CAPITOLUL 6 ADEVĂRUL n-are decât o singură înfăţişare, pentru unii Este încurajator să parcurgem împreună câteva pagini scrise de un om care a ştiut să observe mecanismul acesta al gândirii pentru care realitatea este şi nu este, simultan , mecanism numit de noi: dihotomic-antonimic , să-l izoleze, să-l stigmatizeze, cu o chemare autentică spre studiul ştiinţific, nerecunoscută în epoca sa, nici măcar de veacurile ce i-au urmat. Numele lui este: Leonardo da Vinci. Pentru el, adevărul n-are decât o singură înfăţişare care, odată cunoscută, se impune tuturor cu atâta putere încât înlătură pentru totdeauna litigiul [P.P.Negulescu, op.cit., vol. II, p.138]. Iacă, de pildă, o nucă. O furase o cioară din leagănul frunzarului umbrit. Pasărea o scăpă deasupra unei clopotniţe. Fructul se rostogoli într-o crăpătură a zidului vechi. Flatându-l, deplângându-şi soarta şi cântându-şi cu măiestre cuvinte prietenia ce o resimţea pe nepusă masă pentru puternicul său adăpost unde picase din cer, nuca îi afirmă că nu voia să se mai despartă de zid; se hotărâse ca, deoarece scăpase de ciocul nemilos al ciorii, să-şi petreacă tot restul zilelor retrasă într-o umilă văgăună. La auzul acestor cuvinte, zidul clopotniţei, înduioşat de rugămintea ei, îi dădu bucuros găzduire [Leonardo da Vinci, Scrieri litrare. Prefaţă, trad. şi note de Ovidiui Drimba, Bucureşti, Editura Albatros (1976), p.36. Următoarele citate trimit la aceiaşi ediţie]. Da, nuca, abilă cunoscătoare a slăbiciunilor sufle- teşti, îşi anunţă impertinenta decizie. Zidul, a cărei înţelegere a realităţii este colorată de afectivitate, în dauna intereselor proprii, interpretează vorbele disgraţioase în fond, dar reverenţioase în formă, nu ca pe o ‘hotărâre’, ci ca pe o ‘rugăminte’. Autorul este categoric asupra acestei diferenţieri, deşi n-o comentează. Or, ea scoate în evidenţă o situaţie dihotomică-antonimică conducând în mod normal la distrugerea zidului, căci nuca, la largul ei şi ‘la ea acasă’, încolţeşte şi se preschimbă în … nuc. Am...

CAPITOLUL 7 GÂNDIREA, acest copil al timpului Acum, că scriitor şi cititori ne-am înseninat cu certitudinile limpezi din proza lui Leonardo da Vinci, ne putem întoarce la negurile Angliei, la vânătoarea începută pe urmele mecanismului dihotomic-antonimic al gândirii. În 1971, sub antetul unui prestigios periodic [in The Times Literary Supplement, nr.644, 31 December 1971, The Temporal Element, cronică a lucrării lui Leonard W. Doob: Patterning of Time ], apărea un strigăt de alarmă: psihologii academici suferă de o singulară lipsă de sensibilitate faţă de timp, în aspectele lui subiective. Se adaugă că scrierile unui James Joyce, unei Virginia Woolf, unui Thomas Mann, sunt pentru ei ca şi când n-ar fi fost publicate. Putem adăuga cu de la noi putere numele lui Marcel Proust sau al lui Lawrence Durrell, tot nu vom schimba nimic în această stare de lucruri. Asta fiind situaţia, nu ne rămâne decât să începem, pe cont propriu, a fora cât ne stă la îndemână în terenurile cu aur negru ale memoriei şi închipuirii. Lordul Francis Bacon ne aşteaptă într-o odaie luminată vag de un sfeşnic prilejuitor de meditaţii şi umbre. Dacă întâiul pas către înţelegereastructurilor dihotomice-antonimice din literatura elisabetană l-am făcut călcând pe uliţele Londrei în adulmecarea legănării din şoldurile-i poznaşe a lui Mall Taie-pungă, n-ar strica să-l facem pe al doilea urcând treptele către uşa celui care a tânjit să înţeleagă omul, activ sub ferestrele sale, şi destinul contemporanului său. Studiate cu atenţie, aproape toate eseurile [sale] ne înfăţişează un şir de ‘teze’ pozitive şi negative pe tema în discuţie (…), fără să se facă o trecere legată de la un pasaj la altul. Cititorul rămâne nu o dată nedumerit asupra poziţiei lui Bacon, întrucât este tot atât de convingător şi când argumentează într-un sens şi când prezintă argumente contrare… De unde vine forma dezlânată a acestei...

