Aceste mici semne ale recunoaşterii personajului dickensian, unităţile comportamentale stilistice, sunt ‘floare la ureche’ în ambele sensuri; la propriu, într-adevăr un semn distinctiv, cum puneau chiar şi în vremea adolescenţei mele unii tineri o garoafă între tâmplă şi pavilion; dar şi în sens figurat, adică: nimica toată, deoarece un leit-motiv nu face o temă. STILISTICA ANTROPOLOGICĂ ne va înlesni să urmărim cum o unitate comportamentală stilistică se preschimbă într-un COMPLEX STILISTIC PERSONAL (care se poate extinde până la a umbri sau lumina întreaga viaţă), care este sensul acestuia şi, eventual, originea lui. Unele dintre aceste complexe stilistice personale au fost enunţate prin descoperirea unităţii comportamentale stilistice corespunzătoare, în Partea a Treia. Altele vor apare aici pentru prima oară.
Ce este STILISTICA ANTROPOLOGICĂ, ea care ne va înlesni conturarea definitivă a trăirilor specifice personajului din romanele lui Charles Dickens? STILISTICA ANTROPOLOGICĂ este acea ramură a antropologiei stilistice care studiază mecanismele psihice ce permit percepţia stilistică a realităţii (simbolică, metaforică, hiperbolică etc.), expresia ei stilistică (crearea de figuri în diferite limbaje – al cuvintelor, al formelor, al gesturilor, al culorilor etc.), comportamentul stilistic (o femeie urâtă care se ia drept una frumoasă se comportă metaforic).
“O COAJĂ USCATĂ”
COMPLEXUL STILISTIC ANAFORIC, caracterizat prin comportamentul de repetiţie anaforic, ca orice alt complex stilistic al repetiţiei, poate fi uşor confundat în manifestările lui vizibile cu un tic. Ne amintim că un COMPORTAMENT ANAFORIC este acea structură comportamentală stilistică ce constă în repetarea aceluiaşi gest, atitudine, mimică (sau complex de gesturi, atitudini, mimici) etc. la începutul a cel puţin două structuri situaţionale identice ori similare. Este interesant că sfera ticului înglobează sferele comportamentelor anaforic, epanaleptic şi epiforic, dar şi sfera comportamentelor anaforic, epanaleptic şi epiforic înglobează sfera ticului. Ele sunt cuprinse în sfera formală a ticului datorită caracterului lor repetitiv, indiferent la ritmul specific al repetiţiei lor. Ele înglobează sfera ticului exact pentru acelaşi motiv, dar o depăşesc prin ritmurile situaţionale.
Să luăm un exemplu de comportament anaforic cu tic (deoarece toate aceste comportamente pot exista, ticul fiind exclus). “Domnul Grewgious, căruia i se părea că nu făcuse introducerea chiar aşa cum ar fi dorit, se netezi cu mâna peste cap, de la ceafă spre frunte, de parcă şi-ar fi stors apa după un plonjon – acest gest, dealtfel inutil, era obişnuit la el – şi scoase din buzunarul hainei un carnet, iar din buzunarul vestei un ciot de plaivaz cu mină neagră. – Mi-am făcut, spuse, răsfoind paginile, mi-am făcut nişte notiţe… aşa cum procedez de obicei, pentru că nu mă prea pricep să leg o conversaţie… la care cu permisiunea ta, dragă, o să mă refer. O duci bine şi eşti fericită… Buun, într-adevăr. Te simţi bine şi eşti fericită, draga mea? Chiar aşa şi arăţi. – Da, aşa şi este, domnule, răspunse Rosa (…). Domnul Grewgious îşi netezi iarăşi capul lui neted, apoi făcu din nou apel la carnet şi şterse o duci bine şi eşti fericită, ca fiind un punct rezolvat” etc. (MISTERUL…, p. 97).
Mângâierea capului, la domnul Grewgious, are caracter de tic, oricine îşi dă seama. Dar raportarea gestului la o situaţie conferă o ritmicitateacestui tic, îl dezvăluie ca precedând cercetarea notiţelor luate din timp în vederea acestei conversaţii penibile pentru un om între două vârste obligat s-o întâlnească pe pupila lui de a cărui mamă (o, cât seamănă ea cu aceea!…) a fost îndrăgostit. Este un neadaptat la situaţiile delicate şi un neobişnuit cu discuţiile purtate cu adolescentele. Singur o mărturiseşte: “Drumurile tinereţii niciodată n-au fost şi ale mele. Am fost singurul vlăstar al unor părinţi foarte înaintaţi în vârstă şi mă simt într-un fel ca şi cum eu însumi aş fi venit pe lume bătrân (…), eu am deschis ochii pe lume ca o coajă uscată. Da, eram o coajă uscată şi încă una foarte uscată… când am început să fiu conştient de mine însumi” (p. 100). Iată motivul pentru care ceea ce oricine poate decreta drept tic în comportamentul său, devine un tipar stilistic al repetiţiei, al cărui scop este de a evita atacul prea brusc al unor situaţii pentru care lipsa de experienţă a personajului îl sensibilizează prea tare. Contactul creştetului cu palma este o mângâiere; o mângâiere e o încurajare; însă, în contextul unei copilării desfăşurate sub privirea rece a unor genitori mutaţi pe jumătate într-o lume a absenţei, această mângâiere a lipsit în perioada necesară, încurajarea nu a deprins-o copilul când era utilă; el va trebui să şi-o acorde singur tot restul vieţii, în momentele de cumpănă, la începutul unei situaţii inedite.
Caracterul de tic al gestului este definitiv anulat de caracterul său anaforic, prin aceea că după cele două circumstanţe citate comportamentul dispare pe tot restul consultării carnetului. Dacă era un tic, gestul s-ar fi repetat până la capăt. Dar nu, el a constituit o formulă nonverbală, autoadresată, de încurajare, necesară ‘demarării’, folosind un termen automobilistic ce sugerează, poate, destul de bine ‘încălzirea motorului’ acestei fiinţe cu sânge rece din pruncie, fenomen care se pare că era strict necesar tutorelui pentru a-şi învinge emotivitatea.
Caracterul anaforic al comportamentului său nonverbal se angrenează perfect în stilul său de vorbire, unul mecanic: “Domnul Grewgious rostise toate acestea ca şi cum ar fi făcut o lectură cu glas tare, sau, mai bine, ca şi cum ar fi repetat o lecţie. Chipul lui nu trăda nici o expresie, gesturile erau văduvite de orice spontaneitate” (p. 102). In această Mare Moartă a fiinţei lui, numai ‘stoarcerea’ creştetului cu palma mai izbutea să aducă puţină viaţă la suprafaţă.
“UN PICIOR DE LEMN”
O tehnică corporală, mersul, deci o structură comportamentală simplă şi primară, mersul în cadrul unei plimbări, repetată când şi când în structura situaţională a serii fără ocupaţie, se umple, în comentariul lui Charles Dickens, de sensuri variate, automăgulitoare, ale infatuării. “Când, pe înserat, domnul Sapsea n-avea ceva mai bun de făcut şi socotind că aprofundarea în propriile sale cugetări devenise întrucâtva monotonă, în ciuda amplorii subiectului, adesea lua aer în curtea catedralei şi prin împrejurimi.” Acest “lua aer” este faţa logică a respectivului comportament al repetiţiei neregulate (“adesea”). La fel cum spunea Occidentul pe timpuri: “bon pour l’Orient”, aşa este chipul comportamentului pe care domnul Sapsea, primarul, concede să-l dăruiască, în calitate de explicaţie, concetăţenilor săi. Dar există şi o altă explicaţie. “Ii plăcea”, începe şoapta de taină, subiectivă, “să treacă prin cimitir, umflându-se în pene ca un proprietar, dând ghes în sufletul său simţământului de latifundiar binevoitor, care se poartă cumsecade cu merituoasa lui chiriaşă, doamna Sapsea”, un sentiment, voi insista eu, de la fel de merituoasă acceptare a răposatei sale soţii pe o parcelă aflată în proprietate, cu acte în regulă şi de veci, a lui, a soţului, “şi careia i-a închinat [e vorba despre soţie], în mod public, prinos pentru virtuţile ei. Ii plăcea să vadă unul sau două chipuri rătăcite de oameni, uitându-se prin grilaj, poate citindu-i epitaful. Dacă se întâmpla să întâlnească vreun străin ieşind din cimitir cu un pas grăbit, el rămânea convins moralmente că străinul acesta se retrăgea “roşind”, aşa cum îl îndemna monumentul” (MISTERUL…, p. 142).
STRUCTURA COMPORTAMENTALĂ EPANALEPTICĂ constă în repetarea neritmică a aceleiaşi structuri lexicale, mimice, gestuale, atitudinale etc., în cadrul uneia sau a mai multor situaţii. Complexul stilistic epanaleptic, în exemplul precedent, constituie un comportament de reîmprospătare a încrederii în sine.
În continuare, să analizăm altul, cuprins într-o situaţie de mult mai mică extindere temporală. Wegg, şchiopul angajat de recent îmbogăţitul Boffin, să-i fie “literat”, adică să-i citească zilnic, Boffin suferind de o maladivă sete de cultură, ca şi de un analfabetism cronic, Wegg care a devenit şi locatarul aceluiaşi Boffin, în fosta locuinţă a acestuia, un bordei de sub nişte movile de gunoi, Wegg, gelosul şi dornicul, la rândul său, de înavuţire, hotărăşte să înceapă investigaţii pe cont propriu pe teritoriul respectivelor movile, în căutarea vreunui nou testament, necunoscut, ori a oricărui alt ‘document’ bun să slujească drept armă a şantajării binefăcătorului său, căci – o ştim prea bine cu toţii – binelui i se potriveşte să fie răsplătit cu răul. Drept aceasta, el invită la sine un cunoscut, Venus, cu care stabileşte să înceapă cercetările, socotind “cât de puţin potrivit este un picior de lemn pe scări şi alte asemenea eşafodaje aeriene” (PRIETENUL…, I, p. 291), Or, Wegg se bucura de prezenţa încurcătoare a unui atare picior de lemn. Wegg este omul care până să ajungă la subiect poate încheia ocolul pământului. şi la fiece nouă schimbare de direcţie (când se străduia să-l convingă pe Venus să-i fie tovarăş de cercetare a gunoaielor), la fiece apropiere de tema discuţiei, “de fiecare dată când spunea “Mai pregăteşte un pahar”, domnul Wegg, cu o săritură pe piciorul de lemn, îşi trăgea scaunul ceva mai aproape de domnul Venus” (I, p. 388), ceea ce corespundea unui comportament epanaleptic traducând succesul traiectoriei argumentaţiei sale, comportament întru totul în spiritul întregii sale existenţe, în care piciorul de lemn devenise nu numai o avere (mobilă, asupra purtătorului), ci şi mijlocul său cel mai precis de exprimare.
“O ŢINTĂ FOARTE POTRIVITĂ “
COMPORTAMENTUL EPIFORIC este acea structură comportamentală stilistică (sau complex lingvistic, mimetic, gestual, atitudinal etc.) repetată la sfârşitul unor structuri situaţionale identice sau similare.
“John Jasper, în drum spre casă, se opri brusc, când, în curtea catedralei, dădu peste Stony Durdles – cu legăturica lui cu merinde şi tot calabalâcul obişnuit, stând rezemat cu spatele de grilajul de fier care împrejmuia cimitirul separându-l de bolţile vechii mănăstiri – şi de un monstru de băieţaş, în zdrenţe, care zvârlea cu pietre în el, luându-l drept o ţintă foarte potrivită sub clarul de lună. Uneori pietrele îl loveau, alteori treceau pe lângă el, însă Durdles rămânea nepăsător şi într-un caz şi într-altul. Monstrul de băieţaş, dimpotrivă, ori de câte ori îl ochea pe Durdles, trăgea un fluierat triumfător, cu buzele ţuguiate anume, mai ales că dinţii din faţă îi lipseau cam jumătate; iar când nu-l atingea, zbiera: “Iar am zbârcit-o!” şi căuta să-şi repare greşeala ochindu-l mai bine, cu răutate. – Ce ai cu omul ăsta?, întrebă Jasper, ieşind din întuneric într-un loc luminat de lună. – Trag la ţintă în el, răspunse monstrul de băieţaş.” (MISTERUL…, p. 46).
Acest comportament n-ar putea fi judecat ca unul stilistic, ci ca unul psihologic al răutăţii, al proastei creşteri, al huliganismului. De îndată ce autorul ne furnizează informaţii despre caracterul lui repetitiv în anumite situaţii tip (de fapt, aceeaşi situaţie repetată), ţinând seama de poziţia lui finală, în cadrul situaţiei, el devine, în chip clar, un comportament epiforic.
Iată informaţii suplimentare. Victima, ţinta vie a exerciţiilor de tragere efectuate de junele nătărău, Durdles, îi explică lui Jasper: “Eu i-am pus în faţă ţelu’ ăsta sănătos, şi acum poate câştiga cinstit câteva parale pe săptămână” (p. 49). Iar agresorul vine cu propria sa lămurire: “Îmi dă şi mie un chior dacă-l gonesc acasă când îl prind că stă prea mult pe drumuri” (p. 47). Şi tot strigând “păzea!”, îl izbea, până ce: “Ia de colea banu’ ăsta (…). – S-a făcut!, exclamă Deputy, înşfăcând moneda” (p. 51).
Va să zică, situaţia este întârzierea lui Durdles, nopţile, pe străzi. Încheierea ei este provocată de ploaia de pietre cu care omul e hăituit acasă. Comportamentul epiforic este săvârşit în baza unui proces logic: dorinţa de a câştiga un ban (halal logică!). Cum spunea, şolticar, bătrânul lapidat: “Eu i-am dat o ţintă în viaţă” (p. 48) – la propriu şi la figurat. Este aproape un comportament profesional , de n-ar fi caracterul îmtâmplător al activităţii economice a tânărului plin de bunăvoinţă.
“LAS’ CĂ TE PUN EU BINE”!…
COMPORTAMENTUL STILISTIC EMFATIC este cel care conferă structurilor lexicale, mimetice, gestuale, atitudinale etc. o deosebită greutate, scoţându-le în evidenţă printr-o uşoară exagerare faţă de firesc sau altfel de sublinieri. Teatralitatea este caracteristica lui. Cu certitudine, este vorba despre COMPORTAMENTUL STILISTIC AL INSISTENŢEI, cel mai uşor detectabil, fiind cel mai răspândit. Care dintre noi nu vrea să iasă în evidenţă? Pe cine nu-l împinge dragostea de sine să se impună celor din jur, cu scopul – mărturisit foarte arareori – de a stârni dragostea, admiraţia, respectul sau frica, de toate acestea având orice om nevoie, ca o confirmare (stupidă) a existenţei sale. Noi nu ne străduim să fim vrednici de respect, admiraţie şi dragoste, în baza unor criterii universale, ci dorim resimţirea acestor sentimente ale semenilor pentru ceea ce suntem în urma formării lăsate la voia micii istorii personale şi a întâmplării. Lucrul, de fapt, nu este deloc meritoriu, ci se apropie mai curând de existenţa în planul zoologic, unde, la animalele domestice, recunoaştem aceeaşi sete de dragoste şi de confirmare ca la fitecine din lumea noastră. Astfel, în loc să rezolvăm nevoia lăuntrică pe calea raţională a îmbunătăţirii, o rezolvăm pe cea stilistică a îngroşării măruntei noastre prezenţe sociale.
Voi începe prin expunerea unui caz arhicunoscut oricărui călător cu mijloacele de transport în comun ale zilelor noastre, precum se pare că era cunoscut şi în epoca lui Dickens. Personajul său a ales postura de raisonneur pentru a se afirma. Exagerările comportamentale îi sunt mici, dar – în lumea strâmtă în care a optat să se manifesteze – ele trădează concepţia: ‘sunt buricul pământului’. Transpusă în alt mediu, de pondere socială gravă, concepţia aceasta şi comportamentul corespunzător pot traumatiza persoanele în subordine şi pot dezechilibra o întreagă instituţie, pătură socială – sau o naţie, cum am avut malşansa s-o trăim noi, românii, sub regi- mul comunist, când fiece şefuleţ imita în grandomanie paranoia şefului de stat.
