DECAMERONUL DIN NOWHERSHIRE

O VIZITĂ NEPROTOCOLARĂ

ORICÂT DE PUŢIN TRADIŢIONALIST AŞ FI, deşi sunt englez, oricât de nepatriotic, ba chiar antibritanic, rămân un admirator feroce al politeţii insulare. De aceea încep acest prim capitol, în care mă prezint cititorului, prin a discuta despre partea femeiască din familia mea, cu atât mai mult cu cât respectabilitatea acestor cariatide ale moralei noastre mi-a impus, îmi impune şi-mi va impune până la capătul unde mi se va deşira firul vieţii.

O voi extrage din culisele umbrite ale provinciei noastre călcate cândva de Julius Caesar pe mătuşa Cynthia, măritată cu Bobby Groggy (‘Ameţitu’), poreclit astfel din pricina înclinării sale pentru paharul în plus, o doamnă foarte pretenţioasă în ceea ce priveşte alegerea relaţiilor sociale, cu o ţinută imperturbabil rigidă, aş putea spune aproape victoriană, o cumpătată ce-l făcea pe onorabilul Bobby să-şi iasă din pepeni şi să-i urle-n faţă, cu o orbire strigătoare la cer a simţului dreptăţii, că-i provoca silă, o persoană modestă, cuminte, anostă şi cenuşie, cum îi şade bine oricărei fiice a Evei dusă din când în când şi pe la biserică. Dar nu pot nici măcar să-i acord acum întâietatea pe care smerenia sa din educaţie i-a refuzat-o totdeauna în existenţa ei lipsită de evenimente, deşi o merită din plin măcar atunci când nepotul său vorbeşte despre ea, deoarece altfel se potriveşte să-mi pornesc istorisirea.

Stimata văduvă Diana Purcell, o respectabilă membră, până nu demult, a castei purtătoarelor de văl negru, ca semn al profundului lor ataşament faţă de defunctul cu care şi-au împărţit  mesele de dimineaţă, prânz şi seara, ca şi alte chestii, primi într-o bună dimineaţă următoarea epistolă zgârcită în cuvinte, dar făcând dovada unei risipe de sentimente calde:

“Dragă D., nevastă-mea se cărăbăneşte răspoimâine şi lipseşte din zori şi până-n adâncul nopţii că aiuritul de nepot al ei din partea Foggrery-ilor (acela eram eu) nu ştiu cu ce dracului şi-a mai speriat directorul şcolii. Nu ţi-ar face plăcere să mă fericeşti cu una dintre vizitele tale de pomină, neuitând să aduci şi o agreabilă sticluţă cu tărie? Îţi las cheia garsonierei la locul ştiut, sub cărămida spartă. Vino cu primul tren şi aşteaptă-mă cuminte, fără să te apuci să tragi la măsea de una singură, cum s-a-ntâmplat ultima dată, că nu te-am mai putut trezi decât vârându-ţi capul sub robinet şi degetele pe beregată. Să mă aştepţi, că nu întârziu mult. Te pup şi te ador, al tău Groggy.”

A treia zi în zori, pe la orele nouă, după ce făcu toate pregătirile necesare pentru o vizită atât de simandicoasă, Mrs. Diana Purcell se căţără în vagonul ei preferat, adică acela ce se oprea în dreptul locului unde adăstase ea pe peron (ca nu cumva să facă un pas în plus până la suire), se ghemui la căldurică în cărniţa ei încinsă şi în straiele sale, de data aceasta ţipător de luminoase, şi făcu ochi dulci tuturor bărbaţilor care o luau în seamă, să se pregătească sufleteşte în vederea Marei Aventuri.

Nu-i voi descrie mersul legănat şi elegant ca al unei bibilici, cu care a străbătut străzile curate ale orăşelului primitor unde locuieşte unchiul meu prin alianţă, nici pe acestea ca, identificându-le, nu cumva să-şi amintească de trecerea ei de neuitat vreunul dintre prăvăliaşii ce căscau gura, dindărătul vitrinei, la pustietatea trotuarelor, şi să mă dovedesc un scriitor care nu-şi ştie apăra, prin discreţie, personajele, de gura lumii cea rea.

Nu-i voi pomeni nici bătăile sprinţare ale inimii, cu care a înlăturat cărămida spartă menţionată şi a înşfăcat de sub ea cheia recomandată, nici pe acelea bubuitoare cu care a introdus-o în gaura broaştei.