CAPITOLUL 8 NU SUNT CEL CE SUNT, a strigat îngerul şi a căzut Structurile-cheie au preocupat mulţi shakespeareologi. Formula constituie un bun câştigat definitiv de analiza literară. Asociindu-ne cercetătorului american George Steiner, vom căuta să descifrăm în textura piesei OTHELLO cuvintele-sămânţă din care va rodi tragedia maurului. Piesele lui Shakespeare au fost descrise ca fiind dezvoltarea anumitor metafore primare. Deoarece cuvintele pe care le-a ales pentru accentuări şi aprofundări au un potenţial enorm, ele conferă acţiunii pieselor sale ordonarea strâns împletită caracteristică lor înşile. Rezultanta complexului numitREGELE LEAR , cu dezvăluirea lumii în lumina haosului elementar, poate fi privită ca dezvoltarea profeţiei Bufonului: anume că Reagan se va purta cu Lear cu omenie (kindly). In acest cuvânt, aproape fără însemnătate, stau la pândă cumplite cimilituri şi înţelesuri de taină. Există omenie (kindness) în omenirea noastră (human kind)? Ce s-ar întâmpla dacă fiecare s-ar purta după firea sa de om (his kind)? Oare Shakespeare, cu sensibilitatea sa categorică la valorile lingvistice, a implicat rădăcina comună a acestor cuvinte, cea care a făcut din kind cuvântul german desemnând copilul? De asemenea, argumentaţia complicată a lui Macbeth, privind acţiunile nefireşti din natură, politica şi comportamentul individual, se află concentrată în replica de la început: “Cinstitu-i nebunesc, iar nebunescu-i cinstit”. Discernământul lui Shakespeare în privinţa motivării umane, teribila intuire a atmosferei istorice, previziunile sale limpezi legate de psihologia modernă (grăuntele freudian din rămasul-bun adresat Cleopatrei de către clown (I wish you well of the worm), toate decurg, în urma unei analize finale, dintr-o înţelegere exhaustivă a posibilităţilor lingvistice. Piesele sale reprezintă tipare de cuvinte folosite cu o totalitate de înţelesuri ordonate [George Steiner, Shakespeare – Four Hundredth, in vol. Language and Silence, New York, Atheneum, 1967, p.208]. Căutând o metaforă primară în paginile lui OTHELLO , am dat peste un alt tip de replică-cheie. Generalul izbucneşte: Să nu mai sufăr! Vreau...

