de căsătorie ori de deces există şi mai mult; cei cu dosare multe şi groase există foarte mult. Aici începe certitudinea. Dacă acolo scrie că un blond pleşuv şi spân este brun şi cu cioc, acesta, şi nu altul, există. Isus şi Shakespeare nu aveau acte de naştere: poate au existat, poate nu. Apariţia dosarului a tranşat definitiv milenara dispută între filosofi despre micul verb “a fi”.

Probabil că s-a născut odată cu monarhiile absolute, cu armata şi administraţia centrală. Funcţionarii şi ofiţerii trebuie să fi avut foi matricole şi calificative, cu starea lor civilă şi aprecierea şefilor, atât cât era necesar pentru avansare. Nu-mi închipui ca până târziu, în secolul al XIX-lea, să fi conţinut altceva şi să fi avut alte urmări. În orice caz, subţirele dosare nu aveau decât un număr relativ mic de oameni. Dosare mai bogate despre unii oameni au existat la poliţie, poate la unele instanţe judecătoreşti şi birouri avocaţiale. Abia în 1925, poliţia americană a pus bazele cazierului general al populaţiei. Voluntar pentru bancheri, mai mult sau mai puţin voluntar pentru restul americanilor.

Adevăratele dosare au apărut abia după Marea Revoluţie din Octombrie, în Uniunea Sovietică. Acestea se deosebesc fundamental de imensa majoritate a celor din statele capitaliste, cu excepţia celor de şantaj. În afara datelor de stare civilă şi activitate profesională, conţin informaţii cu privire la păcatele şi intimităţile celor îndosariaţi. Partidul trebuind să fie sigur pe membrii săi, cere de la fiecare comunist sinceritate absolută. Desigur, ideile ascunse au oarecare importanţă. Mult mai importante pentru dovada sincerităţii sunt păcatele necunoscute, însă verificabile, şi intimităţile. Crime, furturi, escrocherii, sperjur, minciuni, viaţă sexuală, cu toate detaliile, până la vicii mărunte, constituie adevărata bază a unui dosar serios al membrilor de partid, al foştilor membri de partid, al celor care n-au fost acceptaţi, al celor care ar putea deveni membri de partid. Imensul aparat al cadrelor şi poliţiei este pus în mişcare pentru a aduce sau verifica datele necesare identificării unui om. Actualii, foştii şi viitorii delincvenţi politici au şi ei asemenea dosare făcute de organele de poliţie. În fine, restul locuitorilor, fiindcă niciodată nu se poate şti ce le poate trece prin cap, au dosare preventive. Acestea, pe plan politic. Planul economic central, pe de altă parte, implică decizii centrale care nu pot fi luate fără nesfârşite dosare despre lucruri şi oameni.

Astfel, de la ideea unei evidenţe a stării civile şi profesionale s-a ajuns la crearea unor fantome, parte prin schematizarea vieţii, parte prin accentuarea păcatelor reale, mai cu seamă a celor imaginate. Un dosar se compune, în general, dintr-o autobiografie, fotocopii după acte, declaraţii scrise de mână ale informatorilor, fotografii. Acestea sunt “informative”. Adevăratele dosare, cele operative, sunt cele bătute la maşina de scris. Primele sunt pentru uz intern. Conţin adevărul mai mult sau mai puţin fragmentar, mai mult sau mai puţin schematic, dar adevărul. Celelalte sunt extrase din primele, în vederea scopului urmărit, cu adăugirile necesare. Dosarele “informative”nu le văd decât cei care le confecţionează. Un neprofesionist n-ar şti să le citească şi nici nu i-ar inspira încredere. Un manuscris bătut la maşină organizează altfel materialul, are ceva din autoritatea slovei tipărite, atenuează spiritul critic.

Din Rusia, sistemul a fost exportat în toate statele socialiste. Chiar de la început. Prima mare industrie socialistă a fost aceea a producţiei de dosare. Un fel de perpetuum mobile de ordinul doi. Funcţionează cu o singură sursă: a celor care le alcătuiesc. Nu numai cei vii, dar nici cei morţi nu sunt abandonaţi. Aici nu există deşeuri. Câţi dintre cei executaţi în Rusia n-au ucis pe alţii prin dosarele lor!

Noua industrie are o armată de lucrători, informatorii. Apoi un utilaj electronic ultramodern (microfoane, magnetofoane etc.), plus o armată de dactilografe, cu maşini de scris. Fără toate acestea, socialismul n-ar fi putut supravieţui  (p. 133-136), parcă-şi încheie anchetatorul Mişu expunerea, cu privirile pierdute în lumina depărtării pe  care, cu fiecare anchetă nouă, cu fiece condamnare impusă, se străduie să o apropie de prezent. Ciudat portret – ba chiar socotesc că nu portretul a fost în intenţia autorului, dar el s-a impus -, în care desenul derivă din dezvoltarea visului ce bântuie minţile aburite ale portretizatului… Iar din respectivul vis-portret ne deducem condiţia jalnică pregătită nouă de Securitate. În portretul lui Mişu regăsim portretele noastre, ale tuturor românilor – de nu ale tuturor oamenilor populând Terra -, le regăsim, falsificate în dosarele inexorabile cu pricina. Este păcat că memorialistul nu revine, în final, asupra lui Mişu, ci se lasă furat de o nouă temă, pentru că abia aici începea hazul: a-l cuprinde pe anchetator în întreaga-i banalitate şi impotenţă, deşi se juca, avid de rangă şi tortură, cu existenţa celor lipsiţi de apărare. Dar nu oricărei schiţe de portret îi este sortită tuşa finală. În cazul de faţă ‘visul’ are mai multă consistenţă decât lipsa de personalitate a portretizatului stupid.

Este potrivit să punem în paralel cu portretul lui Mişu pe acela al altui anchetator, de şcoală veche (da, da, chiar cu şcoală…), nu pentru a reveni asupra talentului autorului, cât pentru a distinge singuri ce a fost o lume şi unde a decăzut ea, după 23 augustul fatal.

În 1930 am fost arestat sub acuzaţia că eram spion sovietic, ceea ce de altfel corespundea adevărului. Mă ancheta un poliţist deştept, Vintilă Ionescu. Ştia despre mine totul şi ceva pe deasupra. Am semnat ultima declaraţie în noaptea de 23/24 decembrie 1930, pe la orele patru dimineaţa. Ca cineva care-şi urmăreşte un gând, paralel cu activitatea manuală devenită automatism, Vintilă Ionescu se ridică de pe scaun, îşi scoase ochelarii şi, fără să mă privească, îşi depănă concluzia la care ajunsese probabil în noaptea aceea, în timp ce dictase declaraţia mea:”Este clar că m-ai minţit, dar ce spui se potriveşte. N-am dovezi concludente, însă am convingerea că ai făcut spionaj. Nu mare lucru, dar ai făcut. Acum zece ani, am anchetat în camera asta, tot noaptea, pe altul ca tine. Nici el nu făcuse mare lucru, dar în raportul către ministru am cerut suprimarea lui. Ministrul n-a aprobat şi l-au pus în libertate. În 1921 a făcut atentatul de la Senat. Bănuieşti cine era: Max Goldstein pe care, probabil, l-ai cunoscut. Te-aş pune şi în libertate, dar voi cere ministrului să fii suprimat. Eşti periculos, ai să faci ceva grav”.

Vintilă Ionescu avea obiceiul să ancheteze în haină neagră, pantaloni reiaţi, guler tare şi pantofi de lac, ca la o întrevedere diplomatică. La ultimele cuvinte şi-a întors capul spre mine, pentru a sublinia definitiva lui hotărâre. Ochii lui cenuşii, de miop fără ochelari, mă ţintuiau pe scaun, parcă m-ar fi privit din fundul lumii. În faţa acestei puteri cosmice devenisem un ghemotoc, în care viaţa se mai ţinea prin inerţie. Simţeam că dacă ar continua să mă privească, mă strângeam în jurul inimii şi dispăream.

(…) Mulţi ani după această noapte deosebită am aflat că Vintilă Ionescu şi-a ţinut promisiunea, dar ministrul de Interne l-a refuzat, din vreo prejudecată de neînţeles pentru copiii de astăzi. (Aici, opinia mea despre schimbarea oamenilor, scoasă în evidenţă de această punere în paralel, coincide perfect cu aceea a lui Andrei Şerbulescu; într-atâta s-au schimbat semenii noştri, încât membrii tinerei generaţii nici nu pot pricepe ce l-ar izbuti opri pe un ministru să ia viaţa, prin semnătura sa de acceptare, unui individ asupra căruia i se atrage atenţia că, în potenţial, reprezintă un viitor nou pericol prezumtiv. Ei nu pot înţelege aceasta pentru că au fost educaţi că nu dovezile contează, când este atacată libertatea unui român, ci bunul plac al stăpânitorilor puterii!) Ferm convins însă că voi face ceva grav, m-a urmărit după liberarea mea din închisoare, fără să mă mai aresteze, în aşteptarea marii crime. Nimic din ce făceam nu i se părea corespunzător aşteptărilor sale. Când a fost pensionat, a lăsat moştenire urmaşilor săi la Siguranţa Generală urmărirea mea  (p. 27-28).

Şi acum, cartea ne prilejuieşte să ducem la capăt cele începute.

În ziua de 20 iunie 1949, după aproape un an şi jumătate de “reţinere”prin diferite beciuri ale Securităţii şi numeroase greve ale foamei, am fost dus în faţa generalului Nicolski, şeful anchetelor. Asimetric la trup şi la faţă, încovoiat, cu mâini disproporţionat de lungi, cu bot de iepure acoperit de mustaţă, cu fruntea mică şi vârtejuri de păr pe cap, cu ochi saşii, semăna cu ceea ce unul Lombroso afirmase că este tipul criminalului, teorie pe care noi marxiştii am combătut-o, fiindcă criminalul [iertată-i fie cacofonia!] este un produs al societăţii, nu al naturii. După ce m-a întrebat dacă nu vreau să renunţ la greva foamei, a adăugat:”Am recitit dosarul d-tale. Trebuie să-ţi mărturisesc că prezumţiile noastre n-au putut fi verificate. Deşi în materie de politic, prezumţiile sunt suficiente pentru condamnare, te vom trimite să lucrezi la un canal care se construieşte acum între Cernavodă şi Marea Neagră. Ţi-ai ascuns bine crimele, dar noi te vom demasca. Până atunci vei lucra la construcţia socialismului, adică, după cum specifică ceva mai departe: voia să mă ucidă (… ) prin construcţia socialismului  (p. 28-29).

La alt nivel, superior, nu găsim figuri noi, deosebite de ale uneltelor, cum ar fi acest Nicolski.

Iată-l pe Iosif Chişinevschi, poate cel mai reprezentativ. Originar dintr-un mic orăşel basarabean, obişnuit de mic să se minuneze de toate cele spuse şi nespuse de rabini mai mari, ca şi de măreţia Moscovei, a adus cu dânsul smerenia faţă de toţi rabinii laici de la Bucureşti şi Moscova. Mărginit din naştere, singura lui sursă de înţelepciune era Istoria Partidului (curs scurt) şi rezoluţiile, aşa cum pentru familia lui fusese Talmudul. Nu ştia, nu putea şi nu voia să ştie altceva. Putea începe ucenic de rabin sau băiat de prăvălie şi să termine mic rabin sau proprietar al unui magazin de textile la Bălţi sau Chişinău. A evadat din Bălţi împins de un ideal, ducând cu dânsul orizontul şi obiceiurile orăşelului, umilinţele şi păcatele neamului, graba iudaică şi intoleranţa. În loc să înveţe pe de rost cărţile înţelepciunii şi să vândă sfaturi enoriaşilor, a memorat tezele Internaţionalei, statutele, fraze din textele sacre pe care le-a dăruit membrilor de partid. Şi în loc să se minuneze de profeţiile marilor rabini, dar cu aceeaşi gesticulaţie a mâinilor şi capului, se minuna de orice virgulă sau conjuncţie din Lenin ori Stalin. N-avea cu ce înţelege, nici n-a înţeles. Admira pe [mai] marii săi şi detesta pe cine nu-i admira. Chelbos, urât, încovoiat, acest prost avea soluţii gata pentru orice problemă. Când se oprea o clipă din permanenta lui agitaţie, ca pentru a gândi, scormonea în panerul memoriei o frază citită. Dacă o găsea, discuţia se încheia în termenii obişnuiţi între gladiatorii cu şi fără arme. Dacă mâna ieşea goală din paner, urma ruperea discuţiei şi apostrofarea violentă a preopinentului. (…)

Doi ani a interzis reeditarea poeziilor lui Eminescu fiindcă acesta fusese naţionalist, antirus şi reacţionar. Când a fost, în fine, reeditat, textul era epurat. Lectorii de după 1944 nu trebuiau să afle că “de la Nistru pân-la Tisa, tot românul plânsu-mi-sa”, nici partea a doua din Împărat şi proletar. Din măreaţa “Internaţionala”n-a admis să se cânte prima strofă, fiindcă regele, în funcţiune pe vremea aceea, nu trebuia să afle că comuniştii (regret cacofonia) sunt republicani! Caragiale, Arghezi, Baudelaire, urmaţi de o listă de sute de nume, au fost puşi la index, din ordinul său, după ce auzise bineînţeles despre ce au scris. (…) Doisprezece ani a dictat ce să se facă şi cum să se facă. [Dacă] încerca să gândească, ca la orice prost, începutul de gândire semăna cu un şurub fără ghivent, care se învârte în gol. Cum însă tronul pe care fusese aşezat îl obliga să răspundă la orice întrebare, auditoriul trebuia să se mulţumească cu [of, cacofoniile acestea…!] binecunoscuta grimasă a “responsabilului”, cu altă întrebare sau cu exclamaţia nu mai puţin dispreţuitoare “Auzi d-ta ce vorbeşte!”(…) Chişinevschi s-a pulverizat în anonimat.

Nu ştiu dacă a fost criminal din născare. Sigur este că a devenit. Uneori aveam impresia că şi el ar fi mers la rug. Cei închişi cu dânsul mi-au povestit că, în faţa comisarilor de Siguranţă, a fost lamentabil, [dar] Zeu al severităţii faţă de codeţinuţi. Un simplu prost agramat, dezumanizat de sistem, ajuns să decidă viaţa unui popor, în loc de beneficiile unei mici dughene sau ale unei mici parohii  (II, p.29-31).