Descriind ‘viaţa în omnibuz’ (aşa cum există o viaţă în sine în tramvai, troleibuz, tren etc., azi), romancierul remarcă un “bătrânel scund, ursuz, cu păr alb, care totdeauna stă cum intri în dreapta, cu mâinile încrucişate pe mânerul umbrelei” (SCHIŢELE…, p. 134), la ora când vine rândul scriitorului să foloseas- că omnibuzul. “E extrem de neliniştit, se aşează acolo în scopul de a fi cu ochii pe omul care conduce omnibuzul şi, în general, are cu acesta mereu aceleaşi şi aceleaşi discuţii. E foarte binevoitor în a ajuta lumea la urcat şi coborât şi totdeauna se oferă să-l lovească pe conductor cu umbrela, când cineva e gata-gata să cadă. De obicei atrage atenţia doamnelor să aibă cele şase parale pregătite pentru a nu fi nevoiţi să zăbovească; şi când cineva trage în jos un geam până la care poate ajunge, numaidecât îl ridică din nou. – Acum de ce mai opreşti?, întreabă bătrânelul în fiecare dimineaţă în clipa în care simte că omnibuzul dă semne “să strunească” pe la colţul străzii Regent – şi atunci se iscă între el şi conductor un dialog cam în felul următor: – Pentru ce ai oprit? Conducătorul fluieră şi se face că n-aude întrebarea. – Am spus (îl loveşte) pentru ce ai oprit? – Pentru pasageri, dom’le. La… bancă. – ştiu că opreşti pentru pasageri, dar aici nu trebuia. De ce ai oprit? – Păi, dom’le, e greu de zis. Cred fiindcă am zis că-i mai bine să opresc decât să merg mai departe. – Bagă de seamă!, exclamă bătrânelul cu multă îndârjire… Las’ că te pun eu bine mâine. Demult te-am ameninţat c-am s-o fac, de data asta nu scapi. – Mulţumesc, ‘mnevoastră, răspunde conductorul, ducând mâna la pălărie cu o expresie de recunoştinţă, în zeflemea. – Vă sunt îndatorat, zău, dom’le. La auzul acestor cuvinte tinerii din omnibuz izbucnesc în hohote de râs, bătrânelul se face roşu ca focul la faţă şi pare de-a dreptul scos din răbdări” (ib.). Este momentul prielnic să se impună şi alte persoane care sufereau de a nu fi băgate în seamă; ele adoptă acelaşi rol de raisonneur : “Un domn trupeş cu o lavalieră albă priveşte din celălalt capăt al omnibuzului cu un aer profetic şi spune că trebuie să se facă ceva, neîntârziat, cu băieţii ăştia, altminteri cine ştie unde se va ajunge. Un altul, numai ifose, cu o geantă verde la el, îşi exprimă încuviinţarea deplină faţă de această părere, întocmai cum a făcut-o regulat, dimineaţă de dimineaţă, în ultimele şase luni” (p. 134-135).
Acest text îndeamnă spiritul şi la o paralelă de tip semantic istoric a comportamentului pasagerului într-un mijloc de transport în comun. Aproape toate datele acestuia au rămas intacte. Lovirea uşoară cu umbrela a umărului conductorului a devenit impracticabilă astăzi, cel din urmă fiind izolat într-o celulă de sticlă, de către conducerea întreprinderilor ce răspund de acest transport. In schimb, a apărut o manifestare nouă la conductor: se întâmplă să pună mâna pe manivelă şi manivela să se învârtească ameninţătoare deasupra capului, şubred de la natură, al vreunui pasager revendicativ. Oprirea facultativă astăzi este valabilă numai pentru mediul rural, unde mulţi saci depozitaţi în dreptul casei indicate poartă gratitudine autobuzelor prăfuite.
O remarcă mai interesantă din acelaşi punct de vedere semantic istoric este prilejuită de un alt fragment al aceleiaşi schiţe: “Nu cred să se fi stabilit până acum cu preciziune câţi pasageri pot intra într-un omnibuz. In mintea conductorului există impresia, evident, că e îndeajuns loc să încapă înăuntru oricâte persoane ar putea fi ademenite. – Mai e loc?, zbiară un pieton foarte înfierbântat. – Berechet, dom’le, răspunde conductorul, deschizând uşa încetişor şi nedezvăluind cum stau într-adevăr lucrurile, până ce bietul om urcă scara. – Unde?, întreabă insul acela tras pe sfoară, dând să sară din nou jos. – Oriunde, dom’le, reia vizitiul, smucindu-l înăuntru şi trântind uşa. Bravo, neicuşorule, Retragerea este cu neputinţă; noul sosit se împiedică de toate alea până ce cade cine ştie unde şi acolo rămâne” (p. 133).
Am băgat de seamă: un şiretlic este cel care îl punea pe pasager într-o condiţie subumană, atunci. Pe când astăzi, şiretlicul nu mai este necesar. Dimpotrivă, pasagerul grăbit de semnarea condicii, este indignat dacă tramvaiul nu stă suficient în staţie să-şi afle şi el un locşor într-un vârf de picior. Imaginea despre sine a pasagerului a decăzut cumplit. Cine poartă vina acestei scăderi a sentimentului demnităţii personale? S-o punem în cârca conductorilor, cum este obiceiul: generaţie de generaţie ei au neglijat demnitatea omului de pe stradă, până când nici măcar acesta nu a mai gândit a avea vreo importanţă sau nu dacă este socotit şi el, pietonul, om. Dar, greşim: această încălcare a demnităţii individului a făcut parte dintr-un plan politic general: nimeni să nu-şi închipuie că ar avea vrun drept; omul nu devine unealtă perfectă decât când se socoteşte ca şi inexistent – în temeiul acestei teorii, am fost zdrobiţi timp de cincizeci de ani, astăzi nemaiştiind să ne recâştigăm demnitatea, ba chiar, s-ar zice, ea nemaiinteresându-ne, ceea ce este dovada animalizării noastre fără întoarcere.
Însă, la analiza semantică istorică a comportamentelor promovate de personajele dickensiene vom ajunge mai târziu. Pentru moment să trecem la un nou comportament al insistenţei.
MANDATUL
“Intră, hotărâtă, aşa cum aş fi făcut şi eu, închise uşa cu grijă după ea, apoi se aşeză; avea un chip calm ca de piatră.” Aşa îşi face apariţia eroina unui complex comportamental stilistic epanortozic din SCHIŢELE LUI BOZ (p. 41), ajutându-mă să dibui mai departe drumul printre COMPORTAMENTELE INSISTENŢEI; este vorba despre o victimă a datoriilor neplătite. Îi înfruntă pe noii veniţi: “- Ce s-a-ntâmplat, domnilor?, zise ea apăsat, cu mirare în glas. Aţi venit să-mi puneţi sechestru? – Da, coană, zise Fixem. Femeia se uita la el fix de tot. Parcă nu-l înţelesese. – Da, coană, zice iarăşi Fixem; uite mandatu’ de execuţie, zice, şi-l întinde cu atâta politeţe c-ai fi spus că era un ziar despre care i-a pomenit cineva. Buzele cucoanei începură să-i tremure când luă în mână hârtia tipărită. Îşi aruncă ochii pe ea, dar moş Fixem începu să-i explice cum are să facă, dar eu am băgat de seamă că nu citea hârtia, n-avea mare lucru scris pe ea, biata femeie. – Doamne sfinte!, zice, izbucnind deodată în bocete – hârtia căzuse pe jos – şi acoperindu-şi faţa cu mâinile. Doamne sfinte! Ce o să se aleagă de noi!” (p. 41-42).
Comportamentul care se realizează prin retractarea sau reluarea comportamentului imediat anterior din situaţia dată, cu scopul de a corecta fie un gest, fie o atitudine, mai multe sau întreaga structură, prin înlocuire sau reconsiderarea sensului acestora, ceea ce poate duce până la modificarea lor în sens opus, se numeşte STRUCTURA COMPORTAMENTALĂ STILISTICĂ EPANORTOZICĂ.
Această femeie sfârşită, la o simplă încurajare a fiicei sale, îşi va schimba radical atitudinea: “Lasă, mamă scumpă, zice tinerica, ai trecut prin atâtea. Hai, de hatârul nostru… de hatârul tatei, zice ea, nu te mai prăpădi cu firea! – Nu, nu, n-am să mă las doborâtă, zice cucoana, adunându-şi puterile şi ştergându-şi iute lacrimile. Uf, ce proastă sunt! Acum mă simt mai bine… mult mai bine!” (p. 42).
Nu sănătatea ei ne interesează, ci capacitatea sa de a-şi revizui total comportamentul: “Apoi s-a sculat, a mers cu noi din odaie în odaie în timp ce făceam inventarul, trăgea toate sertarele singură, rânduia îmbrăcămintea copiilor, să meargă mai repede; şi dacă n-ar fi făcut toate acestea într-un fel de grabă ciudată, ai fi zis că nu s-ar fi întâmplat nimic, aşa de calmă şi cumpănită părea” (ib.).
Fiecare dintre comportamentele stilistice expuse până acum (şi sper ca acelaşi lucru să poată fi afirmat şi despre următoarele) corespunde unui tipar uşor recognoscoibil de oricare dintre cititori. Aceasta dovedeşte două lucruri: în primul rând, realismul absolut al lui Charles Dickens, care îşi culege tipurile umane numai din realitatea cotidiană, în al doilea rând, că aceste tipuri pun în joc mari categorii comportamentale, precum cele discernate de stilistica antropologică, romancierul înlesnindu-ne o foarte riguroasă delimitare a acesteia.
PITICA ŞI COPILUL
Analiza tehnicilor corporale, aşa cum este făcută astăzi de psihologi, antropologi şi sociologi, nu poate da seama de participarea afectivă a personajului, aşa cum este ea pusă în pagină de un romancier ca Charles Dickens. Să luăm un exemplu: “Ceva din atitudinea nepăsătoare a acestuia, aerul lui întrucâtva arogant şi lenevos când se apropia, ocupând pe trotuar de două ori mai mult loc decât avea nevoie, atrase numaidecât atenţia” (PRIETENUL…, I, p. 304).
Un comportament de acelaşi tip, expus în multiple ipostaze ale orgoliului unui membru al Parlamentului, stârneşte râsul în calea sa. ” Poate fi ceva mai deosebit de absurd decât ifosele lui de caraghioasă măreţie atunci când se îndreptă spre marele vestibul, rotindu-şi ochii în cap ca cei ai unui turc de la un ceasornic olandez de duzină? (…) El este cel care cândva a trimis un curier în galeria străinilor din vechea Cameră a Comunelor ca să afle numele unui individ care folosea un monoclu, pentru a se plânge preşedintelui că persoana în chestiune se “binocla” la el! Altădată, se spune că ar fi apărut la Bellamy – un bufet unde persoane care nu sunt membri în Parlament puteau fi cu mare dificultate admise – şi zărind doi sau trei domni la cină, despre care ştia că nu sunt membri şi deci nu-şi puteau îngădui să protesteze în acel loc, a făcut gluma de a-şi pune picioarele cu cizme cu tot pe masa lor!” (SCHIŢELE…, p. 151).
După cum se vede, COMPORTAMENTUL HIPERBOLIC este acel comportament stilistic exagerat, care amplifică sau micşorează expresia rostirii, mimicii, gestului, atitudinii etc., mult peste sau sub limitele fireşti.
După cele două ridicări de cortină anterioare asupra unui atare comportament, să ne oprim lângă un mic personaj feminin din PRIETENUL NOSTRU COMUN, “un copil – un pitic, o fetiţă, o făptură oarecare” (I, p. 295). Ea îşi explică singură infirmitatea: “Nu mă pot ridica (…), spatele mi-e aşa bolnav, şi picioarele-mi sunt betege” (ib.). În plus meseria ei este: modistă şi croitoreasă pentru păpuşi. “Sărmana micuţă suferindă a ajuns în halul ăsta … înconjurată (…) numai de beţivi, încă din leagăn… dacă o fi avut aşa ceva” (I, p. 301). şi totuşi, ea avertizează un vizitator: “E sâmbătă seară, (…) şi copilul meu vine acasă. Copilul meu e rău şi arţăgos şi de-aia mă ciondănesc tot timpul cu el ” (I, p. 316). Apare ‘copilul': “- Cum se mai simte Jenny a mea? – spuse el, sfios. Cum se mai simte Jenny Wren a mea, copilu’ cel mai bun, iubit ca lumina ochilor de-o sărmană inimă zdrobită? La care stăpâna casei, întinzând un braţ, într-un gest poruncitor, cu o asprime necuviincioasă; – Du-te d-a-ici! Pleacă în colţul tău! Pleacă imediat în colţul tău! In situaţia asta mizerabilă, el păru că ar fi vrut s-o dojenească, dar, neîncumetându-se să ţină piept stăpânei casei, socoti mai înţelept să se ducă şi să ia loc pe un anumit scaun al ocării. – O-o-o-oh!, strigă stăpâna casei, cu degetul îndreptat spre el. Bătrân afurisit! O-o-oh! Scârbos şi mizerabil ce eşti! Dar ce-ţi închipui? Nesimţitor şi bălăbănindu-se din toate mădularele, beţivul ăsta tremurând, dădu să intindă amândouă mâinile; implora parcă împăcare. Lacrimi de deznădejde i se prelingeau din ochi, şiroind peste petele de roşeaţă din obraji. Buza de jos, tumefiată şi de culoare plumburie, îi tremura într-un scâncet jalnic. Epava aceasta hâdă, în zdrenţe, de la pantofii rupţi şi până la părul rar şi încărunţit înainte de vreme, parcă se târa, fără a fi câtuşi de puţin conştient (dacă merită să se folosească acest cuvânt) de îngrozitoarea schimbare de roluri dintre părinte şi copil, ci cerând într-un fel care stârnea mila să nu i se aducă mustrări. – Îţi recunosc eu trucurile şi apucăturile!, strigă domnişoara Wren. Ştiu eu unde-ai fost! (…) Oh, bătrân neruşinat!” (I, p.317).
Citorul meu a fost la fel de surprins de identificarea ‘copilului cel rău’, ca şi cititorul romanului. Vrând-nevrând, aproape orice structură stilistică aş cerceta, mă aflu obligat să menţionez şi implicarea alteia, prezentă alături de ea. Aci, răbdătorul cititor, care a început să se obişnuiască, după atâta amar de lectură, cu recunoaşterea structurilor comportamentale stilistice, a şi întrevăzut, desigur, relaţia atât de limpede: fiica = mama; tatăl = fiul, o structură dihotomică-antonimică prin excelenţă (vom vedea curând că pentru mecanismul stilistic dihotomic-antonimic, realitatea poate avea simultan două feţe opuse), structură amplificată de comportamentul hiperbolic al fiicei care-şi îngroaşă peste măsura firii (dar nu şi a nervilor) rolul de mamă dojenitoare, dar amplificată şi de comportamentul hiperbolic al tatălui (în sens invers, negativ), care-şi reduce peste măsură poziţia, în cadrul adoptării statutului de fiu certat. Spuneam că prin mijlocirea acestui exemplu voi ilustra comportamentul hiperbolic în chipul cel mai pregnant; acesta deoarece statura hiperbolică a mustrărilor este cu atât mai excesivă cu cât statura (în sens propriu) a vorbitoarei este mai mică: în definitiv, avem de-a face cu o pitică…
Iat-o, puţin mai târziu, impunând să i se dea salariul nescurs încă în buzunarele crâşmarului: “Hai-hai! – strigă stăpâna casei, bătând darabana cu degetele în chip negustoresc şi clătinând capul, cu bărbie cu tot. – ştii ce ai de făcut acum. Scoate numaidecât banii pe masă! Beţivul începu să se scotocească supus prin buzunare. – Pun rămăşag că ai cheltuit o mulţime din simbrie – zise stăpâna casei. Scoate-i aici! Tot ce ţi-a mai rămas! Pân’ la ultimul gologan. Apoi a fost o comedie întreagă până să-i strângă de prin buzunarele mototolite; când se căuta în buzunarul ăsta şi nu găsea nimic, când în celălalt nu umbla şi ar fi trebuit să umble, când căuta un buzunar unde nici nu exista, şi nu găsea nimic unde nu exista! (…) – Nu mai am nimic – se văicări drept răspuns, scuturând din cap. – Să mă conving. ştii ce ai de făcut. Intoarce toate buzunarele pe dos şi lasă-le aşa! – strigă stăpâna casei” (I, p. 318-319).
