L’UNITE STYLISTIQUE SOUTERRAINEDE L’OEVRE.

La méthode de la stylistique anthropologique dans la critique littéraire

L’irruption spectaculaire de la poétique et de la rhétorique dans la sphere de la conaissance de l’homme contemporain pose non seulement des questions d’ordre stylistique, méthodologique, comparatiste, etc., mais aussi d’ordre psychologique, sociologique, anthropologique. Par example: est-ce la figure un produit de la pensée logique ou non? Apparaît-elle seulement dans le langage des mots ou aussi dans d’autres langages? Est-elle spécifique au langage ou la retrouve-t-on dans n’importe quelle sorte de comportement? Est-elle une élaboration artificielle ou reflete-t-elle une maniere spécifique de perception de la réalité et, éventuellement, une <<Weltanschauung>>? Des maintenant, nos questions paraissent délimiter une recherche, laquelle se sépare de la stylistique classique pour s’orienter vers la psychologie, la sociologie et, surtout, l’anthropologie.
Dire: ‘une femme gendarme’ et etre compromis est chose au moins curieuse. Pour sur, c’est la synthese d’une comparaison; mais puisque ce n’est las la somme de quelques symboles algébriques, mais une groupe de notions pleines de seve et de sens, cette synthese transmet une image vivante, plus qu’un portrait, presque un etre, tout en restant illogique, du point de vue de la formulation. Quand nous affirmons, de pair avec Jago: << I am not what I am>>, nous nous éloignons de toute velleité de la logique de pouvoir se constituer en matrice pour cette figure que nous avons nommée: la dichotomie-antonymique, et qui définit stylistiquement un object a deux aspects simultanément opposés. Comprendre l’entier et nommer la partie; utiliser le singulier et penser au pluriel; dire ‘poux’ en voulant faire comprendre ‘éléphant'; en voila tout autant d’aberrations logiques. Tout de meme, elles restent éloquentes, elles portent un message des plus clairs, dans la texture de l’ouvre littéraire ou de la conversation quotidienne.
On dirait que les figures, au moins quelques-unes, ne sont pas le produit de la pensée logique. Dans ce cas elles sont le produit de quoi? De la fantaisie? Impossible, puisqu’elles obéissent a des regles précises et qu’on ne saurait transgresser.
Nous avons émis l’hypothese qu’il existe, a côté de la pensée logique, des pensées stylistiques, les figures ne représentant que la projection dans le langage, des respectifs mécanismes intellectuels. Si c’est vrai, on doit découvrir les reflets de ces pensées dans n’importe quelle manifestation humaine.
Que nous rencontrons des figures dans le langage des Beaux-Arts est un fait indubitable quoique insuffisamment analysé. C’est pour cette raison que l’antithese est si fréquente dans les tableaux. L’Olympia (Manet) en est un example. L’estampe La riviere Kakegawa et le mont Akiba, de Hiroshige1, montre comment le contraste coloristique s’émancipe vers l’antithese sociale: le pouvoir et le peuple; l’ouvre de Daumier est pleine de ce genre d’antitheses. Le theme de Susanne et les vieillards a produit de nombreuses ouvres dont l’antithese met face a face deux âges opposés, deux hypostases du corps. Dans l’estampe Vue a l’aube du pont Nihombashi du graveur nippon nommé, les pecheurs pauvres tournant leurs dos a la place sont comparés aux pauvres chiens qui s’éloignent de l’autre côté du pont. Une autre comparaison est faite dans l’estampe Devant la boutique de gâteaux de riz de Kusatsu du meme auteur; les coolies surchargés sont comme les chevaux de charge qui attendent leurs maîtres pres de la boutique. E.H.Gombrich2 a présenté suffisamment d’arguments pour convaincre de l’existence d’une <<traduction>> de métaphores du langage des mots dans celui des Beaux-Arts: << Ripa a établi tres explicitement que les symboles utilisés par lui sont des métaphores illustrées >> (p.13). Il a fait des recherches sur les plus importants collections d’estampes de la Renaissance 3. Nous-memes nous avons démontré l’existance d’une traduction du langage plastique hindou dans celui arménien, toujours plastique 4.  Cela, pour la ‘traduction’ des métaphores. Nous avons déja mentionnée 5, dans une autre contexte, le dessin anonyme du Rajasthan: Le corps subtil, sous l’aspect d’une plante issue du sol de l’Au-dela (XVIIIe siecle). Le titre suggere assez la métaphore du dessin qui n’est pas ‘traduite’ mais créée. En Espagne (La Corogne), un détail du tympan gauche du portail des Orfevres de Saint-Jacques de Compostelle représente La femme au crâne 6. La bosse ronde du crâne de son amant suggere admirablement la grossesse; l’idée de la métaphore est double (elle est enceinte de son amant; elle est enceinte de la mort), motifs enviables par la psychanalyse. J.Baltrusaitis attire l’attention sur le fait que << L’idée de la nature zoomorphique prend chez l’artiste une forme plastique>> 7 et cite de nombreux exemples; il mentionne meme (par hasard, il nous paraît) une certaine <<pensée métaphorique>> (p.212), a l’origine de ces ouvres. Le phénomene sur lequel il attire notre attention est assez fréquent dans le monde contemporain, pour une certaine pseudo-culture qui, comme le dit Romulus Vulcănescu, interprete <<des mégalithes naturels assimilés par l’homme et façonnés d’apres la conception d’une mythologie>> 8. Prenons un example. Dan Corneliu Brăneanu écrit a propos du Sphinx de Topleţ: <<On peut facilement constater (…) que (…) l’image humaine est double, son homologue paraissant exactement comme opposé et, probablement, représentant une femme (…). Ce genre d’image du type Janus peut etre trouvée en abondance dans nos montagnes et si le rocher n’est pas isolé, la dualité est réalisée par superposition>> 9. Et il a mis a notre disposition sa riche collection de photographies représentant de tels rochers métaphorisés. Dino Buzzati, dans sa Fin du monde, remplace l’humanité affolé a l’approche d’une catastrophe cosmique par un couple, réalisant une métonymie. Nous rencontrons, sourtout dans l’art a theme du Moyen-Âge de nombreuses hyperboles (ce n’est pas par hasard, car cet art avait un message tres précis a transmettre, donc il devait utiliser toutes les armes de la pensée): l’hyperbolisation d’un détail corporel,, d’un objet ou d’un personnage. Quant a la premiere, le meme Raymond Oursel explique: << Ces exagérations audacieuses de la forme s’appliquent, par principe, aux membres auxquels une vocation ou une aptitude précise et signifiante est affectée dans le jeu que le sculpteur entend représenter et animer, soit a ceux qu’il charge de transmettre son message particulier (2, p.310). On lit aisément la prédominance du pouvoir politique central dans l’hyperbolisation du personnage du prince roumain Mircea dans le tableau votif de Cozia ou dans la représentation de l’empereur Otto II, du Registrum Gregorii. Les multiples hyperboles de la Tentation d’Antoine de Salvador Dali contribuent a motiver la terreur de sa vision. Salvador Dali offre, dans son autobiographie10 des exemples divers de  manifestation de la pensée dichotomique-antonymique (celle pour laquelle la réalité a deux aspects simultanément opposé: ‘esse – non esse’). Enfant, il s’amuse a fabriquer des faux souvenirs (p.34 – 35). Toute sa vie durant, il adore les mystifications et les simulacres (p.51). Dans la nature, il fut intéressé par le mimétisme (p.56). Son obsession fut: les objets bifurqués. Jurgis Baltrusaitis (meme source) donne de nombreux exemples de grilles gothiques (illustration no 29) a deux tetes, dérivant des traditions orientales (<< Le soleil du jour et de la nuit, qui porte une visage double>>, summérien, p.20). Nous avons rencontré le motif aussi dans l’art celtique: l’Hermes bicéphale de Roquepertuse, Bouches-du-Rhône, Musée de Marseille, qui fut exposé a Bucharest. Le masque d’Ensor est troublant car, en sa qualité de membre d’une dichotomie-antonymique, il exprime la double réalité oppressant la sensibilité de l’artiste.
La discussion ci-devant, sans épuiser le theme, peut convaincre, croyons-nous, que les figures de style existent aussi dans d’autres langages que celui dont s’occupe la stylistique linguistique. Nos études publiées jusqu’a présent ont analysé amplement les traces des pensée stylistique dans le comportement humain et les situations créées par celui-ci, tout aussi bien que la projection de ces pensées sur les objets entourant l’homme11. Nous avons aussi étudié comment collaborent deux pensées stylistiques pour créer un symbole dichotomique-antonymique12. Quoique nous continuons a forer pour obtenir une image quasi-complete de ces pensées stylistiques, para-logiques, de leurs mécanismes et manifestations et de leur rôle dans le processus de la connaissance, nous croyons avoir fait d’assez grands pas pour essayer de voir comment la styilistique anthropologique (la discipline que nous avons fondée) peut aider la critique littéraire.
La poésie Arc, d’Adela Popescu13, présente le comportement comparatif et suppose celui métaphorique. Lisons-la avant de la commenter (cette traduction – comme les autres qui suivent – nous appartient et elle est strictement fonctionnelle): <<A tout propos j’entre dans le bain, / Dans l’eau de parfum conseillant au sommeil, / Chaude comme une pélerine. // Et chaque fois / j’attends, inébranlable / que m’arrive le / Miracle… // Mais, chaque fois, / quelqu’un d’autre, / de quelque part, / de quelque autre part, / crie, / me désoriente: / Evrika!>>. Le second terme de la comparaison est allusif. Il existe dans la mémoire du lecteur. La poétesse fait le geste mythique (pourquoi pas? N’y-a-t-il pas assez de personnages historiques dont l’histoire est devenue un véritable mythe – avec toutes les caractéristiques des mythes, comme ils sont compris par l’histoire contemporaine des religions? Socrate et Galilée, Giordano Bruno et Christophe Colomb, Marcilio Ficino et Campanella, Cléopatre et Ovide, Virgile et Cyrane, jusqu’aux dictateurs politiques de la premiere moitié de notre siecle et a leur victimes); c’est un rituel. Apres l’explication abrupte du premier vers, dans le second la relation entre l’eau et le sommeil évoque une qualité transcendentale du liquide primordial, encore soulignée par sa chaleur, c’est un répétition de l’acte primordial. La répétition est présente dans plusieurs mots ou syntagmes (a tout propos, chaque fois (2), quelqu’un d’autre, de quelque part, de quelque autre part). Tout a coup la métamorphose a lieu dans la conscience. Le comportement comparatif devient comportement métaphorique: ‘j’attends inébranlable que m’arrive le Miracle’. Ce n’est plus: j’entre dans le bain comme Archimede, mais c’est moi Archimede. La réalité fait brutalement sortir la poétesse de sa crise métaphorique: elle se rend compte de son  impuissance, sans perdre pour autant sa croyance dans le rituel. L’abrupte conclusion nous fait sentir que celui-ci, le rituel, continuera a exister a l’avenir. Le cycle stylistique este complet et assure une grande stabilité a la poésie: comportement comparatif, comportement métaphorique, comportement logique sentimental (avec une breche – comme la pause en musique – entre les deux derniers.)