Prostia celor care-l înconjuraseră, lipsa lor de cultură, reaua lor voinţă, naivitatea lor, sunt caracteristici ce-l scot permanent din ţâtâni pe memorialist; le urăşte, le batjocoreşte, le striveşte. şi, totuşi, a conlucrat cu ei, a intrat în puşcărie cu ei, în numele aceluiaşi aberant ideal şi trădător faţă de tot ce reprezenta intimitatea sa. Cum să mai înţelegi omul?! Iată silueta imbecilă a lui Aradi, acela care conducea centrul de spionaj sovietic din România sau măcar din Capitală.

Legătura mea la Bucureşti era publicistul Victor Aradi, baronet ungur, cu flacăra nebuniei şi credinţei în ochi. Locuia într-o mansardă, undeva lângă Sf. Gheorghe, cu soţia şi fetiţa lui. Aduna neofiţi, îi catehiza, făcea lungi şi frumoase reportaje la Viena despre mahalalele Bucureştiului, scrise bineînţeles cu cerneală simpatică, nota cunoscuţii cu numere conspirative şi se considera spion. Ca să nu poată fi urmărit, iarna purta un palton lung de dimie neagră, închis până la gât, ca rasele călugăreşti; vara, o lungă rubaşcă neagră, semn conspirativ al Revoluţiei din Octombrie. Făptura lui înaltă, firavă, prelungită cu o căciulă ţuguiată, devenea astfel un straniu turn de observaţie. Nu ştiu cât vedea el, dar sigur e că putea fi distins şi într-o pădure de oameni. Convins că este perfect camuflat, n-a văzut nici un agent de urmărire – mi-a spus-o chiar el -, însă toţi agenţii îl reperau de la distanţă. De altfel, confidentul său, tapiţerul Sami Margulies, fiind unul din cei mai destoinici agenţi ai Siguranţei în rândurile partidului, “apărătorii ordinei publice”îi cunoşteau orice mişcare. Şi pentru ca nu cumva posteritatea să nu afle cum salvase Revoluţia din Octombrie [descoperind] planurile secrete ale duşmanilor, în pod, într-o cutie de tablă, pentru a fi la adăpost de umezeală şi agenţi, depunea copii ale tuturor rapoartelor trimise la Viena. Fiind destinate istoriei, erau în alb, nu cu cerneală simpatică, ca acelea expediate prin poştă. După cum era convins că pe stradă nimeni nu-l recunoaşte, tot aşa era convins că nimeni nu va căuta documentele ascunse în pod. Este inutil să spun că la proces am fost condamnaţi pe baza a 17 dosare cuprinzând fotografiile tuturor scrisorilor expediate, ca şi copiile găsite în pod (II, p.37-38).

Ar fi păcat să părăsim această menajerie hilară fără să ne oprim şi în dreptul unui exemplar al sexului slab. Aşteptările noastre de a sesiza puterea saltului de portretist de pe un mal pe celălalt al speciei nu va fi gratificată pe măsură. Nu este vina artistului, ci a modelului, căci femeia comunistă este defeminizată de crezul ei şi seamănă leit masculilor emasculaţi ce o înconjoară cu aureola unei uri împotriva omului, împărţită frăţeşte.

Soţia lui Zilber era carne din carnea lor şi sânge din sângele lor. O stalinistă născută, nu făcută. Inteligentă, lipsită de înţelegere şi interes pentru abstracţii şi frumos, rea, voluntară, îndemânatecă pentru tot ce e practic, cu o remarcabilă memorie, disciplinată, obtuză faţă de orice nu e viaţă de partid, tăcută, discretă, modestă, curajoasă, stăpână pe sine, cuviincioasă faţă de şefi, lipsită de ambiţii personale, a suportat cu stoicism ani de închisoare şi lagăr, după ce fusese o excelentă conspiratoare, fără alt orizont decât al partidului. Uneori se uita cu tristeţe la degetele ei degerate în lagărul de la Vapniarka, dar nu s-a plâns niciodată. Emoţionată la suferinţele comuniştilor, era fără milă faţă de necomunişti. Fără umbra care i-o purtam, ar fi făcut parte din “soborul ţatelor”, al ilegalistelor din care Ana Pauker îşi recrutase anturajul şi ajutoarele. S-a mulţumit cu o activitate modestă, nu s-a revoltat şi n-a invidiat pe nimeni. Abia după arestarea mea, când a încercat să se reabiliteze, a arătat ce putea. Fără nenorocita ei căsătorie cu mine, ca alte bune tovarăşe ar fi cercetat gândurile oamenilor prin bătaie la tălpi şi testicule, ar fi înfometat, ar fi trimis oameni la rug, ar fi obligat copii să-şi renege părinţii. Cred că singura încercare de a deveni om a fost căsătoria cu mine. Convinsă că nu puteam trăda, nu credea nici că sunt un adevărat comunist. Golul însă care se făcea în jurul meu o cuprindea şi pe dânsa. Încetul cu încetul, se simţea întemniţată în casă, alături de mine. Psihoza închisorii celulare a meteorologilor de pe banchize, a celor constrânşi să trăiască împreună izolaţi de restul lumii a sfârşit prin a o frânge. Ultima încercare înainte de a începe să se despartă de mine a fost o audienţă la Rangheţ, şeful cadrelor, pentru a-l întreba ce se ascundea îndărătul textului misterios al comunicatului de excludere, hotărâtă fiind să divorţeze imediat dacă i s-ar fi arătat o singură dovadă că aş fi trădat. Rezultatul acestei audienţe fu uluitor chiar şi pentru mine, care mă aşteptam la orice. Cum a aflat ce dorea ea să ştie, Rangheţ a exclus-o pe loc, pentru neîncredere în partid! Cine n-a lăsat capul în panerul partidului nu-şi poate închipui ce însemna această decapitare pentru soţia mea. Sentimentul că este scoasă din rândul oamenilor, fiindcă numai membrii de partid sunt oameni, umilinţa şi ruşinea de a fi aruncată la gunoi, groaza de a rămâne numai cu mine, un stigmatizat. Când îmi povestea ce i se întâmplase, plângea. Nu-şi putuse închipui că ea, care nu greşise niciodată, nici în faptă, nici în gând, să fie dată afară din singura casă iubită, partidul. Nu mi-a reproşat niciodată nimic, însă a început să mă uite.

Adevărata prăbuşire s-a produs după arestarea mea. A plâns, s-a zbuciumat în tăcere, n-a spus nimic. Apoi a venit ura împotriva mea şi a tuturor din jurul meu, familie şi prieteni. Pe toţi i-a denunţat în scris că au fost spioni americani, opozanţi, duşmani. A fost o dezlănţuire generală, ca să-şi recâştige locul în paradis. Nimic nu i-a folosit. Exclusă a rămas 15 ani! (II, p.35-37)

Vreau să pătrundem în universul ideatic şi, ca reflecţie, stilistic al MONARHIEI DE DREPT DIALECTIC, cu o probă oferită de Andrei Şerbulescu a ceea ce a putut învăţa de la dialectica ce l-a determinat să îmbine în titlul lucrării sale memorialistice două noţiuni care, sub imperiul dialecticii marxiste (la ea se face aluzie), se pot şi deduce una din cealaltă, deşi sunt incompatibile în absolut: Ştiam de la Lenin că nu există probleme fără soluţii şi de la Stalin că soluţiile cele mai probabile sunt acelea care nu pot fi deduse cu logica cea mai riguroasă din premisele cele mai sigure. Acum nu mai este ca pe vremea lui Pascal, când ce era adevărat dincoace de Pirinei, era eroare dincolo. Dialectica permite ca ce era adevărat dimineaţa să fie eroare după-amiază (p.30).

Din această învăţătură a deprins Belu Zilber folosirea mecanismului dihotomic-antonimic al gândirii, adică acel mecanism ce îngăduieşte folosirea tuturor noţiunilor ca reprezentându-se simultan pe ele însele şi opusul lor. Ştiu că această exprimare este dificil de urmărit. Însă memorialistul are nenumărate exemplificări ale rezultatului utilizării respectivului mecanism al gândirii, ce ne vor lămuri asupra înţelesului lui. Mă voi opri doar la câteva; cititorul îşi aminteşte că, în urma unei descinderi acoperite, ‘lucrătorii’ M.A.I. şi-au însuşit manuscrisul cărţii sale de amintiri. Iată succinta analiză ironic marxistă ce o face evenimentului: furtul din seara zilei de 14 mai 1970 a fost furt numai prin forma, nu şi prin conţinutul lui, care rămâne socialist (p.34). Pentru că nici lui nu-i este uşor să accepte că albul este negru, continuă cu exemplificările: Ocuparea unei ţări se cheamă eliberare naţională, dacă este realizată de Armata Roşie; democraţie parlamentară, alegerea unui singur candidat, dacă se întâmplă într-o ţară socialistă; libertatea, înţelegerea necesităţii (idem). Îşi aminteşte de răspunsul unui scriitor sovietic, corespondent de război, la nedumerirea lui Zilber că în şcolile de ofiţeri din U.R.S.S. nu aveau acces decât fiii de ofiţeri, ceea ce semăna cu crearea unei caste militare:”Da, este o castă, dar castă cu conţinut socialist!”(p.34-35) El exclamă: Atunci mi-am dat seama, pentru prima dată, de imensele posibilităţi ale cuvintelor (p.35), subînţelegând, amuzat, că folosirea lor contradictorie purta vina. Părerea mea este că greşea acuzând vocabularul şi putinţa acestuia de a se mula şi pe faţă şi pe dos pe orice gândire, acţiune, situaţie, ş.a.m.d., greşea deoarece în spatele cuvintelor pâlpâia posibilitatea ca, prin ceva ce era mult mai mult decât minciuna, să fie aneantizată omenirea însăşi. Unii comunişti minţeau, categoric! Majoritatea, însă, învăţaseră mânuirea gândirii dialectice şi, în loc s-o considere o simplă artă a sofisticii, o luau ca reflectând realitatea, ba chiar n-aveau nici o îndoială în privinţa aceasta… Belu Zilber, în conversaţiile purtate în penitenciarul Piteşti cu Ion Ioanid, mânuia sabia cu două tăişuri a dialecticii, pentru că-l delecta să rămână totdeauna învingător şi fiindcă nu găsea curajul să mărturisească public, între victimile bolşevismului, faptul că trăise într-o hazna de când de-venise comunist şi că numise, cu oarbă credinţă, materia în care se zbătea: ‘lumina socialismului’. El argumentează poziţia pe care o are faţă de ‘folosirea cuvintelor’ drept scut: Este în esenţa acestui sistem să guverneze în permanenţă “împotriva curentului”. A dat oamenilor conştiinţa drepturilor lor, fără să le poată satisface altfel decât în cuvinte. De aceea limba utilizată în formularea ideologiei are un vocabular redus, cu semnificaţie elastică. Furtul nu este furt când hoţii aparţin poliţiei, asasinii nu sunt asasini când aparţin partidului  (idem). A formulat un adevăr pe care intră în datoria lingviştilor să-l demonstreze pentru generaţiile care n-au fost formate cu lectura obligatorie a articolului de fond din “Scânteia”zilei, citit cu glas tare în recreaţia mare, la şcoală, care n-au fost obligate să studieze, în aceeaşi şcoală, la limba română, Scurta autobiografie a lui Iosif Visarionovici Stalin şi Cursul scurt de istorie a partidului bolşevic (dealtfel, altele mai lungi nici nu existau), pentru generaţiile fericite care nu sunt şi nu vor fi forţate să studieze ‘documentele de partid’, prin asta înţelegându-se discursurile analfabete ale lui Dej şi Ceauşescu; de ‘tătuca Stalin’ să nu mai vorbim! Şi să nu-şi închipuie membrii acelor generaţii că la asta erau supuşi doar elevii utecişti, doar adulţii membri de partid; nu! orice elev român, orice muncitor, calificat sau nu, orice funcţionar, oricine umbla pe două picioare şi nu vegeta în vreun ospiciu, oricine se afla sub puterea coercitivă a statului. Spuneam că incumbă lingviştilor să demonstreze statistic remarca lui Andrei Şerbulescu privitoare la numărul redus al cuvintelor folosite într-un stat socialist, pentru toţi acei copii ai viitorului care n-au avut cum băga de seamă aceasta. O atare demonstraţie va contribui la vădirea pericolului psihic reprezentat de comunism, care reduce orizontul minţii umane, neîngăduindu-i să folosească întreg vocabularul omenesc, deci impune un tot mai rar (până la uitare) comerţ cu masa noţiunilor dobândite în decursul atât de lentei, trudnicei şi de îndelungatei evoluţii a speciei umane.

Nu-l pot uita pe redactorul primei variante a volumului meu CIVILIZAŢIA ARMENILOR. Opul era pentru a doua oară înscris în planul editorial; dar de câte ori vizitam redacţia, îl găseam pe bărbat pigulind dactilograma mea. Într-o zi, întrebându-l ce mai avea de ‘aranjat’, a exclamat, puţin îngrozit: “Ăştia au ajuns în stadiul ‘vânării de cuvinte’!”Era adevărat; se ajunsese în stadiul eliminării oricărui cuvânt ce putea avea implicaţie religioasă, mai bine zis care ar fi putut fi utilizat şi într-un text religios. De aceea, dintr-o ISTORIE A ARTELOR ARMENE PÂNĂ ÎN VEACUL AL XIV-LEA, lucrarea mea, apărută în altă editură, după ce şi aici a fost înscrisă în alte două noi planuri editoriale, a devenit o CIVILIZAŢIE ARMEANĂ ce a văzut lumina tiparului la zece ani după predarea cea dintâi a manuscrisului. Iar aceasta s-a datorat unui suflet ales de la cenzură, o Doamnă pe care n-o cunosc nici până acum, o Doamnă ce respecta munca intelectuală conştiincioasă şi adevărul cultural, care, citind un fragment din CIVILIZAŢIE, propus ca articol, mi-a transmis prin redactorul revistei că ‘momentul’ era propice şi cărţii… Datorez să-i fac cunoscut numele, deoarece, într-o viitoare istorie a culturii sub comunism, doamna Doxănescu nu trebuie uitată. De ce am istorisit întâmplarea? Eradicarea vocabularului învecinat planului religios intra în politica ideologică antibisericească a regimului ateu; cu alte cuvinte, scoţându-ni-se din vocabularul limbii române cuvintele ce să amintească de existenţa lui Dumnezeu, se aspira la ştergerea noţiunii din cugetele şi inimile oamenilor, astfel ca în blancul creat artificial să se însămânţeze religia comunistă, unica, măreaţa, mântuitoarea celor ce scăpau vii şi nevătămaţi din lupta de clasă (folosind cuvintele corecte: celor ce scăpau vii şi nevătămaţi de crima permanentizată şi generalizată a partidului).