Fragmentul este pe cât se poate de precis, de minuţios de precis, pe atât de incredibil. Detaliile, gesturile, sunt consemnate cu acurateţea cu care Charlie Chaplin, singur, le ştia articula. Obedienţa extremă (dar şi în căutarea unei nădăjduite portiţe de scăpare), obedienţa tatălui cu cât este mai amănunţit pusă în pagină, cu atât subliniază mai exact dublul comportament hiperbolic, al său şi al fiicei sale.
MĂTUŞA SPARSIT
Erotismul unei ‘anumite’ vârste constituie un subiect privilegiat în opera lui Charles Dickens. Pentru ochiul cititorului grăbit, el reprezintă unul dintre cele mai neglijate aspecte ale prozei sale. Pruderia victorianismului poartă vina acestei tăinuiri sub focul de artificii al stilului ironic. Jocul lui pince sans rire, specific stilului dickensian (ca şi britanicului în general) are meritul acestei tăinuiri. Niciodată iubirii respectivei vârste nu i se va spune pe nume în romanele studiate.
Să luăm cazul doamnei Sparsit, menajeră în casa Bounderby, în TIMPURI GRELE. Undeva, pe la mijlocul naraţiunii, un tânăr exclamă, caustic: “Mătuşa Sparsit nu şi-a pus niciodată ochii pe Bounderby când era burlac. A, nu, niciodată!’ (p. 142). Această negare este singura mărturie pozitivă despre intenţiile ei, pe parcursul a trei sute de pagini.
Bătrâna cu ifose aristocratice, ‘decăzută’ în situaţia de a primi un salariu, s-ar spune că, în împrejurările coabitării cu bărbatul bogat şi necăsătorit, putea nădăjdui să pună mâna pe averea lui.
Istoria ei psihologică se complică. Doamna Sparsit este văduva cuiva cu cincisprezece ani mai puţin vâstnic decât dumneaei, mort în pragul maturităţii (şi nu vom şti niciodată rolul jucat de văduva cu nasul pe sus în izbutirea prea timpuriei petreceri de pe lumea asta, ce o lăsă îndurerată…).
S-ar putea uşor bănui că doamna Sparsit nutreşte o reverenţioasă grijă ero(t)ico-maternă faţă de bunăstarea industriaşului şi bancherului Bounderby, de a cărui viaţă se ocupă. O admiraţie unică din partea relaţiilor sociale ale acestui mitocan, admiraţie gratificând-o pe suficient pe temuta sa îngrijitoare, ne îndreaptă către alte zone ale reciprocităţii de interes. “Bounderby n-ar fi putut face mai multă vâlvă decât obişnuia să facă în jurul doamnei Sparsit nici dacă ar fi fost un cuceritor iar ea o prinţesă captivă, târâtă după el pentru a-i împodobi alaiul triumfal” (p. 52). Această frază, tot atât de unică în roman precum sunt stima şi respectul fără precedent ale lui Bounderby faţă de ea, este o frază cheie pentru înţelegerea relaţiilor dintre cei doi, căci rolul sclavelor unui general sau imperator antic ne e bine cunoscut dintr-o îndelungată şi tristă istorie mondială. Textul continuă: “După cum vanitatea îl mâna să-şi ponegrească originea, tot vanitatea îl făcea s-o preamărească pe-a doamnei Sparsit. In aceeaşi măsură în care nu admitea nici o singură împrejurare favorabilă în propria-i tinereţe, căuta să înfrumuseţeze tinereţea doamnei Sparsit cu tot ce era posibil, presărând pretutindeni în calea acelei lady care încărcate cu trandafiri fragezi” (ibidem).
Reciprocitatea interesului cald pe care şi-l poartă cei doi este brusc înclinată neloial de un dezechilibru în comportamentul lui Bounderby, de origină dihotomică-antonimică: cruzimea ce colorează orice comportament al său. “- Şi, totuşi, domnule, obişnuia el să încheie, cum s-a sfârşit totul până la urmă? Iat-o aici, cu o sută de lire pe an (îi dau o sută, sumă pe care binevoieşte s-o numească generoasă), conducând gospodăria lui Josiah Bounderby, din Coketown” (ib.). şi este de mirare că nu adaugă: ‘cel născut în şanţ’, cum are obiceiul să se prezinte (şi astfel şi-ar aduce la lumină şi cea de a doua faţă a tiparului dihotomic-antonimic – esse – non esse – adoptat de el în comportament, cea a umilirii voite).
Numai Bounderby are dreptul s-o înjosească pentru a se preamări, după ce a preamărit-o pentru a se înjosi mai suculent; astfel, statutul său de stăpân creşte, tot creşte. Cei din jur sunt datori să se poarte cu ea precum cu nişte moaşte sfinte – “o ruină clasică”, va cădelniţa în jurul ei povestitorul (dealtfel, calitatea de moaşte a acelei neuitate luni de miere petrecută lângă alcoolizatul său fost soţ în vârstă de 24 ani, instituindu-se astfel după ce acela şi-a părăsit temporara soţie neconsolată în favoarea unui tărâm al odihnei – în sfârşit! -; cât despre sfinţenia doamnei Sparsit, tocmai ea stă în miezul discuţiei noastre…). Deci, altora li se impune o distanţă – ce spun! -, o evlavie cu straie de panegirist. “Află că doamna aceasta respectabilă este o doamnă de viţă nobilă, o doamnă din lumea mare. Să nu cumva să-ţi închipui că, dacă îmi gospodăreşte casa, n-a fost pe vremuri o persoană foarte suspusă, da, cât se poate de suspusă! Ei, acum, dacă ai de spus ceva ce nu se cade să rosteşti în faţa unei doamne de viţă nobilă, atunci doamna va părăsi camera. Dar dacă ce ai de spus se poate spune în faţa unei doamne de viţă nobilă, atunci doamna va rămâne la locul ei” (p. 78-79).
S-ar mai putea uşor bănui că doamna Sparsit nutreşte o la fel de reverenţioasă grijă ero(t)ico-maternă şi tribulaţiilor sentimentale ale gentlemanului aflat sub severa sa grijă calină (suficient ilustrată, în ambele atribute, de extrasul ce succede acestei prezentări). In orice caz, el i se înfăţişează ca unui duhovnic. Merită să urmărim comportamentul nonverbal al experimentatei doamne cu alură de profesor, când Bounderby se referă la necesitatea de a fi ajutată fiica unui circaş, părăsită de tatăl ei: “I-am propus lui Tom Gradgrind aseară s-o lase peste noapte la mine”. Menajera se interesează rezervat şi concede cuviincios: “Într-adevăr, domnule Bounderby? Foarte înţelept din partea dumneavoastră.” Dar mimica o contrazice: “Nasul coriolanesc al doamnei Sparsit suferi o uşoară dilatare a nărilor, iar sprâncenele negre se încruntară în timp ce sorbea o înghiţitură de ceai” (p. 53). Puţin mai târziu, când ea o pomeneşte pe fiica lui Gradgrind, despre a cărei mână ştia că era râvnită de inima deschisă a stăpânului propriei sale inimi, îl linguşeşte: “Sunteţi într-adevăr un al doilea tată pentru Louisa, domnule. Doamna Sparsit mai sorbi din ceai şi, când îşi aplecă sprâncenele deasupra ceştii aburinde, figura-i clasică părea că invocă zeităţile infernului” (ibidem).
Un COMPORTAMENT NONVERBAL ALUZIV se va declanşa (acel comportament care sugerează o situaţie sau un comportament cunoscute celor de faţă, actualizându-le pe aceasta cale); el se va declanşa în clipa când ‘mătuşa’ Sparsit află hotărârea iremediabilă a acestei căsătorii, iar acest comportament va însoţi legăturile dintre menajeră şi stăpân ca ugerul unui nor ameninţător. “- Da, domnule?, răspunse doamna Sparsit. Sper că veţi fi fericit, domnule Bounderby. Da, într-adevăr, sper că veţi fi fericit, domnule! Rosti cuvintele acestea cu atâta condescendenţă şi cu atât de mare compătimire, încât domnul Bounderby îşi pierdu cumpătul mai rău decât dacă ar fi văzut-o aruncându-şi cutia de lucru în oglindă, ori leşinând pe covor, aşa că îndesă cât putu dopul sticluţei cu săruri în buzunar (“în drum spre casă, socoti prudent să intre într-o farmacie şi să cumpere o sticluţă cu cele mai tari saruri volatile”, p. 109) spunându-şi:”Afurisită femeie! Cine ar fi putut bănui că are s-o ia în felul acesta?” – Doresc din toată inima, domnule, zise doamna Sparsit pe un ton de înaltă distincţie (părea că-şi luase într-o clipă dreptul de a-l compătimi de acum încolo în vecii vecilor), să fiţi fericit în toate privinţele” (p. 110). De aici, instituirea comportamentului său nonverbal. “Atâta milă părea că simte pentru soarta-i nenorocită, încât chipul butucănos şi roşu al fabricantului se acoperea de o sudoare rece când doamna Sparsit se uita la el” (p. 112).
Cititorul atent al acestor pagini descoperă cu uşurinţă cele două feţe ale atitudinii doamnei: una pozitivă – verbalizată, cealaltă negativă – păstrată pentru sine şi abia manifestată nonverbal. In plus, în urma acestei căsătorii, Bounderby va dobândi, în spate, şi epitetul: “găgăuţă” (p. 203).
NOTA DE PLATĂ
“-Haide, bătrâne Pecksniff – îi spuse el cu voioşie acestuia din urmă, în timpul unui popas, bătându-l pe spate – haidem să luăm ceva. – Cu plăcere!, zise domnul Pecksniff. – Ce-ar fi dacă l-am cinsti şi pe vizitiu?, propuse Jonas. – Bineînţeles – glăsui fără convingere domnul Pecksniff -, mă tem numai să nu-l jignim şi să nu-l facem să se simtă nemulţumit de situaţia lui. Auzindu-l, Jonas izbucni în râs şi se grăbi să coboare de pe imperială, sărind destul de greoi în mijlocul drumului. După care intră în han şi comandă atâta băutură, încât domnul Pecksniff se întrebă dacă nu-şi ieşise din minţi” (MARTIN…, p. 382). Şi nu este de mirare că s-a întrebat asta, cunoscând zgârcenia proverbială a numitului Jonas. Comportamentul său – devastarea beciurilor hanului – pe bani! – este uluitor la un atare om: un COMPORTAMENT APROSDOCHETONIC (o reacţie neaşteptată la o provocare precedentă a mediului). Pecksniff “se dezmetici însă în momentul în care Jonas îi spuse, cu două clipe înainte de plecarea diligenţei: – Te-am găzduit mai bine de o săptămână. Te-am lăsat să comanzi toate trufandalele din lume. Acum este rândul dumitale să plăteşti, Pecksniff! şi nu glumea, precum crezuse la început domnul Pecksniff, pentru că Jonas se urcă fără prea multe ceremonii în diligenţă, lăsându-şi victima să achite nota de plată” (ib.). Jonas îi plătea lui Pecksniff provocarea făcută prin comportamentul nutritiv al acestuia, din perioada pregătirilor de înmormântare ale propriului său tată când “distinsul gentleman, convins că fiinţele îndoliate au nevoie de mângâiere şi că o bună hrană este indispensabilă sănătăţii, încărca masa cu tot felul de bunătăţi, numai şi numai ca să mai îndulcească o leacă perioada asta de tristeţe. Aşa că porun- cea să se servească la masa de seară momiţe de viţel, rinichi la capac, stridii şi tot felul de lucruri bune, ca să nu mai vorbim de nenumăratele pahare de punci fierbinte, servit la sfârşit, care aveau darul să-i inspire domnului Pecksniff diverse consideraţii de ordin moral şi înălţătoare cuvinte de consolare” (ibidem, p. 369-370).
Comportamentul aprosdochetonic al lui Jonas este o reacţie neaşteptată numai pentru cei din jurul său. Pentru cel care o trăieşte este o acţiune bine chibzuită – deci, conştientă – şi voluntară, care nu reprezintă prin aceasta mai puţin stilul său de manifestare . Să ne amintim că după ce a curtat timp foarte îndelungat pe una dintre fiicele aceluiaşi Pecksniff, a cerut-o în căsătorie pe alta, cea cu care s-ar fi spus că nu se putea înţelege. Desigur, ar fi mult mai utilă discutarea acestei structuri comportamentale personale, în contextul revelării caracterului lui Jonas. Această tehnică ar fi fructuoasă în cazul fiecărui personaj dickensian, ca şi al fiecărei structuri stilistice comportamentale. Mai mult, o astfel de analiză ar putea demonstra mult mai variat polisemia, sinonimia şi antonimia structurilor comportamentale, ştiind că întâlnim aceste structuri la personaje cu caracter atât de deosebit cum sunt cele din opera cercetată, structuri care, oricât de distincte ar fi caracterele personajelor emitente, rămân similare în baza criteriilor semanticii comportamentale sau, respectiv, stilisticii antropologice. Opera lui Charles Dickens (ca şi a lui Balzac, Dostoievschi, Mauriac) ar deveni o admirabilă seră de unde să culegem, eseist şi cititori, exemplele pentru un tip de critică ce să împrospăteze, readucând-o în actualitate, teoria dispărută din atenţia psihologiei moderne, aceea a caracterelor umane; i s-ar conferi acesteia un nou statut ştiinţific, valorificată fiind dintr-un nou unghi de vedere şi de pe poziţii inedite. Dar nu mi-e cu putinţă să atac şi acest mod special de analiză tot în acest eseu, unde şi aşa obiectivele sunt destul de numeroase. Rămâne să fie materia unei alte cărţi.
Până una-alta, să căutăm o nouă pildă de comportament aprosdochetonic. Ne-o oferă avocatul Stryver, personaj al romanului POVESTE DESPRE DOUĂ ORAŞE, omul zilei, al prosperităţii şi al viitorului, hotărât, pentru moment, să-şi ofere preţioasa mână unei domnişoare onorată cu prisos, crede el, de a cărei acceptare este mai sigur decât de propria sa existenţă. Un infatuat dintre cei mai banali, lipsit de simţ autocritic şi de discernământ psihologic. Îşi poartă vestea minunată prin Londra afacerilor şi este uluit de neîncrederea vădită de amicul Lorry, la auzul ei. Acesta se oferă să tatoneze simţămintele tinerei, înainte ca Stryver să facă pasul de a-şi da în vileag intenţiile de binefăcător matrimonial, ca, eventual, să nu apară riscul unui refuz. “Avocatul era suficient de ager încât să-şi dea seama că omul de afaceri nu s-ar fi hazardat să meargă atât de departe în afirmarea opiniilor lui dacă acestea nu ar fi avut baza solidă a unei certitudini morale. Deşi nu era pregătit să înghi- tă un asemenea hap, îl împinse pe gât în jos” (p. 168).
Îşi ia măsuri de precauţie: remodelează realitatea. Se convinge că el este cel curtat de fată şi tot el cel care dispreţuieşte perpectiva căsătoriei. Îşi pregăteşte închipuirea, raţiunea şi simţirea pentru un posibil insucces. Se autoîndoctrinează atât de eficace încât comportamentul său la ivirea lui Lorry va fi complet neaşteptat, aprosdochetonic. “În consecinţă, când în acea noapte, pe la ora zece, domnul Lorry veni la el, domnul Stryver, înfundat până-n gât într-un morman de volume şi de hârtii adunate, tăcea, în afară de subiectul care-l preocupase dimineaţă. Ba chiar manifestă surpriză când dădu cu ochii de domnul Lorry, faţă de care se arătă cu totul discret şi absorbit (…). Domnul Lorry era atât de năucit, că se uita cu gura căscată la domnul Stryver care-l împingea spre uşă” (p. 168-169).