Alexandru Sever est l’un des écrivain qui ‘ne tue pas avec sa raison les mysteres rencontrés sur son chemin’, comme dit le grand poete roumain Lucian Blaga; par contre,  il tue tout ce qu’on pourrait nommer: évidence de la réalité, vérité. Son roman L’Imposteur14 part de la structure d’un roman d’espionnage pour devenir un massif (658 p.) réseau d’impossibilités du réel, ou au moins de réalités alléatoires combinées d’apres un model cybernétique de désagrégations et de recompositions (répétées) d’un certain fait oublié et non clarifié a la derniere page du livre. Mais, loin d’etre un roman d’espionnage, c’en est un de l’auto-identification. Barbu Cristofor Iraclide, le personnage principal, un Don Quichotte a rebours, paraît etre la victime d’une exécution ratée; dorénavant il s’identifie a ses agresseurs, il devient acteur et spectateur, theme philosophique de base du roman, nous renvoyant (en meme temps que la piece incluse dans le texte: L’ange affreux) vers une communion avec la Renaissance. Tout comme dans la littérature de cette époque-la, le travesti, l’incarnation du rôle (d’ailleurs, Iraclide est acteur), le double jeu, l’espion espionné, la fausse mémoire, tous les accessoires de la Renaissance sont utilisés avec une remarquable habileté, pour faire encore plus dificile a surprendre le trajet psychologique du personnage encore qu’il est dévoilé par bribes en suivant un plan labyrinthique. Théoriquement, on nous met a la disposition la formule d’une personnalité monolytique. <<Est-ce donc possible de pénétrer dans l’ordre de la fiction sans sortir de l’ordre de la réalité, etre et – simultanément – paraître? (…) Il peut entrer en ‘transe’, il peut ‘s’identifier’, il peut ‘coincider’, mais il n’oublie pas qui il est, ou il joue, ce qu’il joue, avec qui il joue, pour qui il joue>> (c’est de l’acteur qu’on parle, p.135 – 136). Pratiquement, nous assistons a un dédoublement de la personnalité, pas seulement a une ‘dentification’, etc. Nous sommes témoins d’un dédoublement oppositionnel (nous nous rappelons: victime et bourreau, acteur et spectateur); deux aspects opposés d’une seule et meme personne, aspects discernables dans deux comportements opposés et dans tous les accessoires mentionnés. Ceux-ci déja familiers aux lecteurs de nos précédents articles de stylistique anthropologique. Essayons de retrouver leurs traces dans ce roman. Alexandru Sever nous donne l’occasion d’analyser des comportements et des situations dichotomiques-antonymiques. La pensée dichotomique-antonymique  est a l’origine de figures du type: <<tous nous sommes et nous paraissons etre>> (p. 139), qui présentent une unité par la copulation de deux aspects des sens simultanément opposés. D’ailleurs, la figure citée, sous la masqued’un but qui le fait faussement dépendre de la pensée logique, devient d’une dichotomie-antonymique simple, l’une composée: << Tous nous participations a la piece éternelle, tous nous avons un rôle, tous nous sommes et paraissons etre (…), nous jouons pour paraître ce que nous ne sommes pas, pour cacher ce que nous sommes, et meme pour etre ce que nous sommes; cela parce que la fiction fait partie du réseau de l’existence meme>> (ibid.). Nous reconnaissons la théorie de la simulation et de la dissimulation, énoncée par Lord Bacon et mise en pratique par Jago, Polonius, les sours de Cordélie, et d’autres, déja analysés par nous. Nous reconaissons la théorie de l’espionnage en chaîne de Montaigne15, au moment ou Iraclide, libéré apres son autodénonciation et son internement a l’ospice, est poursuivi par ses anciens en queteurs et décide de les poursuivre a son tour. << Comme moi-meme>> (l’agent de Sureté qui le poursuivait) <<était le prisonnier d’un jeu. Tant soit peu méfiant qu’il aurait été, tout prudent, tout expérimenté, il existe dans ce jeu de collin-maillard>> (de l’espion espionné) <<une si large place pour l’illusion, que n’importe quel théâtre est possible>> (p. 461). Nous remarquons: nous sommes et nous paraissons etre, victome et bourreau, acteur mais aussi spectateur, poursuivi mai aussi poursuiver. Tous ces éléments et bien d’autres constituent un berceau idéal pour les faux souvenirs. << L’homme est un animal qui invente des contes; il a la capacité de se représenter soi-meme (…),  la vertu (…) de protejer son image>> (p. 414). << Jouer le théâtre pour moi-meme, etre en meme temps acteur et spectateur, est une maniere de méditer sinon de positions différentes, au moins de deux points de vue>> (p. 417). Les souvenirs authentiques empruntent l’auréole de la fiction: << Aujourd’hui je me demande  dans quelle mesure le souvenir reste authentique, si dans le temps mon imagination ne l’a pas faussé >> (p. 82).  La ‘fabrication’ d’histoires va jusqu’a leur consécration comme réalité. Pour illustrer cette affirmation tout l’ouvrage doit étre lu. Cette consécration est possible car << l’intelligence sert tant bien qu’au mal, a la vérité qu’au mensonge, a la réalité qu’a l’illusion >> (p. 138). Ceci nous rappelle la conclusion d’une étude  du folkloriste Corneliu Bărbulescu16. Il a demandé a son informatrice, Măriuca Lomoară, ce qu’elle aimait dans le conte qu’elle lui avait tout juste raconté (et ou l’on parlait de trois enfants aux cheveux d’or); elle lui a répondu: << le plus, c’est les garçons que j’ai aimé; quand j’étais plus jeune, je pensais: est-ce que moi, je ne pourrais faire, a mon tour, un aux cheveux d’or? >>17. En retournant a L’Imposteur, la pensée dichotomique-antonymique montre son pouvoir meme sur les objets: Cristofor Iraclide accuse la falsification des certificats de déces dans les cas de ses deux premieres victimes. Parfois, il devait transmettre des lettres dans des enveloppes fermées; on découvrit que les enveloppes ne contenaient rien ou, parfois, que des feuilles blanches; << ce qu’ils prenaient pour des enveloppes vides ou des feuilles blanches, constituaient au fait, en elles-meme, un message, un avertissement, une indication; ou les feuilles blanches cachaient, a l’aide de moyens chimiques, des messages déchiffrés ultérieurement >> (p. 16).
Les contradictions internes sans nombre du roman d’Alexandru Sever, L’Imposteur, retiennent l’attention du lecteur et provoquent sa satisfaction intellectuelle, a cause meme de son unité marrative, dérivée de son unité stylistique, car il est élaboré exclusivement sur la base des connexions possibles grâce a la pensée dichotomique-antonymique, quoique, foemellement, cette unité se trouve contredite par la coexistence de la prose, des vers et du texte dramatique (nous n’avons pas assez d’espace pour analyser ceux-ci). Seul ce type d’analyse peut pénétrer suffisamment profond dans le laboratoire de l’écrivain pour expliquer un art, autrement étrange.
L’intéret croissant pour l’accent fantastique dans le roman et sourtout la chasse au mythologeme dans la littérature moderne, dus aux échos de plus en plus nombreux des études de Mircea Eliade, imposent la lecture du roman d’Augustin Buzura, Orgueils18, sous leur signe. Car ses pages ne développent-elles pas un theme mioritique19: l’union d’entre deux malfaiteurs, l’humanité desquels est rabaissée par l’intéret personnel, par leur petitesse d’esprit, par leur chasse au pouvoir, jusqu’au crime, de Redman et de Varlaam, contre l’homme vivant en consonance avec son semblable et le cosmos, donc avec la vérité, contre le docteur Cristian? Ce docteur n’a-t-il pas un alter ego féminin, Cristina, perdu parmi les fauves, voulant vivre au milieu de ceux-ci puisuq’il les croyait inoffensifs, acr ils se laissaient nourris, de meme que le médecin avait cru inoffensifs son collegue Codreanu et le délateur Redman, dans son hyspostase de malade mendiant; a pitié et la santé? Et cet alter ego n’est-t-il pas déchiqueté par les fauves, comme il serait bien possible qu’il arrive aussi au chirurgien attiré, dans la partie finale du livre, par le mirage des noces cosmiques20, mais le refusant, puisuq’il était attendu par son travail et la lutte pour le bien de l’homme (et, peut-etre, le déchiquetage serait le second, apres sa prison, et le dernier)? Ne trouve-t-on pas dans l’onomastique du roman une symbolique? (Redman, l’homme rouge de nos contes populaires, ou le ‘peint’ en rouge de la période décrite par l’auteur; Varlaam, le nom du fondateur de la littérature roumaine, ici appartenent a un fondateur a rebours d’une civilisation; Cristian et Cristina – identité mentionée -,  expliqués par un reve réveillé quand la barbe d’étoupe du premier est mouillée dans  du gas-oil et incendiée – << Il joue le Messie. C’est un grand acteur >>, l’accuse quelqu’un, p. 191; Stela, dont nous apprenons qu’elle dirige son mari au-dela de la mort, comme une étoile – étoile qui prete sa pureté au personnage; Vera – ce témoin de la vérité; Andrei – et le martyrage des successeurs; et ainsi de suite, en passant pres du malodorant  nom  de  résonance  française,  Medaru   ou  –  c’est  le  comble!  – a   côté  de ‘l’anonyme’ auteur du ‘journal d’un mouchard’.
En sondant plus profondément, ne rencontrons-nous pas dans l’édifice stylistique souterrain une continuelle radiation de la meme pensée dichotomique-antonymique, pensée qui permet la formation psychologique de la matrice de cette coincidentia oppositorum revenant a tout pas sous la plume de Mircea Eliade? L’expression la plus précise de cette pensée sort des levres du personnage principal de Buzura: << Et voila, c’est ainsi que passe la vie sur terre, soupira-t-il. N’importe quelle chose blanche peut paraître extremement noire en meme temps. Ça dépend de celui qui regarde >> (p. 182 – 183). Cela puisque nos mots ont une croute et sous celle-ci peu vent se cacher leurs sens opposés (p. 184). L’un des plus abjects personnages qu’un romancier eut pu surprendre dans la vie, Redman, l’ami de jeunesse et le bourreau de la détention – nocif meme dans les temps nouveaux, quoique sur son lit de mort – veut donner le coup de grâce a sa victime. Il s’accharne a déterminer le fils du docteur Cristian a hair son propre pere. A cette fin, il répete devant le fils la réplique du pere: <<Je t’aurais pardonné n’importe quoi sauf le fait d’avoir douté de moi. Tu m’as cru double.. (p. 149). Tout en affirmant le caractere monolithique du médecin, il ne veut que l’infirmer. En niant son propre carectére d’homme a masque, il veut proclamer l’inaltérabilité de sa propre personne (‘toute d’un bloc’) pour que, par un brusque mouvement de  plume de l’écrivain qui l’a conçu, les mots suivants lui échappent, a propos du détenu: <<Ses yeux énormes t’obsédaient, ils paraissaient des miroirs ou tu te voyais n’importe ou tu t’aurais caché>> (ibid.), trahissant de cette maniere son amere dédoublement. L’admirable comique triste induit par le lecteur du journal du mouchard de l’hôpital (qui voudrait préparer au professeur Cristian un nouvel emprisonnement similaire a celui qui lui a valu l’annulation de son état de communiste et de médecin dédié a tous les hommes, indifféremment de leurs actions ou, au moins, une résidence dans un salon de psychiatrie, a côté de son collegue Iorga, << – Certains, comme Anania, doivent etre internés a l’hospice>>, on suggere meme a propos de son préparateur de laboratoire, p. 187) journal qui meriterait une étude en soi, pour ses qualités stylistiques et le penchant de robuste portraitiste de l’auteur, ce comique, ainsi que nous le disions, est en contrepoint, par ses jeux de mots et ses ambiguités, avec la pensée dichotomique-antonymique qui se trouve en pleine lumiere dans le reste de l’ouvrage. <<Il y a des possibilités qui se peut (sic!) et des possibilités qui ne se peut pas>> (p. 152). Ici encore, le cliché verbal a la mode arrive, tout en se ‘dégonflant’, dans la bouche de l’inculte, au sens opposé. Pour les exemples on devrait relire au moins la partie mentionné du roman. Augustin Buzura parie sur la pensée dichotomique-antonymique et gagne le gros lot: <<Quelle terrible ironie: nous ne puvons pas mourir avec notre vrai visage>> (p. 235). Cela est prouvé par l’anqueteur Varlaam (celui qui, sans le savoir, refait les tortures des fascistes de Horty, n’étant pas loin d’embrasser Stela devant son propre mari qui est derriere les barreaux, ainsi que l’avait fait les enqueteurs hongrois avec la fille d’un communiste roumain, violée devant celui-ci). Varlaam a tué pendant l’enquete un ancien colonel et demande a la commission médicale appelée pour l’expertise de ne pas voir les lésions et la fracture de base, mais de signer pour un infarctus inexistant (p. 254-256). Les rencontres avec celui-ci, dans la chambre de torture, ne contredisent pas, bien sur, le monde monstrueux, a deux faces, saisi par l’auteur: <<Nos rencontres étaient stéréotypées: chacun de nous connaissait son rôle; du moment que j’entrais et jusqu’a ce qu’on me metait de nouveau les lunettes métalliques la piece se jouait sans modifications>> (p. 261). Un cauchemar du faux. Redman initia, a l’instigation de Varlaam, la défiguration morale du détenu innocent: <<Ils ont commencé (…) a répendre des faux bruits (…). Ils voulaient détruire mon prestige professionel, me frapper d’une maniere durable, définitive>> (p. 266). Est-ce surprenant que l’ancien médecin assiste, impuissant, a l’explosion de sa propre personalité? A la fin d’une enquete inaccoutumée (il n’avait pas été battu), sa tension intérieure se défoule dans des éclats de rire, des qu’il est ramené dans sa cellule. <<Qu’est-ce qu’il ont pu lui faire, mon Dieu?>> se demande son collegue, l’ancien illégalist. <<Il riait stupidement, sans frein, mais, apres tout ce temps, l’expression d’épouvante n’avait pas disparu de son visage (…); les gestes et les sentiments de Cristian n’étaient plus synchronisés; ils ne réagissaient plus naturellement; son imagination prenait le pas>> (p. 302). Toute sa vie, comme s’il fut stigmatisé par le comportement dichotomique-antonymique de son ami Redman (celui-ci allait devenir aussi l’accusateur de son propre acolyte, Varlaam), le professeur Cristian se sent le porteur d’un cancer de comportement similaire. Vera, son assistante, qu’il aime sans se le reconnaître ni a soi meme, lui dit: <<Je ne suis pas ce que je parais (…). J’ai fait semblant seulement (…). Mais je suis une autre.>> Lui, il s’exclame, en se rendant compte que toute sa vie est marquée par le jeu au masque: <<On voit que tu ne peut pas garder ton propre visage pres de moi>> (p. 309). A l’instigation de Redman, son propre fils a un moment de doute: <<Il me condamne. Il dit que je suis lâche, égoiste, que je n’ai pas vécu ce que j’ai vécu, que moi qui pourrais faire justice, je me dérobe, que je dis une chose et fais une autre>> (p. 316). Ce fils va etre dénoncé, a son tour, d’une sale maniere, par ses propres amis, des étudiants. Doit-on continuer?