Voi spune pe scurt că, după ce a depus pe masa din vestibul, la vedere, whisky-ul preferat al unchiului meu, să ştie acesta chiar din clipa revenirii acasă că dumneaei, văduva Diana Purcell, nu-şi pierduse de la o zi la alta caracterul ce o făcea apreciată, devenind – Doamne fereşte! – uitucă, se îndreptă către dormitorul garsonierei duble şi, după ce aruncă o privire indiferentă-n jur, hotărî să se întindă în spaţiul ce i se cuvenea, adică-n pat.

Mătuşa Cynthia, care ticluise acea scrisoare de amor, după ce descoperise epistolele Dianei Purcell adresate ‘taurului său iubit’, recte lui Bobby Groggy, făcând eforturi greu de bănuit de imitare perfectă a scrisului acestuia, lăbărţat ca laba gâştei şi foarte puţin dedat ortografiei, de cum percepuse cu urechea clinchetul cheii, se ascunsese în cămară, sub raftul de jos. Când nu se mai clinti muscă-n casă, ieşi din vizuină, îşi îndreptă oasele intrate unu-ntr-altul, îşi netezi în faţa oglinzii ăleia mari părul castaniu şi rochia mov şi pătrunse cu cel mai apăsat pas cu putinţă în altarul iubirii ilicite, ca o Junonă la o Ledă sau alta din palmaresul greu de contabilizat al unui Zeus Tonans şi uneori sughiţător.

– Bună-ziua, stimată doamnă, îi zise de cum intră, plină de cuviinţa ce o caracterizează.

– Bună ziua, nu mai puţin stimată doamnă, răspunse cealaltă, nelăsându-se mai prejos în privinţa curtoaziei claselor binecrescute.

– Nu m-am ‘cărăbănit’ de acasă, fiindcă n-am avut nici o pricină, nepotul meu nefiind unul d-ăia care să-ţi dea bătaie de cap. E, dimpotrivă, premiant şi foarte bun fotbalist.

Acela eram eu, repet.

– Vă felicit pentru minunatul nepot. Şi mă bucură că nu vă crează necazuri, intenţionă dumneaei să se ridice-n capul oaselor, după ce-şi reveni niţel din surpriză. Deşi pe o vreme atât de frumoasă merita să luaţi puţin aer, adăugă, ascunzând adevăratele motive pentru care ar fi preferat s-o ştie pe mătuşa mea în alt orăşel la acel ceas binecuvântat.

– Vă rog, nu vă deranjaţi, se grăbi tanti s-o împiedice a-şi modifica poziţia destinsă.

Muşchii Dianei Purcell dădură ascultare amabilului imbold, cu atât mai mult cu cât încordarea lor în vederea ţâşnirii în picioare era aproape o imposibilitate în condiţiile sperieturii prin care trecea.

– Mulţumesc. E într-adevăr mai comod aşa.

– Îmi daţi voie să şed şi eu aici? Ca să nu vă simţiţi prost că vă domin.

– Cu plăcere, deşi s-ar putea să fie invers…

Mătuşa luă loc pe marginea patului, ferindu-se s-o stingherească. Cu bună creştere tipic englezească continuă s-o întreţină despre meteorologie:

– Nădăjduiesc să nu se schimbe vremea aceasta agreabilă. Recolta de anul ăsta ar putea fi bună, ce părere aveţi?

– Desigur. Nimeni nu vă poate contrazice.

– Pe mine? Nimeni. Niciodată.

Replica nu mai avea acea intonaţie neutră şi ogoitoare folosită până acum, ceea ce nu-i scăpă doamnei Diana. Vag neliniştită şi cu maxilarele ceva mai amorţite, se interesă:

– Cine ar avea interesul să vă supere, contrazicându-vă?

– Mă bucură că vă daţi seama că nu-i în interesul nimănui.

Deoarece mirosi cât de neliniştită devenise cealaltă, întinse palma către palma ei, ce zăcea pe pat alături de şold, ca o pisică moartă, şi o depuse deasupră-i cu oarecare socoteală s-o liniştitească. Dar i se răspunse cu o încleştare. Ceea ce o necăji peste poate.

– Stimată Mrs. Diana Purcell, am impresia că nu sunteţi în apele dumneavoastră; poate nu vă simţiţi bine-n dimineaţa asta. În astfel de situaţii nimic nu e mai potrivit decât o gură de alcool. Am luat seama că aţi avut bunăvoinţa să aduceţi o sticlă de whisky. Dacă doriţi, o desfac îndată, însă vă propun ceva mult mai fin: un păhărel dintr-un Cointreau special, pe care-l ţin bine ascuns: pentru sufleţelul meu.

– Credeţi că mi-ar face mai bine?, gemu alintat suferitoarea, mâna descordându-i-se în chip miraculos şi lăsându-se în voia palmei ce o freca uşurel, precum îşi încovoaie spinarea torcătoare aceeaşi pisică înviată.