Deci, lingviştii să nu-şi uite datoria morală şi cetăţenească!

Pe această cale, am ajuns şi la motivul şi destinatarii pentru care Belu Zilber şi-a scris memoriile: pentru uzul celor resemnaţi de astăzi şi al copiilor care vor învăţa că Gheorghe Gheorghiu-Dej a iniţiat şi condus tot ce s-a întâmplat din 1944 încoace, dacă aceste slove ar ajunge vreodată sub ochii lor. (…) Am pătimit suficient ca să mă bucur de dreptul de a povesti ce am trăit şi gândit (p.32). Până în 1968 am încercat mereu să înţeleg absurdităţile, să le găsesc o justificare ideologică, să admit că tot ce s-a întâmplat trebuia să se întâmple. Am scos ochelarii de tablă (ai comunistului, asemănători acelora ai deţinutului) şi m-am hotărât să fac tabula rasa din tot ce am învăţat din cărţi şi să privesc ce am iubit cu ochii mei. Nu mai aveam îndoială că regimul este incompatibil cu adevărul şi dreptatea.

Am ajuns un foarte mic proprietar de viaţă. Nu mai am vreme să culeg roadele de pe parcela care mi-a rămas, iar sistemul poate dura un foarte mare număr de ani. Se poate întâmpla ca copiii [sic!] să nu mai afle niciodată ce a fost, în vremea noastră, cum s-a născut socialismul  (p.31).

Distincţia existentă în limbă între verbele a simţi şi a presimţi este ilustrată cu deosebită claritate de capacitatea de a se autoanaliza a lui Andrei Şerbulescu; nu că ar fi stat în intenţia lui să ofere o atare incursiune psiholingvistică, ci deoarece are o memorie foarte sensibilă la mişcările sufleteşti. Când am numit verbul a simţi, nu l-am luat cu înţelesul propriu, referitor la activitatea simţurilor, ci în acela figurativ, referitor la sentimentul a ce pluteşte în suflet, cum reiese din următoarea mărturisire:

Cine nu a purtat pe piept pata galbenă (aluzie la ‘steaua galbenă’, obligatoriu a fi ornat, în public, reverul vestonului îmbrăcat de evrei, sub dictatura hitleristă) a unei excluderi publicate în “Scânteia”nu ştie ce înseamnă a fi lepros. Nu mai sunt necesare gluga şi clopoţelul care să anunţe trecătorilor cine trece. Cei care mă cunoşteau, prieteni sau duşmani, mă vedeau ca şi cum aş fi fost din aer, întorceau capul sau treceau pe alt trotuar. Atât eram de copleşit, că începeam să mă simt vinovat. Mi se părea că orice trecător mă recunoaşte, însă nu ştie cât sunt de criminal. Uneori îmi venea să iuţesc pasul, să fug de toţi aceşti oameni paşnici ori să le strig vina mea imaginară. Pentru vechii comunişti, presiunea morală a partidului este extraordinară. Toţi ştiu ce este înăuntru, dar odată aruncaţi la gunoi se simt gunoi, un fel de mort care ştie că este iremediabil ieşit dintre cei vii şi trebuie să se obişnuiască cu viermii, până devine vierme  (p.42).

Va să zică, atitudinea cunoscuţilor întâlniţi întâmplător pe stradă impunea simţământul vinei. Din acesta se năştea ‘părerea’ că pecetea impusă de descoperirea, prin presa centrală, a excluderii din partidul comuniştilor era pipăibilă, prin văz, tuturora. Ambele stări derivau din presiunea morală. Asta înţelege Belu Zilber, în acest context, prin a simţi.

Pasajul ne permite şi o citire în adâncime a ce simţea un membru de partid privitor la muritorii de rând, la cei care nu erau membri de partid: în afara partidului nu exista decât “gunoiul”societăţii, compus din “cei morţi”, metaforizaţi prin “viermi”. Ce înseamnă “mort”, adică acela care nu este viu? Mortul nu participă la viaţă. Cei vii îl aruncă la coşul de gunoi, pentru că îi încurcă, le pute, îi poate îmbolnăvi cu miasmele şi descompunerea sa; îngropat, să nu mai stea în calea nici unuia dintre cei vii, e asimilat viermilor, prin aceea că nu are alt de făcut decât să se târească departe de lumina apreciată de cei vii şi folositoare lor, întreţinându-şi amarnica existenţă din putreziciuni, abia intuite de orbirea sa, lepădate de toţi cei vii; el este oricând la îndemâna călcării în picioare, a  zdrobirii de către cei vii.

Însă Herbert Zilber nu se opreşte la ce simţea odinioară. El mai trăia, la ceasurile de cumpănă, şi altceva ce, pentru moment, nu etichetează psihologic decât cu acelaşi verb, după cum urmează în fraza: Când m-am urcat în tren, am simţit avertismentele bine cunoscute mie: anxietatea şi setea (p.44). Este neîndoielnic un alt tip de mişcare sufletească; sunt semnele presentimentului. Naratorul se străduieşte să-şi priceapă – sau să-şi facă cititorul a înţelege – de unde îi putea veni subtila boare a ceva rău ce se apropia de el: Poate fiindcă funcţionara care-mi liberase paşaportul s-a uitat altfel la mine decât ar fi fost normal să se uite la un solicitant care o gratificase cu cadoul necesar urgentării formalităţilor, poate fiindcă avusesem impresia că fusesem urmărit la Bucureşti, nu ştiu de ce, dar clopotul de alarmă a sunat odată cu plecarea mea din ţară  (idem); trebuie ştiut că scopul călătoriei sale era unul subversiv – de spionaj.

El ţine să-şi confirme intuiţia. Această nevoie ne dezvăluie că, oricât de educat era de spiritul dialectic, aşa-zis ştiinţific, nu numai că îşi conştientiza, ca orice alt ins dintre aceia neprelucraţi în forja gândirii marxist-leniniste, acele presentimente, fără definiţie ştiinţifică şi rizibile pentru nişte ‘realişti’ ca cei formaţi de partid, nu numai că le conştientiza ca prezenţe în sine, ci se străduia să le şi fundamenteze, prin proba realităţii. Aceasta este dovada că nici măcar cei din vârful noii piramide ideologice ce se forma în acea perioadă nu izbutiseră să scape de ‘superstiţii’ – aşa le numeau, nu? – care nici vorbă să fi fost superstiţii; ele erau fenomene psihice încă neexplicate (în cazul de faţă: psihosomatice, din domeniul neelucidat încă al parapsihologiei), făceau parte din sistemul uman de cunoaştere a realităţii, cu care suntem toţi dotaţi şi de care voiau să ştirbească omul comuniştii, în tentativa lor de creare a “omului nou”, mult inferior celui cu care îi confrunta natura. Dealtfel, şi Belu Zilber se străduie să găsească o formulă, acceptabilă de către materialismul dialectic, în explicaţiile sale: Presimţirea este, probabil, un atribut al materiei vii  (p.149).

Belu Zilber nu este mulţumit de dovada avansată până aici, privind realizarea presimţirilor; el continuă: La Paris am aflat din ziare că la Bucureşti se descoperise o vastă organizaţie de spionaj sovietică şi că printre arestaţi se afla şi Victor Aradi (idem). Era superiorul său. Constată o nefuncţionare a mijloacelor personale de cunoaştere dinainte şi de la distanţă a viitorului; mai precis, o funcţionare într-un cod pe care-l învăţase parţial doar – anxietatea şi setea -, cifru pe care nu era în stare să-l folo- sească în traducerea până la capăt a mesajului: Eram departe de Bucureşti, la adăpost de orice pericol. Nici un moment  nu mi-a trecut prin minte că misteriosul nr.16, despre care ziarele româneşti anunţau că este dispărut, eram chiar eu. Din corespondenţa cu familia mea şi întreprinderea la care lucram nu rezulta că aş fi fost căutat sau cel puţin suspectat, dar nu puteam scăpa de anxietate şi sete (idem). Doreşte cu orice chip să-şi convingă cititorul de avertismentele pe care le primea, deloc deosebindu-se de orice babă care-şi povesteşte şi dezleagă visele premonitorii, de care partidul hohotea şi cu care babă lupta s-o facă nenocivă sănătăţii clasei muncitoare: Lucram fără întrerupere, ca un automat, nu mâncam, continuam să trăiesc din inerţie, uscat de pustiitoarea mea sete, descompus de anxietate.

În trenul care mă aducea în ţară aveam impresia că sunt singurul pasager, poate şi de pe glob. Dacă ar fi vrut, conducătorul m-ar fi putut arunca pe geam sau pune în geanta lui. Nici astăzi nu-mi amintesc să fi văzut alt călător. Eram sigur că mi se va întâmpla ceva grav, dar n-am rezistat hipnozei. Ajuns acasă, am avut timp să distrug hârtiile compromiţătoare. A doua zi am fost arestat (idem). Cu adevărat era singurul pasager. Autorul nu acordă însemnătatea necesară acestui sentiment de tip hiperbolic. El se izolase de toţi ceilalţi, prin senzaţia că se îndrepta către împlinirea destinului său, că ceva ineluctabil îl atrăgea spre ea – hipnoza pomenită. Ceilalţi, mutându-se de ici-colo, călătoreau, pur şi simplu. El era Călătorul. El pătrundea într-o paralume, într-o pararealitate. El urma să se privească în Oglinda Încercărilor. Era o călătorie iniţiatică. Acesta este izvorul izolării resimţite, distingerii sale de toţi. Iar izolarea, distingerea de toţi, erau şi ele semne ale presentimentului.

Cele de mai sus îmi amintesc de săptămânile ce au urmat crăpării catapetesmei din Biserica Sfântul Spiridon, într-o noapte a Vinerii Mari sau a Învierii, mai demult. Fisurarea se datora lucrărilor subterane din zonă, necesitate de metrou. Totuşi, nevoia de apărare a bucureştenilor, în faţa tot mai asprei vieţi impuse de tirania demolatorului Ceauşescu, lansase zvonul că era semn dumnezeiesc. Nu era propriu-zis o lansare de zvon, era credinţa populaţiei că avea, în sfârşit, să coboare răzbunarea Domnului, că suferinţele neamului erau văzute şi că li se dădea un răspuns, echivalent cu pustiirea comunismului. Şi nici n-a întârziat prea mulţi ani ‘răspunsul divin’: Nicolae Ceauşescu a căzut victima plutonului de execuţie comandat de tovarăşii săi din conducerea partidului, care i-au luat locul, prefăcându-se că usturoi nu mâncaseră şi gura nu le mirosea, iar comunismul a căzut în urletele fericite ale poporului. M-a oprit pe stradă văduva unui fost membru al c.c.-ului, femeie de mare încredere a conducerii, care ştia că lucram în învăţământul superior al Bisericii, de unde deducea, biata de ea, că eram mai aproape de planurile Creatorului decât ei, comuniştii.

– Tovarăşe Rădulescu, fata mea este foarte îngrijorată de ce se vorbeşte; s-a dus la biserica Sfântul Spiridon, unde se adună atâta lume să vadă catapeteasma despicată; se zice că… Dumneavoastră ce părere aveţi?

Privirile sale cerşeau o desminţire a mâniei lui Dumnezeu ce înfiora toate inimile. Accepta până şi o autoritate săracă precum a mea, investită numai de ea, şi de nimeni altcineva (mă investise probabil pentru ceea ce socotea curajul meu nebun de a lucra, ca mirean, pentru Biserică, într-o lume în care Biserica era ultimul vrăjmaş rămas în picioare, urmând, fără doar şi poate, a fi distrusă şi Ea). Privirile sale implorau, umile, ca ale unui câine vagabond ce te-a adoptat stăpân şi te roagă, muteşte, să-l iei acasă. Dacă aş fi fost un înşelător, în clipa aceea o trimiteam să se boteze şi să se pocăiască şi m-ar fi ascultat. Dar n-aveam anxietatea, nici setea lui Belu Zilber, prin care să comunic cu Incomunicabilul, deci îmi lipseau chiar şi aceste extrem de modeste semne ale adierii Harului, pe care un ateu bolşevic ca Herbert Zilber era atât de convins că le primea, deşi voia să pară a le socoti dependente de materie – ceea, dealtfel, nici nu neagă intervenţia Harului.

După excluderea mea definitivă din partid, continuă el, în 1947, o dată cu hăituiala celor care ştiau că un exclus nu poate fi lăsat în pace, vechii mei tovarăşi – anxietatea şi setea – au reînceput să mă bântuie. Mergeam pe stradă îmbrăcat corect, dar aveam sentimentul că sunt gol, urmărit de mii de ochi (p.44-45). Constatăm că, exprimat într-o altă metaforizare, acelaşi simţământ al distingerii de toţi şi al izolării, îi însoţeste ‘semnele’. Şi, în sfârşit, termenul ce părea să fugă de sub condeiul lui Andrei Şerbulescu, dintr-o normală teamă de ‘vocabularul mistic’, irumpe în text: Soţia mea nu credea în presimţirile mele, cu atât mai puţin în seara aceea.

Când am ieşit amândoi din bloc, pasagerii automobilului (îi identificase de mult timp, păianjeni aşteptându-şi victima, la oarece distanţă de intrarea în bloc) ne-au invitat la Ministerul Afacerilor Interne, pentru o declaraţie (p.46).

N-a mai călcat pe stradă decât în 1964.