CAPITOLUL 8 NU SUNT CEL CE SUNT, a strigat îngerul şi a căzut Structurile-cheie au preocupat mulţi shakespeareologi. Formula constituie un bun câştigat definitiv de analiza literară. Asociindu-ne cercetătorului american George Steiner, vom căuta să descifrăm în textura piesei OTHELLO cuvintele-sămânţă din care va rodi tragedia maurului. Piesele lui Shakespeare au fost descrise ca fiind dezvoltarea anumitor metafore primare. Deoarece cuvintele pe care le-a ales pentru accentuări şi aprofundări au un potenţial enorm, ele conferă acţiunii pieselor sale ordonarea strâns împletită caracteristică lor înşile. Rezultanta complexului numit REGELE LEAR , cu dezvăluirea lumii în lumina haosului elementar, poate fi privită ca dezvoltarea profeţiei Bufonului: anume că Reagan se va purta cu Lear cu omenie (kindly). In acest cuvânt, aproape fără însemnătate, stau la pândă cumplite cimilituri şi înţelesuri de taină. Există omenie (kindness) în omenirea noastră (human kind)? Ce s-ar întâmpla dacă fiecare s-ar purta după firea sa de om (his kind)? Oare Shakespeare, cu sensibilitatea sa categorică la valorile lingvistice, a implicat rădăcina comună a acestor cuvinte, cea care a făcut din kind cuvântul german desemnând copilul? De asemenea, argumentaţia complicată a lui Macbeth, privind acţiunile nefireşti din natură, politica şi comportamentul individual, se află concentrată în replica de la început: “Cinstitu-i nebunesc, iar nebunescu-i cinstit”. Discernământul lui Shakespeare în privinţa motivării umane, teribila intuire a atmosferei istorice, previziunile sale limpezi legate de psihologia modernă (grăuntele freudian din rămasul-bun adresat Cleopatrei de către clown (I wish you well of the worm), toate decurg, în urma unei analize finale, dintr-o înţelegere exhaustivă a posibilităţilor lingvistice. Piesele sale reprezintă tipare de cuvinte folosite cu o totalitate de înţelesuri ordonate [George Steiner, Shakespeare – Four Hundredth, in vol. Language and Silence, New York, Atheneum, 1967, p.208]. Căutând o metaforă primară în paginile lui OTHELLO , am dat peste un alt tip de replică-cheie. Generalul izbucneşte: Să nu mai sufăr! Vreau...

CAPITOLUL 10 SIMBOLIZAREA unei vieţi întregi Cercetările noastre de până acum ne-au purtat numai prin texte literare, astfel încât, pe bună dreptate, cititorul s-ar putea întreba în ce măsură cele descrise de noi nu sunt decât o scornire a minţilor mereu efervescente ale creatorilor, interesante pentru estetică sau teoria literară, nedepăşind în nici un caz, însă, nivelul strict limitat al acestora 1 . De aceea ne propunem să analizăm trei cazuri reale, pentru a demonstra aplicabilitatea teoriei noastre în viaţa de zi de zi şi nelimitarea terenului posibilelor investigaţii. De trei ani bătrâna Maria zace în pat, imobilizată de un accident ale cărui repercusiuni sunt greu vindecabile la cei peste 80 ani ai săi. Natura nu o mai ajută să-şi refacă ţesuturile decât cu zgârcenie. Poziţia trupului culcat pe spate, lipsa de mişcare, stressul provocat de boală şi de vârstă, aduc după ele o serie întreagă de tulburări care, finalmente, o împing către starea de inconştienţă premergându-i sfârşitul. În toate această lungă perioadă de aproximativ 1.000 zile şi nopţi chinuite a fost îngrijită de către fiica sa care i s-a devotat cu curaj şi abnegaţie. şi, iată, soseşte clipa ultimelor cuvinte. – Unde este mama mea?, întreabă, abia auzit, muribunda. – Sunt aici, mamă; sunt fata ta, Ileana , îi răspunde fiica ei, îngrijorată de a nu fi recunoscută, ca şi datorită confuziei făcute de bătrână; socoteşte că cea din urmă va fi avut un vis rău. – Fata mea e mama mea, oftează cealaltă, mai mult dusă decât vie. Această replică reprezintă un exemplu desăvârşit de structură dihotomică-antonimică de limbaj, în care subiectul constituie polul opus, din punct de vedere semantic, al numelui predicativ, adică al explicaţiei lui, al echivalentului său. Avem în faţă o egalitate imposibilă, logic vorbind. Totuşi, această egalitate sintetizează o viaţă....