–   Cu  siguranţă. Dealfel îi veţi judeca efectul singură.

Din nou Mrs. Diana vru să se ridice. Strânsoarea stăpână pe sine a gazdei o îndemnă să nu cumva să facă aşa ceva. Cea din urmă se aplecă şi căută cu braţul stâng pe sub pat, până ce dibui o cutie veche de pantofi pe care o târî afară. Scoase din ea butelca umflată la mijloc şi un păhărel de cristal verde ca frunza de tei înainte de maturizare, pe care-l umplu pe dată. I-l întinse, îngăduindu-i să se aburce într-un cot. O urmări cu mare luare-aminte cât dădu licoarea gălbuie peste cap şi mai ales după aceea, să-i citească pe faţă părerea. Aceasta era pe măsura laudelor sale. Doamna Diana rămase câteva clipe lungi cu pleoapele coborâte. Când le ridică, privirile i se opriră asupra ochilor mătuşii cu o uimire încântată, veselită şi abia izbutind să se desprindă  din sine-şi.

– Înţeleg că mai merge unul…, şi-i umplu iarăşi, mătuşa mea, potirelul cu miracole.

Golit, îl înşfăcă şi dumneaei, zicând cu haz, dar fără umbră de luare peste picior:

– Ne bucurăm de atâtea împreună, că e păcat de Dumnezeu să nu bem din acelaşi păhărel, nu-i aşa, dragă doamnă Diana?

Răsărea multă cinste prietenească din felul cum îi grăise încât, pentru prima dată, sub auspiciile zeului Dyonisios cel petrecăreţ, şi musafira se simţi ceva mai în siguranţă, cel puţin atâta timp cât urmau să soarbă ambrozia împreună.

– În cinstea matale! Şi pentru această clipă fericită când ne-am putut cunoaşte…, supse niţel tanti.

– Vai de mine! Eu nici măcar n-am toastat…

– Nu vă necăjiţi, dragă doamnă, că n-aveţi cu ce ciocni. Doar bem dintr-acelaşi pahar, aţi uitat?

– Am uitat.

– Vedeţi? A şi început să dea roade, râse doamna Cynthia, făcând aluzie la nectar.

– Da, da, ce amorţire binefăcătoare… Simt că-mi ia ameţeala cu mâna!…, schiţă doamna Purcell o mişcare cu cea din urmă numită, orientată către genunchiul stăpânei casei, să-i dea de înţeles să golească păhărelul, că mai sta careva la rând.

– Mai vreţi, scumpă doamnă?, şi fără să aştepte răspunsul i-l şi umplu, rostind: – Acum pricepeţi că nu v-am chemat aici nici să vă fac o scenă, nici să ne smulgem părul din cap.

Mirării celeilalte îi răspunse cu explicaţia:

– Păi eu v-am trimis biletul, că doream să vă cunosc. Ne înfruptăm din atâtea împreună, se aplecă ea peste cea întinsă şi-i dădu una cu cotu-ntre coaste, cu subînţeles, cum v-am mai zis, că nu era cazul să rămânem străine una de cealaltă, mi-am spus.

Doamna Diana, care se prăpădi de râs când repetă dumneaei aluzia la cele ce împărţeau împreună,  strecură printre izbucniri:

– Bine aţi făcut, doamnă Cynthia! Vai ce frumos nume aveţi! Dintotdeauna v-am invidiat pentru el!

– Mulţumesc. Trebuie să recunoaşteţi că şi Diana nu e deloc urât.

– Ah, nu este! Însă nu mi se mai potriveşte de când m-am îngrăşat…

– Asta numeşti să te îngraşi?, profită mătuşa ca s-o tutuiască, fiindcă tot îi apucase-ntre degete o halcă din carnea şoldului, pentru a demonstra că ea era aceea care avea dreptate.

– Au!

– Vai, îmi pare rău, dragă! Nu ştiam că eşti atât de gingaşă; pe mine mă poate strânge bărbatu-meu cât pofteşte, eu tot mai vreau.

– Eu nu suport. A-ncercat el şi cu mine, dar am sărit ca arsă! În schimb, îmi place să-l fac eu să-l doară şi să schiaune…

– Aşa va să zică! Şi el cum reacţionează?!

– Mai vrea! Ba…, după o duşcă-două, îi mai ard şi câte o palmă.

– Daaa?… Unde?

– Cum unde?! Doar nu peste obraz! Mai pe la…, ţinti ea cu degetul către salteaua pe care sta întinsă. Odată… Dar nu ştiu dacă se cuvine să-ţi… Mai poţi să-mi dai puţin?, se uită rugător la sticla gogonată rămasă-n poalele celeilalte.