Si dans Orgueils nous découvrons une theme mythique et une symbolique onomastique avec des résonances mythiques, plus important que cela nous paraît etre le fait que la construction de l’entier édifice romanesque repose sur le fondement d’une pensée stylistique spécifique au mode mythique d’aborder la réalité, la pensée dichotomique-antonymique, qui suppose la perception de cette réalité comme ayant deux aspects simultanément opposés (esse – non esse). Ainsi conçu, ce roman profondément et douloureusement réaliste, ce roman politique, auquel le mythologeme confere un degres de plus de généralisation, a été écrit pour rester dans l’histoire de la littérature roumaine.
Le sujet peut obliger le critique littéraire a poursuivre une certaine pensée stylistique (qu’il connaît le concept ou qu’il en ait l’intuition). C’est le cas d’Andrei Brezianu dans quelques-uns de ses essais sur Swift21. Voila certains titres (en traduction) des chapitres du premier22: <<Lemuel Gulliver: Un masque absolutisant>>; <<Swift et les masques de la satire: une présence hiéroglyphique>>; <<De la parodie espiegle a quelques masques austeres>>; <<Le masque et l’épée: Swift dans l’arene du pamphlet politique>>; <<Le faux mysogine, Swift et la dignité de la femme>> (titre qui suggere le masque). Cet essai est suivi par un autre: <<Swift sans masque>> (p. 77). Or, le masque est un symbole parfait de la pensée dichotomique-antonymique. Voila pourquoi ses conclusions s’approchent de celle qu’aurait pu en tirer un styliste anthropologue (sans qu’A. Brezianu puisse aller jusqu’au bout: ce n’est pas la un reproche, car ce n’était pas la son propos): <<Dans le cas de la satire, celui qui lit doit abstraire et déduire le positif du négatif fournit par l’auteur du message>> (p. 32); ou encore, en citant Maria Helena de Novais Parva: <<L’ironiste est par définition ‘celui qui dit une chose qu’il ne pense pas, ou qui en affirmant quelque chose dissimule sa propre pensée’>> (p. 66). Impulsionné par la pensée avec laquelle il est en contact permanent dans l’ovre étudiée, il arrive a la definir de maniere dichotomique-antonymique: <<baroque, et en meme temps classique, déchaînée d’une maniere dyonisiaque, mais pas moins ordonnée>> (p. 67).
Nicolae Balotă a écrit un nouveau livre sur les livres; certains en sont des livres sur d’autres livres; quelques-uns de ces derniers parlent eux aussi de livres. Si un journal de lectures, comme c’est le cas de L’Art de la lecture23, pourrait etre résumé, le résumé a été déja fait. L’auteur n’écrit-il pas qu’une bibliotheque est un univers en expansion?  Plus que cela. <<Tout n’est que littérature – comme le disait quelqu’un. N’est que? La réduction prouve etre, paradoxalement, une expansion. ‘ N’est que’ peut signifier ‘seulement’, mais peut aussi signifier ‘exclusivement’. La submination, au lieu de détruire l’édifice, le fonde a nouveau, plus solidement, sur des fondations propres>> (p. 290). Des essais sur l’Univers devenu Livre, les essais d’un sensuel gourmand, se réjouissant de la communion avec cet univers-livre, ou on trouve le cosmos, l’homme, l’art et, surtout, l’écrivain (doit-on ajouter que, souvent confessé, il se retrouve soi-meme avec son entiere histoire intellectuelle et affective?). Les portraits intérieurs d’une ouvre, d’un porteur de plume, d’une époque et, exactement comme le laisse entendre la description de l’image du Bibliothécaire, créée par Giuseppe Archimboldo de livres, au début de son tome, un autoportrait ininterrompu, a etre perçu dans les livres des autres. Oui, L’Art de la lecture est passionnant grâce aux rideaux soulevés: <<l’appareil poético-rhétorique laborieux qui flatte en nous le connaisseur, l’amateur de gravures baroques, d’anciens ouvrages d’érudition, plus au moins vaine, de vastes encyclopédies désuetes>> (p. 22) ou au splendide éloge des meubles Biedermeyer qui l’entourent, dans lesquels il lit la vie meditative inscrite (p. 412), le geste gracieux de l’adolescent qui fait cadeau a son professeur Şt.Bezdechi d’un livre rare et leur secrete discussion sur Apollonios et Callimachos, ou les notes éparses mais vibrantes sur les circonstances d’une lecture (Pindare, dans le port de Copenhague, avec les eaux traversées par un hydroglisseur), les évocations trahissant le caractere du critique (Le Muséion d’Alexandrie) ou des trahisons (seraient-elles dues au simple hasard?) comme: <<une telle poésie des délices gastronomiques et, en général, de l’etre gambadant dans le lit des impulsions me charme>> (p. 21). Tout ceci fait des pages de N.Balotă un pont entre l’homme (le lecteur, l’homme en général) et la critique (voir aussi p. 53, pont reliant aussi les hommes de lettres entre eux). Parfois la lecture lui fait remémorer un souvenir, d’apres le systeme de l’expansion mentionnée (<<Je me rappelle comment et ou je me rappelait, em mille neuf cent cinquante-six, le vers de Villon>>, p. 69) – devons-nous le trahir, mous aussi, pour compléter l’image de cet amant des formes fixes, en dévoilant qu’en cinquante-sept nous concevious ensemble un sonnet, lui un vers, nous le suivant? (La passion lui est restée; il déplore la disparition du sonnet – non du notre, bien sur – dans des phrases rhytmées comme des vers; <<En vain, des sonnets on en trouve encore. Mais, lui, le sonnet a disparu>>, p. 180). Une autre fois un entier essai enregistre des états strictement subjectifs (dans le sens de l’application a soi-meme d’un théme littéraire de large usage), comme ce le cas de celui sur le passage du temps (p. 180-183). Finalement, l’élément autobiographique peut devenir cri aussi; en parlant de la correspondance Goethe-Schiller, il écrit: <<j’étais de plus en plus plein du regret de ne pas avoir connu une telle amitié>> (p. 411). L’amateur de mémoires et de journaux intimes conçoit son ouvre sous le signe de l’espece préférée. De tout temps le mémorialiste et le moraliste ont parcouru une partie de leur chemin main dans le main. Ceci explique pourquoi L’Art de la lecture reprend et développe certains thémes du bel opuscule: Sur les passions24. <<Tu aimes les biens de la terre petit a petit tu vas te changer en eux. Tu as aimé les livres, tu vas leur ressembler>> (p. 5). Le moraliste se permet des jeux de mots mais jamais gratuits (p. 127); parfois il met un masque plus sévere: <<La narration est l’un des lieux privilégiés de la tentation>> (p. 128), il fouette certains aspects de la contestation occidentale contemporaine, en pensant a Dideront qui <<a l’encontre des dits contestataires, été assoiffé de science>> (p. 145); comme descendant de Montaigne il ne lui reste a constater que: <<Etre sans préjugés signifie avoir encore des préjugés>> (p. 260). D’un mémorialiste-moraliste nous attendons aussi d’inoubliables portraits de ses contemporains (or, ceux-ci, pour Balotă, sont des auteurs et des personnage; n’oublions pas qu’il avance ‘la syncronicité littéraire’, c’est-a-dire, précisément, la contemporanéité de tous les hommes de lettres, indifférement quand et ou ils ont vécu, réalisée Dans le centre géométrique du Livre).  Nous regrettons que l’espace ne nous permet pas de citer en entier, au moins un seul. César, par exemple, est évoqué dans le cadre universel du mythe, puis dans celui du général (comme aspiration de la postérité); finalement, il s’encorpore aupres et, surtout, au-dessus de nous: <<On ne peut se l’imaginer que pâle de la pâleur des longues vigiles, au front haut, labouré de profonds rides, semblales aux fossés déversant a la lumiere du jour le labeur secret, gris, du cerveau, avec des yeux glaciaux, pétrifiés sous l’arcade d’âpre roc des sourcils, avec des pommettes pierreuses d’ou les joues dévalent en roulant autour de la bouche fermée, sévere, comme un camp fortifié, hermétique, dans la nuit.>> (p. 384).
Quel est le fil rouge de sa méthode critique, appliquée a la maniere du jeu libre des traductions les plus attractives du moment (matiere d’une possible histoire des traductions)? La méthode est imposée par le fait qu’il trouve <<n’importe ou des signes a interpréter pour la lecture herméneute>> (p. 7). L’Art de la lecture, grâce a cette ouverture, <<aspire a la production de nouvelles formes>> (p. 11). La synchronicité littéraire fait du commentateur un <<témoin de l’essentialité humaine>> (p. 12 et 43). Ainsi, la parole écrite obtient un pouvoir de rédemption, un caractere de fete et permet cultiver des relations <<avec tout ce qui est humain>> (p. 40); mais l’on fait cela seulement <<les pieds bien ancrés – comme la racine – dans le sol de ta propre culture>> (p. 53), ce qui permet la découverte de certaines résonances surprenantes (par exemple: les anciens poetes chinois et Pindare, les memes et Radu Stanca). Ici est la clé de la projection subjective: <<Toute notre culture est fondée sur (…) des souvenirs de souvenirs>> (p. 69). <<L’homme parlant étant un etre par excellence menacé>> (p. 269), Nicolae Balotă, celui pour qui <<lire veut dire: entrer en communion>> (p. 409) et qui essaie, d’une maniere lyrique, a <<convertir l’Univers en texte>> (ibidem), ne se lasse pas d’analyser le mot. Les mots ne s’organisent pas seulement d’apres des modeles cosmiques, mais aussi en Bastilles (p. 73), ils traduisent l’impossibilité de l’homme d’embrasser de comprendre, (p. 77), mais aussi sa possibilité d’embrasser de plus en plus; en eux <<la fin et le commencement se touchent>> (p. 79); <<le mot >> est <<jaculatoire – tentative de sortir de soi, par l’ek-staza (…) poétique>> (p. 81). C’est clair pourquoi l’essayiste se leve contre l’écrivain qui <<se fait un terrier de ses mots>> (p. 94) et loue ceux dans l’ouvre desquels il peut déchiffrer l’existence comme langage (p. 121). Que resterait-il a N. Balotă si la litérrature m’était pas? Il croit en elle sans réserves. Il nous répond: <<Quand Orphée se tait, les pierres commencent a chanter >> (p. 334). La littérature est totale  puisqu’elle est instituée sur l’amour.
L’amour des livres et des écrivains est celui qui donne la chance de fusion avec l’universel, par leur intermédiaire, la clarification de soi-meme par le livre, et la clarification du livre par soi-meme, en symbiose. En constatant ceci, le styliste anthropologue que nous sommes définit son comportement de critique comme l’un metaphorique.
Dans les pages ci-devant l’auteur a donné des exemples de la maniere dont les concepts de la stylistique anthropologique peuvent etre appliqués dans la critique littéraire. En démontrant que les définitions des figures du langage des mots peuvent etre appliquées dans les Beaux-Arts aussi, les exemples mentionnés sont aussi valables pour la critique dans ce domaine-la, ce qui est, d’ailleurs, réalisé, modestement, dans le début de notre essai. Nous croyons que, de la meme maniere, le critique de n’importe quel art peut bénéficier de ce nouveau pas vers une connaissance plus approfondie de l’ouvre.