GÂDILICIUL ŞI VENTILATORUL
Voi dedica mai mult spaţiu structurii ce urmează a fi analizată, COMPORTAMENTUL DIHOTOMIC-ANTONIMIC, structura comportamentală stilistică ce se neagă simultan în aceeaşi structură situaţională. Dacă un astfel de comportament a fost socotit, până la apariţia lucrării mele SHAKESPEARE – UN PSIHOLOG MODERN (1979), ca fiind specific anumitor crize ale unor bolnavi psihici, de atunci încoace opinia acelor psihiatri care au luat contact cu lucrarea numită este că avem de-a face cu un comportament la fel de natural şi general ca oricare altul şi care în nici un caz nu rămâne de domeniul psihiatriei. Paginile ce urmează au ca scop să vădească faptul că şi în romanele lui Dickens acest comportament este revendicat de aproape toate personajele (aici nu voi da, bineînţeles decât câteva exemple); dealtfel, am mai menţionat în treacăt structuri interpretabile şi sub aspectul mecanismului gândirii ce răspunde de acest comportament. A sesiza comportamentul omului cu două feţe , a-l încondeia, a-l pune la stâlpul infamiei, constituie cel mai mare merit moral al unui romancier. Şi, poate că dintre toţi, Charles Dickens a făcut-o cel mai ades.
Dacă tipul perfidului, specific comportamentului dihotomic-antonimic, este prezent – deseori multiplicat cu fervoare – în fiecare roman al lui Charles Dickens, a face binele cu sila (măcar de-ar fi bine , dar el este pe măsura capului rudimentar ce poate închipui această monstruozitate), a face binele cu sila, a impune opinia vieţuirii în libertate şi dreptate, cu pistolul sau cu ghioaga stârnitoare de osanale obligatorii, cum se petrecea sub puterea comunistă, acesta este un comportament dihotomic-antonimic, şi tocmai el m-a condus la cercetarea acestei manifestări umane frizând nebunia. Iar acest comportament este specific romanului MARTIN CHUZZLEWIT.
“Cum îţi place ţara noastră?”, iată o întrebare tipică peripeţiilor americane ale eroului cu numele înscris pe coperta lucrării. Deoarece când îi e pusă acum (II, p. 118), Martin se cutremură de malarie, abia ieşit din delir, înfometat şi înfrigurat, după ce a fost excrocat de un agent imobiliar care i-a smuls ultimii bănuţi pe o proprietate aflată în plină mlaştină, la auzul cuvintelor interogative, Martin nu mai are dram de politeţe: “Nu-mi place deloc”, şi-şi acoperă capul cu pătura. “Nu mă mir să te aud vorbind astfel. Pentru asta se cere un anumit nivel spiritual şi o anumită pregătire a intelectului. Spiritul omului trebuie să fie pregătit pentru libertate” (II, p. 119), îl scuză propagandistul marilor realizări ale ţării. “Domnul Chollop era, bineînţeles, unul dintre cei mai remarcabili oameni din America; dar pe lângă asta se bucura şi de oarecare faimă. Prietenii săi din sudul şi din vestul ţării, vorbind despre el, spuneau de obicei că este “o splendidă mostră din materia primă a ţării noastre, stimate domn!”. Era foarte stimat pentru devotamentul cu care înţelegea să apere libertatea spiritului, purtând tot timpul asupra lui, în buzunarele hainei, o pereche de revolvere cu câte şapte focuri. Mai avea, între alte podoabe, un baston cu şiş pe care-l numea ‘gâdilici’ şi un enorm cuţit, pe care-l poreclise, dat fiind că era un om tare şugubăţ, ‘ventilatorul’, făcând aluzie la utilitatea acestui instrument, atunci când era cazul să aerisească un pic stomacul vreunui adversar, într-o discuţie prea strânsă”! (ib.)
Deoarece situaţia dihotomică-antonimică pare să exprime cel mai adecvat, pentru Charles Dickens, adevărul complet al epocii regaliste franceze premergând Revoluţiei din 1789, romanul POVESTE DESPRE DOUă ORAŞE debutează cu următoarea punere în temă: “Era cea mai bună dintre vremi, era cea mai năpăstuită dintre vremi, era epoca înţelepciunii, epoca neroziei, răstimpul Luminii, răstimpul Intunecimii, primăvara nădejdii, iarna deznădejdii, aveam totul în faţă, aveam doar nimicul în faţă, ne înălţam cu toţii de-a dreptul la ceruri, ne cufundam cu toţii de-a dreptul în iad – pe scurt, epoca aceea era atât de asemănătoare cu cea de acum, încât unele dintre autorităţile cele mai proeminente au stăruit să fie prezentată, în tot ce avea ea bun sau rău, numai la gradul superlativ” (p. 9); pe aceasta cale, romancierul, cunoscut pentru curajul său civic, îşi critică propria epocă victoriană, atrăgând atenţia contemporanilor, prin paralelă, asupra vicisitudinilor existenţei duse chiar de ei. Tiparul stilistic antropologic este simplu; aceleiaşi situaţii i se recunosc două şiruri de atribute opuse şi simultane, adică un chip dublu, simultan antonimic.
Comportamentul social din perioada regalistă a Franţei nu putea rodi în epoca ce i-a urmat decât comportamente sociale conforme aceluiaşi tipar. “Un tribunal revoluţionar în capitală şi patruzeci sau cincizeci de mii de comitete revoluţionare în întreaga ţară; o lege privitoare la suspecţi, care spulbera orice rest de siguranţă a libertăţii şi a vieţii şi lăsa pe orice cetăţean bun şi cinstit la discreţia oricărui cetăţean rău şi necinstit; închisori ticsite de oameni lipsiţi de orice vină, care nu puteau obţine ascultare; se plăteau poliţe vechi, socoteli uitate, răbufneau uri şi răzbunări ascunse. Ghilotina ajunsese la mare cinste (…). Reteza atâtea capete încât, atât ea cât şi pământul din jur se coloraseră într-un roşu putred” (p. 302; punctele de suspensie indică pagini cenzurate în ediţia de unde este preluat citatul). Cu alte cuvinte: Justiţie nedreaptă, întemeiată pe un Drept strâmb.
Să urmărim în chip concret cum se manifestă la nivelul simţirii obşteşti acest tipar psihic.
“Charles Evrémonde [chiar dacă istoria a înregistrat un Charles de Saint-Evremond care a influenţat biografia personajului, atenţie şi la sugestiile numelui său, o combinaţie dintre englezescul: every - fiecare – şi franţuzescul: monde - lume, oameni], zis Darnay, fu învinuit de acuzatorul public că e aristocrat şi emigrant, în virtutea decretului ce-i surghiunise pe toţi emigranţii. Faptul că decretul fusese emis la o dată ulterioară revenirii sale în Franţa nu avea nici o importanţă. El era acolo şi decretul exista; fusese prins în Franţa şi i se cerea capul. – Tăiaţi-i capul!, striga mulţimea. E un duşman al Republicii” (p. 309). Dar acuzatul arată că plecase din Franţa pe timpul regalităţii, fiindu-i odioase poziţia sa de aristocrat şi drepturile infame conferite de ea, şi că, în Anglia, se căsătorise cu fiica doctorului Manette, victimă a Bastiliei, în care zăcuse 18 ani, fără condamnare, deoarece denunţase samavolniciile unor nobili (ale însuşi tatălui lui Darnay). “Acest răspuns avu o fericită influenţă asupra publicului. Strigăte de ovaţionare a binecuvântatului medic sfâşiară liniştea sălii. Atât de schimbătoare erau sentimentele oamenilor, încât pe unele chipuri – care cu un moment înainte se zgâiseră la prizonier cu nerăbdare, gata parcă să-l târască în stradă – şiroiau acum lacrimile” (p. 310). De aceea constatarea: “Aici viaţa nici unui om nu are vreo valoare. Oricine e purtat azi de popor în triumf, poate mâine fi osândit la moarte” (p. 325), de parcă ar face corp comun cu o giruetă. Structura dihotomică-antonimică poate fi concretizată în cele două feţe ale unei monede: cap şi pajură.
În aceste împrejurări nu ne va mai mira că preşedintele tribunalului face apel la doctorul Manette, cu argumentul “că bunul medic al Republicii va binemerita şi mai mult de la patrie dacă va dezrădăcina o veninoasă familie de aristocraţi [este vorba de fapt despre fiinţa fizică a ginerelui său, după cum şi sub comunism era o datorie legală să-ţi denunţi cele mai apropiate rude şi să le dai, în anumite cazuri, morţii] şi, fără îndoială, va încerca o sacră bucurie şi satisfacţie în a-şi lăsa fiica văduvă şi pe copilul acesteia orfan” (p. 361). Reţinem: aceasta exclusiv pentru păcatele tatălui acestui ginere care ginere, dealtfel, s-a dezis de familia din care descindea, înainte ca această dezicere să devină o obligaţie socială.
În continuare, tot micşorând diafragma aparatului de luat vederi, să ne concentrăm din nou atenţia asupra modului în care se manifestă tiparul dihotomic-antonimic la nivelul individului.
“Domnul Bounderby era (…) un om cu desăvârşire lipsit de sentiment (…). Era un om bogat: bancher, comerciant, fabricant şi nu mai ştiu ce (…). Un om care îţi da totdeauna impresia că-i un balon umflat, gata să-şi ia zborul. Un om care nu mai prididea niciodată lăudându-se că-i ridicat prin propriile lui merite. Un om care-şi proclama mereu, cu vocea-i de trompetă stridentă, neştiinţa şi sărăcia de altădată. Un fanfaron care făcea pe umilul” (TIMPURI…, p. 27). El a ajuns să fie un om practic, “cu mână tare” (ibidem).
De la începutul întâlnirii cu acest personaj, sesizăm comportamentul său emfatic. Adăugând că la tot pasul îl auzim spunând, cu sau fără nevoie, că s-a născut într-un şanţ, că – de prunc – a fost părăsit de mama sa fugită în lume, că a fost crescut de o bunică beţivă, că s-a hrănit scormonind gunoaiele, că educaţia i-a fost desăvârşită de bâtele ce-l întâmpinau în pragul gospodăriilor, şi atâtea, şi atâtea altele, când îi observăm comportamentul vestimentar: “Domnul Bounderby îşi trânti pălăria pe cap (întotdeauna şi-o trântea, ca şi cum ar fi vrut să arate că el e un om care a fost din cale-afară de ocupat să-şi croiască un drum în viaţă ca să mai fi avut timp să înveţe cum să-şi poarte pălăria) şi, cu mâinile în buzunare, îşi făcu vânt pe uşă, în vestibul. “Nu port niciodată mănuşi”, obişnuia el să spună. “Nu am urcat scara socială cu mănuşi. N-aş fi ajuns atât de sus dacă aş fi purtat”” (p.31); când auzim şi vedem toate acestea, suntem înclinaţi chiar să acordăm emfatismului comportamentului său o nuanţă către hiperbolizare, în ambele sensuri, cel negativ prin îngroşarea în rău a epocii de formare, cel pozitiv prin îngroşarea în bine a momentului şi realizării prezente.
Comportamentul său locativ, foarte complex, trădează dorinţa de a umili clasa suspusă prin imprimarea pecetei sale de ‘bădăran’ conştient de superioritatea ‘naturalului’ său; acest comportament trădează dorinţa sa de a ocupa un loc între membrii respectivei clase (dar nu acceptând valorile ei, ci impunându-le pe ale lui), astfel el emfatizeză cele două orgolii antagonice de care este dominat: nu preţuieşte bunăstarea şi delicateţea ei, dar le stăpâneşte. Ispita personajului către hiperbolizare apare în alegerea ca locuinţă a reşedinţei celei mai bătătoare la ochi dintre cele ridicate în zonă. Puterea lui personală se vădeşte în aceea că el nu construieşte, ci acaparează, preia.
“Domnul Bounderby intrase în posesia unei case şi a unor terenuri aşezate la o distanţă de vreo cincisprezece mile de oraş (…). Banca executase o ipotecă instituită asupra acestei proprietăţi, atât de frumos situată, care aparţinuse unuia dintre magnaţii Coketownului (…). Domnul Bounderby se instală cu o nemăsurată satisfacţie în acest mic şi plăcut domeniu şi se apucă să cultive, cu o umilinţa demonstrativă, varză, în grădina de flori. Era încântat să ducă o viaţă de cazarmă, înconjurat de mobile elegante, şi sfida cu originea lui până şi tablourile. “(…) Nu uit că sunt Josiah Bounderby din Coketowmn! Ani şi ani de zile, singurele tablouri pe care le-am avut, ori pe care le-aş fi putut dobândi fără să fur, au fost pozele ce înfăţişau un băiat bărbierindu-se în faţa unei cizme de pe borcanele de vacs, pe care eram încântat să-l folosesc lustruind cizmele altora; iar borcanele goale le vindeam cu o para bucata şi eram bucuros când o căpătam şi pe aceea!”” (p. 172). Satisfacţia lui este rezultatul unui proces de antonimizare: “Vezi casa asta? Cred că-ţi dai seama ce fel de casă este şi ştii că nu există o altă aşezare de mărimea ei şi mai bine aranjată în tot regatul ăsta ori chiar aiurea, nu-mi pasă unde! Ei, aici, chiar în mijlocul ei, ca un vierme într-o gogoaşă. stă Josiah Bounderby. Pe când Nickits [… fostul proprietar] în clipa asta aiurează – aiurează, domnule! – la etajul al cincilea, într-o ulicioară întunecată din mahalaua Anversului” (p. 173).
Dar, bine, va exclama bunul observator care este cititorul meu, recunosc acest tip uman: el îşi construieşte o autobiografie de plâns ca să-şi impună în ochii lumii neatente escaladarea treptelor puterii şi, pentru a se deosebi, în ochii aceleiaşi lumi, de burghezul victorian al cărui loc l-a luat, preia – pentru a distruge tot ce a făcut acela, rezervând pentru sine bucuria autolaudei şi a umilirii celor aflaţi sub puterea lui! Acest om, va conchide acelaşi cititor, într-o sută unu cazuri dintr-o sută ascunde o minciună şi, în fapt, biografia şi firea sa trebuie să fie complet opuse celor pe care le aruncă – praf în ochii oamenilor cinstiţi şi creduli! Aici, comportamentul emfatic, şi chiar hiperbolic, apar tardiv, îmi va sufla acelaşi cititor: se cuvine căutat comportamentul dihotomic-antonimic!