– Cum nu?! Zi, tu, că mor să aflu…

– Dacă nu erai plecată, vedeai şi urmele vânătăilor, că nu m-am putut abţine…, îşi ciocăni dinţii, să priceapă gazda că era vorba despre urmele lăsate de ei.

– Aşa temperament ai?…

– Daaa!!!…, se înfoie oaspetele de sex feminin.

– Spune-mi… De când ţi-am scris mă mănâncă să-ţi cer asta… Îmi arăţi şi mie cum te-ai pregătit pentru întâlnirea cu el?

– Când?

– Cum când?! Astăzi!

– Eşti sigură că ţi-ar face plăcere, Cynthia? Nu eşti deloc geloasă?

– În cazul acesta deloc. Doar eu te-am făcut să vii, n-ai nici o vină.

– Asta cam aşa este…

– Pe de altă parte, nu stai cu el în pat, ci cu mine, nu?! Pentru că aşa am plănuit eu…

– Şi de ce ai plănuit asta?

– Că muream dacă nu aflam cum te pregăteşti pentru întâlnirea cu el. Exact asta e!

– Nu, nu pot…

După o clipă de meditaţie:

– Dacă-ţi face plăcere să te uiţi…, i se stinse Gloriei glasul şi i se îmbujorară abia simţit pomeţii.

– Pot?, îngăimă la fel de stins Cynthia, apucând cu unghiile de poalele fustei.

Cealaltă clătină de două ori capul de sus în jos, lipindu-şi căutăturile calde de pupilele negre ale Cynthiei.

Fusta înflorată, potrivită unei vârste mai fragede decât a purtătoarei, se înfoiă şi căzu de-a-ndaratelea, în sus, peste brâu şi tors.

– Vai, ce frumoase danteluţe ai! Nici n-am văzut modelul ăsta! De unde le-ai cumpărat tu?

– De la Londra. Niciodată nu-mi cumpăr din altă parte lenjeria. Nimeni n-are gust ca negustorii ăia!

– Hai, ajută-mă să le probez şi eu!

– Vorba ta: dacă tot avem atâtea de-mpărţit…, şi se săltă, să poată fi despuiată mai lesne, fără să se mire că era dezbrăcată de tot.

Mătuşa mea fu şi ea gata în doi timpi şi trei mişcări pentru a trage pe sine minunile Dianei. Apoi făcu doi paşi mari până-n dreptul oglinzii:

– Vino să te uiţi! E superb!

– Ce bine c-ai avut ideea asta! Nu le-am văzut pe altcineva. Acum îmi dau seama şi eu cum arăt cu ele, că nu-i destul să te uiţi în oglindă,explică, ţinând-o pe după brâu şi delectându-se amândouă cu reflecţia din apele argintii revărsate înainte-le.

Cynthia privi ţintă în ochii imaginii Dianei şi-i spuse cu corzile vocale încordate:

– De fapt, asta şi plănuisem: să te văd goală. Să pricep şi eu, să pricep, înţelegi?…

– Ce să pricepi?

– Las-o baltă! N-are nici o importanţă… Mai bine mai ia un păhărel.

– Eşti o dulceaţă!

– Asta nu-i nimic! Stai să vezi…, spuse scoţându-şi lenjeria de împrumut şi ieşind din odaie, după ce-i turnase amantei soţului său.

– Unde te duci?, icni aceasta pe urmă-i.

– Vin îndată. Am şi eu o treabă.

Reveni fără piesele intime pe care le luase cu sine. Diana nu observă că-i dispăruseră şi bluza, şi fusta, şi ciorapii, şi pantofii, cu acelaşi prilej.

Cynthia se întinse lângă Diana, îi trecu braţul pe sub creştet, îşi lipi obrazul de umărul ei şi o îndemnă:

– Povesteşte-mi cum l-ai cunoscut. Dar nu te lungi cu fleacuri; treci la fapte!

Astfel află întreaga tărăşenie, la care nu prea era atentă, ceea ce se remarca din jocul degetelor ei pe trupul celeilalte. Drept să spun, nici aceasta nu putea să se concentreze prea tare. Ba, destul de deseori, era datoare să se oprească din relatare, de parcă n-ar mai fi avut suflu şi ar fi suferit de o cutremurare ciudată ce o zguduia din tălpi până-n pielea capului, care piele-i asuda permanent că i se brobonea până şi fruntea de transpiraţie; de bună seamă era şi cald acolo şi mai ales depăşise porţia de băutură cu care era obişnuită în existenţa sa de văduvioară solitară.