Este interesant de remarcat că între simţire, cu înţelesul cercetat de noi, şi presimţire există o capacitate de conformare la realitate, inversă decât ne-am aştepta.

Brusc uşa celulei se deschise şi înăuntru dădură buzna Marin Jianu şi Nikolski. În timp ce gardianul îmi lumina faţa cu o lanternă, Nikolski îşi strâmba şi mai mult ochii saşii, ca să mă poată privi drept în ochi. Marin Jianu îmi spuse: “Avem dovezi că eşti vinovat. Îţi dau o oră ca să recunoşti”. După ce i-am răspuns că nu mai are nimic de aşteptat de la mine, fiindcă spusesem la anchetă tot [ce] aveam de spus, au plecat amândoi, trântind uşa.

Pentru prima oară de la arestarea mea eram fericit. Îmi închipuiam că este ultima probă la care sunt supus înainte de a pus în libertate (p.52). Două săptămâni am aşteptat eliberarea (p.57). Bineînţeles că ancheta s-a abătut şi mai năpraznic asupra sa; va să zică, cele simţite (umplerea de fericire) au fost mincinoase. Pe când presimţirile nu mint niciodată. Trebuie să mărturisesc că, deşi nu aveam nimic pe conştiinţă, simţeam că de undeva bat vânturi rele (p.59). Pentru prima dată începură investigaţiile cu privire la un alt tip de spionaj (decât cel în favoarea U.R.S.S.-ului, de odinioară) practicat, pasă-mi-te de el, în favoarea puterilor capitaliste occidentale.

Cititorul va spune că mă străduiesc să demonstrez ceva ce, în mod evident, este forţat, anume rădăcinile unei gândiri religioase la Belu Zilber. Or, există un fragment în aceste memorii de unde contrariul poate fi dedus fără prea mari eforturi.

Într-o seară, Lajos a fost luat la anchetă. S-a întors după cinci zile. Se dublase în lăţime la trup şi la faţă. Ca să-l dezbrăcăm a trebuit să rupem hainele de pe dânsul. Ne-a povestit că, în seara anchetei, fusese bătut cu “pumnele”- cum spunea el – pe faţă şi trimis la carcera îngustă, adică un sicriu vertical, în care nimeni nu poate sta decât în poziţia de drepţi. După câteva ore, oricine se umflă. Mai târziu, după ce am fost şi eu bătut la tălpi, singurul chin de care aveam groază era carcera îngustă. Simţeam cum mă sufoc numai la gândul de a fi închis în sarcofag. Când l-am întrebat pe Lajos cum de a rezistat mi-a răspuns simplu: “M-am rugat…”

Îmi pare şi astăzi rău că sunt văduvit de puterea credinţei. Este, probabil, o aptitudine cu care te naşti. N-am nici un fel de rezonanţă pentru acest fel de muzică (p.50-51). Rămâne regretul a ceva presimţit  şi, din păcate, gustat niciodată. Dar presimţirea, după cum am văzut, te pune în contact direct cu realitatea.

Că Andrei Şerbulescu avea canavaua religioasă înscrisă în inimă, ca noi toţi, deşi n-o izbutea recunoaşte, este şi mai clar dintr-aceea că simţea cel mai profund fior religios, acela al păcatului (bineînţeles, faţă de altă putere decât în cadrul credinţei, pentru că marxism-leninismul deformase toate cele naturale din sine şi înlocuise sentimentul existenţei lui Dumnezeu cu certitudinea forţei fără egal a partidului). Strigoiul vinovăţiei ne însoţeşte în viaţă. Spovedania nu-l omoară. Scăpăm prin uitare. Păcatul există undeva în noi, cancerul, poate mediul natural al sufletului. Dacă ar dispărea, am exista ca şi cristalele, dar n-am trăi. Suntem veşnic vinovaţi faţă de cineva: o femeie, un prieten, un frate (p.64). El se simţea vinovat că păcătuise faţă de partid, prin nemărturisire! Culmea vicierii gândirii stă în aceea că nu concepe viaţă fără păcat, ca şi cum acesta ar fi fermentul, scânteia, bobârnacul existenţei personale, iar nu încălcare dăunătoare vieţii. Suntem martori ai unei înscăunări a păcatului în centrul fiinţei noastre, a unei divinizări a lui.

Iar pe temelia derogării vinovate de la spovedanie, pe care o menţionează Belu Zilber, s-a aburcat nevoia de a mărturisi nu numai ce era adevărat, ci, mai ales, ceea ce dorea partidul să-l audă confesând, deşi nu corespundea realităţii; însă stăpânirea partidului, identificată cu aceea a Dumnezeului cel Atotputernic, avea mai multă priză asupra slăbiciunii lui decât realitatea însăşi, refuzată de partid, oricât de adevărată era: o realitate, deci, ce putea dispărea fără să sufere nimeni şi să fie înlocuită cu o ficţiune, devenită adevăr, prin aceea că, i se spunea anchetatului, era necesară.

Fascinat de opiniile unui comunist despre propriul său crez (şi ce fel de comunist: un spion al Uniunii Sovietice!…), fascinat şi de cultura, ca şi de exprimarea sa, de fineţea intuiţiilor psihologice şi a trăsăturilor rapide de penel cu care defineşte o epocă, o situaţie, ori un portret, am tot amânat momentul examinării sufletului său în raport exclusiv cu trădările săvârşite în cursul anchetei ce l-a făcut celebru în istoria jumătăţii de secol încheiată acum – şi fără de care, probabil, ar fi dispărut din conştiinţa semenilor, aidoma tuturor colegilor săi de crez şi crimă antinaţională.

El începe prin a-şi înfăţişa faţa luminoasă – în nădejdea că, după cum stau lucrurile cu luna, doar această faţă rămâne vizibilă după trecerea unui timp oarecare de la evenimente. Adică, îşi expune, nu prea amănunţit, curajul de a încerca să semene drumul anchetei cu pietricele albe care, la proces, regăsite, să slujească punerii în evidenţă a unui alt drum, acela al adevărului. În cuvintele sale: Mă gândeam să demasc pe regizori în faţa justiţiei datând unele fapte în aşa fel încât să pot dovedi prin acte certe inexistenţa lor (p.33). Nu este limpede că iscusinţa i-ar fi aparţinut; răsare din text numai că a ştiut folosi prilejul: din motive independente de voinţa mea, s-a fixat ziua de 6 octombrie 1946 ca dată a unui complot la care aş fi participat. Am acceptat să fiu prezent în Bucureşti la acea dată, ştiind că, în acel moment, eram la Paris, ceea ce aş fi demonstrat cu tot felul de acte ale autorităţilor franceze (idem). Însă luciditatea îi şopteşte că era îndoielnic a i se fi îngăduit să aducă dovezile; iar de i se permitea aceasta, ar fi dispărut din dosar fila derutantă, î locuită fiind cu una unde data să nu mai fi coincis cu aceea a absenţei lui din ţară, astfel încât să nu se poată sustrage acuzaţiei de a fi complotat, cu care fusese încărcat.

Teoretizarea renunţării la acest subterfugiu constituie încă o precisă diagnosticare a celor petrecute cu victimile M.A.I.-ului: Când toţi sunt de acord să falsifice, nu există apărare posibilă. Nici urletul din sala de judecată nu foloseşte. Există totdeauna microfoane, dar sunt mute; există public, dar sunt ofiţeri de Securitate îmbrăcaţi în civil; există avocaţi, dar sunt membri de partid. Dacă întâmplarea face să fie de faţă un acuzat dubios, se suspendă şedinţa, se explică în particular, criminalului, că-l aşteaptă sentinţa administrativă fără drept de graţiere şi, la nevoie, procesul lui se disjunge (p.34).

Frământarea îi este categoric autentică şi convingătoare pentru cititorii români care au trăit situaţii de limită, cum ar fi excluderea din partid, demascarea ca duşman de clasă, ori vrun proces politic. Mă îndoiesc că eventualii cititori dintr-o ţară democratică ar simţi sfâşierea din cuvintele autorului şi că n-ar pune la îndoială conformitatea lor cu realităţile de atunci: Gândeam până la epuizare cum să imaginez fapte a căror inexistenţă se putea dovedi, cum să înfrunt martorii falşi, îmi umpleam memoria cu inepţii monstruoase, voiam să frâng reaua-credinţă. A durat mulţi ani până să înţeleg că solidaritatea la crimă a întregului aparat este o forţă împotriva căreia nu se poate lupta (idem).

Voi afirma ceva ce va părea paradoxal: suferinţa lui Belu Zilber se datora încrederii că-şi mai putea salva pielea sau că mai exista ceva de salvat. Asta datorită faptului că nu-i dispăruse credinţa în partid. Lui îi lipsea împăcarea românului cu soarta – fatalismul -, a românului care descoperise neîndoielnic cine erau comuniştii. Aceasta a îngăduit majorităţii victimelor nedreptăţii să nu fie atât de tulburate de ce li se petrecea. Pe când prietenul lui Lucreţiu Pătrăşcanu ar fi făcut orice numai să fie  eliberat. Şi a şi făcut-o.

Unei autobiografii impuse de anchetator îi urmează altă autobiografie; autocriticii solicitate îi urmează altă autocritică; cererii de a-şi mai aminti lucruri ascunse îi urmează cererea de a-şi mai aminti lucruri ascunse. Partidul folosea armele partidului: autobiografia şi autocritica reprezentau cele mai modeste dintre armele sale, dar necruţătoare – cu ele se lua viaţa până şi a muncitorilor necalificaţi cerşind o slujbă. Şi-a amintit într-adevăr vreo trei împrejurări asupra cărora Pătrăşcanu îl rugase să păstreze o precaută tăcere. După mărturisirea celei dintâi, mintea îi cedă cu simplitate: Nu mai aveam altceva de făcut decât să spun şi celelalte două secrete, apoi să aştept. Îl vedeam pe bietul Pătrăşcanu urlând la auzul destăinuirilor mele, ca cineva căruia i se aplică fierul roşu. O mai fi având şi alte asemenea secrete? Probabil, fiindcă altfel n-ar fi cerut tuturor celor din jur să spuie că nu ştiu nimic (p.66). Alături de conştiinţa greşelii faţă de partid – a-i fi ascuns ceva (păcatul meu cosmic!), apare un nou chin provocat de divulgarea tainelor lui Lucreţiu Pătrăşcanu: un alt păcat – faţă de un semen îndrăgit. Deşi, peste o bucată de timp i-a parvenit ştirea că fostul ministru al Justiţiei primise cu calm spusele sale, Belu Zilber se perpelea sub săgeţile aprinse ale remuşcărilor. Nu mai puteam dormi nici puţinul somn de până atunci. Trebuia să fac ceva să mă liniştesc. Să fie ironie ceea ce urmează sau consemnarea mijlocului pe care-l găsise – unicul! – de a nu sta cu mâinile încrucişate în plasa ce se strângea în jurul lui tot mai din aproape? Am scris o nouă autobiografie, încă una şi încă una. Nici când am terminat de enumerat micile mele păcate faţă de toţi oamenii pe care îi cunoscusem nu m-am potolit (p.67). Dacă este ironic cu sine însuşi sau nu, mi se pare că analistul, oricum, îşi compătimeşte orbirea din trecut. Povesti o convorbire în trei cu un străin. Mai bine zis, declară că ea avusese loc. Însă nu-şi putu aminti, nici să-l taie anchetatorul, despre ce se discutase. Pătrăşcanu o făcu ad integrum. Pentru Şerbulescu – în vederea verificării celuilalt – veni clipa adevărului: “manejul”- “2 cu 2”, adică două ore de manej şi două de odihnă (prin “manej”să se înţeleagă alergarea în chiloţi şi picioarele goale în jurul cimentului din celulă); pe urmă “8 cu 2”; apoi “10 cu 2”; de se întrerupea din măsurarea celulei-stadion: duşul rece.

Cam aceasta îi era starea de spirit şi condiţia fizică atunci când avu revelaţia, în 1948, că vecină de celulă cu el se găsea Lena Constante, vechea sa prietenă. Unul de o parte a zidului, celălalt de partea cealaltă, cu o vergea scoasă din patul de fier, am spart un tunel în jurul ţevii de calorifer şi am vorbit ore întregi. Mi-a povestit acuzaţiile aduse lui Pătrăşcanu. Andrei Şerbulescu rămăsese comunistul impenitent de până la arestare: Am fost indignat la auzul că prietenul meu a vrut să fugă sau că el, cel total lipsit de viciile mărunte omeneşti (tutun, cafea etc.), ar fi avut unul care contrazicea morala de partid (p.71).

Urmează recunoaşterea cea mai ruşinoasă privitoare la trădările sale de până atunci: Ca să scap de tortura păcatului, în autocriticile scrise la Malmezon am povestit şi această întâmplare din beciul din Calea Rahovei (idem). Ne aşteptăm ca autobiograful să-şi asume frica ce l-a determinat s-o facă. În loc de asta, el declară a fi denunţat dubla lor încălcare a regulamentului, cu gândul că, verificându-se prin Lena Constante discuţia noastră, se va dovedi indubitabil inocenţa amândurora (p.71-72). Plauzibil doar în cazul în care presupunea că ea ajun- gea întocmai la acelaşi raţionament răsucit în paisprezece de nu mai cunoşteai care să fi fost chipul gândirii logice. Însă Belu Zilber nu presupunea aceasta, mărturiseşte: Ştiam că va rezista să recunoască, că mă va blestema, dar în mintea mea medicaţia era necesară în interesul tuturor (p.72). Foarte greu de urmărit cum îi aluneca raţiunea şi încotro, deoarece pare mult mai plauzibil că “medicaţia”folosea numai interesului turnătorului. El, exclusiv, îşi dovedea astfel totala supunere faţă de anchetă şi decizia de a nu-i ascunde nimic, cu riscul oricăruia dintre cei apropiaţi. Mai produce un argument pentru a lăsa să se creadă că mai era, în acea perioadă, stăpân pe hotărârile sale, şi acesta aidoma ţesut cu aţă la fel de albă: Dacă atunci aş fi cunoscut mărunta vină a prietenilor mei, n-aş fi pomenit de această întâmplare, ca şi de altele care, în celulă, căpătaseră aceleaşi dimensiuni cosmice… (idem).