Ruşinat de adevărul constatărilor sale, reiau romanul pagină de pagină şi iată peste ce-mi cad privirile: “- Dragă Josiah!, strigă doamna Pegler tremurând. Scumpul meu copil! Nu mă certa! Nu-i vina mea, Josiah! (…) – De ce ai lăsat-o să te aducă aici?! (…), întrebă Bounderby. – (…) Zău, zău că nu sunt eu de vină, scumpul meu copil, atât de nobil şi măreţ! Totdeauna am trăit liniştită şi ascunsă, dragă Josiah. Niciodată n-am călcat înţelegerea noastră. N-am destăinuit nimănui că sunt mama ta. Te-am admirat de departe şi dacă am venit din când în când în oraş, foarte rar, să te privesc pe furiş cu mândrie, am avut grijă să nu afle nimeni cine sunt, dragostea mea, şi am plecat îndată înapoi. (…)Domnul Gradgrind se adresă acestei bătrâne hulite: – Mă surprinde, doamnă, spuse el cu severitate, că mai ai neobrăzarea acum la bătrâneţe să pretinzi că domnul Bounderby e fiul dumitale, după ce te-ai purtat cu el neomeneşte, ca o mamă denaturată! – Eu, denaturată?!, strigă bătrâna. Eu, neomenoasă?! Cu băieţelul meu drag?! – Drag!, repetă domnul Gradgrind. Da, fără îndoială, drag acum, când s-a îmbogăţit numai datorită lui însuşi, doamnă. Dar parcă nu-ţi era tot atât de drag când era mic şi l-ai părăsit, lăsându-l pradă brutalităţii unei bunici beţive! – Eu l-am părăsit pe Josiah al meu?!, strigă doamna Pegler, împreunându-şi mâi- nile. Să vă ierte Cel de Sus, domnule, pentru toate scornelile astea răutăcioase şi pentru că ponegriţi memoria sărmanei mele mame, care a închis ochii în braţele mele mai înainte ca Josiah să se fi născut (…). – Deci negi, doamnă, că ţi-ai abandonat fiul, lăsându-l să crească pe maidane? – Josiah, pe maidane!?, izbucni doamna Pegler. Nici pomeneală, domnule! Niciodată! Ruşine să vă fie! Băiatul meu drag ştie şi o să vă spună că, deşi se trage din părinţi modeşti, se trage din părinţi care l-au iubit tot aşa de mult cum l-ar fi iubit părinţii cei mai bogaţi şi care n-au socotit niciodată că e un sacrificiu pentru ei să-şi dea bucăţica de la gură ca el să poată învăţa să scrie şi să socotească bine” (p. 260-261). Mai aflu că lui Bounderby familia i-a oferit nu numai condiţiile de a urma şcoala, dar şi de a învăţa o meserie şi că mama lui ţinea chiar o dugheană, deci era o mic-burgheză.
Aşadar, Bounderby îşi înlocuia biografia autentică punând în locul ei una exact opusă, în spirit dihotomic-antonimic şi… al dosarelor de cadre din epoca de tristă amintire a comunismului mereu prezent în memoria noastră.
Şi astfel se dovedeşte că cititorii mei au avut dreptate…
VINOVATUL FĂRĂ VINĂ
Să urmărim, în continuare, un complex al mecanismului dihotomic-antonimic, complexul vinovatului fără vină.
Singura vină a domnului Snagsby (CASA… ) este de a fi dat jumătate de coroană unui copil vagabond. Că acest copil se împrietenise cu un bărbat care a sfârşit ca sinucigaş, că a stat de vorbă cu o doamnă deghizată, că s-a trezit implicat într-o afacere urmărită de justiţie, că domnul Snagsby însuşi, amabil cu băiatul, s-a pomenit părtaş la ridicarea acestuia pentru cer- cetări, toate cele de mai sus nu e drept să fie însumate în ceea ce s-ar putea numi vina lui Snagsby, ci sunt, evident, rezultatele hazardului. Darul său, însă, jumătatea de coroană, constituia o vină, pentru că fusese tăinuit de privirea vigilentă a soaţei lui. şi de ce veghea dumneaei asupra soţului? Ca să aibă grijă de avutul comun.
Ei bine, un singur fapt din realitate, atât de neînsemnat încât nici măcar doamna Snagsby n-ar putea spune care anume, a fost greşit interpretat (în luminile logicii) de mintea sa împovărată de un excesiv zel casnic. De aici, l-a scos pe bietul ei soţ, nici mai mult, nici mai puţin, decât răspunzător de venirea pe lume – bun înţeles, nelegitimă – a haimanalei – de a cărei soartă – credea apriga doamnă – distinsul şi plin de remuşcări domn s-ar fi îngrijit sub soare.
Se cădea găsite argumente şi probe (şi Othello a simţit nevoia lor). Mai mult sau mai puţin travestită (comportament vestimentar dihotomic-antonimic: sunt cel ce nu sunt), cucoana a ajuns nedezlipită de inimosul consort. Din odaie în odaie, din casă pe stradă, de pe stradă în localurile publice, domnul Snagsby nu mai nădăjduia la binefacerile solitudinii în veci.
Copleşit de sinuciderea menţionată, a unui cunoscut, de anchetele în care era luat martor, de furia împietrită, misterioasă şi vindicativă a umbrei maritale, geloasă fără raţiuni afirmate, să fie de mirare că atunci când un vecin piere într-un incendiu, domnul Snagsby o apucă pe calea autoînvinovăţirii?…
“- (…) E un mister îngrozitor, draga mea! (…) – Este, răspunde doamna Snagsby clătinând din cap, e un mister îngrozitor la mijloc. – Nevestică dragă, se roagă stăruitor domnul Snagsby într-un hal de-ţi face milă, pentru numele lui Dumnezeu, nu-mi mai vorbi cu amărăciunea asta zgrăvită pe faţă şi nu te mai uita la mine atât de bănuitoare! Te rog şi te implor să încetezi! Doamne Dumnezeule! Nu ţi-i fi închipuind că pe neaşteptate m-am apucat să ard pe cineva, scumpa mea? – N-aş putea să mă pronunţ, răspunde doamna Snagsby. La o cercetare pripită a poziţiei sale nenorocite, domnul Snagsby nu s-ar putea pronunţa nici el. Nu-i pregătit cu certitudine ca să nege că poate o fi avut cumva de-a face cu treaba asta. In legătură cu întâmplarea atât de misterioasă, el avusese întrucâtva… dar nu mai ştia întrucât… de-a face cu aşa de multe, încât e cu putinţă să poată fi implicat, fără să o ştie, şi în afacerea de faţă, atât de întortochiată (…). Până să cadă noaptea, îndoiala lui dacă nu cumva ar putea fi răspunzător pentru vreun rol de neconceput în catastrofa care a ajuns în gura întregului cartier, aproape că s-a schimbat în siguranţă, prin stăruinţa doamnei Snagsby de a se uita ţintă la el. Suferinţele sale la asemenea gând sunt atât de mari, încât din când în când îi trece prin minte să se predea justiţiei şi să ceară să fie absolvit de e inocent sau pedepsit cu cea mai aspră rigoare a legii de e vinovat” (II, p. 26-27).
Am mai avut prilejul, când am discutat comportamentul polisemic , să menţionăm incapacitatea librarului Snagsby de a-şi exterioriza pe deplin sentimentele şi foarte curioasa lui recurgere la un mijloc de comunicare nonverbal , ori de câte ori era copleşit de afectele sale: la tuse. Probabil o mai veche conştiinţă a vinovăţiei, resimţită totdeauna când era confruntat cu simţămintele sale, îl punea în această situaţie de mutism. Dar, în cazul în speţă este clar că vinovăţia şi-o construieşte etapă de etapă, sub privirea acuzatoare a soţiei. Dacă gândirea umană nu ar fi dotată cu un mecanism dihotomic-antonimic, mă întreb în ce tipar al gândirii logice s-ar putea încadra această trăire cu două aspecte simultan opuse expusă de Charles Dickens cu atât de fine meandre ale consemnărilor: nu sunt vinovat de nimic – sunt vinovat de o ucidere prin foc şi de multe altele. Numai conceptul mecanismului dihotomic-antonimic al gândirii poate da seama de atari conştientizări duble şi opozitionale în unitate.
SPIONUL SPIONAT
Un alt complex al aceluiaşi mecanism al gândirii, surprins de neobositul observator al realităţii umane, Charles Dickens, este cel al spionului spionat.
Fragmentul ce urmează a fi citat ca ilustraţie practică pentru acest capitol surprinde eforturile unui agent provocator de a câştiga bunăvoinţa victimelor pe care vrea să le tragă de limbă. Simultan, însă, şi el este observat, pe rând, de doamna Defarge şi de soţul ei. Nu numai că atenţia lor se concentrează asupra sa; situaţia se complică datorită lucrului de mână al femeii; în florile acestuia, ea înscrie, conform unui cod propriu, simbolic, numele celor vinovaţi în faţa poporului, inclusiv al intrusului ce-i vorbeşte acum, asta fără ştirea lui; se mai complică prin nişte detalii eliminate din citat, anume folosirea de către femeie a unei podoabe (o floare în păr) ca semnal de alarmă vestind pe ceilalţi muşterii asupra pericolului, căci soţii Defarge fuseseră înştiinţaţi în privinţa sosirii acestui provocator în cartierul lor. Numele ‘Jacques’, conferit domnului Defarge de către intrus este, numele conspirativ al revoluţionarilor din umbră.
Aşadar, comportamentul dihotomic-antonimic al străinului (om cu două feţe) impune victimelor sale un comportament tot dihotomic-antonimic.
Să luăm aminte la portretul complet al acestui om: “Domnul Barsad (…); fluieraş în închisori; emisar al Comitetului Republicii, ba temnicer, ba prizonier, întotdeauna spion şi agent secret – cu atât mai valoros aici, pentru originea sa engleză, cu cât un englez e mai puţin bănuit de corupere decât un francez – se înfăţişează celor ce-l folosesc, sub nume fals (…). Domnul Barsad, aflat actualmente în slujba guvernului republican francez, a fost odinioară în slujba guvernului aristocrat englez, inamicul Franţei şi al libertăţii” (p. 326).
Acestor ‘calităţi’ cel care i se adresează lui Barsad însuşi adaugă (tot în spirit dihotomic-antonimic, fiindcă vrea să-l convingă – şi nu poţi convinge un om decât cu propriile sale argumente) o ‘calitate’ de invenţie, dar plauzibilă în acele vremuri tulburi: “În această zonă a suspiciunii, concluzia care se desprinde este limpede ca lumina zilei: domnul Barsad, aflat încă în solda guvernului aristocratic englez, este spionul lui William Pitt, deci şarpele înşelător, cuibărit la sânul Republicii, trădătorul şi agentul multor ticăloşii, despre care se vorbeşte atâta şi care e atât de greu de descoperit. Asta-i o carte mai tare ca toate. Mi-ai urmărit cărţile, domnule Barsad? – Dar nu v-am înţeles jocul, răspunse spionul oarecum descumpănit. – Iată atuul meu: denunţarea domnului Barsad le cel mai apropiat comitet revoluţionar” (ibidem). Se dovedeşte încă o dată că un comportament dihotomic-antonimic provoacă o reacţie dihotomică-antonimică şi că spionul va cădea victimă spionului, provocatorul va cădea victimă provocării, oricât s-ar crede ei de întăriţi împotriva unor atari încheieri ale existenţei lor mârşave, căci aceasta este legea prin care natura se opune duplicităţii agresive.
Portretul fiinţei infame este reluat: “Fusese dat afară din onorabila-i slujbă în Anglia, pentru numeroasele insuccese în calitatea lui de spion (…). Traversase Canalul şi intrase în slujbă în Franţa: întâi ca agent provocator şi turnător printre francezi. Sub vechiul regim fusese spion în cartierul Saint Antoine şi în vinăria lui Defarge” (ibidem).
Ca să se înţeleagă cât de pătruns de tiparul dihotomic-antonimic era fiecare gest al ticălosului, se cuvi- ne să specificăm că a salvat pielea altui denunţător, dându-l drept mort: “- Maestre, pe Roger Cly, va să zică dumneata l-ai băgat în cosciug?, întrebă domnul Cruncher, cu o mutră inexpresivă şi dură ca oţelul. – Eu. – şi cine l-a scos de-acolo? Barsad se lăsă să cadă pe spătarul scaunului şi bâigui: – Ce vrei să spui? – Vreau să spun că nici nu i-a călcat picioru-n cosciug (…), în cosciugul ăla ai îngropat bolovani şi ţărână (…). A fost o înscenare” (p. 329). şi cel care îi vorbeşte ştie ce spune: de meserie este profanator de morminte, trăieşte din acest negoţ macabru, iar în noaptea când a aflat adevărul asupra morţii lui Cly a asudat de pomană!…
“FILANTROPIE TELESCOPICĂ “
‘-Si cum ţi-a plăcut doamna Jellyby, draga mea? (…) – Se străduieşte grozav de mult pentru Africa, domnule, am răspuns eu. – În chip nobil, adăugă domnul Jarndyce (…). – (…) Poate e puţin cam neglijentă cu căminul ei (…). – Hm! Vreau să ştiu tot ce gândiţi, dragii mei. (…). – Gândim, începui eu, şovăind, că poate se cuvine să începi cu îndatoririle pe care le ai faţă de cămin (…) şi că dacă acestea sunt cumva trecute cu vederea şi neglijate, nici o altă datorie nu-i cu putinţă să le ţină locul” (CASA…, I, p.82).
Vorbitoarea care a avut replica finală s-a apropiat nespus de mult în a descrie, de pe poziţii critice, comportamentul iasteron proteronic. STRUCTURA COMPORTAMENTALĂ STILISTICĂ IASTERON PROTERONICĂ defineşte acel comportament ce răstoarnă ordinea firească (cronologică sau logică) a cuvintelor, gesturilor, mimicii, atitudinilor etc., anticipând ceea ce s-ar cuveni să urmeze.
Personajul narator afirmă categoric încălcarea topicii comportamentale logice (“se cuvine să începi cu îndatoririle pe care le ai faţă de cămin” etc.). Analizez într-un scurt capitol aparte o topică posibilă a comportamentului în opera lui Charles Dickens. Dar cum de apare o altă topică comportamentală decât cea logică în viaţa doamnei Jellyby, aceasta n-o poate explica decât existenţa mecanismului iasteron proteronic al gândirii.
Titlul celui dintâi capitol al romanului este: FILANTROPIE TELESCOPICĂ, adică ‘la distanţă’ (se subînţelege că ‘telescoparea’ filantropiei evită punerea ei în practică în imediatul împrejmuitor).
Vizitatorii doamnei Jellyby, printre care Esther, naratoarea, dobândesc prima impresie cu privire la comportamentul celebrei doamne, întâlnindu-i cel mai mic copil cu capul prins între două bare metalice ale gardului şi salvându-l din poziţia precară. Între timp, “doamna Jellyby, a cărei figură nu oglindea nimic din neliniştea care ar fi cu neputinţă să nu se citească pe figurile noastre în timp ce căpăţâna copilului (…) îşi înregistra trecerea cu câte o bufnitură de fiecare treaptă [o nouă aventură a aceluiaşi: rostogolirea pe scări], ne-a primit cu un calm desăvârşit. Era o femeie drăguţă, foarte mică, durdulie, între patruzeci şi cincizeci de ani, cu ochi frumoşi, cu toate că aveau ciudatul obicei de a părea că privesc în depărtare. Ca şi cum (…) nu erau în stare să vadă mai încoace de coasta Africii (…). Doamna Jellyby avea păr foarte bogat, dar era prea absorbită de obligaţiile pe care le avea în Africa ei, ca să-l mai pieptene. Şalul cu care era neglijent învelită i-a căzut pe scaun când domnia sa a păşit spre noi; şi, când s-a întors să-şi reia locul, a fost cu neputinţă să nu băgăm de seamă că rochia-i nu s-ajungea să se încheie în spate şi partea goală era zăbrelită de un grilaj de balene de corset” ( CASA…, I, p. 51). Doamna Jellyby este victima propriei sale birocraţii. Ea se sufocă în tratative şi relaţii (externe) în vederea acţiunii filantropice anglo-africane al cărei cap ridicol este. “Camera, plină de hârtii împrăştiate şi ocupată aproape în întregime de o masă de scris, acoperită tot cu un asemenea aşternut, era – trebuie să spun – nu numai foarte răscolită, dar şi foarte murdară. (…) – Mă găsiţi, dragii mei, zise doamna Jellyby (…), ca de obicei foarte ocupată; dar mă scuzaţi. Proiectul african îmi ia în prezent tot timpul. Mă pune în corespondenţă cu instituţii publice şi cu particulari, îngrijoraţi de buna stare a semenilor lor din toată ţara! Sunt fericită să pot spune că lucrul înaintează. Nădăjduim că la anul pe vremea asta o să avem între o sută cincizeci şi două sute de familii sănătoase cultivând cafeaua şi educând băştinaşii din Borrioboola-Gha, pe malul stâng al Nigerului” (I, p. 51-52).