Mama, căreia sora ei Cynthia i-a istorisit de a doua zi întâmplarea şi de foarte multe ori după aceea, căci mereu râvnea s-o mai asculte, nepricepând dumneaei chiar totul – iar eu profitam să trag cu urechea, prefăcându-mă că mă joc sub masă, replica imperturbabil:

– Cum de n-a-mpietrit? Cum de era-n stare să bea cu tine din Cointreau-ul tău?

Asta nu i se părea logic.

– Eu, dacă dădeai peste mine-n patul vostru conjugal, paralizam pe loc, continua.

– Părerea mea este că paralizarea i-a îngăduit să… bea cu mine, cum spui. Altfel nu pricep nici eu. Pe asta am şi scontat: că, de spaimă, i se anihilează voinţa. Că devine o marionetă-n mâinile mele. Şi să ştii că nu-i basm. Cu cât o-mpingeam să se bucure mai tare, pe atât părea mai ruşinată, mai depersonalizată, mai amorfă. Până a ajuns o cârpă cu care am făcut absolut tot ce mi-a trecut prin minte-n clipa aia.

– Şi?!, întreba mama, fără să ţină minte că mai pusese aceeaşi întrebare şi data precedentă când i se narase.

– Şi a apărut Bobby; senin ca un cintezoi.

– Şi tu?

– Eu, care atâta aşteptam, i-am zis cu  o stăpânire de sine de prim-ministru: – “Bobby, uite-o pe Diana, iubita ta…”. Ea nu avu puterea decât să cate-n jur după haine. Ştiam că aici va ajunge, de aceea avusesem prudenţa să i le ascund din timp.

– Şi Bobby?…

– Bobby izbuti să se aşeze pe cel mai apropiat scaun, fără să se lase prea tare ghicit că era la un pas de hemiplegie şi rosti fără vlagă: – “Care Diana? Care iubită a mea? Îmbrac-o repede pe doamna, că nu se cuvine să staţi aşa în faţa mea. Vin din fabrică şi sunt obosit. Şi aş bea un whisky.”

– “Cu plăcere, dragul meu. Diana, scumpo, vrei să-i torni tu din sticla pe care i-ai adus-o? E marca lui preferată. Hai, nu-ţi fie ruşine; parca-i fi copil. Eşti frumoasă, o ştim toţi trei”, am subliniat din glas.

– Cred că n-a păşit, ci s-a târât până-n vestibul…, avea premoniţii mama.

– Întocmai. Şi privea doar la covor. După ce s-a înfăţişat în faţa lui cum o făcuse mă-sa şi i-a întins acelaşi păhărel din care băusem noi două, mă privi disperată. Pricepeam prea bine ce voia. – “Nu ştii unde-ţi sunt hainele?”, zic. “Te duc eu la ele.” Am condus-o la baie, către care, de altfel, cunoştea prea bine drumul, din celelate rânduri când îmi călcase pragul fără ştirea mea. Am închis uşa-n urma noastră. Fără să-i scot veşmintele la iveală, am mângâiat-o plină de mâhnire şi i-am spus, când am avut semne limpezi că s-a liniştit: – “Nu te necăji… Ai constatat că nu-s deloc supărată. Rămânem cele mai bune prietene. De ce te uiţi doar în jos? Ridică bărbia şi nu mai plânge. Arăţi atât de spăşită… Te simţi umilită sau mi se pare mie?…”. Am ajutat-o să se-mbrace. Din vestibul, am strigat: – “Bobby, Diana vrea să-ţi zică la revedere.”. N-a răspuns, pentru că era ocupat să-şi facă geamantanul. Când m-am întors, şi-a cerut scuze că pleca în concediu singur şi pe neanunţate, dar spunea că era extrem de astenizat.

– Ce ziceai că ai făcut după asta?

– Ce să fac? Aşa cum plănuisem.

– Adică?

– Am sunat pe rând la toţi vecinii de pe palier. De cum se deschidea uşa, o-mpingeam pe Diana înainte şi rosteam stereotip: – “Vă rog să faceţi cunoştinţă cu doamna Purcell. Dumneaei este amanta soţului meu. E o femeie foarte frumoasă”. După ce a revenit Bobby din concediu, a devenit un soţ cum nu cred să mai fie al doilea pe lume. Model! Sunt foarte fericită cu el.

– Dar Diana?

– Diana?…

La această întrebare, mătuşa mea zâmbea în doi peri şi rămânea dusă cu gândul departe, nepierindu-i surâsul de pe buze. Apoi rostea mereu aceeaşi frază, fără să schimbe o iotă:

– Hai să vorbim despre altceva, vrei?