____________________________________________________

1 Cette estampe et les suivantes, in Tomikishiro Tokuriki, Tokaido, Hiroshige, translated by Thomas I.Elliott, Hoikusha Publishing Co Ltd., 1963.

2 E.H.Gombrich, Symbolic Images. Studies in the art of the Renaissance, (Edimbourgh), 1975.

3 Girolamo Ruscelli, Le impresse Illustri, Venise, 1566; Scipione Bargagli, La prima parte dell’Imprese, Sienne, 1578; Camilo Camili, Imprese Illustri di diversi co i discorsi, Venise, 1586; Cesare Ripa, Iconologia, 1593; P.D.Christofori Giardi, Bibliothecae Alexandrinae Icones Symbolicae, Milan, 1626; Emanuele Tesauro, Cannochiale Aristotelico, Venise, 1655; Pere le Moine, De l’Art des devises, Paris, 1666.

4 Mihai Rădulescu, Un message hindou dans une miniature chrétienne arménienne, in <<Rev. Roum. Hist. Art., Série Beaux-Arts >>, tome XII, 1976, p.105 – 111.

5 Mihai Rădulescu, Un probleme de stylistique anthropologique. << La grotte intérieure >>, in << Revista de istorie şi teorie literară >>, tome 27, no 2, 1978, p. 189 – 201.

6 Voir les commentaires de Raymond Oursel, Floraison de la sculpture romane, 1. Les grandes découvertes, 2. Le cour et la main, Paris, Le Zodiaque, MCMLXXVI, 1, p.329.

7 Jurgis Baltrusaitis. Le Moyen Âge Fantastique, Paris, 1955, p.211.

8 Romulus Vulcănescu, L’écho de quelques monuments mégalithiques dans le paléofolklore et le folklore roumain, in <<Les Actes du 7eme Congres international de sciences préhistoriques et protohistoriques (26 – 27 aout 1966), Académie de Prague>>, vol.2, Prague, 1970, p.1303.

9 Ing.Dan Brăneanu, Arta fotografică şi valorificarea tezaurului ancestral, in <<Fotografia>>, no 117 (Série nouvelle no 75), 1977, p.76.
10 Salvador Dali, La vie secrete de salvador Dali, Paris, 1952.

11 Mihai Rădulescu, Tragedia cunoaşterii: Othello, in << Limbile moderne în şcoală >>, 1973; Gândirea dihotomică-antonimică în literatura elisabetană, ibidem, 1975; Stilistica antropologică. O aplicaţie: Gândirea dihotomică-antonimic, in << Revista de istorie şi teorie literară >> no 4, 1975; Henrik Ibsen şi fotografia, in << România literară >>, no 40, 1978;  Eminesciana (Gh. Bulgăr, C. Noica, Zoe Dumitrescu-Buşulenga), in << Biserica Ortodoxă Română >>, nos 1-2, 1978. Personajele lui Ibsen. Studiu stilistic-antropologic, in << Studii şi cercetări de istoria artei. Seria teatru, muzică, cinematografie >>, tome 25, 1978; << Le temps réversible >>. Une recherche stylistique anthropologique sur la littérature contemporaine, in << Revista de istorie şi teorie literară >>, no 1, 1979; Invenţia stilistică pe scenă, in << Ramuri >>, no 6, 1979; Mişcarea scenică şi lingvistică, in << Ramuri >>, no 8, 1979; Une interprétation d’anthropologie stylistique: la ballade d’Iovan Iorgovan, in << Ethnologica >>, no 2, 1979; Cealaltă faţă, in <<Luceafărul>>, no 20, 1980; Reacţia neaşteptată, in <<România literară>>, no 23, 1980; O morfologie a comportamentului nonverbal, in <<Caietele teatrului Bacovia>>, no 34, 1980; O tropică a comportamentului nonverbal în două spectacole pirandelliene, in <<Teatrul>>, nos 7-8, 1980; În slujba şi în dauna textului dramatic, in <<Teatrul>> no 12, 1980; Comportamentul nonverbal la începuturile teatrului, in <<Caietele teatrului Bacovia>>, no 35, 1981; Clişeul comportamental nonverbal, in <<Antract>>, no 2, 1981 et la monographie Shakespeare – un psiholog modern, Editura Albatros, 1979.

12 Voir la note 5.

13 Adela Popescu, Arc, in <<România Literară>>, no 46, 1978.

14 Alexandru Sever, Impostorul, Cartea Românească, Bucureşti, (1977).

15 Voir aussi notre recueil: Montaigne, Aforisme, Editura Albatros, Bucureşti, 1977.

16 Corneliu Bărbulescu, Câteva observaţii la basmul << Înşiră-te Mărgăritar >> (Tip 707 C*), in << Revista de etnografie şi folclor >>, no 4, 1968.

17 En roumain régional: ‘băieţii mi-o plăcut mai mult; mă gândiam când ieram tineră: oare ieu n-oi putia faşi unu cu păru de aur?’

18 Augustin Buzura, Orgolii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977.

19 La theme de la ballade populaire roumaine Mioritza. Voir Mircea Eliade, De Zamolxis a Gengis Khan et Georges Dumézil, Mesajul dinainte de moarte, in <<Secolul XX >>, nos 2 – 3 /1978, p.31.

20 Autre élément de la meme ballade.

21 Andrei Brezian, Odiseu în Atlantic, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977.

22 O nouă abordare a satirei swiftiene, p. 28.

23 Nicolae Balotă, Arta lecturii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978.

24 Nicolae Balotă, Despre pasiuni, Editura Albatros, 1971.

Tags

Related Posts

Share This

O experienta literara unica

Prefaţă la romanul “Condamnat să învingă” de Mihai Rădulescu
Există o tentinţă a timpului de a se ascunde, poate în virtutea acelei dominante egalizatoare care înseriază evenimente, fapte şi perioade, transformându-le în fişe istorice, exacte în esenţă, fatal incomplete şi, pe măsura împrospătării generaţiilor, irelevante, seci. Şi aceasta nu atât din cauza imensităţii materialului, am spune nenumărabil, cât din lipsa unei dimensiuni, a unui factor, direct, de impact şi cu particularităţi care, la rândul lor, refuză catalogarea: cel emotiv. Dacă s-a vorbit atâta, într-un trecut ce profită de împrejurări spre a deveni istorie pur şi simplu, în care cantitatea profită de un ce misterios spre a deveni calitate – o specialitate a marxism-leninismului – nu se vorbeşte astăzi deloc de procesul invers, involutiv, în care calitatea se preschimbă în cantitate, divizibilă, compsumtibilă, paradis al tuturor interpretărilor, domeniu predilect al avocaţilor diavolului. Transformat în cifră, în procent, omul intră în grilele statisticii, element neutral al bilanţurilor unde numărul de zero-uri, aşezate în coloane, încetează să impresioneze, operând comparativ.