În schimb, oricât ar preocupa-o ‘educaţia’ băştinaşilor, propria sa fiică mai mare relatează despre sine: “Nu ştiu aproape nimic decât să scriu. Scriu tot timpul pentru mama (…). Nu-s în stare de nimic (…). E o ruşine” (I, p.60).
Aici s-ar cuveni să ne hazardăm într-o interpretare simbolică a personajelor şi situaţiei, cunoscând ponderea social-politică pe care Dickens a atribuit-o operei sale. Cu uşurinţă recunoaştem cu putinţă a socoti că această mamă neglijentă cu progenitura (paginile dedicate ei sunt inexplicabil de numeroase în arhitectura romanului, unde, faptic, n-are nici un rol – motiv suficient să-mi permită interpretarea simbolică), a socoti că această mamă, spuneam, simbolizează Britania. O Britanie ai cărei copii stau cu capul ‘între gratii’. Să revenim la vizita în casa personajului. “Mi-am făcut drum până la bietul copil (…) şi l-am găsit înfierbântat şi înfricoşat, urlând cu gura mare, cu gâtul între două gratii [subl. n.], în timp ce un lăptar şi un slujbaş se trudeau să-l tragă înapoi de picioare, încredinţaţi că datorită mijloacelor folosite ţeasta copilului se poate micşora. Văzând (…) că-i un băieţel cu capul mare din fire m-am gândit că poate pe unde i-a trecut capul să-i poată trece şi trupul şi mi-am dat cu părerea că cea mai bună cale de a-l scoate ar fi să-l împingă de picioare înainte. Ideea a fost aşa de bine primită de către lăptar şi sluj-baş, încât copilul împins ar fi căzut pe dată în curte, dacă nu l-ar fi prins” (I, p. 50). Oricât ar părea de forţată apropierea (în acest stadiu al explicitării simbolice), copilul îmi apare ca poporul britanic încercând o cale spre eliberare. Factorul economic (lăptarul) şi represiv – în context – (slujbaşul) se străduie să-l tragă în starea dinainte. Singura soluţie e să iasă dintre gratii, nu înapoi – înăuntru, ci în afară. Eliberarea ‘oficială’ (realizată de lăptar şi slujbaş) ar fi vrut să demonstreze ca eliberatului îi e mai rău în libertate (nu cu multe pagini înainte, un apărător cu bâta al libertăţilor civile, din America, făcea o afirmaţie ce o susţine pe aceasta), dacă n-ar fi dus la zdrobirea ţestei celui ‘eliberat’. Un argument în favoarea acestei interpretări apare într-unul dintre fragmentele înfăţişate anterior. Cititorii au remarcat epitetele pozitive caracterizând-o pe Jellyby (Britania văzută din faţă: drăguţă, durdulie, cu ochi frumoşi, cu păr bogat). Privind-o în intimitatea ascunsă căutăturilor (spatele), spectatorii au surpriza de a înţelege că e “zăbrelită de un grilaj”. Ultimul citat ce ne va întări în convingerea rostului unei interpretări simbolice este cel cu privire la ‘ştiinţa de carte’ (şi atât) a fiicei sale celei mari. Desigur, ‘copiii cei mari’ ai unui neam sunt cărturarii lui. Dar nu în cazul acestei vizionare. Copiii ei cei mari sunt birocraţii. Doamna Jellyby/Britania are nevoie numai de ştiutori de carte ce să-i poată sluji interesele şi să-i transmită ideile fals umanitariste ale secolului al XIX-lea în lume; şi numai atât, nu de intelectuali autentici care să verifice realităţile tăinuite.
Astfel de raţiuni l-au făcut pe Charles Dickens să amintească (deşi nici o clipă nu pretinde că simbolizarea e un proces conştient aici), plin de bun simţ: “Se cuvine să începi cu îndatoririle pe care le ai faţă de cămin”. Dar cum respectivul personaj-simbol era incapabil să organizeze economia şi civilizaţia propriei sale gospodării, doamna a recurs la un comportament stilistic ce s-o impună preţuirii tuturor, ascunzându-i tarele, a recurs la un comportament iasteron-proteronic care răstoarnă ordinea firească (cronologică sau logică), anticipând ceea ce s-ar cuveni să urmeze.
EFECTUL DUŞULUI RECE
Cuplul Defarge, viitori conducători ai unui grup de revoluţionari din Parisul anilor 1789, personaje ale romanului POVESTE DESPRE DOUĂ ORAŞE, discută despre clipa răzbunării, atât de aprig aşteptată. Femeia exclamă: “Ia dă-mi un gât de aristocrat şi de tiran şi nu mă…” dau în lături să-l sucesc, o fi vrând ea să continue, dar se îneacă în ură, se sufocă. “La aceste cuvinte, Madame, cu dinţii încleştaţi, strânse cu străşnicie un nod înverşunat” (p. 200). Totul, în afara nodului (nici înverşunat, nici altcum, ci un simplu nod de aţă) era imaginar; gestul ei trădează intrarea în criza metaforică. COMPORTAMENTUL METAFORIC este acea structură comportamentală stilistică în care cuvântul, mimica, gestul, atitudinea sau complexul vorbirii, al mimicii etc., se potriveşte unei situaţii imaginare înlocuind realitatea sau numai evocând-o (în aşa fel încât structura imaginată îşi proiectează caracteristicile asupra celei reale). Soaţa Defarge nu mai era ea, nevasta unui prăpădit de birtaş, ci reprezentanta oprimaţilor, ucigaşa persecutorilor, a căror umbră dădea consistenţă aerului din faţa ei şi o ajuta să se transpună în Acea Clipă mult dorită.
Comportamentului ei metaforic de fapt se repetă. Puţin mai înainte, îşi lămurea bărbatul, referindu-se la revoluţie: “Când e gata, se dezlănţuie, năruie totul în cale. Până atunci însă, se tot pregăteşte fără ca ochiul să vadă şi urechea să audă. Asta să-ţi fie mângâierea. şi agaţă-te de ea. Cu ochii scânteietori, Madame Defarge strânse un nod de parc-ar fi sugrumat beregata unui vrăjmaş” (ibidem).
Ea nu se mărgineşte la o stereotipie comportamentală, ci caută un gest şi mai sângeros, şi mai elocvent (da, în aceste trei exemple aflăm şi o latură cotabilă în calitate de comportament emfatic), care să-i astâmpere mai straşnic pofta de a aduce moartea: zdrobirea ţestei – “Tu ai o slăbiciune: uneori simţi nevoia să-ţi vezi cu ochii victima, numai aşa îţi poţi ţine curajul. Ei bine, ţineţi-l şi fără asta (…). Madame sublinia concluzia acestei poveţe cu lanţul ei de monezi pe tejghea, de parc-ar fi vrut să-l rupă; apoi, cu seninătate, strânse sub braţ basmaua îngreunată şi observă că-i vremea de mers la culcare” (p. 201). De remarcat ce efect produce comportamentul firescului (bio-)fiziologic, când urmează un comportament stilistic îndeaproape: este efectul duşului rece (mersul liniştit în dormitor).
Şantajat de doi excroci, Boffin se plimbă pe stradă, chibzuind: “”Acuma mă-ntreb – îşi spuse în gând, mergând cu bastonul subsuoară – nu cumva Venus vrea să-i vină de hac lui Wegg? Nu cumva îşi închipuie că după ce-l plătesc pe Wegg o să rămân pe mâna lui şi-mi pune el pielea pe băţ?” (…). Continuă drumul tropăind pe străzi, cu un aer viclean şi bănuitor. Nu numai o dată sau de două ori, nu numai de două ori sau de trei ori, să zicem de vreo şase ori, îşi luă bastonul de la subţioară şi lovi în gol, iute şi zdravăn, cu măciulia. Poate că în clipele acelea figura (…) domnului Silas Wegg se afla materializată dinaintea ochilor lui, căci lovise cu multă sete” (PRIETENUL…, II, p, 198).
Şansa principală oferită în opera dickensiană comportamentului metaforic este de a exprima cu prisosinţă ura, după cum o dovedeşte şi exemplul ce urmează: “Spunând acestea, micuţa croitoreasă din nou îi împunse ochii, unul după altul [în văzduh] şi, făcând un gest rotund în aer cu firul pe care îl înnoda abil, ea ne dădu impresia că ar vrea să-l şi sugrume pe deasupra” (ibidem, II, p. 354).
Deoarece citatele anterioare ţin mai curând de o analiză tropică decât de una stilistică antropologică (de care mă ocup în Partea aceasta), iată o pildă de colaborare a mai multor mecanisme stilistice; ea vădeşte cum, într-un personaj trăind intens, întreaga capacitate de exprimare stilistică se concentrează, dând astfel satisfacţie sentimentelor exacerbate, dar nerealizate. “Nu cumva să se mai apropie de mine să-mi ceară iertare – rosti tatăl, subliniind fiecare vorbă cu cuţitul (…). Împinse la o parte farfuria, apoi, pradă acelei porniri de care dau dovadă oamenii puternici şi primitivi de a-şi dezlănţui furia printr-un act de violenţă, strânse cuţitul în mână, lovind cu el în masă la sfârşitul fiecărei fraze rostite, ca şi cum ar fi dat cu pumnul gol” (ibid., I, p.124). Aluzia la ce s-ar putea întâmpla dacă persoana respectivă ar săvârşi necugetarea de a-şi cere iertare se preschimbă pe dată în comportament metaforic, puternic emfatizat de loviturile cu ritm des, emfază mutată într-un comportament epiforic ce-i încheie fiece frază.
“SCOPUL ŞI AMBIŢIA VIEŢII MELE”
Cu cât progresez în redactarea acestei cărţi, îmi dau seama că, sub îndrumarea lui Charles Dickens, ea poate fi adoptată şi ca manual de autocunoaştere, cu implicaţii morale dintre cele mai necesare. Inveţi să recunoşti în gestul tău sentimentul ce se ascunde de claritatea prezentă în judecata conştiinţei; cunoscându-ţi sentimentul tăinuit, îţi cunoşti mai deplin fiinţa şi aspiraţiile ei şi, astfel, poţi acţiona întru propria ta îmbunătăţire. Acestea sunt rosturi ale analizei care nu intră în obiectivele directe ale cercetătorului literar sau ale antropologului. Dar pana lui Charles Dickens le impune.
Comportamentul avarului este unul eminamente metonimic.
“Chiar din leagăn, domnul Jonas fusese educat cu cea mai mare stricteţe, după preceptele interesului personal. Primul cuvânt pe care învăţase să-l gângurească fusese ‘profit’, iar al doilea – când începuse să pronunţe corect – ‘bani’ ” (MARTIN…, I, p. 140).
STRUCTURA COMPORTAMENTALĂ METONIMICĂ este acel comportament stilistic bazat pe contiguitatea logică dintre noţiuni, sentimente, trăiri, şi care constă în acţionarea (cuvânt, mimică, gest, atitudine etc.) satisfăcătoare în locul altei acţiuni cu care cea dintâi se află într-o relaţie logică, cum ar fi raportul dintre cauză şi efect şi invers, ori altele similare.
Nimeni nu poate nega că între bani şi existenţă dăinuieşte o remarcabilă contiguitate logică, după cum există una între bani şi profit. Drept care, să vedem la lucru această structură, aplicată asupra concretului vieţii. Jonas “mâncă tot ce avea în faţă, şoptindu-i la ureche vecinei sale că masa, având preţ fix, cu cât va mânca mai mult, cu atât va fi mai câştigată (…). Când nu mai putură mânca nici un dumicat, domnul Pecksniff şi domnul Jonas porunciră să li se aducă două pahare de punci fierbinte, de câte şase penny unul. Ideea era a lui Jonas, care le explicase că e mai convenabil aşa decât dacă ar comanda un singur pahar de un shilling, pentru că, în felul ăsta, spunea el, hangiul avea să pună mai mult rachiu în fiecare decât dacă le-ar fi servit băutura într-unul singur” (ibid., I, p.142).
Îndrăgostit, curtenia lui, oricât de febrilă va fi fost, s-a pomenit înghiţită de avariţie şi preschimbată în tortură: “Domnul Jonas le întrebă mai întâi pe tinerele domnişoare Pecksniff dacă le place să meargă pe jos şi primind un răspuns afirmativ le supuse unei grele performanţe pedestre (…). Acest domn părea să aibă o adevărată aversiune pentru interioarele clădirilor şi, apreciind la justa lor valoare monumentele pe care nu le puteai vizita decât în schimbul unei taxe, le găsea pe toate, fără nici o excepţie, de prost gust şi lipsite de calitaţi artistice. [Remarcăm cum cheltuiala modifică, în sens metonimic, gustul]. Era atât de convins de ceea ce spunea, încât, în clipa în care domnişoara Charity îi aduse la cunoştinţă că fusese de două-trei ori la teatru cu sora ei, cu domnul Jinkins şi cu prietenii lor, el le întrebă foarte natural “cum şi-au procurat biletele de favoare” şi, auzind că domnii plătiseră intrarea, găsi lucrul acesta extrem de amuzant şi făcu constatarea că “trebuie să fie nişte fraieri”. In timpul plimbăriii pufnea din când în când în râs, amintindu-şi de nemaipomenita prostie a acelor domni, în comparaţie (bineînţeles) cu felul său superior de a vedea lucrurile” (ibid., I, p. 203).
Structura stilistică adoptată pentru o viaţă, ca să-i exprime caracterul, a pătruns în domeniul acelor pilule de înţelepciune concentrată ce sunt aforismele: “Veselia e un lucru foarte plăcut când nu-ţi dă cheltuială” (ibidem, I, p.200).
Dacă am observat mai sus cum această structură a invadat comportamentul nutritiv al persoanajului (fără s-o mai fi subliniat), să descifrăm în continuare inserţia ei în comportamentul locativ al lui Jonas şi al tatălui său:
“Afacerile, după cum oricine îşi poate închipui, ocupau locul de frunte şi izgoniseră din interiorul casei orice confort şi orice eleganţă. În sărăcăcioasele lor odăi de dormit găseai, spânzurând de-a lungul pereţilor, tot felul de dosare pline de scrisori roase de gândaci; pe jos zăceau grămezi întregi de muşamale, mostre vechi şi diverse ciurucuri, în timp ce paturile, lavoarele şi covoarele lor ponosite stăteau puse grămadă prin colţuri, ca nişte obiecte neproductive şi de minimă importanţă, care stinghereau cursul afacerilor, constituind totuşi o incomodă necesitate. Casa avea un singur salonaş, mobilat după aceleaşi principii, adică plin de cutii şi de registre; aici găseai mai multe scaune de birou drept fotolii, ca să nu mai vorbim de uriaşa masă de lucru aşezată în mijlocul încăperii şi de casa de bani, de fier, zidită deasupra căminului. Între măsuţa stingheră, de care se slujea pentru mâncare şi distracţii, pe de o parte, şi biroul şi celelalte mobile cu caracter comercial, pe de altă parte, exista acelaşi raport ca între plăceri şi goana după bani în viaţa bătrânului şi a fiului său. Pe această măsuţă se afla pregătită o cină frugală”, pentru domnişoarele aşteptate în vizită prematrimonială (ib., p.204). Ei bine, ‘raportul’ specificat este cel ordonat de structura metonimică ai cărei robi sunt cei doi.
Pentru că veni vorba despre perechea lor, n-ar strica să aruncăm o privire, din vreme (deoarece urmează o Parte anumită a acestui eseu, închinată temei respective), asupra evoluţiei imaginii despre sine, de la tată la fiu (scop al analizelor semantic istorice ale comportamentului uman). Să reluăm citatul de la începutul acestui capitol, unde era vorba despre asimilarea primelor cuvinte şi noţiuni de către copilul Jonas (cel avid de lapte matern ‘gratuit’), deci noţiunile care i-au hotărât şi o imagine proprie despre lume. “Se întâmplaseră însă două lucruri, care, scăpând încă din primele timpuri de sub controlul tatălui său, făcuseră ca educaţia tânărului să nu fie chiar atât de perfectă. In primul rând, învăţând de la părintele său arta de a înşela pe toată lumea, puţin câte puţin băiatul şi-o însuşise atât de bine, încât ajunsese să-l înşele chiar pe onorabilul său maestru. In al doilea rând, învăţat de mic să se considere stăpân pe orice lucru, sfârşi prin a nu vedea în tatăl său decât un capital care îi aparţinea, pe care nu-l putea lăsa să circule în libertate şi căruia i-ar fi stat mai bine să fie închis într-un seif, de o formă specială, care poartă de obicei numele de cosciug şi se depune în mormânt” (ibid. I, p. 140).