Tags

Related Posts

Share This

- O expunere intr-o sala de expozitii

Intrând, domnul George Trampley fu plăcut surprins de uleiurile de pe pereţi: respirau forţă – atât datorită desenului conturat gros, cât şi planurilor de culoare păstoasă, ce acordau întregului o materialitate convingătoare. Ele compuneau registrul întunecos al listei culorilor, dar nu în sensul sumbrului, ci – într-un mod greu de exprimat – într-acela al ascunsului în zona mai puţin luminată de conştiinţă. Tablourile impuneau privitorului un freamăt carnal, chiar dacă nu reprezentau trupul omenesc. Că erau peisaje, naturi statice sau cu subiect abstract, tuşa apăsată, lăsând în urmă-i densitate, crea mase tridimensionale a căror privelişte te răscolea într-un fel neaşteptat. Cu atât mai mult dacă tratau nuduri convulsionate, cu volume bogate, ameninţate de umbre masculine, cu siluete ezitând între aceea umană şi a satirilor – în două cazuri chiar cavaline, iar într-altul, ciudat, canină -, ca şi când pensula artistului le surprindea în curs de metamorfozare diabolică.

Cuplurile erau neobişnuite: nu înfăţişau bărbaţi şi femei cu staturi potrivite; dimpotrivă; fie o femelă imensă, îmbrăcată într-o rochiţă de tul, de balerină – a cărei fineţe străvezie era gândită în puternic contrast cu corporalitatea sa revărsată -, asociată unui pigmeu în pielea goală, ornat cu un sex atroce de vânjos şi de periculos; fie un mascul uriaş, drapat în costum de clown, de pulpa căruia îşi lipea obrazul, doritoare şi aproape leşinată, o pitică nudă, cu burţile atârnând în trei straturi revărsate şi cu sânii coborând aproape peste genunchi, clopote umflate de poftă, aspirând să poată ajunge cu buzele ţuguiate mai sus decât o ajuta înălţarea pe vârful degetelor de la picioare, îmbrăţişând cu ambele braţe piciorul adorat, de parcă de atingerea ţelului său atârna viaţa ei înseşi.

George Trampley se opri în faţa unei pânze de dimensiuni mari. Urmări mirat pe ea împreunarea unei femei cu doi bărbaţi simultan. Întinsă pe spate, cei doi, culcaţi pe o rână, pătrundeau în acelaşi timp între coapsele sale, unul din dreapta, celălalt din stânga. Organele le erau exagerat conturate, ceea ce sugera setea fără oprelişti a personajului feminin, nesaţiul lui.

Pe când îşi plimba privirile asupra lucrării, dindărătul său se făcu auzit un zgomot catifelat: erau nişte paşi discreţi, parcă anume supravegheaţi să nu-i tulbure contemplarea. Se desprinse anevoie din cosmosul verde închis, ca al sticlelor de vin, şi roşu ca sângele ce se coagulează şi-şi aruncă privirile înapoi, în direcţia uşii conducând în altă încăpere, de unde se iviseră sunetele matlasate. Constată prezenţa unei doamne mai scundă decât o femeie de înălţime obişnuită. Era îmbrăcată simplu; chiar sărăcăcios. Nimic din vestimentaţia sa nu fusese ales să atragă atenţia. Chipul rotund, acoperit cu păr des negru ce invada cam mult fruntea, îngustând-o neplăcut, era ornat cu un nas bont, cu nări largi; sub ele vibra penumbra unei mustăţi ce supraetaja o gură cu buze late, aplatizate, nerujate. Bărbia mică şi rotundă n-avea expresie. Era mai mult decât o faţă banală: îi lipsea total spiritualizarea sau măcar caracteristicul. Trupul îndesat, cu braţe scurte, se sprijinea pe picioare şi mai scurte, dominate de întregul feselor, pe cât de joase pe atât de proeminente – că prietenului nostru îi veni să rostească inconştient: “Kilograme întregi…”. Nu m-am oprit odată cu căutătura lui asupra bustului necunoscutei, pentru a scoate în evidenţă surpriza pe care i-a făcut-o dimensionarea acestuia, oricât îl îndesa sutienul sub bluza ca o faţă de masă, roz cu pătrăţele cenuşii.

Căutăturile îi săriră înapoi, nu pricepea de ce, la tabloul pe care tocmai îl fixase. Iarăşi o scrută pe nou venită, la fel de puţin motivat. Când străpunse a treia oară cu săgeţile inchizitive ale văzului scena, înţelese: “O reprezintă pe ea însăşi!”. Desigur nu semăna decât în distribuirea volumelor, căci figura din imagine era complet distorsionată de senzaţii şi de groaza unui ceva descoperit înlăuntrul personajului ce s-ar fi spus că-l făcea să nu se mai recunoască.