Nu este prin urmare câtuşi de puţin curios fenomenul deosebitei apetenţe pentru genul memorialistic al publicului cititor din zilele noastre, grizat de iluzia saltului informativ, dar în realitate grav atins de îndelungatul tratament al spălării creierului la care, timp de mai multe generaţii, a fost cu eficienţă supus. Acum ies la iveală vechi jurnale ale unor personalităţi politice, la ceasul ultimei pledoarii, cea pro domo, se scriu, de către bărbaţi vârstnici, memorii, completând, în sistemul parcelelor pătrate, harta unei epoci. Apar pagini care încearcă să păstreze măsura în evocarea unor tragedii lipsite, la vremea lor, de măsura omenească. Astfel rememorate, evenimente, scene de oroare şi coşmar, se transformă în planşe de felul celor anatomice, necesare specialistului în formare, cuprinzătoare, adresându-se inteligenţei şi prea puţin relevante din punct de vedere emoţional, dintr-un scrupul auctorial uşor explicabil, dar, cât priveşte rezultatele, credem, deservind obiectul. Căci ceea ce a caracterizat din plin perioada comunistă, în cele şapte decenii muscăleşti şi în cele mai bine de patru din ţara noastră, a fost un dezastru emotiv necunoscut lumii civilizate, de un grad destructiv faţă de care chiar cel nazist se împalidează. Este anume ce nu reuşesc a reproduce dintr-un timp revolut memorialiştii ce-şi propun a-l căuta în blocuri de gheaţă şi a-l înfăţişa ca pe un exponat.

Lipsea din galeria lor adolescentul halucinat care să grăiască acum cu simţirea, elanurile, vorbele de atunci. Explicabil, oarecum, câtă vreme adolescenţii deceniilor cinci-şase sunt bătrâni ce-şi propun să vorbească în punctul de sosire, cu modestia, ponderea, înţelepciunea reprezentând anume câştigul la cumplitul jaf suferit. Pe de altă parte, ţipătul celui torturat este insuportabil urechii, are în el ceva indecent, memorialistul însuşi s-a exersat în a-l uita, spre a putea trăi mai departe. El ne cruţă şi e de bănuit că şi dacă ar încerca să ni-l readucă în auz, ar izbuti doar în parte. Se mulţumeşte, deci, memorialistul academic a depune mărturie că acel ţipăt s-a produs – Munch, totuşi, l-a pictat şi, dintr-o altă perspectivă, Van Gogh, de asemenea – şi să ne circumscrie împrejurarea. Pragul e prea dureros ca să prilejuiască cel mai mic reproş memorialistului care nu-l trece.

În peisajul nostru memorialistico-literar există, însă, o excepţie, desigur nu îndeajuns de cunoscută, aceasta fiind în genere soarta excepţiei, în persoana patetic-exponenţială a prozatorului Mihai Rădulescu, autor ce-şi culege şi tehnoredactează singur lucrările, cu noile tehnici, revenind astfel în mai multe rânduri asupra fiecărui cuvânt în parte, aspru şi ultim examen, dacă nu şi prilej al unor satisfacţii, singurele de până acum, ale trudei sale necurmate. Profesor de limbă şi literatură engleză şi franceză, creştin orthodox practicant, autor, în trecut, de eseuri asupra lui Shakespeare, al unui roman despre Mozart, dramaturg, el şi-a dedicat în întregime după ceea ce numim “Revoluţia din decembrie 1989” (iar alţii ii zic evenimentele din…) forţele creatoare unui travaliu ce constituie în acelaşi timp un rămăşag de fantastică dificultate şi răspundere, de resuscitare a trecutelor decenii.

Tehnica sa înglobează timpul într-un prezent nedefinit, ce-şi schimbă subiecţii, nu şi obiectul. Darul pe care i l-a făcut natura, de a rămâne etern adolescent, se conjugă la Mihai Rădulescu în chipul cel mai obişnuit cu o nesăţioasă poftă de a “citi” oamenii, a-i desluşi – disciplină ce se numeşte psihologie -, zor pe care mai adesea adolescentul îl pierde la maturitate tocmai din pricina grilelor succesive ale anilor.  A-ţi iubi semenul ca pe tine însuţi presupune mai întâi un grad de pace interioară asigurat, apoi o generozitate ce-şi asumă riscuri, tot atâtea încercări ale unei existenţe. Analistul însuşi realizează că această pătrundere în distanţa de fugă a aproapelui devine, în străfulgerări de o clipă, insuportabilă, întocmai cum însuşirea karmei celuilalt poate deveni sancţiunea unui gest necugetat. Dar nu se poate abţine, ca unul care primeşte semnalele de-a dreptul şi nu prin ecrane de refracţie.

El bate la poarta confesiunilor, iar aceasta, biblic, i se deschide larg. Celălalt devine eu, vocile se confundă, unei întâmplări din viaţa celuilalt îi răspunde un vis din viaţa autorului, într-o trecere de un firesc asemănător tehnicilor noului roman. Acţiunea de cunoaştere de sine a Povestitorului se circumscrie vieţii celuilalt, într-un schimb de umanităţi generator de tensiuni. Însă cititorul nu se înşeală: în toate cărţile lui, Mihai Rădulescu se povesteşte pe sine, un adolescent, fost deţinut el însuşi, marcat în destin de urmările detenţiei la limita în care propriile fantasme se certifică exponenţial, ca introducere şi postament la alte existenţe.

Adolescentul care-şi caută personalitatea în regimul carceral (“Caidul, nuvele adolescenţei în temniţele comuniste”) a învăţat să asculte, să afle, să discearnă, spiritul sau scormonitor născoceşte formule, imbricaţia cu alte destine încă mai tragice îi confirmă descoperirile pe tărâmul fără de al doilea ţărm al psihologiei. În volumul “Flăcări sub cruce” ni se destăinuie drept “un scriitor care nu se gândeşte de două ori la ceea ce are de aşternut pe hartie”, semn, la voia noastră, de modestie sau de orgoliu auctorial. Însă nu aici e nexul problemei. În realitate acest eu auctorial este grăbit, febricitant, hăituit din urmă, bruscat, în timp ce coordonează o naraţiune, o alta mai pasionantă, experimental mai ascuţită, mai aproape de miezul lui incandescent i se înfăţişează. “Popa Piso din Zărneşti” îi apare în această cursă cu timpul finit, “o carte plină de entuziasm şi tonus”, dar schema volumului “Flăcări sub cruce” pleacă anume de la o corectură a volumului precedent, unde adolescentul făcuse o afirmaţie pe care, la somaţie, o retrage.

De altminteri, genul preferat este acela al monologului, în termeni mai precişi, al spovedaniei. Eroii săi, mai adesea foşti prizonieri politici sau doar prinşi în cleştele dilemei de a colabora sau nu cu Puterea (în speţă, Securitatea!) retrăiesc ceasurile de infern ale deciziei, cu tot ce comportă aceasta. Fenomenul delaţiunii este substanţial analizat în paginile lui Mihai Rădulescu, ca şi acela al colaborationalismului, cu lunecoasele lui trepte de subsol. Starea de spirit a omului-ca – toată-lumea în comunism este numită de investigator “trăire dihotomică-antonimică”. Visceralei duble personalităţi dintotdeauna a omului -€“ cele două suflete ce luptă între ele, la Faust – i se supraadăuga, în comunism, această scindare, de maxim inconfort, ce îngăduie să supravieţuieşti în felul în care – şi nu se ştie cu ce preţ – a înfruntat omenirea glaciaţiunea.

Mulţi dintre eroii lui Mihai Rădulescu poartă haina sacerdoţiului, chinurile lor morale fiind sporite în contul îndatoririlor suplimentare pe care le are faţă de semeni, sacerdotul. Strategia comunistă avea în vedere o disjuncţie între cult şi cei ce-l serveau, cu efecte în timp devastatoare. Tot ce se tolera, formal, Bisericii, se imputa slujitorilor ei. Căci, spune Mihai Rădulescu: “…existenţa Bisericii Ortodoxe Române constituia, pentru un răgaz nedefint, o necesitate a politicii externe. Când necesitatea urma să nu mai atârne în cumpănă, haţ! ne terminau, îşi exterminau ultimii vrăjmaşi, după ce măcelariseră intelectualitatea, burghezia mare şi mică, proprietarii funciari, chiaburii şi micii proprietari agrari care refuzaseră jaful numit “colectivizare”. Presiunile împotriva Bisericii îi sunt cunoscute autorului din chiar lăuntrul acesteia – este profesor la o Facultate de Teologie – iar cei care depun mărturie îi sunt cunoştinţe apropiate. În răstimpul de cumpănă când cel proaspăt ieşit din închisoare cauta de lucru, respins cu metodă pretutindeni, Mihai Rădulescu a aflat adăpost în învăţământul teologic, unde a şi rămas, de altminteri. Relaţiilor dintre Biserică şi intelectualii ce nu-şi pierduseră credinţa şi speranţa în acei ani le-a dedicate volumele “Rugul aprins”, “Testament între înger şi diavol”, “Martiriul Bisericii ortodoxe romane”.

În fapt, pe investigator îl fascinează, concomitent cu fenomenul global al rezistenţei la comunism, straturile cele mai profunde ale seismului moral, atunci produs, predilecţia scriitorului mergând către descifrarea a ceea ce denumeşte “texte-mesaj” înscrise sub nivelul conştiintei umane, întru a căror fixare şi cercetare foloseşte metode psihanalitice de factură proprie. Adevărul de la care porneşte, esenţa binară a omului, descoperită mai întâi în propriul eu, poziţia existenţială între înger şi demon, îi pare de o relevantă noutate, fie că o percepe puternic exemplificată în “fenomenul Pitesti”, fie în matricea pythiaca a visului. Între aceste extreme, ambele generatoare de turbulenţe, însă nu mai puţin favorabile sub raport cognitiv, insul credincios opune haosului virtuţile mântuitoare ale credinţei, iubirii şi speranţei. Aşa cum scenaristul oniric, stăpân pe simboluri, se foloseşte de lapsus lingvae – jocuri de cuvinte, asociaţii de imagini aparent fortuite, insolite, de lapsusuri, moralistul nu pierde din vedere stâlpii construcţiei sale. Întreaga lui operă literară, de nemijlocită elaborare, ilustrează, aşadar, o intenţie teoretică de amploare, căreia-i aserveşte sondajul infinitezimal, în acele străfunduri pe care nu le mai luminează decât dicţionarul substratului mitic.