Nu ni se comunică în roman faptul că tatăl său ar fi nutrit gânduri similare faţă de el (deşi mulţi părinţi avari îşi înşeală copiii până la a-i îngropa înaintea lor). Nu. In cazul lui Chuzzlewit-senior, zgârcenia nu mergea atât de departe. Jonas-junior a supralicitat indicaţiile imaginii paterne, proiectându-şi tatăl însuşi în lumea opusă, de cucerit, de stăpânit, de posedat. Ceea ce nu se sfieşte să afirme cu glas tare: “- Te rog să vorbeşti mai respectuos despre tatăl meu, domnule Jonas, îl repezi Charity. Nu-ţi permit să te exprimi în felul ăsta, nici chiar în glumă. – Eu, în schimb, îţi dau voie să spui ce vrei despre tatăl meu: din partea mea ai toată libertatea, spuse Jonas. ăsta cred că nici nu mai are sânge în vine, ci numai venin. Câţi ani crezi că are tatăl meu, verişoară? – Cred că-i destul de în vârstă, răspunse Charity; e bătrân, dar se ţine bine! – Bătrân, dar se ţine bine?, repetă Jonas, trântind pumnul peste fundul pălăriei. Ar fi timpul să înţeleagă o dată că trebuie s-o mierlească! Inchipuie-ţi că are optezeci de ani!” (ib., I, p. 201). Evoluţia imaginii profitorului – cu trăiri metonimice -, comparând tatăl şi fiul, ne obligă să inversăm mitul lui Cronos, care-şi devora feciorii şi să alergăm pe urmele lui Ţdip, ucigaş al părintelui său (ceea ce a şi fost, în forul lui lăuntric, Jonas, conştient de ce face, bătrânul nemaiputându-i oferi nici un PROFIT). Iată o dorinţă maximă a structurii metonimice trăite!
Oare cum participa tatăl lui la această exacerbare a imaginii primare? “Aluziile cam brutale pe care i le adresa din când în când fiu-său îl umpleau de bucurie; îşi freca mâinile şi râdea pe înfundate, de parcă şi-ar fi spus în sinea lui: “Eu l-am învăţat, eu l-am format, mie îmi datoreşte totul. Deştept, viclean, zgârcit cum e, n-are să-mi toace averea. Pentru asta am muncit o viaţă întreagă; ăsta a fost scopul şi ambiţia vieţii mele”” (ibid., I, p. 209). Conform acestui scop şi acestei ambiţii, tatăl lui Jonas acceptă ca banul să înlocuiască, la propriu, însăşi viaţa sa.
“ŞI GATA SCAMATORIA”
Pentru că tot ne aflăm în preajma lui Jonas, să nu-l părăsim prea repede. “Jonas, în zburdălnicia lui, brăzda aerul cu bisturiul, atât de aproape de jugulara doctorului, încât acesta se înroşi. Jonas, cu aceeaşi ciudată bună dispoziţie, începu să râdă tare şi strident. – Nu, nu – făcu doctorul, clătinând din cap – nu-i bine să te joci cu lucruri din astea ascuţite. Îmi amintesc de un exemplu care dovedeşte o extraordinară dibăcie în mânuirea acestui instrument. Era vorba de un asasinat. Da, trebuie să recunosc că era cu siguranţă vorba de un asasinat comis de cineva din breasla noastră; operaţia fusese executată magistral. – Aşa?, se miră Jonas. Cum asta? – Ei bine, domnule – continuă Jobling – foarte simplu. Într-o bună dimineaţă, pe o stradă dosnică, a fost găsit un oarecare domn stând în picioare, în ungherul unei uşi – mai bine zis, rezemat în picioare în ungherul unei uşi de la intrare, deci susţinut de această uşă. Pe vestă se vedea o singură picătură de sânge. Era totuşi rece ca gheaţa, mort; fusese asasinat, stimate domn. – O singură picătură de sânge?, se miră Jonas. – Stimate domn – continuă doctorul – omul acela fusese lovit drept în inimă. Lovit în inimă cu atâta dexteritate încât murise pe loc şi, în consecinţă, hemoragia fusese internă. S-a presupus că un medic, prieten de al lui (asupra căruia căzuse bănuiala) începuse o discuţie cu dânsul asupra unui subiect oarecare şi în timpul convorbirii îl apucase, probabil, de un nasture de la haină, că pipăise terenul în voie cu cealaltă mână, notându-şi locul exact, după care scoase acest instrument – pregătit mai dinainte – şi… – şi gata scamatoria!, adăugă Jonas. – Exact, spuse medicul. În genul ei a fost o adevărată operaţie chirurgicală, perfect executată. De medic nu s-a mai ştiut nimic, niciodată, şi, după cum vă spuneam, lui i s-a atribuit meritul acesta. Pe bună dreptate sau nu, n-aş putea să-ţi spun. Făcându-mi-se onoarea să fiu chemat în împrejurarea aceasta împreună cu alţi doi sau trei confraţi pentru a examina îndeaproape rana, te rog să mă crezi pe cuvânt că ar fi făcut cinste oricărui medic şi că, în cazul când se datora unui om care nu făcea parte din breasla noastră, trebuia considerată ca o operă de artă într-adevăr magistrală sau ca rezultatul, şi mai magistral şi deci cu atât mai fericit, al unui concurs de împrejurări favorabile” (MARTIN…, II, p. 259-260).
Nu istorisirea în sine interesează ci, bineînţeles, comportamentul povestitorului. Plăcerea pe care o dovedeşte Jonas la auzul întâmplării îi stimulează lui Jobling firea de actor; foloseşte toate mijloacele fizice în timpul narării, sub semnul unei structuri stilistice: COMPORTAMENTUL MIMETIC, prin care se imită, persiflându-se sau nu, cuvintele, gesturile, mimica şi atitudinea unei persoane, ale unui grup social, ori pe cele proprii. “Ascultătorul se arăta atât de interesat de acest subiect încât doctorul îi povesti pe larg cazul, ilustrându-l când cu degetul cel mare, când cu arătătorul, când cu vesta, ba, ceva mai mult, la cererea lui Jonas, se duse de se postă în picioare într-un colţ al camerei, făcând ba pe asasinul, ba pe victima, ceea ce sporea şi mai mult efectul scenei ” (ib., II, p. 261). De fapt, făcea această risipă de talent fără s-o ştie, pentru uzul şi abuzul unui om care hotărâse să-şi rezolve problemele existenţei ucigând şi care se afla în căutarea unui scenariu aşa-zis perfect.
Un caz interesant de automimare ni-l oferă fostul ofiţer de marină Tartar, personaj al romanului MISTERUL LUI EDWIN DROOD. Moştenitor al unei averi şi al unui destin agricol, în situaţia când şi-ar fi părăsit statutul de navigator, el îşi crează un mediu similar celui de pe corabie, deşi este ferm decis să nu revină niciodată pe talazuri. “Timp de vreo doisprezece sau cincisprezece ani am tot umblat pe mări. (…) Am ales locul acesta drept locuinţă, pentru că ultima dată am servit pe o covertă micuţă şi ştiam că o să mă simt mai acasă dacă mă lovesc tot timpul cu capul de tavan” (p. 226). Aşadar motivaţia comportamentului său locativ este stilistică: automimetică. După cum va vedea cititorul mai departe, comportamentul locativ al lui Tartar nu se rezumă la alegerea locuinţei, ci se îndreaptă către toate detaliile îngrijirii acesteia de ca şi cum ar fi fost ‘la bord’, nu fără o uşoară ironie. “Duşumelele fuseseră frecate în aşa măsură încât puteai crede că funinginea de la Londra s-ar fi emancipat şi ar fi părăsit regiunea de-a binelea. Fiecare centimetru din obiectele de alamă (…) era curăţat şi lustruit (…). Salonul lui semăna cu cabina unui amiral, baia era ca o farmacie, dormitorul împodobit peste tot cu dulapuri şi sertare aducea foarte mult cu prăvălia unui vânzător de seminţe şi hamacul suspendat în mijlocul camerei se legăna îmbietor de-ai fi zis că respiră.
Fiecare obiect ce aparţinea domnului Tartar avea un loc anume stabilit; hărţile şi diagramele, cărţile, periile, încălţămintea, hainele, suporturile pentru sticle, telescoapele şi alte instrumente marinăreşti, aveau locul lor anume.
(…) Nici măcar un vas de război n-a fost cândva păstrat mai nou-nouţ şi mai păzit de a fi atins din nebăgare de seamă.
În acea zi de vară însorită, domnul Tartar fixă o prelată peste grădina sa de flori cum numai un marinar putea face.
(…) Domnul Tartar făcea de minune onorurile pe vasul lui atrăgător.”
“DURDULIUL SĂU ARĂTĂTOR”
Inspectorul de poliţie Bucket, acest Maigret avant la lettre , personaj atât de luminos al romanului CASA UMBRELOR, încât te face să crezi în necesitatea respectivului tip profesional tocmai pentru omenia şi nobleţea caracteristică, ceea ce este îndeobşte contrazis de realitate, “domnul Bucket şi durduliul său arătător de la mâna dreaptă ţin împreună mare sfat cu privire la circumstanţele existente” (II, p. 326). Structura unui nou comportament stilistic este enunţată. COMPORTAMENTUL PERSONIFICĂRII este acea structură comportamentală stilistică ale cărei cuvinte, mimică, gesturi, atitudini etc. se dovedesc că se atribuie unor obiecte cu însuşiri omeneşti.
“Când domnul Bucket are de rezolvat o problemă de un interes atât de grabnic, arătătorul său durduliu pare să se înalţe până la demnitatea unui drăcuşor casnic. Îl pune în ureche şi degetul îi şopteşte informaţii, îl pune pe buze şi degetul îl îndeamnă la tăinuire, îl freacă de nas şi degetul îi ascute mirosul, îl scutură în faţa unui vinovat şi degetul îl vrăjeşte până ce-l distruge. Profeţii din Templul Poliţiei Secrete prezic invariabil că dacă domnul Bucket ţine mare sfat cu arătătorul lui, nu după multă vreme se va auzi de o teribilă pedepsire” (ibidem).
Degetul, prin folosirea lui vie şi aproape neîntreruptă, capătă independenţă, devine auto-mobil şi, raportat la masa greoaie şi mai puţin expresivă a ceea ce reprezintă ‘întregul’ domnului Bucket, degetul se preschimbă în ‘individul’ predominant, în mod paradoxal, mai autentic decât respectiva aglomerare de carne inexpresivă. Personificarea, în acest caz, pare un ‘efect logic’ (după modelul efectului de lumină), o percepţie falsă, dar ea ascultă de un tipar comportamental al gândirii stilistice.
Să urmărim alte două-trei împrejurări când celebrul arătător ‘a ieşit’ pe teren, la lucru.
“-(…) Dacă doreşti să fim singuri, asta rămâne la bunul dumitale plac; (…) de nu, domnişoara Dedlock ar fi interesată… – Ei bine, Sir Leicester Dedlock, Baronet, răspunde domnul Bucket cu capul lăsat convingător pe o parte şi cu arătătoru-i atârnat de-o ureche ca un cercel, pentru moment e nevoie de cea mai mare discreţie” (II, p. 340-341).
Scriitorul nu s-a mai simţit dator să sugereze că arătătorul ‘părea’ să-i şoptească inspectorului despre necesitatea discreţiei; nu, simpla descriere a poziţiei degetului trezeşte în cititor ideea vieţii din falange şi individualităţii lor umane, ori cel puţin umanoide. Cum izbuteşte aceasta? Fără efort deosebit: mecanismul personificării este activat în cititor şi el percepe pe calea proprie acestui mecanism rolul uman al apendicelui de la mâna dreaptă a inspectorului de poliţie.
“Mâna lui mare, întorcând nişte mănuşi pe care mai că nu le simte, atât sunt de uşoare şi de fine, dă peste o batistă albă. “Hm! Ia să ne uităm latine, zice domnul Bucket punând lumânarea jos. De ce-i fi ţinută aici? Care-i pricina? Esti a Lady-ei Dedlock sau a altcuiva? Trebuie să ai un monogram printr-un colţ pe undeva, cred.” Il găseşte în timp ce vorbeşte. “Esther Summerson.” “Oh!, exclamă domnul Bucket întrerupându-se şi ducându-şi degetul la ureche. Hai să te iau cu mine” (II, p, 388-389).
De la personificarea degetului arătător să purcedem la personificarea bastonului, o prelungire artificială a arătătorului – în unele cazuri. “- Da’ cum se face că ai un picior de lemn? – Printr-un accident – răspunse domnul Wegg acru, din pricina acestei întrebări atât de personale. – şi te simţi bine? – Păi! De cald, nu-mi ţine în orice caz! – răspunse domnul Wegg, exasperat de ciudăţenia întrebării. – Nu-i ţine de cald – repetă celălalt, adresându-se bastonului numai noduri, pe care-l strângea la piept – nu-i ţine… ha! ha! ha!… nu-i ţine de cald!” ( PRIETENUL…, I, p. 93).
Intorcându-mă la inspectorul Bucket şi întrebându-mă ce sens ar putea avea comportamentul personificării la el, ce pondere în existenţa lui, oscilez să aflu dacă acest comportament nu devine singura lui posibilitate de a scăpa de singurătatea în care-l azvârle discreţia obligatorie în profesiune, profesie ce, pe deasupra, îl ocupă tot timpul, ziua, noaptea adesea, fără să-i acorde şansa unei convorbiri prieteneşti, unui sfat, unei glume, încrederii într-un om, ba, dimpotrivă, interzicându-i toate acestea. Atunci, ce-i rămâne solitarului detectiv, bun ca pâinea caldă şi care n-a avut norocul să trăiască pe măsura sociabilităţii sale? Ii rămâne să stea de vorbă cu arătătorul său durduliu.
COŞMARUL
Unul dintre cele mai patetice coşmare din opera lui Charles Dickens apare în romanul MARTIN CHUZZLEWIT; construit numai din comportamente nonverbale, ele tind către o rezolvare verbală: pronunţarea unei litere revelatorii. Respectivele comportamente ale visului, folosindu-se de un mecanism stilistic al gândrii, simbolizează sentimentul fricii, instalat în starea diurnă a visătorului, şi coroborează câteva elemente ale aceluiaşi diurn, prezente în conştiinţa sa în momentul adormirii.
“Se făcea că ar fi reţinut un secret îngrozitor, un secret pe care-l cunoştea [structura dihotomică-antonimică], cu toate că era şi el amestecat până-n gât în treaba asta; până şi-n vis se afla în ghearele unei nesiguranţe chinuitoare în legătură cu acel secret. Visul acesta incoerent se împleti apoi cu altul. Uşa aceea părea să fie de la tainiţa unui duşman, a unei umbre, a unei fantoşe şi se făcea că trebuie s-o păzească veşnic închisă, ca nu cumva făptura cumplită de alături să ajungă la el. In acest scop, Nadget, împreună cu un necunoscut cu o rană sângerândă la cap (care îi reaminti că fuseseră prieteni în copilărie şi chiar pomeni numele unui coleg de şcoală, de mult uitat) se străduiau s-o blindeze cu plăci de fier şi s-o bată în cuie, dar se munceau în zadar, pentru că rând pe rând cuiele se rupeau sau se transformau în nuiele subţiri de răchită, sau, şi mai rău, în viermi. Lemnul uşii se crăpa mereu sau se prefăcea în rumeguş, aşa încât cuiele nu ţineau, iar plăcile de fier se făceau sul, ca o hârtie pusă pe foc. In timpul acesta, făptura de după uşă (el nu ştia şi nici nu voia să ştie dacă avea o înfăţişare de om sau de jivină) câştiga teren. Clipa cea mai îngrozitoare fu atunci când omul rănit la cap îl întrebă dacă ştia numele monstrului şi-i spuse că i-l va şopti el. Atunci Montague căzu în genunchi, simţind cum îi îngheaţă sângele în vine de spaimă şi îşi astupă urechile ca să nu audă. Insă pricepu, după mişcarea buzelor, că omul pronunţase litera “J” , după care, strigă din răsputeri că secretul fusese descoperit şi că deci erau cu toţii pierduţi” (II, p. 271-272).