- Mă bucură că aţi intrat în expoziţie. Sunt prea puţini oameni interesaţi de pictură astăzi. Există zile când nimeni nu deschide uşa sălii. Poate că lucrările îmi sunt de vină, deşi am băgat de seamă aceeaşi absenţă a publicului şi la manifestările confraţilor mei.

- Este păcat, doamnă. Sunteţi un pictor dotat cu o mare putere de transmitere. Copleşiţi; de ce aş evita termenul? Aveţi o forţă telurică neobişnuită. Aceste coşmaruri…

- Coşmaruri?, se miră, nesigură pe ea, cu vocea aceea uşor răguşită şi destul de vulgară.

- Nu? Aşa îmi apar temele.

George Trampley îşi dădu seama brusc ce-i evocau scenele lubrice din jurul lui. O prietenă îi povestise cândva că întorcându-se destul de târziu, noaptea, acasă, remarcase două femei din cele ce măturau străzile, care se opriseră, într-o discuţie aprigă.

De departe surprinse fragmentul final al dialogului lor, adică de fapt o singură replică: - “Şi eu cu cine mă f…?!” După care vorbitoarea, lepădându-şi unealta curăţeniei din pumni şi lăsând-o să cadă brutal pe asfalt, îşi înşfăcase poalele fustei împuţite de doc şi şi le ridicase, dezvelindu-şi coapsele slăbănoage şi pata neagră a pubisului.

“Asta este: o nelinişte a instinctului nesatisfăcut. Despre ea este vorba în toate tablourile acestea. Poate fi numit ‘coşmar'; de ce nu este de acord artista?”

Nedumerirea ei se schimbă într-un zâmbet uşor maliţios. Repetă:

- Coşmaruri…?

În ton intervenise o nuanţă de milă şi de ironie, fără nimic jignitor, e adevărat, ci doar cu părere de rău pentru …conlocutor. “Adică pentru mine! Asta-i culmea! şi eu care o socoteam modestă… Niciodată nu ştii cum să-i iei pe artiştii ăstia! Cine poate să le ajungă la nas?! Orice vorbă rosteşti, tot drept stupid te categorisesc! Aşa-mi trebuie dacă i-am răspuns cuvântului adresat! Eram jenat pentru ea că se plângea că n-are destul public…”

- Coşmarul e vis urât, nu?, i se adresă ea iarăşi, neştiind ce impresie trezise. Eu credeam că prezint vise frumoase…

George Trampley, care nu se vedea nici ca armăsar, nici ca dulău, nici ca satir şi nici împărţind vreo femeie cu un alt bărbat, dar care nu era nici prost, înţelese pe dată că ceea ce pentru el era ‘coşmar’, pentru dânsa constituia aspiraţie. Se ruşină că nu-şi reglase de la început capacitatea de a o distinge de sine, de a o socoti o personalitate aparte. “Aşa suntem toţi bărbaţii: confundăm trăirile noastre cu ale femeilor şi socotim că acestea sunt datoare să simtă exact ca noi şi nimic altceva. Apoi ne mirăm că ne înşeală. Păi, cum să n-o facă, dacă nu acceptăm că pot vedea altfel decât noi existenţa cuplului. Are dreptate pictoriţa! Te pomeneşti că sunt …vise frumoase, lucru ce ar depinde doar de privitor.”

Constatarea contururilor psihologiei opuse ce i se înfăţişa în acel schimb de fraze îi trezi simpatia, drept urmare a încrederii camaradereşti cu care i se făceau acele jumătăţi de mărturisire. Simpatia o lumină altfel decât până atunci pe artistă: dobândi oarecare mister în prezenţa sa neinteresantă anterior, ca şi când revelarea unui fragment cât de mic din taina psihicului ei abia acum i-ar fi conferit viaţă.

Tot înaintând printre cuvinte, se trezi că se simţea în preajma ei de ca şi când ar fi fost vechi prieteni. “Asta trebuie să provină din caracterul intim al celor la care mă ia martor.” Noua lui situare sentimentală în raport de ea nu-i înlesni să-şi divulge propriile trăiri, cum era de aşteptat într-un schimb de cuvinte atât de direct şi liber. Şi nici nu simţea nevoia, după cum nu simţea nici că dânsa l-ar fi împins spre aceasta. Nu, vorbea de parcă dumneaei reprezenta subiectul, iar el – amicul ce ascultă. Chiar aşa i se şi dicta să se comporte, din acel izvor al stărilor de spirit prezent în fiecare dintre noi, despre care nu ştim nimic, însă ai cărui robi suntem.

Pe măsură ce confesiunile se înlănţuiau, legate între ele doar de câte o vorbă, de câte o evocare, de câte o aluzie, se pomeniră a menţiona inaugurarea expoziţiei respective, şampania şi sandwich-urile servite, starea agreabilă creată de confraţii prezenţi la vernisaj.