Reuşita unei aşa de gingaşe întreprinderi pretinde absolută adeziune a celui care o efectuează, profundă simpatie faţă de subiectul în cauză: “De când mă ştiu, ador să descopăr în aproapele meu faţete inedite ce să-mi prilejuiască o împrospătare a preţuirii lui” (“Împuşcarea călăreţului”). Pentru amatorul de paradoxuri, de situaţii-cheie, Mihai Rădulescu romancierul ar putea fi înfăţişat ca un anchetator. Cele mai multe dintre operele sale sunt reportaje/anchetă, aparţinând unui anchetator benefic, nu mai puţin calificat să smulgă şi cel mai bine păstrat secret, de care eventual însuşi cel anchetat să nu fi avut cunoştinţă. Stranie contaminare, dar evidentă, în această rotaţie de care gânditorul e atât de conştient, între bine şi rău. Şi cu cât personajele sale – din realitate – vor fi mai pure, mai incoruptibile, asupra lor presiunea răului va fi mai teribilă. Pe cea mai înaltă treaptă se află martirul, sfântul. Pe cea mai de jos, torţionarul. Între aceştia, victemele sistemului ocupă varii locuri, acolo unde suferinţa depăşeşte condiţia umană şi cel mai des fără vocaţie sau pregătire. Cronicarul însă ia seama…

Propriu-zis, între eroii prozatorului, verificabili cei mai mulţi prin notorietate socială sau prin datele mărturiilor, unul anume deţine privilegiul maximei adeziuni afective. Este omul Bisericii în mijlocul turmei sale, căreia i se constituie ca exemplu atât în practicile spirituale, cât şi în materialitatea cotidianului. Modelul ar putea fi popa Tanda al lui Slavici, pastorul sufletesc care-şi învăţa enoriaşii nu numai cum să creadă, ci şi cum să se chivernisească. Dacă sihastrul din pustietăţi nu mai are alt bun decât toiagul – dispus fiind să se despartă şi de el – preotul paroh trebuie să fie un gospodar de frunte, exemplu de neobosită activitate. Popa Piso din Zărneşti ajunge acţionar la mai multe centre de prelucrare a lemnului, înfiinţează cooperative, crează o linie ferată, cumpără un munte, instalează linii telefonice, zideşte casa ginerelui său, sculptorul Ladea etc. etc. Este aici la mijloc mai mult decât un mesaj veterotestamentar, imboldul unor energii, al unor temperamente de sălbatică vitalitate, salvatoare, prin vremi, de colectivităţi şi constituind pentru ştiinţa istoriei enigme şi miracole. Cu vorbele autorului: “ Zărneştii or fi avut, când a venit părintele Piso acolo, două-trei mii de locuitori; acum aveau vreo douăzeci de mii. N-a mai făcut (preotul, n.n.) nici o deosebire în alegerea membrilor cooperativei. I-a luat pe localnici din poartă în poartă şi fiecare ins primea ceva lunar. Nu mai ştiu care era tainul. Dar nu semăna cu asociaţiile astea unde ştii că eşti acţionar şi nu primeşti niciodată nimic.” Un gigant moral? “Era foarte nervos, pe dinăuntru; îi simţeai tensiunea vulcanică din adânc. Însă era foarte liniştit pe dinafară.” Pare mai îndată un autoportret şi, ca o confirmare, naraţiunea se întrerupe prin intruziunea unui vis al Povestitorului. Un transfer s-a petrecut, titularul cărţii este scos din cadru, într-o viziune de zenith, recuperat în urmaşii săi, cărora li se dă cuvântul.

Cu totul altfel ar fi stat lucrurile când modelul din realitate nu ar fi zăcut în memoria altora, în documente şi acte, ci ar fi viu, liber să-şi spargă tiparele, iar artistul ce frământă lutul s-ar putea găsi în acuta situaţie de a-l vedea intrând în atelier cu trăsăturile schimbate. Până la romanul “Condamnat să învingă”, personajele lui Mihai Rădulescu reveneau dintr-un trecut care răspundea chemării univoce a autorului. Ele puteau fi de prima mână, precum Liviu Rebreanu, din “Codrul scufundat”, ori “Evadarea lui Liviu Rebreanu”, sau, pentru majoritatea cititorilor, anonime, ca Aurel Obreja din “Casa lacrimilor neplânse”. Calitatea acestuia din urmă e, de altfel, deconspirată încă din subtitlu: “Martor al acuzării în procesul reeducarilor”. Ceea ce operează Aurel Obreja în cartea privind “şcoala” de la Piteşti şi Gherla, este o naraţiune în naraţiune, neţintind decât în subsidiar istorisirea vieţii unui om. După ce Aurel Obreja îşi încheie depoziţia pentru uzul lectorului, autorul conchide, cu justeţe: “Cronica scrisă a “reeducărilor” e completă acum cu date ce le-au lipsit excelentului monograf Dumitru Bacu şi inteligenţei sensibile la psihologia răului, cum se impune aceea a lui Virgil Ierunca.” Însă “Casa lacrimilor neplânse” nu este un roman, aşa cum chiar schiţele şi nuvelele din celelalte de până atunci volume ale lui Mihai Rădulescu îmbracă doar formal veşmântul genului, într-un excurs memorialistic de-a lungul căruia autorul se caută pe sine prin mijlocirea unor repere ce se dovedesc a fi tot atâtea chipuri şi caractere omeneşti. Se va spune că, în definitiv, procesul de creaţie literară implică un cert act de narcisism, dezvăluit într-un grad oarecare, dar preexistent, grăunte germinativ într-un sol afânat. Cel ce nu are nimic de povestit despre sine, nici despre semeni nu poate avea. Într-un punct, eroii, împliniţi sau sacrificaţi, se reîntorc în matricea auctorială, după ce, rupţi din realitate sau pur ficţionali – ceea ce, drept vorbind, nu e posibil -“ au avut parte de o existenţă dăruită, dar lipsită de liberul arbitru. Împotriva acestui dat, conştiinţa estetică a lui Mihai Rădulescu s-a revoltat atunci când a decis scrierea unui roman al cărui erou să-şi hotărască singur existenţa, dincolo de simboluri şi de orice arhitectură anteprogramată.

“Condamnat să învingă”, romanul unei vieţi în plină desfăşurare şi al cărui principal personaj poate fi întâlnit, contactat, consultat, răstoarnă, evident, toate convenţiile genului, acelea care îl acoperă şi absolvă pe scriitor, începând cu domesticirea hazardului, pentru buna punere în pagină şi capitol. Jocului copios al plinurilor şi golurilor îi ia locul cronica, prozatorul îşi permite răsfăţul unui singur simbol, central, acea legendă orientală a creaţiei pământului printr-o continuă mişcare de lărgire, la care îşi aduce involuntara contribuţie şi principiul răului. Este, în principal, un Bildungsroman al cărui personaj îşi părăseşte de foarte tânăr târgul natal spre a cuceri lumea, în cazul nostr, Bucureştii sau, cu vorbele interpretului, în căutarea “crucii vânturilor”. În basm, feciorul de împărat străbate nouă ţări şi nouă mări, plătindu-şi scump iniţierea. În roman, feciorul umilei coafeze ajunge în strada Matei Voievod, sub dubla stea a ispitei şi a curăţeniei sufleteşti, la mijloc de bun şi rău, cum a spus poetul, mai precis în chiar miezul unei bolgii de stricăciune. Acesta va fi preţul acceptat al gestului său îndrăzneţ, de sfidare a destinului.

De la imperioasa trebuinţă a unui aşternut pentru prima noapte la situaţia înfloritoare de om de afaceri cu sute de salariaţi va trece vreme, tot atâtea etape ale cunoaşterii, foarte semnificative în evoluţia unui ins care, la început, intenţionase să se dedice unei vieţi clericale. Aparţine cititorului să intuiască tâlcul fiecărei aventuri, s-o judece. De la un moment dat, vocea eroului ne vorbeşte de pe casetă, scriitorul se dă cu totul la o parte. Nuţu Anghelina este o personalitate complexă, tinzând către absolut, pe cât de puternic îi este ataşamentul de realitate, pe cât de sigure şi imediate reacţiile la stimulii acesteia. Dotat cu mari energii, el se vede silit să le folosească la modul buldozerului care taie drum printre grohotişuri, să le şi risipească şi aceasta fără să i se dea răgazul vreunei refaceri. Destinul îi pretinde decizii imediate, mai adesea cu consecinţe imprevizibile. În acest sens, existenţa lui are ceva picaresc, când luxuriantă, când precară, cu dese schimbări de situaţii, urcuşuri, căderi, recâştigare silnică de teren, neaşteptate salturi fericite, cu toate formidabile consumatoare de energie. Popa Piso din Zărneşti, ce-l precedase în seria prototipurilor, crescuse în felul copacilor ce-şi adaugă cercuri la trunchi, cu o verticalitate (citeşte: demnitate) de la început câştigată şi nici o clipă pusă la îndoială. Nuţu Anghelina rămâne dator multă vreme unor începuturi maculate. El va ajunge diacon, după mult studiu, va primi mult râvnitul har, nu şi parohie, va rămâne în sânul Bisericii, dar nu în altar, ci la trapeză. Substanţa vieţii lui poate fi rezumată în împrejurarea, subliniată în roman, a celui ce-şi adună o imensă bibliotecă, răsfoită doar, în permanentă luptă cu timpul. Alţii vor citi cărţile, întorcăndu-i-le făcute ferfeniţă – şi fără supărare. “Cu ciocanul şi bujia ai făcut teologia”, îi va spune, în glumă, unul dintre profesorii lui, luând faptele în nuda lor părelnicie.

Este Nuţu Anghelina paragonul omului de afaceri al zilelor noastre? Din categoria celor care au pornit de la zero, reuşind în puţini ani, folosiţi douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, să aşeze în fruntea turmelor de zero-uri  câte o cifră edificatoare? Din cele încredinţate casetei: “Prima lovitură excepţională a fost să aducem din Germania, dintr-un deposit de la Koln, unde erau aruncate, brichete care funcţionau dar, pentru că se greşise aplicarea reclamelor firmei ce le comandase, erau date la gunoi. Cinci brichete la o marcă (…). În noiembrie ‘90 nu se găseau chibrituri, era o mare criză. Ei bine, de Crăciunul lui ‘90 am venit cu 35.000 de brichete. Le-am vândut instantaneu.” Înmulţindu-se de cinci ori capitalul. În alte rânduri obstacole s-au ridicat, s-au înregistrat pierderi la afaceri de felul lor sigure, dar, cu spirit de economie şi cu pondere, banul pus peste ban a rodit. Până aici, nimic nu-l deosebeşte pe omul de afaceri Nuţu Anghelina de alţii care, şi ei, au profitat de specificul unei pieţe născânde, câştigând acolo unde balta colcăia de peşte. Modul în care a înţeles să-şi folosească averea eroul acestui roman rămâne însă, pentru meleagurile noastre, original. Cititorul va sesiza singur …

La capătul lecturii ne rezervăm dreptul de a ne contrazice, pe cât de tare s-a lăţit pământul sub picioarele eroilor şi s-a strâmtat sub al nostru. Vom afirma că, în ciuda tuturor filtrelor, criticul nu a remarcat că, în fond, scriitorul şi-a rămas fidel sieşi, fie şi îngăduind eroului să acţioneze aşa cum i-a plăcut – sau n-a avut încotro! -, fie renunţând la operaţia favorită de fuziune cu eroul său. Vrând-nevrând, Nuţu Anghelina a intrat într-o galerie de portrete de familie, genealogistul căreia este Mihai Rădulescu. Trăsăturile sale, de călugăr mânuitor de spadă, arată ascendenţe spirituale de necontrazis, la dreapta şi stânga simezei, întocmai cum biograful lui, lucrând pe viu, a completat o seamă de spaţii goale, în orele de pauză ale modelului.  Încă am putea spune că, născocit, eroul n-ar fi mai puţin valabil – adică uman – şi că extras, sustras realităţii, el a pozat câteva şedinţe imobil, aşa cum nu-l vom regăsi în nici o altă circumstanţă viitoare a vieţii lui, un exemplu de voinţă care nu cedează şi nu-şi uită, sub nevoi, obiectivele, nu se trădează pe sine, indiferent care-i sunt mijloacele şi nu-şi negociază idealurile.