Aşa cum se întâmplă cu majoritatea viselor şi acesta îşi asumă aproape toate condiţiile situaţiei pe care o repetă şi vrea s-o rezolve.
1. Deţinerea unui secret îngrozitor sau, dimpotrivă, nestăpânirea lui. “Aşadar, să vedem care este situaţia”, i s-a adresat Tigg Montague tovarăşului său de călătorie din noaptea istovitoare precedând coşmarul, lui Jonas Chuzzlewit, cu prilejul discuţiei ce a provocat respectiva deplasare în doi. “Acum câteva zile ţi-am pomenit despre o descoperire pe care am făcut-o(…). Descoperirile mele dacă le-aş da publicităţii, nu s-ar deosebi prea mult de ale altora, în această cinstită lume, adică n-aş putea să am nici un beneficiu de pe urma lor. Vezi, Chuzzlewit, sunt atât de leal şi de sincer cu dumneata, încât îţi dezvălui punctul slab al poziţiei mele. Dar să ne întoarcem la discuţia noastră. Am făcut, sau mai bine zis cred că am făcut, o descoperire pe care cu prima ocazie ţi-am împărtăşit-o (…). In descoperirea pe care am făcut-o se prea poate să fie ceva adevărat, după cum se prea poate să nu fie nimic [subl.n.]. In privinţa asta am părerile mele, după cum şi dumneata le ai pe ale dumitale” (ibid., p.253).
2. ‘Impărtăşirea’ descoperirii făcute, urmăreşte folosirea ei împotriva lui Jonas însuşi şi în scopul îm- bogăţirii lui Montague pe spezele lui Jonas, în urma şantajului; de aici, Montague se află implicat în propria-i descoperire. In orice caz, descoperirea era dintre cele mai grave, deoarece, premergător discuţiei citate, Jonas încercase să fugă în Franţa, părăsind casă şi avere, şi, prins de Montague şi hotărât de acesta să-i slujească scopurilor venale, Jonas face o tentativă de a-l ucide.
3. Montague presimţea starea de spirit a celui ca- re-l însoţea în trăsură. De aceea şi-a luat şi valetul cu sine: să nu rămână singur cu bărbatul decis la orice pentru a-şi salvgarda situaţia. O nouă trăire de factură dihotomic-antonimică se adaugă la precedenta: i s-a părut şi nu. “Se vede că fulgerele şerpuitoare care orbeau cu lumina lor vie zămisliseră, sau, mai bine zis, favorizaseră zămislirea unei stranii iluzii optice în ochii înmărmuriţi ai lui Montague – iluzie ce dispăru tot aşa de repede precum venise, dar la un moment dat acesta avu impresia că-l vede pe Jonas cu braţul ridicat, ţinând strâns sticla ca pe un ciocan, ca şi cum s-ar fi pregătit să-l lovească în cap. In aceeaşi clipă observă, sau poate numai i se păru că observă pe figura tovarăşului său o expresie de nefirească surescitare pe care o avusese tot timpul zilei aceleia, de astă dată amestecată cu o ură atât de sălbatică şi de fioroasă, încât s-ar fi simţit mai puţin înspăimântat dacă s-ar fi pomenit faţă-n faţă cu un lup” (ib., p. 264). Drept care, după ce ascultă şi reproşurile făcute de surugiu lui Jonas pentru că acesta a fost pe punctul (ceva mai târziu, la o răsturnare a trăsurii) să-l lase pe Montague pradă cailor înnebuniţi de spaimă, atunci când copitele lor erau gata să-l zdrobească (Jonas în loc să-i tragă departe de trupul tovarăşului inconştient, îi împingea către capul acestuia), Tigg Montague este convins că temerile îi sunt perfect îndreptăţite (acea trăire dihotomică-antonimică, mi s-a părut şi nu , s-a rezolvat). Ajunşi la han, “după ce cercetă camera, se uită pe sub pat, prin dulapuri şi chiar după perdele, cu cea mai mare atenţie. Deşi era ziua-n amiaza mare, aşa cum am spus, se duse la uşa pe care intrase şi răsuci de trei ori cheia şi abia după aceea se culcă. Camera mai avea o uşă, dar aceea era închisă cu cheia pe partea cealaltă şi nu ştia unde răspunde. De spaimă, sau din pricina conştiinţei lui încărcate, uşa aceasta îl obsedă şi-n vis ” (ib., subl.n.).
4. In vis mai apar două personaje, unul mut, celălalt singurul care vorbeşte pe parcursul coşmarului; mai mult, acesta, omul cu rana la cap, ‘dezvăluie’ (prietenia lor din copilărie; aduce şi o dovadă în acest sens: numele unui coleg; mai dezvăluie şi numele spaimei, din care rosteşte prima literă, precum şi, printr-un strigăt, trage concluzia acestei ultime dezvăluiri: “toţi suntem pierduţi”). Personajul mut, Nadget, este, în fapt, agentul secret al lui Montague, omul tainelor, veşnic ‘acoperit’, adică ştiind să-şi ia toate măsurile de precauţie, încarnarea prudenţei şi a discreţiei (de aici,simbolul muţeniei). Prin el descifrase Tigg Montague taina lui Jonas, în numele căreia îşi risca acum propria-i viaţă. Totuşi, n-am rezolvat o întrebare: cine poate fi omul cu rana sângerândă la cap?
Tot astfel cum cititorul ajuns la jumătatea celui de al doilea volum al romanului nu cunoaşte încă secretul complet al existenţei lui Jonas, el nu cunoaşte nici aventura care a făcut dintr-un vagabond un mare om de finanţe ca Tigg Montague; despre copilăria acestuia nu se ştie nimic. S-ar putea ca paginile care urmează să confere o identitate acestui personaj al visului. E posibil ca ele să nu mai aducă nici o lumină nouă. Şi cum această lumină nu va veni, îl vom identifica unui glas adânc, unei intuiţii provenind din subconştientul lui Tigg Montague. Personajul are o rană sângerândă la cap. Această rană ar fi putut-o avea visătorul însuşi dacă gestul lui Jonas de a ridica sticla deasupra creştetului său ar fi fost dus până la capăt. Iată punctul de plecare al identificării. Afirmaţia că cei doi au fost prieteni în copilărie surprinde: “Dumneata nu ţii la nimeni, eşti prea deştept pentru aşa ceva, ca şi mine dealtfel – sper” (ibid. p. 254), – a făcut el portretul lui Jonas, semnându-şi simultan autoportretul. Dar Tigg Montague are un prieten desăvârşit: pe sine însuşi. şi se prea poate, chiar, să fi fost şi mai bun prieten cu sine în copilărie decât acum, când şi-a pierdut, într-o existenţă acrită de ranchiune, batjocură, minciună şi desfrâu, când şi-a pierdut încrederea până şi-n si- neşi. Pentru a-i înşela bine cunoscuta suspiciune chiar şi faţă de propria-i persoană, străinul îi aduce pe tavă numele unui coleg uitat. Copilăria, unica perioadă în care Tigg Montague mai putea găsi în el şi sentimente bune, este girul străinului, proba demon- strând că trebuie ascultat, că provine dintr-o existenţă caracterizată prin aceea că sub auspiciile ei poţi cu adevărat dori binele cuiva. Or, atunci când conştiinţa lui Tigg Montague (plină de mândrie: “în loc să-l ţină el în şah pe Jonas, se părea că rolurile se schimbaseră”, p. 266, cugeta el, umilit de teamă, în trăsură) refuza să acrediteze bănuiala că Jonas voia să-l uci- dă, subconştientul încerca să-l convingă de aceasta. O ultimă dovadă a identificării străinului cu subconştientul său este că visul întreg părea a fi un semnal de alarmă dat conştiinţei adormite, căci “trezindu-se, îl văzu pe Jonas în picioare lângă pat, uitându-se fix la el, în vreme ce uşa cu pricina sta larg deschisă. In momentul în care privirile lor se întâlniră, Jonas făcu câţiva paşi înapoi, iar Montague sări din pat” (p. 272).
De ce fac această identificare a străinului din vis cu subconşientul visătorului? In citatul următor se vede că plec de la premize dickensiene. In el e surprins Tigg Montague pe când se pregătea să facă o plimbare pe un drum singuratic, unde n-avea nici o raţiune să se teamă că va fi aşteptat de acelaşi Jonas (pe care-l ştia la foarte mare distanţă), pregătit (înarmat) să-l ucidă prin surprindere. “Dacă există anumite fluide (şi noi ştim că există) care simţind că are să fie vânt, ploaie sau îngheţ, se strâng şi încearcă să se ascundă în tuburile lor de cristal, de ce oare sângele, acest lichid subtil, n-ar putea şi el, datorită unor proprietăţi particulare, să simtă mâinile ce se pre- gătesc să-l verse, şi să curgă mai rece şi mai negru în vine, aşa cum curgea în momentul acela în vinele lui Montague? Sângle lui era atât de rece, cu toate că afa- ră era atât de cald – şi atât de negru, cu toate că cerul era luminos, încât – Montague se sculă, tremurând de frig, gata s-o pornească la drum; se opri însă, după câţiva paşi, şovăind dacă să meargă înainte pe poteca singuratică, sau să se întoarcă înapoi pe drumul mare” (p. 352). Sigur, confuzia din gândirea autorului, reflectată în asociaţiile verbalizate romantic, stânjenitor de pueril (să ţinem seama de stadiul cunoştinţelor ştiinţifice ale momentului creerii acestui roman), stinghereşte. Dar intenţia este foarte clară. Iar Tigg Montague n-a ţinut cont de glasul adâncului. “Se decise s-o ia pe potecă înainte” (ib.). Glasul neauzit nu va înceta să-l avertizeze. “Montague se opri o clipă înainte de a pătrunde în desiş, căci tăcerea ce domnea acolo aproape îl înspăimânta” (ib.). şi spaima lui s-a dovedit întemeiată: curând fu ucis.
Argumentele lui Dickens m-au ajutat să scot la iveală două moduri de manifestare ale subconştientului: calea sentimentelor (teamă, intuiţie, premoniţie), una destul de laxă, incertă, neindividualizată şi calea simbolizării: precisă, la obiect, aşteptând doar o lectură atentă (‘capul spart’ din vis avea să fie moartea lui Montague, în realitatea diurnă). COMPORTAMENTUL SIMBOLIC exprimă o idee abstractă cu ajutorul unui obiect sau al unui comportament concret.
Deoarece tot m-am extins destul de mult asupra comportamentului simbolic nocturn, să mai zăbovesc o clipă pentru a urmări comportamentul simbolic locativ al lui Jonas Chuzzlewit, imediat după crimă. “Nu-i părea deloc rău de ceea ce făcuse. Se înspăimânta doar când se gândea (şi când nu se gândea?) însă nu-i părea rău. Cât stătuse în pădurice, îi fusese frică; acuma, după ce ieşise, după ce săvârşise crima, spai- ma lui avea alt motiv. Se gândea la camera întunecoasă pe care o lăsase închisă cu grijă acasă. Odaia aceasta îl îngrozea şi mai mult – infinit mai mult – decât pădurea. Acuma, când se întorcea la ea, i se părea infinit mai sinistră, mai înfiorătoare decât păduricea. In camera aceea se afla ferecată cumplita lui taină, acolo îl aşteptau toate neliniştile; uitase acum de spaimele încercate în mijlocul pădurii” (p. 354). Este limpede că această cameră simbolizează ‘cămara sa lăuntrică’, sediul întâlnirii cu Dumnezeu, după BIBLIE, inima. El făcea “parte din camera aceea” (p. 356). Casa lui Jonas Chuzzlewit era inima sa, în care îşi hrănise ura.
“SURORI SIAMEZE LA PĂTRAT”
Cele patru domnişoare Willis, ‘destul de coapte’, îşi petreceau zilele fără nici o variaţie, de parcă ar fi fost trei imagini răsfrânte în oglinzi paralele ale unui unic prototip vetust. “Erau trei graţii înalte şi înveşmântate, având şi o prelungire, ca agapele de la şcoală, anume încă o graţie înaltă – cele trei parce laolaltă cu a patra soră – cele două surori siameze la pătrat” (SCHIŢELE …, p. 28). Ele constituiau patru parţi ale unui întreg de neîmpărţit şi de nedespărţit şi, nu încăpea îndoială, mai curând ar fi pornit Big Ben, ceasornicul trufaş al Londrei, să-şi învârtească acele de la dreapta la stânga, decât să se poarte vreuna dintre domnişoarele Willis altfel decât ca o pătrime ţinând locul întregului, conform unei definiţii stilistice antropologice: STRUCTURA COMPORTAMENTALă STILISTICă SINECDOCICă este acel comportament în care cuvântul, mimica, gestul, atitudinea, organizarea vieţii, se fac sub dominarea sentimentului că un amănunt al existenţei (o parte dintr-un întreg) are o însemnătate mai mare decât întreaga ei desfăşurare. Apartenenţa la tribul Willis, în cazul personajelor noastre, constituie acel ‘amănunt’.
Şi, totuşi, “una din cele patru domnişoare Willis era pe cale să se mărite! (…). Vecinii mureau de nerăbdare să afle care din cele patru domnişoare Willis era crăiasa fericită şi (…) greutatea pe care au întâmpinat-o în soluţionarea problemei n-a fost întru nimic înlesnită prin vestea dată de cea mai vârstnică domnişoară Willis: – Suntem pe cale să ne căsătorim cu domnul Robinson” (p. 28-29). Cupeurile nupţiale au sosit odată cu ziua mult aşteptată.
“Din nou se deschise uşa casei, tulburarea străzii era şi mai mare… Domnul Robinson şi cea mai vârstnică domnişoară Willis. – Eram sigură…!, exclamă doamna de la nr. 19 – Totdeauna am spus eu… – Ba, deloc!, strigă tânăra doamnă de la nr. 18 către o doamnă de la nr. 17. – Zăău, dragă!?, răspunse tânăra de la nr. 17 tinerei de la nr. 18. – Ce caraghiozlâc!, ţipă o fată bătrână, incertă ca vârstă, de la nr. 16, intrând şi ea în vorbă. Dar cine ar putea descrie uimirea străzii Garden Place când domnul Robinson le ajută să urce în trăsură pe toate domnişoarele Willis, una câte una… apoi se strânse şi el într-un colţişor (…)! Cine ar putea exprima în cuvinte stupefacţia pastorului când toate cele patru domnişoare Willis îngenunchiară la masa sfintei cuminecături şi dădură răspunsurile, când una, când alta, în timpul slujbei de cununie, cu glas tare… sau cine ar putea să redea forfota care s-a iscat atunci când – chiar şi după ce încurcăturile ivite s-au aplanat – tuspatru domnişoare Willis, la sfârşitul ceremonialului, ca ieşite din minţi, făceau ca sfântul lăcaş să răsune de vaietele lor la unison!” (p. 30).
Spre provocarea infarctului unanim al străzii, fericitul mire s-a mutat la un loc cu fericita împătrită mireasă, sub acoperământul al acum încincitei perechi, într-o fericire universală ce lăsa visătoare matroanele amorţite din vecini.
Ei bine, zborul planat al unei berze a ucis sfinxul, cu întrebarea lui cu tot, disturbând ordinea sinecdocică a soţiei în cauză. După cum este de bănuit, dintre cele patru uşi ale celor patru surori Willis, barza a ales una singură să-şi încerce norocul lovind uşor cu ciocul în ea.
