3. Bita ce schimba fata adevarului

Înscenările politice nu constituiau doar privilegiile oamenilor liberi. Ele erau îndreptate şi împotriva celor închişi. Bucur Stănescu istoriseşte, în “O zi de pomină” (Din documentele rezistenţei, nr. 3), cum, pe când muncea la Canal, a fugit de sub escortă, ameninţat cu bătaia de un caraliu de la colonia Culme, şi cum s-a opus acestuia într-o luptă corp la corp, până ce gradatul şi-a tăiat palma în ascuţişul sapei cu care se apăra naratorul.

Pe parcursul acestei aventuri, de pe urma căreia i s-ar fi putut trage moartea, deţinutul a crezut că ea se născuse dintr-un hazard, dintr-o toană a subofiţerului renumit ca bătăuş, din propria sa temere de a fi lovit fără să răspundă, de a-i fi încălcată demnitatea. Evoluţia ulterioară a incidentului neaşteptat dovedi că acest prolog fusese impus, fără ca vreunul dintre muncitorii în zeghe martori ai lui, ori acela direct implicat, să o fi bănuit. Provocarea naratorului fusese necesară pentru incriminarea unui terţ. Ea era preludiul forjării artificiale a unei acuzaţii de instigare la rebeliune, îndreptată împotriva conferenţiarului universitar de la catedra profesorului de limba ebraică Gala Galaction, savantul teolog şi arheolog I.V. Georgescu, jenant pentru regim, în calitatea sa de promotor al spiritualităţii ortodoxe.

Cârdul fără capăt, colbuit, zdrenţăros, lihnit şi vlăguit, al hainelor vărgate şi bocancilor fără şireturi fu aşteptat la întoarcerea de pe câmp, în seara zilei respective, în poarta coloniei, de către comandantul ei adjunct, locotenentul-major Scarlat. Acesta îl scoase din rând pe domnul Bucur Stănescu, după cum era de aşteptat. Numai că, alături de el, fură opriţi încă alţi doi din aceeaşi brigadă: preotul Dumitru Mitoi (astăzi slujitor undeva prin judeţul Vaslui) şi cărturarul argeşean I.V. Georgescu (despre care se crede că ar fi murit prin 1972). Acesta fusese arestat odinioară, în 1945, în Piaţa Universităţii, de către agenţii poliţiei, şi predat ruşilor. A fost reţinut în URSS timp de doisprezece ani, fără nici o condamnare. Zăcea prin lagărele româneşti, în continuare, în lipsa oricărei sentinţe judecătoreşti. Relaţia dintre cei trei nu putea fi dedusă cu nici un chip. La muncă, nu se găsiseră alături, pentru a se fi bănuit vreo legătură între dânşii cu prilejul înfruntării caraliului. Rândul pe care lucrase clericul era al treilea de lângă cel al povestitorului; acela pe care trudea universitarul – al şaselea.

După cum se va vedea, acuzaţia formulată de adjunct era că I.V. Georgescu îi ordonase lui Bucur Stănescu să se jertfească, fugind de sub escortă, deruta stârnită de fapta sa îngăduind o evadare în masă! Acuzaţia adusă preotului Mitoi nu era deloc limpede, însă părea suficient de plauzibil ca un preot să fi fost vinovat oricum, oricând şi de orice, drept care n-avea importanţă că nu i se putea imputa o culpă precisă. Pesemne că tocmai de aceea a şi primit cel dintâi 25 de lovituri pe banca de execuţie, pentru a fi curăţată încăperea de prezenţa sa inutilă şi care îngreuia ancheta urmând a fi săvârşită – adică încercarea de a se smulge de la ceilalţi doi o mărturisire autoacuzatoare mincinoasă. Călăi erau sergenţii-majori Scarlat, Costea şi Başpalian; “operaţia” era condusă de locotenentul-major numit.

“”Deţinut Georgescu [.], recunoşti că i-ai dat ordin deţinutului Stănescu să fugă de sub escortă, pentru ca în felul acesta să puteţi evada voi ceilalţi?” – “Nu [.].” – “Atinge-l!” Şi urmară 25 de lovituri. “Recunoşti?” – “Nu!” Şi iar urmară 25 de lovituri, şi tot aşa, până la o sută.”

Veni şi rândul “provocatorului de dezordine”. Este interesant de remarcat că lui nu i s-a pus nici o întrebare legată de lupta sa cu caraliul, nici nu a primit vreo pedeapsă pentru ea. Din acest amănunt ni se întăreşte convingerea că scenariul ce o impusese urmărea doar găsirea unei vini juridice pentru ebraistul care, ca şi ceilalţi, nu se trezise aruncat în lagăr – am mai menţionat – în urma unei condamnări judecătoreşti, ci era “reţinut”, fără termen şi, bineînţeles, ilegal, situaţie ce se nădăjduia a fi remediată cu acel prilej.