Să se numere printre celelalte ‘mărunte vini’ şi aceea a doamnei Pătrăşcanu, anume de a fi fost soţia lui Lucreţiu? Căci Belu Zilber sugeră anchetatorului că era singura ce să cunoască toate dedesubturile existenţei bărbatului ei, deci putea aduce informaţiile cele mai directe şi sigure pentru acuzarea lui. În felul său, Ferescu, anchetatorul, pe numele adevărat Filipescu, l-a felicitat: Discuţia noastră mi-a fost de folos. Când au fost strânse cu uşa, femeile au spus tot. Ele sunt singurele care ştiau (idem). Îmi închipui că Andrei Şerbulescu îşi face iluzii asupra dimensiunilor greşelilor sale din timpul anchetei: el să fi fost cu adevărat indicatorul căii pe care trebuia s-o apuce cea din urmă? Ofiţerul şi superiorii săi, ministrul şi ceilalţi din C.C. să fi fost cu toţii atât de neşcoliţi într-ale smulgerii de mărturisiri? Să nu fi ştiut niciunul că o soţie constituie o poartă larg deschisă către tainele bărbatului ei? Să fi fost nevoie de sugestia lui? E de necrezut. Oricum, vina sa de a fi dorit ca doamna Pătrăşcanu să fi gustat din aceleaşi chinuri ale trădării ca şi el era apăsătoare.

Psihologul îşi urmăreşte cu siguranţă meandrele cugetului, ba înclinând către regret, ba bănuind (de fapt, sperând) că acuzaţiile celor din vârful ierarhiei de partid nu erau vane, ba învingând fidelitatea faţă de amiciţia sa trecută, ba chiar nădăjduind că alţii vor fi mai rezistenţi decât el şi vor spulbera cele ce şi el incrimina în calitatea sa de comunist. Ba amintindu-şi că era ceea ce tocmai am numit: comunist, deci trebuia să acuze şi să se despartă de căderile prietenului său, iar asta îl conducea să se felicite pentru atitudinea adoptată. Multă vreme am fost chinuit de gândul că de la mine a pornit recu- noaşterea soţiei lui Pătrăşcanu. Eram convins de nevinovăţia prietenului meu. Dar dacă, ascuns cum era, făcuse ceva condamnabil? Am început să-mi înşir pentru mine tot ce ştiam de la dânsul şi despre dânsul. Încetul cu încetul a apărut parcă altceva decât ştiam eu: “S-ar putea să fie vinovat, şi eu l-am denunţat”… Apoi iar revenea amintirea conturată a ceea ce văzusem şi auzisem atâţia ani, prietenia şi încrederea care ne lega. Deci nu putea fi vinovat şi deci strânsul cu uşa al soţiei îi va fi până la urmă de folos. Mai bine să se spulbere acum toate bănuielile, decât o veşnică îndoială.

Apoi noul contur al vinovatului plămădit de imaginaţia mea scoasă din lume revenea, ca într-o febră cu halucinaţie. Da, ştiu că cei care îl urmăresc urmăresc scopuri ticăloase, însă eu sunt comunist. Puteam eu tăinui în orice chip o crimă împotriva socialismului? Deci bine am făcut ce am făcut.

Însă în joc este bunul meu prieten. Sunt odios. Încep să gândesc ca Saint-Just sau Chişinevschi (p.72-73).

Şi moara cugetului şi a inimii continua să se învârtească drăceşte: Eram o magmă din care ieşea, din când în când, flacăra nebuniei. Luni şi luni de zile mă cufundam în trecutul imediat, refăceam zilnic o anchetă cum aş fi dorit să fie (…), ceva care să fi avut drept urmare punerea mea imediată în libertate. Începeam construcţia de cum mă sculam. Când auzeam tragerea zăvoarelor şi clinchetul castroanelor pentru masă, totul era gata. În şapte ore se concentraseră mii (p.73). Mai întâi remarcăm faptul că nu remuşcările ocupau primul plan al conştiinţei, ci dorinţa eliberării personale instantanee, căutarea soluţiilor ce l-ar fi putut salva, dacă îi veneau în minte la momentul oportun. Apăreau nişte remuşcări, dar nu acelea aşteptate de noi şi pentru care autorul ne-a pregătit: remuşcările sale, din această nouă perioadă moartă, când iarăşi nu mai era anchetat, se datorau faptului că nu-şi ştiuse conduce răspunsurile date, astfel încât să-şi vădească de la bun început nevinovăţia. Dacă ar fi posedat de pe atunci înţelepciunea bătrâneţii, ştia că musai era vinovat, indiferent de cum i-ar fi sunat răspunsurile: era vinovat pentru că astfel îl voia partidul. Însă Andrei Şerbulescu, deşi ditamai spion – deci un presupus om inteligent peste medie, înarmat cu toate tertipurile cazuisticii, tocmai pentru a fi capabil să se salveze la ora H -, rămăsese, ca majoritatea comuniştilor, un naiv până la cea mai neagră prostie. În al doilea rând observăm în ce consta preocuparea lui majoră, în lunga pauză, iar observaţia noastră ne serveşte pe tavă înţelegerea tipului său uman. Belu Zilber ‘îşi rescria’ anchetele! Belu Zilber, nemulţumit de rezultatul lor, de felul cum îşi îndreptau, aceste texte dramaturgice, personajul către o suferinţă fără termen, nici limită (în finalul piesei), căuta cu raţiunea, acum oarecum ‘la rece’, oricât de mare îi era tensiunea mărturisită (o tensiune creatoare), căuta soluţii scriitoriceşti noi, dintre acelea care să ofere poveştii un happy end în stilul filmelor americane. Andrei Şerbulescu nu sta toropit de tristeţe, nu-şi bătea capul cu problemele etice, nu-şi amintea clipele de fericire în faţa unor mese bogate şi ademenitoare, nici în patul unor femei năucitoare, nu-şi rememora figurile părinţilor, nici nu aduna din memorie hârburile cunoştinţelor ştiinţifice îngrămădite într-o viaţă de om, nu clădea teorii politice şi aşa mai departe. Deci, pe scurt, nu era copleşit de nici unul dintre instinctele banale, nici de virtuţi, nici de existenţă: era adâncit în clocotul creaţiei literare… Oricât de ridicolă ar putea părea cititorului concluzia mea, el n-are voie să nu vadă că arestatul tot scria şi rescria în minte cele ce scrisese, cu mâna lui sau dictând anchetatorului, o dată.

Iată-ne pregătiţi să înţelegem cele ce urmau să se petreacă în curând, un fenomen unic printre cele mărturisite de românii care au luat vreodată condeiul în mână şi de cari se ocupă o istorie a unei literaturi naţionale.

Până acolo, să ne oprim, stupefiaţi, în faţa unui Andrei Şerbulescu gata să-şi caracterizeze starea de spirit când crea în cuget spectacolul unde deţinea rolul principal: Fericirea înceta cu tragerea zăvorului celulei mele şi vederea străchinilor  (idem). Dacă nu este fericirea creatorului în cursul procesului creaţiei, atunci ce este? şi dacă nu este fericirea spectatorului (cititorului) în faţa creaţiei propriei sale minţi, atunci ce este? Mi s-ar putea opune sugestia că Belu Zilber era fericit deoarece anchetele imaginate îi redau libertatea; şi aş cădea de acord cu această soluţie a dilemei dacă autorul şi-ar specifica ima- ginile visate ale libertăţii; dar el menţionează doar imaginile ‘rescrise’ ale replicilor din anchete. Nu încape îndoială că e vorba despre trăirile specifice creatorilor în domeniul dramaturgic sau cel romanesc.

Urmează descrierea stării imaginaţiei secătuite, ce succede aceleia a imaginaţiei în plină ebuliţie: Rămâneam trist, nu mai puteam reîncepe concentrarea halucinantă. Cred că arătam ca un om trezit după o hipnoză îndelungată. Golul absolut ţinea până a doua zi. Cred că ziua dormeam în picioare. (…) A doua zi viaţa revenea în trup şi reîncepeam construcţia trecutului. Aşa în fiecare zi, luni de zile. (…) Dacă zgomotul zăvoarelor n-ar fi întrerupt viaţa mea halucinantă mai multă vreme în loc de fiece zi, trupul mi s-ar fi sleit ca o mâzgă cleioasă (p.73-74). Orice scriitor, ignorând cele ascunse de rândurile precedente, îşi va recunoaşte prostrarea de după secarea temporară a şuvoiului inspiraţiei, asemănătoare tristeţii insului golit de exultarea maximă a împreunării.

Noi bătăi, poziţii trupeşti dificile, ce le imitau pe acelea sugerate de Securitate reeducatorilor pentru zdrobirea fizică şi morală a victimelor lor (mă ţinea într-un picior, cu faţa la perete şi mâinile ridicate, la care securistul însuşi rămânea nedumerit de puterea ce o avea asupra torturatului şi se interesa, ca noi toţi în legătură cu reeducaţii: După fiecare dintre aceste inovaţii râdea şi mă întreba de ce n-am refuzat să mă supun ordinului, p.74), insomnii decretate, provocate prin anchete non-stop, cu treziri – atunci când victima nu mai rezista nedormită – izbutite prin lovituri de pumn… Şi încă o dată, a câta oară?, i se comunica ştirea că fusese găsit absolut nevinovat şi că eliberarea lui era sigură; şi revenea tratamentul privilegiat: cărţi de citit, ţigări, bani, fructe, conversaţii amicale cu călăii.

Andrei Şerbulescu aduce argumente noi în favoarea tezei mele în legătură cu trăirile sale de dramaturg-spectator al propriilor sale producţii, el recunoscând că astfel participa şi la scenele independente de imaginaţia sa, ci oferite de neaşteptatul împrejurărilor: Aşa cum mi s-a întâmplat de multe ori în viaţă, nervii m-au lăsat, umorul nu. Probabil că sunt un om uşuratic; cu ochii dinăuntru privesc în spectator, chiar dacă văd moartea cu cei dinafară. Îi apăru, din memoria livrescă, ademenit de situaţia sa, un personaj al lui Anatole France, cu care se asemuia. Am râs de unul singur, dovadă evidentă că literatura poate uşura viaţa oamenilor. În locul emoţiei profunde, a marii dureri lăuntrice, vin sentimentele citite. Râsul este o medicaţie serioasă. Doctorii ar trebui s-o recomande prin reţetă (p.76-77).

Şi, într-o bună zi, literatura coborî asupra destinului său, sub formele atrăgătoare ale unei femei, cu siguranţă, mirobolantă.

La birou era acelaşi Mişu, însă la altă măsuţă decât a mea era o frumoasă agentă a Securităţii, Colette B., proaspăt bronzată la mare. În 1945 schimbasem câteva cuvinte cu dânsa, aşa încât nu puteam nega că ne cunoşteam. Întrebată ce relaţii avusese cu mine, a povestit un roman cu spioni americani, cu reacţionari şi comunişti. La observaţia mea că toate erau minciuni, în odaie a izbucnit un urlet de indignare. Mişu era cel mai indignat: “Cum îndrăzneşti, banditule, să afirmi că o persoană a cărei onorabilitate am verificat-o a minţit?”I-a mulţumit pentru cele relatate, i-a sărutat mâna şi a chemat gardianul s-o conducă. Apoi către mine: “Recunoşti cele spuse de martoră?”La refuzul meu a apăsat nervos pe butonul de la sonerie. Imediat a apărut gardianul. I-a ordonat să mă dezbrace până la piele, mi-a legat ochii cu bandajul pe care-l avea în mână de când intrase, iar Mişu, în picioare, a ordonat: “Du-l!”(p.77-78). Este uşor de bănuit ce a urmat. Dar aceasta mă interesează mai puţin. Subliniez faptul că ‘apariţia’ istorisi un roman, deci o ficţiune literară pe care Andrei Şerbulescu era dator să se prefacă a o lua drept realitate, drept realitatea lui, unica posibilă, în temeiul căreia era ameninţat cu pedepse cumplite.

Spre deosebire de indiferenţa cu care privesc literatura cei de teapa anchetatorilor – în cazul de faţă este vorba despre o creaţie orală -, pentru cari inşi deobicei ea nu există, în cazul acesta special, ficţiunea căpătă dimensiuni gigantice, tinzând să acopere cu umbra ei policromă, orice urmă limpede a realităţii.

Pentru cititorii străini de textul discutat voi oferi o mostră a ceea ce însemna, în hrubele Securităţii, a-l ajuta pe anchetat să-şi amintească ce nu făptuise niciodată.

Era în noaptea de 24-25 septembrie 1952, ploua, era frig. M-a tras în goană prin curtea pietruită, până departe, am urcat, apoi am coborât trepte. Ne-am oprit într-o încăpere unde mirosea a beci. Se auzeau şoapte. Am auzit vocea macabră a comandantului arestului: “Pe băţ!”Mi s-au legat foarte strâns mâinile şi picioarele – semnele le mai am şi astăzi -, mi-au trecut mâinile legate peste genunchi, prin micul gol rămas între mâini şi picioare s-a trecut un drug de fier, drugul s-a ridicat cu mine cu tot şi a fost pus pe căpriori, ca pentru fript. Au urmat opt lovituri – le-am numărat -, apoi am fost învârtit, ca pentru fript şi pe partea cealaltă. Am numărat patru lovituri la spate, acordate însă după ce fusesem acoperit cu un prosop umed, ca să nu se vadă semnele. În tot timpul am auzit vocea unui tânăr locotenent, care, cu excesul de zel judaic, a ţinut nu numai să asiste la bătaie, dar să mă şi tragă de perciuni, probabil în amintirea [vremii] când strămoşii lui erau supuşi acestui tratament. S-ar putea crede că complexele de inferioritate se moştenesc din tată în fiu, şi se răzbună.