În jumătatea existenţei, Nuţu Anghelina poate privi înapoi ca un învingător. Multe braţe de apă ale râului vieţii sale s-au reunite într-un curs impetuos şi impresionant. Dar dacă va curge pe şes, liniştit şi împlinit sau va întâlni cascade ori noi ocolişuri, nu ştim. Este, acesta, semnul de întrebare al oricărui roman în care eroii nu se consumă, precum torţele, până la cea din urmă flacără şi unde, poate, ne despărţim prea devreme de noii noştri prieteni, fără să le fi citit toate gândurile şi, oricum, pe cele mai tainice.
Ca roman al formaţiei, “Condamnat să învingă” este complet; ca povestire a unei depline reuşite, doar un prim şi excitant tom. În felul acestei curioase cărţi nu ni se va oferi răspuns la întrebarea: cine, între autor şi erou, posedă primatul imaginaţiei? Ceea ce, totuşi, nu va ştirbi întru nimic experienţa literară efectuată de Mihai Rădulescu, unică precum şi scriitorul în arzătoarele sale căutări, tot atâtea înnoiri în eterna reîntoarcere.

Barbu Cioculescu

Tags

Related Posts

Share This

Ganduri dinspre viitor spre trecut

Nu demult “m-am plimbat” printr-un anticariat online, descoperit din intamplare – oare? – in ratacirile mele pe Internet. Culmea e ca nu cautam ceva anume sau cel putin asa credeam la vremea respectiva. Am intrat din curiozitate, atrasa si amuzata in acelasi timp de “firma” care ma anunta foarte clar ca modernizarea se produsese si pe taramul cartii de care lumea nu mai avea trebuinta, scoasa cu un prêt de nimica la valorificat. Nu aveam intentia sa comand ceva, vroiam doar sa-mi fac o impresie frugara, sa simt atmosfera “locului” (pe care am inca reticente sa-l numesc pe numele lui adevarat, adica “site”) si sa-mi continui mai departe drumul. Si cum privirile imi rataceau la intamplare, pe “rafturi” adapostind intr-o ordine perfecta un numar impresionant de volume de carte veche, la un moment dat am tresarit de emotie si bucurie, ca atunci cand intalnesti un prieten drag pe care nu l-ai mai vazut de multa vreme; printre sutele de autori il descoperisem pe cel care-mi fusese dascal in adolescenta si mentor spiritual la maturitate. Numele lui Mihai Radulescu nu putea trece neobservat de vreme ce de mai bine de doi ani ii citeam scrierile cu entuziasm, cu un interes greu de descris in cuvinte, preocupata sa-i fac cunoscute personalitatea si creatia sa literara. Asadar nimic nu fusese intamplator… Bineinteles ca nu am iesit cu mana goala din acea pravalie virtuala, iar volumul “Caidul – nuvelele adolescentei in inchisorile comuniste”, se odihneste astazi pe masa mea de lucru, raspandind acel miros specific de hartie peste care vremea si-a pus semnele si amprenta.

Nu cred ca a fost intamplare nici faptul ca am citit acel “In loc de prefata” la volumul amintit tocmai in Saptamana Mare dinaintea Pastelui. Fiecare dintre noi îşi are o cale a sa, proprie, de a întâmpina sărbătorile. Pentru unii calea la care mă refer este legată de ţinerea rânduielilor creştineşti, de agitaţia pregătirii mesei pascale, în timp ce pentru alţii sărbătoarea capătă sensuri mai largi şi mai profunde, acesta fiind timp de rugăciune şi reculegere. Marturisesc ca nu dintotdeauna am apartinut celei de a doua categorii si ca aspiratia de a atinge o stare de trăire a sărbătorilor şi nu doar de simplă trecere prin ele, am adoptat-o doar in ultimii ani. Biruinta vietii asupra mortii, a luminii asupra întunericului, a credinţei asupra îndoielii, sunt pentru mine alegeri pe care le reinnoiesc cu fiecare sarbatoare de Pasti. In felul acesta mi se ofera si mie, odata cu Invierea Domnului,  sansa unei “renasteri” spirituale, in valuri succesive, cucerita si implinita de la an la an.

Pe acest teren propice reculegerii si introspectiunilor interioare, cuvantul domnului Radulescu a trezit in sufletul meu ecouri largi si nebanuite. Am realizat pentru prima oara ca pe drumul suferintei si al patimilor, presărat cu batjocuri şi umilinţe, culminând cu moartea pe Cruce, Isus nu mai era demult singur, ci insotit de martiri randuiti in siruri lungi si tacute – marii suferitori ai temnitelor comuniste. Am inteles ca nu numai focul patimirilor in sine poate curata, purifica si inalta, dar chiar si asumarea cumplitelor suferinte, la fel ca si intelegerea sensului spiritual al celor doua martiraje cutremuratoare. Si iata ca in zile de post si rugaciune, dintre filele unei carti scoase la anticariat imi vorbeau pătimitorii neamului din timpuri nu prea indepartate si deloc apuse; imi vorbeau prin intermediul cuvantului scris despre vremurile când unui popor întreg i se interzisese gandirea libera si exprimarea ei.

Pentru mine, fara doar si poate ca in acest an trairea sarbatorii de Pasti a fost marcata si imbogatita de o mare Intrebare: “Exista o ideologie a generatiei trecute, generoasă şi rodnică în atare măsură încât să poată fi adoptată şi de către generaţiile viitoare, până în cele mai îndepărtate veacuri?” Raspunsul lui Mihai Radulescu – profesionist al libertatii cugetului, constiintei si cuvantului, anonim purtator de cuvant al suferitorilor neamului sub comunism – isi asteapta cititorii, pentru a le vesti ca in spatiul sacru al cartii si al cuvantului scris putem gasi calea spre un viitor al sperantei. Daca aceasta ne va fi alegerea.

Si pentru ca “viitorul incepe astazi”, prima mea fapta si actiune dupa revenirea la “normal” din zile sarbatorii este de a purta cuvantul dascalului meu spre cei carora le-a fost destinat:

ESTE DE CONCEPUT O IDEOLOGIE A FOŞTILOR DEŢINUŢI POLITICI?

Nu e cu putinţă să definim numărul imens al victimelor comunismului în România, judecate şi condamnate, condamnate administrativ, exilate din locul lor de baştină, cărora li s-a impus un domiciliu obligatoriu, date afară din slujbă, din şcoală, cu numele interzis tiparului, cu proprietăţile confiscate etc. etc. Această imposibilitate derivă din aceea că etichetele de “contrarevoluţionar”, “sabotor”, “duşman al poporului”, “agitator public” şi celelalte, bine cunoscute, nu au fost alese de victime, ci le-au fost atribuite de către Securitate, indiferent de adevăr. Alături de membrii partidelor istorice şi ai celor născute din şi împotriva beznei ce ne-a invadat patria, alături de mişcarea de rezistenţă naţională în care s-a înscris fiecare gest de protest, individual sau de grup, şi de luptă pentru libertate, alături de românii conştienţi de demnitatea lor de cetăţeni liberi şi care au hotărât cu vrednicie să se jertfească pentru democratizarea patriei, ministerul de interne a adunat, strat peste strat, tot ceea ce trăda o gândire independentă, o reacţie cât de cât nealiniată la disciplina inumană impusă de comitetul central al partidului comunist şi de secretarul său general, tot ceea ce preţuia morala, religia, proprietatea privată, călătoria neîngrădită, solidaritatea umană, mila de aproape, până şi umorul sănătos al românului – da, câţi dintre noi nu şi-au pierdut sănătatea şi chiar viaţa prin ocne, pentru un biet “banc” inofensiv!! ba chiar şi pentru un pahar de vin!. Adunaţi din toate păturile sociale, din toate profesiile şi meseriile, din câte pregătiri intelectuale se pot închipui, fiecare familie de român ajungând treptat să-şi dea obolul de sânge, cei declaraţi vrednici de pedeapsă au umplut subpământul naţiei cu spaimele şi curajul lor, cu abdicările şi speranţele lor, cu prostrarea şi cu energia lor creatoare. De la Mareşalul ţării şi până la analfabeţi, fiecare am fost sortiţi să ne sufocăm sub cizma totalitarismului, fiecare în numele altui motiv, totdeauna personal, totdeauna născocit de către anchetatorii noştri, în chip mincinos. Unul avea un crez, altul nu; niciunul n-a găsit crezare în faţa instanţei. Privind foştii deţinuţi politici în ansamblu, ne dăm seama că ideologia unuia era negată de ideologia celuilalt; nu rareori bâjbâirea intelectuală a celui de aici era ridiculizată de luminile aceluia de acolo. Câţiva şi destul de rari nu-şi mai recunoşteau teoria în numele căreia, până la arestare, îi oprimaseră pe actualii lor soţi de temniţă – mă refer la comuniştii înghiţiţi de malaxorul imens edificat de ei înşişi şi ajunşi în pântecul balenei roşii, odată cu Iona, al cărui nume evocă atât de aproape numele de botez al majorităţii românilor: Ioan. Există oare o trăsătură comună pentru toţi cei care au fost zvârliţi în temniţe ieri? Credem că da. Dincolo de limitele ideologiei lor sau ale lipsei unei ideologii, toţi au suferit datorită faptului că gândirea independentă şi individuală era interzisă.

Se poate oare concepe o ideologie atât de generalizantă, atât de redusă la cele mai simple idei, la cele esenţiale, încât ea să fie acceptată de către toţi foştii deţinuţi politici din România? O ideologie în care să-şi recunoască fiecare, de la caracterul cel mai aprig şi până la caracterul cel mai smerit, aspiraţiile pentru care să merite a-şi sacrifica, iarăşi şi iarăşi, liniştea, echilibrul, viaţa? O ideologie generoasă şi rodnică în atare măsură încât să poată fi adoptată şi de către generaţiile viitoare, până în cele mai îndepărtate veacuri? O ideologie ce să încălzească nu numai inimile foştilor deţinuţi politici, ci să răspundă necesităţilor sufleteşti ale tuturor cetăţenilor patriei, chiar şi ale foştilor călăi ai celor dintâi, presupunând că aceştia din urmă ar dori să trăiască măcar o dată “clipa adevărului”, a patriotismului şi a omeniei?

Da. O astfel de ideologie nu numai că poate fi concepută, plecând de la numitorul comun descoperit mai sus, anume că toţi foştii deţinuţi politici au suferit datorită faptului că gândirea independentă şi individuală a fost ieri interzisă, această ideologie există, a existat permanent şi va exista cât timp va dăinui omul pe pământ. De aici şi valoarea ei general umană.