“”Deţinut Stănescu, recunoşti că ai primit de la deţinutul Georgescu ordin să fugi de sub escortă?” – “Nu [.].” – “Recunoşti?” – “Nu.” Şi loviturile au căzut până la o sută.”

Urmă o izolare de şapte zile în condiţii crunte.

“Blânde reproşuri din partea lui I.V. Georgescu: “Ce ţi-a venit să faci asta?” Mă simţeam vinovat faţă de el, dar căutam să-l conving că ceva trebuia făcut. Deşi era un om superior, venise din Rusia cu convingerea că regimul comunist e “veşnic”. Îmi demonstra că “ei” au două principii care le furnizează tăria necesară pentru depăşirea oricărei crize: a) nici un om nu este de neînlocuit; b) nici o dificultate nu este de nedepăşit. Cu toată această convingere foarte fermă, niciodată nu s-a gândit să găsească un modus vivendi cu puterea comunistă. Avea cutremurătoarea forţă morală a omului care nu e preocupat de sfârşit, ci de comportamentul pe care-l va avea în drumul către acest sfârşit.” (p. 134-136)

Apoi o altă izolare, în tovărăşia unui provocator şi turnător. Finalmente, surveni o anchetă adevărată, condusă de maiorul Marinescu şi de alt ofiţer, bucureştean. Timp de trei luni, cât trecuseră de la bătaie, rănile nu se vindecaseră, dar nici acuzaţia nu-şi întregise argumentele. Drept care, cei doi fură readuşi în mijlocul colegilor lor, renunţându-se la intenţia de a li se intenta un proces care să legalizeze reţinerea lor în lagăr.

Acest caz este departe de a fi singular. Dacă s-a întâmplat ca un general rus să o fi condus pe Ţarină pe uliţele unui cătun prosper înălţat peste noapte în plină stepă, aşa cum ancorezi un decor pe scena unui teatru, şi populat cu mujici graşi, bine întreţinuţi şi veseli nevoie mare, figuranţi de operetă, “a schimba faţa lumii” a rămas un deziderat al aspiraţiilor slave, în două sensuri. Unul este de “a întoarce lumea pe dos” ca pe o mănuşă, după canoanele în armonie cu capriciile sufletului rusesc, atât de fidel suprins în bizareriile sale antonimice de pana lui Dostoievski. Al doilea, de a prezenta omenirii “o altă faţă a lumii” decât poartă ea în realitate, de obicei figurii disperate corespunzându-i masca bunăstării şi a entuziasmului contagios. Transmiţând comunismul ţărilor învecinate, ca pe o boală molipsitoare, ruşii au transmis şi acest simptom. Şi ne-am pomenit şi noi, un popor înţelept, cu un simţ al realităţii bine înrădăcinat în inimă, supuşi unui proces de falsificare a ei, de la cele mai mărunte detalii ale vieţii sociale şi spirituale, până la panorama întregii existenţe a naţiei.

Pervertirea imaginii adevărului a avut nenumărate chipuri. Mă aflam în cabinetul de lucru al Prea Fericitului întru Adormire Patriarhul Iustinian. Însoţeam ca translator un teolog laic sau vreun cleric străin. Acesta îl întrebă pe şeful Bisericii dacă era adevărat ce se colporta prin Occident, anume că bisericile ortodoxe româneşti zăceau pustii, închise de către comunişti. Capul Bisericii noastre zâmbi cu înţelegere pentru naivitatea pioasă şi înfricoşată a celuilalt. Se ridică de la biroul fastuos, străbătu distanţa mică ce-l despărţea de nedumerit, îl îndemnă, cu palma întinsă şi sprijinită de spatele lui, să-l însoţească un număr mic de paşi, către fereastră. Întinse celălalt braţ către Catedrala Patriarhală vizibilă în toată splendoarea ei, care strălucire bizantină parcă se răsfrângea asupra chipului său cu linii armonice, bărbăteşti, totdeauna bine dispus. Lăcaşul sfânt era înconjurat de mii de credincioşi, ţărani, monahi, târgoveţi, bucureşteni şi de pretutindeni, pelerini în Capitală cu prilejul sărbătorii zilei – Sfântul Dimitrie Basarabov. Moaştele acestuia atrăgeau întreaga suflare a neamului. “Iată răspunsul meu.” Starea de fapt grăieşte de la sine – presupunea gestul său. Vizitatorul avu o mimică penibilă de retractare a bănuielii scoase la iveală cu o clipă înainte.

Pentru inducerea lui în eroare, nu fusese necesară rostirea nici unui neadevăr. Lipsa de subtilitate a Apusului în descifrarea mecanismelor de poleire a realităţii purta vina că insul pleca amăgit şi, pe şleau, “îndoctrinat”. Bisericile nu erau închise, ca în URSS. Slavă Domnului! Slujitorii lor de drept, preoţii dedicaţi fără putinţă de tăgadă învăţăturii lui Hristos – ei erau cei închişi. Din păcate, pentru judecata copilărească a emisarilor din ţările civilizate, forma oculta conţinutul.