După ce m-au dezlegat şi m-au scos de pe drug, acelaşi gardian cu figură de tătuc şi ochelari rotunzi de lucrător de precizie – convins, probabil, să abandoneze strungul pentru a apăra socialismul, în calitate de paznic – m-a tras repede prin curtea desfundată, până în camera de unde mă luase. Fusesem atât de concentrat să număr loviturile şi să identific persoanele prezente în beci, că nu simţeam nici o durere. Când am ajuns în faţa celor care ordonaseră bătaia, unii surâdeau, pe alţii îi copleşise râsul. Ce altă reacţiune putea provoca un om bătrân, gol, murdar de noroi şi nevinovat?

În picioare la birou, Mişu m-a întrebat cu vocea lui cea mai aspră: “Recunoşti tot ce a spus martora Colette B.?”Iar am refuzat să recunosc, iar a apăsat pe buton, iar şi-a făcut apariţia tătucul-gardian, iar m-a legat la ochi şi a pornit în goană prin curte, trăgându-mă după dânsul. În beci, acelaşi ritual, am fost pus pe căpriori şi am obţinut acelaşi număr de lovituri, cu diferenţa că acum cele de pe spate erau mai jos de şira spinării, iar tânărul ofiţer politic încerca acum să-mi zmulgă părul din cap. Nu mi-am închipuit niciodată că părul din cap se smulge atât de greu.

Lucrurile s-au petrecut repede, ca la o execuţie capitală. Am început să simt oarecare dureri. În primul rând, mi s-a făcut sete. Când am ajuns în sala de comandă am cerut apă. Mi s-a dat de pe birou, dintr-o cană mare. Mai târziu, Mişu mi-a spus că ei ştiu de setea care urmează după bătaie şi aveau apa gata pregătită.

După noul meu refuz de a recunoaşte, mi s-au legat din nou ochii şi din nou am fost târât de gardianul-tătuc spre locul de execuţie. Când omul cu vocea sinistră a început să lovească, n-am mai ajuns să număr decât până la nouă. Durerea era cumplită. Nu-mi amintesc dacă în faţa sanhedrinului de securişti am ajuns fugind sau târât. Eram ceva ca un fel de piftie tremurând de frig ori de sete. Am golit o cană, încă una şi încă una. Mişu nu mi-a mai pus nici o întrebare (p.79-80).

Scriitorii nu sunt totdeauna conştienţi ce rezultate pot avea invenţiunile lor. În cazul de faţă, ‘romanciera’ Colette B. era pe deplin solidară cu cei care aplicau metoda patului lui Procust folosindu-se de colaborarea imaginaţiei şi interpretării ei actoriceşti. Unul dintre rezultatele înscrise în conştiinţa lui Belu Zilber este cu adevărat surprinzător. Adoptând inconştient imaginea populară creştină a iadului, pentru el întreita şedinţă de caznă ia aerul unei vizite de viu în lumea subpământeană de sub stăpânirea lui Scaraoţchi: pe drug şi căpriori, învârtit pe o faţă şi pe cealaltă, se recunoaşte ca pus pe frigare. Tartor este un semit, aidoma lui, care se leagă taman de semnul extern vizibil şi distinctiv ce evidenţiază respectiva populaţie: perciunii. Acela, ofiţerul politic al cărui exces de zel era tipic iudaic, stârneşte sentimente antisemite victimei mozaice, sentimente răsfrânte asupra întregului grup de comandă a torturii, devenit sanhedrin. Pentru cei care citesc acest fragment, opţiunea pentru creştinism a unui Nicu Steinhardt nu mai poate constitui o piatră de poticneală.

În cugetu-i pâlpâi un singur punct luminos: trăiam începutul unei înscenări. Groaza unui proces cu un Vâşinski indigen m-a anesteziat. Nu mai simţeam nimic, însă puteam gândi cu luciditate. Ore întregi am făcut şi am refăcut următorul raţionament:

Este clar că nu-i vorba de un proces Zilber, ci de unul Pătrăşcanu. Eu pot fi cel mult o anexă. Îl cunosc pe Pătrăşcanu. Va prefera să se lase ucis în bătaie decât să acepte aruncarea în hazna ca trădător. Or, un asemenea proces implică recunoaşterea din partea criminalului principal, public, gazetari, microfoane. Deci pot declara orice, fiindcă procesul nu poate avea loc. Dimpotrivă, dacă totuşi Pătrăşcanu acceptă să joace rolul cerut de partid, atunci, cu recunoaşterea unor crime din partea mea, voi fi condamnat la moarte, şi, eventual, graţiat; fără această recunoaştere mă aşteaptă sigur condamnarea şi execuţia pe cale administrativă. Deci şi în acest caz trebuie să mă recunosc criminal. Ştiam prea bine cum se petreceau lucrurile în Rusia; la Bucureşti nu putea fi altfel.

Când am ajuns la această concluzie, m-am liniştit  (p.80-81).

Este curios că, în acest raţionament, nu apare şi întrebarea: ce urma să i se întâmple lui Pătrăşcanu, Zilber recunoscând minciunile scornite? Va să zică, dacă le recunoştea, Andrei Şerbulescu avea certitudinea că Pătrăşcanu nu intenţiona să-l imite, deci procesul său nu putea să se judece. Dar dacă, totuşi, zdrobit, şi Lucreţiu Pătrăşcanu ar fi recunoscut partitura? Personal, nu era executat, ţinând seama de credinţa lui Belu că el putea fi condamnat la moarte, dar scăpa, printr-o graţiere, ulterior? Aceeaşi graţiere l-ar fi fericit şi pe prietenul său? Autobiograful este sigur că nerecunoaşterea scenariului i-ar fi adus obligatoriu moartea; de ce recunoaşterea lui n-ar fi făcut-o? Orice explicare post factum a raţionamentului ce ne conduce la o greşeală rămâne neclară; dacă el, raţionamentul, ar fi fost bun, rezultatul lui practic ar fi avut puterea convingerii – pentru că nu pot crede într-un raţionament bun în sine ce să nu conducă le rezultate bune şi definitiv convingătoare.

Bun sau rău, acest raţionament stă la temelia deciziei lui Belu Zilber de a colabora după cum i se cerea, deci la miezul turnant al biografiei unui om ce a devenit unealta Securităţii, în pofida oricăror efecte, oricât de dezastruoase.

La birou era Mişu, alături de un general. La întrebarea dacă mă hotarâsem să-mi recunosc crimele, l-am rugat să-mi spună ce vrea de la mine, să scrie şi eu voi semna. Profund indignat, mi-a răspuns că ei cunosc crimele mele, dar eu trebuie să le mărturisesc, nu să le recunosc. Era clar că îmi cereau să scriu un roman. Astfel a luat naştere prima mea declaraţie în care am afirmat că am fost spion american. Le-a plăcut, am semnat şi am fost târât înapoi în celulă (p.81).

Oricine cunoaşte cât de puţin psihologia anchetatului în condiţiile crunte ale comunismului şi ale acuzaţiilor politice va afirma că nu se petrecea nimic ieşit din comun cu Belu Zilber. Numeroase victime au exclamat: Scrieţi ce vreţi şi voi semna! (ce parodie tragică a îndemnului lui Heliade-Rădulescu…) Pentru unele generaţii, chestiunea nu implica atâtea frământări, deoarece nu anchetatul era acela care-şi redacta cu mâna lui declaraţiile, cum stăteau lucrurile în perioada anchetei la care mă refer, ci anchetatorul lui o făcea. Destui întemniţaţi maturi mi-au povestit în detenţie de a fi strigat aceasta în obrazul anchetatorilor, iar eu, abia ieşit din adolescenţă şi negândind la rezultatele asupra condamnării a unei atari atitudini, încuviinţam din cap cu gravitate naivă, socotind că era zbieretul nevinovatului, ce devenea argument suprem al nevinovăţiei sale şi acuzarea anchetatorilor înşişi, cu atât mai mult cu cât era destul de curent ca la proces acuzatul să nege cele declarate în anchetă şi să se plângă a fi semnat mărturisirile sub teroare.

Am relatat un atare caz în volumul PREOŢI ÎN CĂTUŞE(Mihai Rădulescu şi = Irineu Slătineanu; Bucureşti; Editura RAMIDA; 1997.), în povestirea MAREA LEPĂDARE: – Tovarăşe maior, casa mea-i în spatele colectivei, iar a ţăranului înapoia ei. Ca să lichideze colectiva colţul ăsta, am fost arestaţi şi ni se cere sa declarăm că am vrut să-l împuşcăm pe Gheorghiu-Dej. Pe Gheorghiu-Dej eu nu l-am văzut decât în poză; de ce să-l împuşc? – Nu-i adevărat că aţi vrut să-l împuşcaţi? – Nu-i adevărat, tovarăşe maior! Doar nu suntem nebuni! Ofiţerul tăcu o bucată de timp de parcă medita cum să remedieze situaţia. Suspină compătimitor, după care: (…) – Dumneata ai declarat că ai vrut să-l împuşti pe Gheorghiu-Dej. Aşa-i? – Am dat declaraţie că aşa mi-a cerut. Mi-a zis că dacă nu declar asta, mă omoară. Mai mult de şase luni nu pot ţine, tovarăşe maior! – Păi, e adevărat că ai vrut să-l omori? – Păi, nu-i adevărat, după o mică ezitare. – Dar aşa ai declarat, nu? Părinţelul de ce n-a declarat ca dumneata?, îi plăcea să-i învrăjbească. – Păi, el a ţinut la bătaie. Maiorul s-a pus pe râs de sălta scaunul pe care şedea!… (p. 111-113).

Iar preotul Constantin Voicescu, la a treia arestare (deci nu mai putea fi intimidat cu uşurinţă şi, pe de altă parte, cunoştea prea bine repercusiunile semnăturii date sub înşirarea de către anchetator a tot felul de minciuni), mi-a povestit că, după ce a trecut prin întreg infernul caznelor, după ce a fost coborât în încăperea unde se afla cuptorul caloriferului şi ameninţat a fi aruncat de viu în foc, a semnat ce i se cerea: – Doar ştii, Mihai, cum mergeau lucrurile astea… Ajungeai să semnezi orice voiau…

Dar, cu Belu Zilber, lucrurile se complică într-un fel neaşteptat. Pentru moment, voi insista doar asupra conştiinţei sale clare că îmi cereau să scriu un roman.

Şi romanul început trebuia continuat.

A doua zi, am fost adus din nou târâş la anchetă, de astă dată numai în faţa lui Mişu. (…) Apoi mi-a cerut să completez mărturisirile. Am mai adăugat un nou capitol  despre activitatea mea de spionaj în favoarea Angliei şi Franţei. Pe urmă iar s-a indignat că nu vorbesc decât despre mine şi nişte străini mai mult sau mai puţin fictivi: “Cum vrei să verific tot ce declari?… Să-mi spui ce crime ai făcut cu Pătrăşcanu şi alţii!”(idem).

Canonul sufletesc pierise: ideile, când izbutesc să ne convingă, aştern în mintea noastră câmpul desţelenit în care să ne desfăşurăm în conformitate cu dicteul lor.

Consecvent cu concluzia la care ajunsesem, în zilele următoare am declarat despre comploturi pe care le organizasem cu Pătrăşcanu încă din 1939. Eu dictam şi el scria despre lupta noastră împotriva Uniunii Sovietice, împotriva partidului, asasinate şi lovituri de stat proiectate de noi doi (p.81-82). Colaborarea dintre creierul în ebuliţie şi acela ‘lucid’ al scribului stăpân era permanentă, cel din urmă judecând valoarea fiecărei spovedanii, utilitatea şi veridicul ei, numai că această cântărire se făcea de pe poziţia unei inteligenţe limitate şi complet neexersată cu raţionamentul şi cu puterea de a se impune a adevărului. Mişu părea relativ mulţumit. La un moment dat întrebă: “De ce aţi făcut toate acestea?”Răspunsul l-a scris fără mine: “Din ură împotriva Republicii Populare Române”. La observaţia mea că republica a luat fiinţă abia în 1948,  mi-a replicat: “N-are nici o importanţă. Cei din conducere înţeleg şi aşa!”(p.82). Urmară noi persecuţii contondente pentru obţinerea naraţiunii privind recrutarea în spionajul american a lui Petre Năvodaru şi a conferenţiarei universitare Vera Călin. Într-un proces de spionaj nu poate lipsi frumoasa spionă, iar Vera Călin, mamă a doi copii, era în adevăr frumoasă (idem). Oricât de adânc se înfipsese în conştiinţă ideea necesităţii ineluctabile de a fi moale şi modelabil în palmele anchetatorului, până la uitarea de sine, pentru mine au fost (…) zile cumplite. Loviturile pe rănile de la picioare nu mai contau faţă de ideea că mi se cere implicarea unor prieteni care nu erau din categoria lui Pătrăşcanu. Am refuzat să-i implic. Mişu n-a insistat (idem).

Fu împins să facă un nou pas în autoincriminare: să po- vestească despre calitatea sa de agent al Siguranţei. Făcu şi asta. Am răspuns că Intelligence Service-ul m-a obligat să intru în serviciul Siguranţei Generale. La care [colonelul] a exclamat: “Dar asta nu-i verosimil!”La observaţia mea că şi asta poate fi verosimil s-a supărat, a rânjit şi mi-a acordat 24 de ore de reflecţie. L-am rugat să-mi schimbe celula şi să-mi dea o carte. A acceptat imediat, dar cu condiţia să nu consider că-mi plăteşte pentru o declaraţie satisfăcătoare. I-am mulţumit pentru generozitate. La care mi-a replicat: “Vezi cum ne purtăm noi cu trădătorii?!”(p. 83). O mostră din cele ce s-au petrecut permanent sub regimul comunist: cuvintele rostite trebuiau înţelese pe de-a-ndoaselea, frazele aveau un sens direct, obligatoriu, şi unul invers, a bon entendeur, salut!, atitudinea avea un anume conţinut, dar permeau prin el şi dedesubturile lui, ce-l contraziceau. Fără acest mecanism înnebunitor, impulsionaţi exclusiv de care ni se impunea să supravieţuim, n-aş fi ajuns niciodată să cercetez ceea ce am fundamentat şi numit: mecanismele stilistice ale gândirii, în cadrul antropologiei stilistice, inventată de mine pentru a încerca să înţeleg o lume ce ne împingea pe toţi la pierderea minţilor, s-o înţeleg şi s-o domin pentru a nu înnebuni.