Întrevăd o singură linie directoare ce să se potrivească tuturor foştilor deţinuţi politici, indiferent de culoarea lor, de gradul lor de implicare politică, o singură linie directoare la care, alături de ei, să poată adera întreg poporul român. Ea conduce la apărarea drepturilor fiecărui cetăţean. Este vorba despre solidaritatea tuturora întru dobândirea şi apărarea dreptului cetăţenesc de a gândi şi de a da glas, de a scrie şi de a face public prin orice mijloace ceea ce gândeşte, fără a se mai teme pentru existenţa lui şi a familiei sale.

Cugetarea şi schimbul de idei, opinii şi informaţii constituie elementele ce ne disting de animale şi ne plasează mai presus de ele. Acela – oricine ar fi el – care atentează la libertatea cugetului şi a exprimării lui atentează la dreptul omului de a rămâne om şi se cuvine să sufere rigorile legii, fie că se află aşezat la talpa sau în fruntea ţării, deoarece nimeni nu-şi poate aroga dreptul la tentativa de a dezumaniza un semen sau o naţie. De asemenea, vinovat este acela care foloseşte dreptul cugetării şi exprimării libere împotriva acestui drept însuşi, pentru a instiga sau a trece la încălcarea lui, adică la încercarea – indiferent de unde iscată sau cum motivată – de a opri, prin indiferent ce cale, emiterea şi circulaţia ideilor, opiniilor şi informaţiei.

Astăzi, când o nouă Constituţie a României este în curs de elaborare, suntem datori să luptăm, folosind toate mijloacele legale pentru înscrierea în Ea, completă, limpede şi de necontrazis, a acestui drept al omului.

În vederea adoptării generalizate a respectului faţă de acest drept fundamental, foştii deţinuţi politici au menirea şi îndatorirea de a folosi toate mijloacele accesibile omului de rând şi cele de mass-media pentru a răspândi cu perseverenţă informaţii cât mai numeroase privitoare la jumătatea neagră de veac scursă până în Decembrie 1989, al cărei ultim scop a fost anihilarea omului. Această activitate prevede şi redactarea viitoare a unei istorii autentice a României. Am ajuns în situaţia ca vechea istoriografie să fi fost profund falsificată, după ea urmând un hiat de 50 de ani. Un popor fără istorie nu poate rezista în înfruntarea cu viitorul; acesta a fost interesul şi obiectivul guvernanţilor dictaturii comuniste.

Pentru ca foştii deţinuţi politici, aceşti purtători de cuvânt ai suferinţei unui popor căruia i s-a interzis să gândească şi să grăiască, să se poată manifesta plenar şi să dobândească audienţa şi ecoul impuse unei reaşezări morale a naţiei, este necesar ca legea să le încurajeze, să le stimuleze şi să le protejeze acţiunea de asanare a neamului, pândit în continuare de pericolul unei sinucideri etice şi aceeaşi lege să-i cheme a-şi dezvălui opinia în toate problemele de libertate a cugetului, a conştiinţei şi a cuvântului. Suferinţa a făcut din ei unicii profesionişti ai acestei libertăţi.

Mihai Rădulescu

Tags

Related Posts

Share This

Din lumea lor, care-i si-a noastra – Tita si “Salbatica”

Trebuie neapărat să le cunoaşteţi pe Tiţa şi “Sălbatica”, protagoniste ale unor întâmplări uimitoare – inspirate parcă dintr-o tragedie antică – petrecute în urmă cu vreo patruzeci de ani în lumea necuvântătoarelor dintr-un târg moldovenesc. Istorisirea, primită în dar de la cineva care a însemnat şi înseamnă foarte mult pentru mine, se adresează deopotrivă inimii şi minţii; poate de aceea îmi este atât de dragă şi, ca orice lucru de valoare, doresc s-o împart cu lumea largă a cititorilor iubitori de animale, dar şi dornici de înţelepţire.

Prea frumos povestea Domnul Profesor despre cele două pisici nemţence, ca să nu transcriu povestirea întocmai precum mi-a fost transmisă de către autorul ei -scriitorul Mihai Rădulescu.
“La Târgu-Neamţ mi-a fost dat să văd ce n-am crezut vreodată să fie cu putinţă. Locuiam la familia Cozma, mari iubitori ai unei mâţe numită Tiţa.
– Dar asta cine e? i-am întrebat într-o zi privind cum e hrănită Tiţa şi văzând cum apare de după bucătăria de vară o altă pisică, adevărată dihanie, murdară şi sfrijită, să-i numeri coastele, cu o privire îngrozită, pusă pe fugă în orice clipă, totuşi prea înfometată ca să nu se apropie de farfuria ademenitoare.
– Nu ştim de unde s-a pripăşit. Când o răzbeşte, vine să mănânce aici, ne informă prietena noastră nemţeancă, pe soţia mea şi pe mine.
Arătarea rămase pe loc, cu una din labele din faţă ridicată, gata să-şi ia tălpăşiţa la cel dintâi semn al primejdiei. Păstrase o distanţă respectuasa faţă de Tiţa, “stapana casei”, sorbind-o din ochi pe când cea din urmă se delecta hăpăind elegant.Tiţa era “simandicoasa”, pretenţioasă la mâncare şi cu apetitul capricios. Nu trecu mult şi socoti a fi atins gramajul de hrană îngăduit de bunăcuviinţă şi de rigorile siluetei. “Sălbatica”, după cum aveam să o denumim ulterior, schiţă un scârţâit de mieunat, de parcă i-ar fi mulţumit că i-a lăsat şi ei ceva, lipăi într-o goană să te sufoci, că până să zici “pis” farfuria era albă şi lucioasă ca ieşită atunci dintr-o maşină de spălat vase, şi dispăru fără să vedem pe unde.

A fost destul să purcedem noi, nevasta şi cu mine, la hrănirea Ţiţei, că şi făcurăm cunoştinţă îndeaproape cu “Sălbatica”. Ba, căpătase atâta încredere în noi încât ajunsese să se culce în curte, pe iarbă, la soare, la trei-patru metri de unde stăteam. Trei-patru metri, dar nu mai aproape. Deşi, câteodată, dar foarte rar, îndrăznea să-şi mângâie capul de pantof, plină de recunoştinţă. Dar, să nu te simtă că te apleci s-o mângâi şi tu că, pe-aici ţi-e drumul! Se rostogolea, că fugă nu era.

Vara trecu repede. Observaţiile noastre erau tot mai interesante. Între cele două pisici exista o legătură de prietenie nespus de puternică, colorată de umilinţă din partea “îngăduitei” şi de puţină superioritate din partea Tiţei. Ziua dormeau sprijinite una de cealaltă. Dacă Tiţa lipsea câtva timp, “Sălbatica”, de cum o vedea apărând, se grăbea s-o întâmpine şi să-i miroase nările, sărut gingaş al lumii felinelor. Noaptea, dacă mi se întâmpla să mă trezesc şi să mă apuce dorul de a vedea cerul sclipitor de stele, le găseam lipite una de cealaltă, pe gard, privind uliţa. Cum şi culoarea blănii, în potriveala ei gălbejită, le era asemenea, le-ai fi crezut surori. Şi, totuşi, nu se cunoscuseră din “copilarie”; “amiciţia” lor era tardivă. Contravenind instinctului de proprietate atât de dezvoltat la animale, ea trăda o rară nobleţe la Tiţa, ca şi o nepotolită sete de afecţiune la vagabonda.

Într-o dimineaţă, ce să vezi! Un tărăboi în curte, de-ţi sfâşia sufletul. “Sălbatica” o chema pe Tiţa. Aceasta îi răspundea, şezând. “Sălbatica” îi dădea ocol, se mângâia de ea, o implora pe toate glasurile. M-am apropiat şi, minune, m-a lăsat pentru întâia oară s-o alint cu palma. Dar era grăbită să se reîntoarcă lângă prietena ei. Odată depusă pe pământ, îşi reîncepu implorările. Tiţa, cam plictisită, se deplasa de ici colo. “Sălbatica” o urma. Treptat am descifrat din mişcările ei că o cheamă undeva, în spatele bucătăriei. Tiţa se opunea, luându-şi un aer de indiferenţă. Este adevărat că ea era destul de obosită, pentru că nu de mult avusese pui, din care fusese păstrat numai unul: Sorin.  Aşa că numai ea îşi cunoştea necazurile. Parcă îi venea să zică: ce mai vine şi “Sălbatica” să mă ostenească cu ale sale!

Deodată, se repezi în şură, unde Sorin orbecăia pe un preş. Tiţa, simţind un gest necugetat, alergă după ea. Începu un nou duet de miorlăituri. Văzând că n-o scoate la capăt, “Sălbatica” înşfăcă de ceafă mogâldeaţa fără ochi şi începu să urce pe o scară ce ducea la gura podului. Acolo, îl depuse, chiar la margine, şi coborî câteva trepte, chemând-o pe Tiţa. Aceasta nu era hotărâtă ce să facă. Se învârtea locului şi se certa cu ea. Temându-mă să nu se prăbuşească puiul în gol, n-am avut răbdare să aştept decizia ei şi am mers să-l culeg pe Sorin; l-am aşezat iar în culcuş. Mama lui se ghemui în jurul său şi cel mic îi caută ţâţa.

Am aşteptat cu nerăbdare să vină familia Cozma, să le istorisesc întâmplarea, arătându-le şi opinia pe care mi-o formasem, anume că a€œSalbatica” fusese răscolită de durerile facerii dar că, fiind nedespărţită de Tiţa, nu se simţea în siguranţă decât în preajma prietenei sale. Gazda noastră, a doua zi, făcu o vizită în pod. “Sălbatica” fătase. Tiţa se dovedise ceea ce era: o egoistă. De altfel, peste iarnă, în vizită din nou la Târgu-Neamţ, am văzut-o oropsindu-l pe Sorin, acum ditamai flăcău, cu mârâiturile ei şi cu scuipături specifice, de câte ori acesta îndrăznea să se apropie de ea, nădăjduind să se poată juca. Vara următoare Tiţa făcu ceva namaiauzit la pisici: îşi părăsi casa în care simţea că Sorin dobândise tot atâta atenţie şi dragoste ca şi ea. Gelozia împotriva propriului fiu făcuse şi din ea o vagabonda. “Sălbatica” avusese o soartă cruntă; atinsă grav de o boală a pielii şi neputând fi tratată din pricina temerii ce o făcea să nu îngăduie omului s-o atingă, a fost otrăvită, să nu se mai chinuie; parcă ştia dinainte că moartea avea să-i vină curând de la om şi de aceea fugea de toţi.”

Nu ştiu dacă suferinţa celor două feline a fost întâmplătoare sau a avut vrun rost adânc, ascuns înţelegerii noastre umane. Ştiu doar că primul public ascultător al acestei întâmplări – vreo treizeci de elevi de liceu care tocmai hăituiseră până la epuizare un biet iepure rătăcit, ajuns de pe câmp tocmai în lanul de porumb în care aceştia îşi făceau munca patriotică prin anii ‘70 – au rămas tăcuţi multă vreme după ce profesorul lor şi-a încheiat istorisirea. “Armăsarii nărăvaşi pe două picioare” avuseseră probabil revelaţia că noi, oamenii, dar şi Tiţa, “Sălbatica” şi suratele lor necuvântătoare, împărţim aceeaşi lume… lumea lor fiind şi a noastră!

Tags

Related Posts

Share This