Cu alt prilej, schimbam câteva cuvinte cu un universitar englez în restaurantul Hotelului “Lido”, în aceeaşi calitate de tălmaci. Omul îşi lua micul dejun. Nu fusesem delegat pe lângă el. Prezenţa mea la masa lui fusese imediat receptată de securistul răspunzător de acţiunea în care era implicat şi cetăţeanul britanic. M-am pomenit că un altul dintre însoţitori, binecunoscut pentru atitudinea lui politică puţin lăudabilă, răsare de nicăieri şi-şi prăvăleşte pe al treilea scaun trupul scunduţ, dolofan şi bine hrănit. Cu duh onctuos, cu surâs ademenitor, cu frecatul mâinilor durdulii ce-i vădea dorinţa de a fi agreat, de parcă în cinstea distinsului oaspete şi le-ar fi curăţat de urmele infime ale unei murdăriri nemărturisibile, să i se înfăţişeze curat ca pana de înger, cu alte cuvinte acele degete grăsune dădeau semne nerăbdătoare că-l mâncau pe Prea Cucernicia Sa să fie utile în orice fel invitatului care onora Patriarhia – cu toate acestea înarmat, spuneam, se năpusti în conversaţia temperată, revărsă, printre surâsuri aurite şi îngustări dulci de pleoape, câtă doctrină comunistă putea fără să-şi păteze prea tare doliul reverendei călcate impecabil.

Nu avea de-a face cu un neştiutor în treburile Orientului. De aceea, concetăţeanul răposatului domn Winston Churchill – tarabagiul politic care ne vânduse Patria Seminaristului Roşu din Kremlin – îl întrebă de la obraz de ce n-avea dreptul decât la o chiflă, când ştia ce belşug de grâu stăpâneşte România.

Turuitul mieros şi pravoslavnic, ca de motor cu explozie întârziată, al preoţelului îl purtă de la Ana la Caiafa pe individul curios, pe căi tot mai întortocheate şi mai întuncoase, ca Asia însăşi, cu misterele ei – reprezentată în luxul sălii de propria-i persoană -, neuitând nici o clipă să-şi facă obrajii bucălaţi să-i radieze şi privirile să-i fie cît mai senine şi nevinovate. Cu viteză verbală de Simplon şi înaintare de melc, ajunse şi la explicaţia căutată: “Domnul Preşedinte Nicolae Ceauşescu abia a adresat un discurs plin de învăţăminte agricultorilor noştri şi i-a îndemnat din nou, părinteşte, să nu ignore necesităţile vitale ale patriei socialiste şi ale poporului muncitor. Dar ţăranii” – mărturisi profund îndurerat părinţelul, ca şi când cei numiţi i-ar fi adus o jignire personală, peste care numai o fiinţă caritabilă ca Sfinţia Sa putea trece cu vederea -, “dar ţăranii” – fu indignat popa cel simpatic şi patriot – “refuză să muncească!” La această afirmaţie, ochii i se încrucişară de câtă nedumerire îl invadase. “Dacă nu vor, ce le poţi face?!” Era atât de nefericit, încât mă întrebam de nu ar fost cazul să-i suflu, să-l salvez din dilema de nerezolvat în capcana căreia căzuse: “Să-i băgăm cât mai repede în puşcărie!.”

Cum provenea dintr-un vrednic sat românesc, desigur cunoştea mai bine ca mine, născut la oraş, încăpăţânarea de catâr a plugarului român. Era evident că acesta, lipsit de pământ, lipsit de unelte agricole, lipsit de banii necesari investiţiilor şi mai găsindu-se, pe deasupra, fie pe şantiere, fie prin fabrici, îşi făcea de cap!

Nu ştiu cât de convingător a fost agentul voluntar al dezinformării, deoarece, peste vreo trei săptămâni, s-a zvonit că britanicul a publicat un articol într-un ziar londonez, în care denunţa adevărata faţă a comunismului nostru. La circa două luni după această “imixtiune în treburile noastre interne”, el şi cu doamna lui au suferit un accident mortal pe o şosea. În urma lor au rămas patru copii orfani.

De la atari “talentate” măsluiri ale realităţii şi până la procesul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, în care ministrul comunist al Justiţiei a simţit pe propria-i piele ce organism monstruos conducea, procesul ce i-a obligat pe demnitar şi pe prietenii săi să semneze un roman despre spionajul neefectuat de ei vreodată, semnându-şi astfel şi condamnarea la moarte, ori la o detenţie cvasi-nelimitată, România a fost acoperită de o reţea de întoarceri pe dos ale feţei sale celei adevărate.

Să ne mai mire suta de lovituri de bâtă primită de savantul ebraist I.V. Georgescu, pentru a recunoaşte că a dat un ordin pe care nimeni şi nimic nu-i permitea să-l dea, dar care, dacă l-ar fi rceunoascut, i-ar fi motivat prezenţa în puşcăria unde zăcea fără judecată, înlesnind astfel un somn mai uşor temnicerilor săi?