Pasul n-a fost pas ci salt într-o condiţie de invidiat: dreptul de a emite cereri care, culmea, îi erau şi împlinite, şi mai ales dreptul la o viaţă intelectuală cât de cât: cartea!

Satisfăcut şi cu închipuirea împrospătată de contactul cu ficţiunea romanescă, a doua seară îi dădu deplină satisfacţie lui Şoltuţ (idem). Răsturnă înainte-i un butoi cu năzdrăvănii din comoara fascicolelor de doi bani: Vintilă Ionescu, anchetatorul de la Siguranţă, după ce-l eliberase, îl vizita nopţile, fără a sări niciuna, pe întinderea a şase ani; şi venea mascat, când bătea de douăsprezece trecute fix, când se-ntoarnă o zi către ailaltă!

Rechizitoriul făcut acum inepţiei colonelului şi a adjunctului său este atât comic, cât şi cumplit – de cum constatăm că puterea se bizuia pe astfel de sfertodinsfertodocţi, incapabili să discearnă batjocura de posibil. Aşa am fost conduşi timp de patruzeci şi mulţi de ani…! Nu l-a îndemnat un poetastru ‘de curte’ pe iubitul său Nicolae Ceauşescu să semneze un decret prin care ne oferea poetul un imn naţional ‘patriotic’ şi peste două-trei zile să semneze un altul, de rectificare a metricii precedentului text versificat?!

Nu i s-a părut bizar, se referă Belu Zilber la acelaşi numit Şoltuţ, nici când a dictat lui Mişu un răspuns pe care nu i-l dădusem. Vintilă Ionescu mi-ar fi spus în 1932 că, “în 1941, când va izbucni un război împotriva Uniunii Sovietice, Partidul Comunist Român având de jucat un rol decisiv în înfrângerea Germaniei hitleriste, Siguranţa Generală are nevoie de informaţiile mele preţioase”. Dacă aceste inepţii ar fi fost tipărite, milioane de comunişti francezi, italieni, ruşi, români şi alte zeci de milioane de necomunişti le-ar fi crezut. (…) Toată lumea ştie că se minte, dar foarte puţini stau să facă socoteala că, în şase ani, ar fi trebuit să fac 1.200 de note informative, că un nemembru de partid nu este recrutat ca agent în partid, că în 1932 Hitler nu era la putere şi nici nu ştia că în 1941 va izbucni un război antisovietic (p.83-84). Deşi anchetatul îşi păstrează conştiinţa superiorităţii sale intelectuale faţă de chinuitorii săi, el nu se ridică din poziţia de îndeplinire a poruncilor lor. Îi dispreţuieşte şi, parcă dedublându-se, ascultă orbeşte de ei.

Deoarece un nou an se scurse şi anchetatorul şef se tot plângea că nu ştia să rezolve “asemenea anchete”, îl ironizează Zilber, tot sărmană victima sa, care citise cu atenţie volumele cu stenogramele proceselor de la Moscova, [ştia] bine ce acuzaţii şi-au adus Buharin, Zinoviev, Kamenev, Piatakov şi ceilalţi (p.85). Deci Şerbulescu trecu la treabă, suflecându-şi mânecile şi storcându-şi amintirile, să încropească un nou proces de tip sovietic, împotriva sa însuşi, a unui membru al conducerii partidului şi de stat şi a mulţi alţi nevinovaţi necesari pentru ca acuzaţiile să fie plauzibile. Am scris o declaraţie despre legăturile noastre cu troţkiştii, buhariniştii şi serviciile hitleristo-nipone de spionaj. De astă dată, indignarea lui Şoltuţ a atins paroxismul. A aruncat declaraţia mea pe jos. (…). Imaginaţia se epuizase. Alte romane nu mai ştiam să fac (p.85). Până şi cârmacii săi literari pricepură că nu oricine este un Simenon, să scrie tot la două zile o carte nouă şi pasionantă. Aşa încât i-au adus ‘romanele’ lui Ion Mocsony-Stârcea, deja condamnat în altă cauză, ca sursă de inspiraţie, pentru a pricepe Andrei Şerbulescu ce era de făcut în vederea stabilirii de legături între Pătrăşcanu, partidele istorice şi Rege.

În mod curios, memorialistul va rămâne necruţător faţă de declaraţiile lui Stârcea, ce-l implicau întocmai după cum şi el îi implicase pe alţii prin declaraţiile sale. Să fie de vină invidia perpetuă şi universală dintre creatori? Acela, da, era un infam, afirmă răspicat autorul MONARHIEI DE DREPT DIALECTIC; propria-i comportare nu devine câtuşi de puţin pricină pentru o autocritică, fie ea şi de ochii lumii.

În orice caz, intervenţia noului inventator de scenarii, scos de prestidigitatorii în uniformă MAI, din hrubele penitenciarelor, ca un iepure din joben, îl edifică pe Belu că altă scăpare nu exista pentru nimeni decât de a se înrola în brigada romancierilor de la Interne.

Îmi închipuiam că şi alţi arestaţi, Lena Constante, Elena Pătrăşcanu, Torosian, Harry Brauner, Stârcea etc. trebuie să fi fost bătuţi, până vor fi înţeles că bătaia nu va înceta decât atunci când vor fi scris un roman  (romanul mântuitor!, îmi vine să exclam, parafrazându-l pe Nicolae Balotă când mi-a prefaţat primul volum al acestei ISTORII A LITERATURII ROMÂNE DE DETENŢIE). Nu-mi închipuiam însă cum vom ajunge toţi aceşti libretişti să spunem aceleaşi lucruri (p.88). Nici torţionarii nu se lămuriseră de la prima  încercare; îi chinuiau mai mari dureri de cap decât pe imaginativii lor cobai. La început cineva scria întrebările şi răspunsurile. Pe urmă s-a abandonat acest procedeu. Cei doi confruntaţi îşi debitau în faţa anchetatorului textul imaginat în celulă. Bineînţeles că niciodată nu se potrivea vreun fapt imaginat de unul cu cele imaginate de altul. Anchetatorul asculta cele două romane, apoi întreba: “Cum îţi explici, domnule Zilber, că domnul Stârcea spune…, fapt de care dumneata nici nu pomeneşti?”Nu se supăra dacă răspunsul suna: “Fiindcă nu-i adevărat. Este inventat”. Apoi urma o întrebare şi un răspuns similar din partea celuilalt confruntat. În fine: “Dar uite, domnul Stârcea descrie cu detalii locuinţa Lenei Constante, în timp ce d-ta susţii că n-a fost niciodată acolo?”Aşa se continua, cât era necesar ca unul dintre parteneri să se plictisească şi să admită versiunea celuilalt. Odată acest rezultat obţinut, anchetatorul scria un proces-verbal de confruntare. La fel proceda cu alte perechi, apoi, dacă era nevoie, corecta prin alte confruntări, până ajungea să aibă un consens cel puţin asupra câtorva fapte criminale (p.88-89).

Constatăm două elemente distincte în această rememorare, deşi cel dintâi poate fi urmărit de o bucată de timp şi în celelalte citate. El constă în aceea că Belu Zilber nu mai e chinuit de remuşcările ce îl determinaseră nu numai să se pună în pielea aproapelui, ci şi să regrete suferinţele ce le provoca. Al doilea e că declaraţiile celor doi pomeniţi – şi de bună seamă ale multora dintre implicaţi – au caracteristica romanului într-adevăr. Ele constituiau nişte structuri imaginare din genul epic, ce tindeau spre o construcţie cât mai solidă; erau cât de cât verosimile, cu atât mai mult cu cât descrierile spaţiului acţiunii apăreau detaliat şi exact, ca şi biografiile personajelor; se colorau ici şi colo cu prezumţii psihologice îmbogăţite de comentariile autorului. Lipsea doar cenzorul estetic din conştiinţa autorului, ca şi intenţia fie estetică, fie formativă (imitativă era în anumite împrejurări). Nişte romane scrise direct sub îndrumarea unui ochi critic ce sta de pază în preajma romancierului, să nu se depărteze acesta de subiectul impus ci să-l clarifice după gustul şi necesităţile criticului, îndărătul criticului aflându-se ‘imperativele momentului istoric’, adică decizia conducerii de partid, întrupată în  acele timpuri de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Securitatea îşi preschimbase anchetaţii în nişte neîndoielnici profesionişti ai condeiului, calificaţi să scrie convingător oricând şi despre orice.

Dacă examinăm cu atenţie situaţia lui Belu Zilber şi a lui Ion Mocsony-Stârcea şi o proiectăm asupra realităţilor din starea de presupusă libertate, din afara zidurilor ministerului, asupra realităţii condeierilor ce-şi dregeau glasul să fie acceptaţi printre cântăreţii regimului destul de proaspăt instaurat, vom constata că răsar multe similitudini, începând cu tema dată, continuând cu împărţirea personajelor în pozitive şi negative, cu stilul suficient de incolor, inodor şi de penibil pentru a putea fi degustat de critici, rescrierea de mai multe ori, până ce textul corespundea ‘imperativelor sociale’ şi ‘normelor realismului socialist’, acuzarea duşmanului de clasă, pentru ca ‘opera’ să devină armă de întărire a urii pe care partidul intenţiona s-o deştepte în fiecare cetăţean împotriva neamului, a Bisericii, a celor vrednici şi buni, a tuturor emisarilor lumii ce trebuia desfiinţată.

Doresc, cu toată tăria convingerii că operaţia ce o voi menţiona este salutară, ca redactorii editurilor de stat de ieri şi ai publicaţiilor de orice fel menite slujirii comunismului să adâncească până la limită situaţia lui Belu Zilber, pentru a descoperi, în fundul prăpastiei unde se zbătea el, propriul lor chip proiectat pe acela al anchetatorului, căci fiecare dintre aceşti redactori avea datoria a fi un cenzor, un anchetator, un denunţător in spe şi un judecător (chiar dacă se străduia să o facă în duhul blândeţii şi într-un spirit simpatizant cu scriitorii). Desigur, cei care refuzau, în sinea lor, această situare – aceia care iubeau cultura română şi adevărul – s-au străduit, trecând prin mari pericole, să sprijine paginile denunţătoare ale situaţiei generale sau particulare din România, ca şi pe autorii lor. Mulţi şi-au pierdut slujbele; mulţi au fost determinaţi să revină asupra atitudinii iniţiale, să-şi revizuiască poziţia şi să încerce, după cât le îngăduia conştiinţa, să se preschimbe în unelte ale puterii, aşa cum li se cerea. Întrebarea pe care sunt datori să şi-o pună este: cât de mult am fost antrenat de Securitate să devin slujbaş fără simbrie al ei (căci simbria era doar păzirea postului foametei şi umilinţelor, deţinut în editură, la revistă, ziar şi aşa mai departe)?

Remarcam mai sus că a dispărut conştiinţa decăderii personale de la statutul insului demn şi de caracter, cu toate că am mari îndoieli ca un spion de mâna a şaptea şi cam de salon, cum fusese Zilber, să fi posedat vreodată aşa ceva. O pricină a acestei ştergeri a simţământului  vinovăţiei e provocarea curiozităţii de către contextul absolut inedit al anchetei, ca şi interesul de a urmări cu toată atenţia răutăcioasă în ce mod intenţionau securiştii să imite marile procese împotriva bolşevicilor, din U.R.S.S., curiozitate şi interes atât de intense, într-o tânjeală cenuşie după o varietate de evenimente total lipsind din viaţa celulară, atât de intense încât obliterau sentimentul vi- novăţiei (şi aşa nu prea ascuţit, după opinia mea). O altă pricină constă în îmbunătăţirea radicală a existenţei sale materiale prin dreptul neîncetat de a citi, ba chiar de a  primi de acasă cărţi, de a folosi hârtie şi cerneală la orice oră din zi şi din noapte, îmbunătăţire ce, ca orice comoditate, contribuia la uitarea apăsărilor sufleteşti.

Toţi cei interesaţi de ‘literatura’ sa fiind mulţumiţi de roadele pe care le da, i se propuse o nouă temă de meditaţie creatoare. Ajuns la Malmezon, am cerut hârtie, toc şi cerneală. Am organizat un complot complet, cu arme trimise de americani cu ajutorul lui Tito şi depozitate la ambasadele Statelor Unite, Angliei şi Franţei, cu întruniri conspirative în casa lui Octavian Neamţu, la care participau generalul american Schuyler şi Pătrăşcanu, cu încercarea de a otrăvi membrii Biroului Politic cu apă grea furnizată de americani, cu răspândirea ciumei în car- tierele muncitoreşti şi epizootii la sate cu microbi furnizaţi de Intelligence Service, cu organizarea unei lovituri de stat ajutaţi de divizii blindate iugoslave, care urmau să ocupe Timişoara şi Sibiul, cu executarea conducătorilor de partid şi de stat. În schimbul ajutorului iugoslav dăruisem Banatul lui Tito. Era o combinaţie de crime după modelul celor [despre] care citisem că [se] proiectaseră la Moscova în 1937, la Budapesta şi Sofia în 1949.

Lui Moraru i-au plăcut foarte mult dezvăluirile mele. Mi-a cerut unele detalii complementare pe care bineînţeles că i le-am dat. Peste câteva zile a revenit însă cu patru fotografii şi mi-a cerut să spun pe care din acele persoane le cunoşteam. M-am uitat cu atenţie. Nu cunoşteam nici una. Am semnat cuvenita declaraţie, după care mi-a spus: “În curând una dintre aceste persoane îţi va face o surpriză”. În adevăr, peste câteva zile am fost dus la o confruntare cu una din fotografii  (90-91).

Era un alt condamnat politic (dobândise zece ani  muncă silnică), ca şi Mocsony-Stârcea, în altă afacere, pe nume Radu Niculescu-Buzeşti. La afirmaţia lui Belu Zilber că nu cunoştea persoana din faţa sa, celălalt, întrebat acelaşi lucru, la cerere, îi expuse întreaga biografie, redutabil argument că-l cunoştea prea bine. Era o biografie învăţată în celulă cu ajutorul numeroaselor autobiografii redactate de Andrei Şerbulescu în anii de când se afla sub pământ. Acum abia ne dăm seama că Securitatea lua o măsură de prevedere pentru cazul când ‘romancierul’ scria o fantezie ce să nu servească secretarului general al partidului: această măsură de prevedere era că, fără ştirea victimei, mai exista o altă victimă pregătită a-i lua locul, care compunea un alt roman, în  altă celulă. De data aceasta poziţia celei de a doua victime era ocupată de Radu Niculescu-Buzeşti. Ameninţat cu moartea, lui Belu Zilber nu-i fu greu să admită că versiunea celuilalt era adevărată în privinţa complotului din casa lui Octavian Neamţu.

Am insistat mai mult asupra acestui nou ‘roman’, pentru că el prilejuieşte intrarea în scenă a altui tip uman, unul nobil şi vrednic de cinstire, în mocirla în care ne bălăcim de atâta timp. Anume, un alt naţional-ţărănist, ca şi Buzeşti: Camil Demetrescu, dealtfel un cunoscut al lui Zilber, dintr-o epocă defunctă. Şi el avea ştimă în partitura lui Niculescu-Buzeşti, numai că refuza să cânte după notele ei. Drept pentru care fu confruntat cu Andrei Şerbulescu, să se convingă că erau prea mulţi cei care îl acuzau şi că sunase ceasul să cedeze, să îşi pună cenuşă în cap, la rându-i şi să-şi ia locul în corul general al ‘vinovaţilor’. Acesta refuza însă să consimtă să joace în piesa noastră, deşi fusese bătut vreme îndelungată. (…) L-am rugat să confirme totul. M-a ascultat, dar înainte de proces a revenit. Mult după aceea mi-a explicat de ce:”De vreme ce insistau atâta, înseamnă că declaraţia mea le era utilă. Nu voiam să fac nimic care le-ar fi putut fi de folos”. (…) Eu am spus “da”fiindcă gândeam ca un comunist, el a spus “nu”fiindcă era anticomunist (p.92). Un alt om dintr-o bucată (în aceasta anchetă) a fost Lucreţiu Pătrăşcanu. Tot ce era adevărat accepta, cu oricâtă greutate (cum ar fi în privinţa intimităţilor sale erotice), să recunoască şi chiar să povestească în detaliu; când cădea asupră-i întrebarea despre născocirile lui Zilber sau Buzeşti, se năpustea cu: Toate sunt minciuni, de la început până la sfârşit! (p.93). Dacă luăm drept bună ultima scuză menţionată a lui Zilber, Pătrăşcanu nu gândea ca un comunist, pentru că nu accepta acuzaţiile anchetei! De unde se vede că Belu Zilber nici când aduce această scuză pentru comportarea sa nu rosteşte adevărul, deoarece nimeni nu se îndoieşte că Lucreţiu Pătrăşcanu gândea ca un comunist intratabil şi că fusese, până la declanşarea duşmăniei lui Dej, omul bun la toate al sovieticilor, unealta principală (de nu unică!) ce a pregătit aservirea ţării noastre.

Iar ceilalţi cu care a fost confruntat memorialistul vădeau urmele unor grele suferinţe şi torturi, numai ele determinându-i, la capătul lor, să recunoască invenţiunile acelui proces ce se apropia şi care avu, finalmente, loc. Până la înfăţişarea în faţa instanţei, chiar şi după asta, Belu Zilber a crezut că, mulţumit de contribuţia lui la condamnarea la moarte a lui Pătrăşcanu, partidul îl va elibera. De aceea confruntarea cu perioada de după proces fu neaşteptată:

Ştiam că, după sfârşitul spectacolelor de Grand guignol, actorii se demachiază şi pleacă acasă. Jucasem rolul de prim-criminal într-un proces în care acuzaţii, martorii, procurorii, avocaţii, judecătorii şi publicul ştiau că nu se spusese un cuvânt adevărat. Prin urmare nu se putea ca, la sfârşitul spectacolului, poliţia să intre pe scenă şi să aresteze pe actori. Ce mi se întâmpla putea fi cel mult un epilog de scurtă durată, o neînţelegere.

Aşteptam de la o zi la alta ca uşa grea de stejar să se deschidă şi să fiu poftit la demachiere. Nici când am fost tuns cu numărul zero, nici când am fost poftit să duc hârdăul la closet, nici după ce s-a împins în cameră o perie şi un lighean cu apă şi mi s-a ordonat să spăl duşumeaua până ce scândurile vor fi devenit galbene, nu mi-am dat seama ce se întâmplase (p.99). Şi scriitorul adaugă o propoziţie zdrobitoare: Nimic nu este mai ireal decât realitatea (idem).

Nu e de mirare că i-a trecut memorialistului prin minte ideea, în care încă nu se putea pe deplin încrede (o va face mult mai târziu, după ieşirea din închisoare, atunci când îşi va scrie amintirile), ideea că securiştii, cu partidul lor cu tot, au făcut descoperirea că numai nevinovaţii trebuie condamnaţi, (…) o nouă concepţie despre societate (p.100). Iar cu privire la aresturile unde se prăvăleau tot mai mulţi nevinovaţi mărturiseşte: Eram convins că acolo este un studio numai pentru fabricare de librete. Credeam că în fiecare din cele o sută de celule locuiesc numai actori pregătiţi pentru spectacolul judecăţii  (p.101).

Există o lege psihologică necercetată; în temeiul ei îi acord credit, atitudinea sa din timpul anchetei devine accesibilă raţiunii noastre. Această lege este: pentru a putea supravieţui, fiecare dintre noi trebuie să creadă că trăieşte într-o lume asemenea lui. Pe calea acestei credinţe s-a ajuns şi la afirmaţia absurdă (dar nu mai puţin adevărată pentru unii dintre semenii noştri), afirmaţia că omul şi-a creat un dumnezeu după chipul şi asemănarea sa. Incapabil să intuiască cum se confruntau alţii cu rigorile anchetei, pentru că nu avea nici o noţiune despre trăirile duşmanilor comunismului, ale celor conştienţi de necesitatea combaterii lui – asta fiindcă din adolescenţă îşi modelase cugetul după tiparele marxismului -, Belu Zilber îşi proiecta oarba supunere faţă de ‘sarcinile de partid’ asupra tuturor românilor, fără să-şi dea seama că între un român şi un instrument al cominternului exista o contradicţie de neaplanat.

Cu siguranţă, cea mai plauzibilă remarcă a lui Andrei Şerbulescu, de autocaracterizare – deşi nu face o trimitere directă la sine – este următoarea: Unii se nasc informatori, cum alţii se nasc poeţi sau pictori. Le place să se uite prin gaura cheii, să asculte la uşi ori să citească corespondenţa altora. Alţii devin informatori în lipsa unei profesiuni, iar mulţi, din convingerea că partidul trebuie ajutat. Este felul idealist de a justifica patima de a privi prin gaura cheii şi, de foarte mult ori, plăcerea de a face cuiva rău, o voluptate mult mai răspândită decât se crede. Indiferent de motivarea iniţială, cu vremea delaţiunea devine viciu (p.136).

Îmi amintesc a fi citit în lucrarea unui istoric francez extrase ample din memoriile unui celebru informator al poliţiei secrete din veacul al XVIII-lea din Franţa. La aceleaşi concluzii ajunsese şi acela, încercând să se explice: copil, îşi făcea deliciul de taină din tragerea cu urechea, pe neobservatelea, la discuţiile părinţilor săi, din care era eliminat; le spiona intimităţile prin gaura cheii, ori ascuns pe undeva prin odăi; şcolar, urmărea purtările colegilor, le citea corespondenţa, le dezvăluia practicile ilicite şi-şi realiza plăcerea maximă prin denunţarea lor în faţa profesorilor (şi ei, dealfel, victime ale aceloraşi priviri inchizitive); căsătorindu-se, voluptatea lui maximă era de a-şi urmări soţia, ba chiar de a-i crea prilejuri să-l înşele, pentru a o descoperi în flagrant delict, de a-i cunoaşte fiecare pas, nu din spusele ei, ci din deducţiile lui şi din observarea ei josnică. Omul nu-şi găsise, recunoştea, nici o altă meserie mai conformă cu caracterul şi formarea sa decât aceea  de informator în solda poliţiei, singura ce-l putea face fericit.

Aceeaşi voluptate de a pătrunde tainele celuilalt şi de a-i face rău prin folosirea lor stă la baza ambelor devoalări ale sentimentelor unui informator înnăscut (iar altfel nu există; cel care nu s-a născut cu atari deformări nu poate deveni informator, decât dacă acceptăm că vicierea ar avea efect şi asupra naturii nedeterminate prin aplecare spre ea). Belu Zilber aduce o nuanţă suplimentară faţă de clasic: motivarea ‘idealistă’, zice el, a aceleiaşi împătimiri. Este interesant că, dacă discută informatorul, nu poate gândi la epoca revolută a burgheziei, ci are în faţa ochilor numai informatorul sub comunişti. De ce? El trecuse printr-o condamnare, în urma anchetei Siguranţei Gene- rale şi nimeni nu-i oferise să slujească stăpânirea pe calea aceasta. Atragerea inşilor sub anchetă către o atare comportare inumană numai comuniştii au inventat-o şi aplicat-o la nivel de masă.

Revenind la oglindirea propriei persoane în întreaga lume, trebuie să ne amintim o afirmaţie deseori regăsită în memorialistica reeducărilor, aprofundată în primul volum al acestei ISTORII A LITERATURII ROMÂNE DE DETENŢIE: pentru cel intrat în hora bătăilor, a înjosirilor, a cererilor necontenite de a colabora cu călăii, întreaga lume căpăta acest aspect; victimile reeducărilor ajungeau să creadă că nu mai exista omenire liberă, că se extinsese cancerul comunismului pe toate continentele, că, odată slobozi, vor descoperi doar o aglomeraţie scursă pe pământul întreg, o aglomeraţie de turnători, din care scăpare nu mai exista.

Belu Zilber aduce o nouă contribuţie la analiza acestui viciu neluat în seamă nici de moraliştii Bisericii, nici de psihanalişti: Într-un sistem care cultivă delaţiunea pe raţiuni ideologice, gregara pasiune devine viţiu de masă, iar ideologii citesc notele informative cu aceeaşi pasiune viţioasă şi le pretind imperativ altora. Delaţiunea devenită viţiu alimentează viţiul delaţiunii (p.136). De aceea sentimentul de libertate ce l-a cotropit când, scăpat dintre ghearele anchetatorilor şi ale îmbierilor lor de a se dedica viciului comun, a nimerit la Aiud: Am avut momente de reală fericire. Fiind bătrân şi condamnat pe viaţă mă simţeam liber. În afara ochilor poliţiei, armatei sau partidului. Orice aş fi gândit, nu aveam cui spune, fiindcă eram izolat (p.137), deci practicarea viciului delaţiunii devenise de facto imposibilă. Eliberarea de sub puterea unui viciu aduce o relaxare imensă duhului, ca eliberarea dintr-o temniţă lăuntrică, unde numai coabitarea sufocantă cu el era acceptată.

Viciul special al lui Belu Zilber a fost afabularea. Ea i-a oferit material de lucru informatorului din sine. Plecând de la autoobservare, el atinge zona paradoxului: Domesticirea omului a început când a încetat să afabuleze (p.140), deoarece prin afabulările sale, ceilalţi, luându-le ca şi când ar fi constituit adevărul, şi-au extras puterea asupra lui, puterea celor stăpâni pe dosare. El porneşte pe urmele unei capacităţi curioase ce i se revela, această afabulare, de care nu fusese conştient înainte de anii lungi ai anchetei. Observă că reproducerea corectă a fapelor cere un mare efort din partea noastră (…). Frica de verificare şi sancţiune a obligat omul nu numai să înregistreze, dar să şi povestească corect. Educaţia a contat şi contează, dar  într-o măsură mai mică. De îndată ce constrângerea încetează, afabularea copleşeşte (idem). Dar nu aceasta era cea cu care se confrunta el. Mai este minciuna. Spre deosebire de afabulare, este conştientă şi presupune memorie. Trebuie să conţină toate relaţiile unui adevăr, să existe posibilitatea de a fi repetată la nesfârşit în acelaşi fel şi să se lege cu toate minciunile viitoare. (…) Efortul este încă şi mai mare decât acela necesar reproducerii exacte a faptelor, însă este răsplătit. (…) Dacă nu reuşeşte, sancţiunea societăţii nu întârzie. În afară de un caz: acela în care minciuna este organizată de un stat care dispune de totalitatea mijoacelor de informare şi înregistrare (p.140-141). Or, afabulării sale i se dădea drept de existenţă, mai mult, îi era imperios cerută de către minciuna de stat.

Mulţi dintre aceia care au meditat la dezastrele aduse de comunism pe pământ au menţionat cele ce urmează. Este vorba despre cea mai cumplită tentativă de reducere la neant a eforturilor culturii, civilizaţiei, religiilor lumii, tentativă izbutită şi de pe urma căreia vom avea de suferit o perioadă foarte lungă de timp, până să fim în stare a reveni de unde am plecat. Dar parcă nimeni n-o formulează atât de percutant ca Belu Zilber: Adevărul (…) de partid l-a descoperit Lenin. De atunci face lege: minciuna a devenit simplu adevăr. Nimeni nu mai are remuşcări, nimeni nu roşeşte, nimeni nu mai este sancţionat (p.141). Deci nici Belu Zilber nu mai are remuşcări, nici Belu Zilber nu roşeşte, nici Belu Zilber nu mai este sancţionat nici măcar dinlăuntrul său. Lenin i-a distrus conştiinţa.

Cele cu care îi condamnă pe comunişti i se aplică şi lui, el însuşi fiind comunist şi pentru că marxismul este un viciu, o boală a secolului, de care nimeni nu se vindecă (p.157); va să zică acuzaţia pomenită era: Din crimă nu se evadează decât în moarte (p.141).

Andrei Şerbulescu a izbutit să evadeze din crima la care a participat de când a devenit marxist şi până la eliberarea sa din temniţele comuniste: a izbutit să moară; a înaintat omenirii, în aşteptarea sfârşitul său pe pământ, cea mai nobilă cerere de iertare posibilă: aceste memorii fragmentare, rescrise după ce Securitatea i-a furat memoriile complete. Belu Zilber a făcut petiţie de mântuire.