- Sigur că, la zece noaptea, când am fost obligată să închid, voiau să continuăm chiolhanul în altă parte. Unul dintre ei a propus să mergem la el acasă, dar nu eram naivă s-o fac.

- De ce?, o întrebă vizitatorul, cu un regret sincer că dumneaei n-a dus până la capăt sărbătorirea succesului. “Doar o singură dată îţi lansezi pe piaţă un set de picturi. Oricâte altele vei mai face, cele prezentate într-o expoziţie constituie un moment unic din cariera ta…”

- De ce?, reluă doamna. Se cunoaşte că nu prea-i frecventaţi pe pictori. Nu poţi pune bază pe seriozitatea lor. Eu am păţit-o şi nu intenţionez s-o repet, oricât de dragi mi-ar fi colegii. Într-o împrejurare similară, patru dintre cei mai entuziaşti m-au invitat la casa de la ţară a unuia dintre ei. Nu era departe de Londra, vreo patruzeci de kilometri, ba exagerez – să fi fost douăzeci şi cinci – treizeci. Ne-am înghesuit în rabla lui pe patru roţi şi, tot într-un râs şi-n lauda lucrărilor mele, nici nu ne-am dat seama când am ajuns. Acolo, altă vodkă, alte glume.

Se uită la el cu irisuri sclipitoare de metal negru topit. Privirea sa parc-ar fi propus să denunţe cele ce au urmat, fără să mai fie necesară cuvântarea. Această ezitare nu dură decât o clipă. După care, reveni iarăşi la narare:

- Nu ştiu să te respecte cât de cât ca femeie şi ca artist plastic. Profită de tine…

Îl aţinti drept în pupile, cu acea licărire grea a insului care voieşte să fie neapărat crezut.

- Ce a mai fost şi atunci!, zâmbi doar pentru sine, amuzată, cu decenţă, de rememorare. Au profitat fără fasoane, hohoti.

- Toţi patru?!, fu uluit necunoscutul, neîndoindu-se asupra sensului afirmaţiei.

Ea răspunse liniştit – cifra n-o înspăimânta cum o făceau prejudecăţile cu mintea lui nededată unor astfel de spovedanii:

- Bineînţeles, tuspatru, că doar nu erau proşti… şi, după aia, închipuiţi-vă – sunt femeie măritată, chiar dacă întârziu, acasă sunt datoare să ajung înaintea zorilor, nu e normal? Când le-am zis asta – ce credeţi?! -, m-au informat că erau prea obosiţi şi că băuseră prea mult pentru a se sui la volan (parcă atunci când am plecat într-acolo nu eram tot beţi?). Şi au adăugat că dacă mi-era dor de soţ, s-o pornesc pe jos, pe şosea, că mă conducea direct la el… Pictorii nu sunt oameni serioşi. Aşa că acum, dacă mi-au propus să căutăm un alt loc unde să mă sărbătorească, am refuzat. Să nu se suie, dom’le, unul în dărăboanţă să conducă o doamnă când mijeşte de zi?!…

Era indignată fără mânie – şi asta îi şedea bine, fiindcă trăda o fire iertătoare, înţelegătoare cu slăbiciunile omeneşti, luându-le drept ceea ce erau, nu semne ale răutăţii ci, în cazul împărtăşit lui Trampley, pur şi simplu ale lenei şi ale unei prea mici deferenţe faţă de femeile maritate şi de problemele lor.

George Trampley fu înduioşat de generozitatea cu care-şi judeca cobreslaşii. Mai ales îl impresiona că nu confunda planurile, cum se petrece deobicei. Femeia purta recunoştinţă pentru omagiile ce i se aduseseră în noaptea cu pricina; cât despre faptul că fusese lăsată s-o pornească atâţia kilometri pe picioare, o supăra – că ostenise şi-şi încurcase mintea cu născocirea unei minciuni când asta putea fi evitat.

Din înduioşare, bărbatul căzu în admirare, iar din admirare se pomeni curios. Auzind-o conchizând că nu era ea femeia să mai viziteze un bărbat acasă, că nu te mai conduce înapoi, se interesă, fără prea mult curaj:

- Iar dacă eu aş dori să vă mai întâlnesc, n-aţi veni la mine?

- Nu e nevoie. Vă învăţ eu cum să facem.

Înălţarea sprincenelor lui încurajă dezvoltarea temei celei noi:

- Vă dau adresa mea – avem o grădină minunată, e o plăcere să poftiţi să staţi la umbră, cu un un pahar de bere în faţă, iar soţul meu are năravul să tragă la măsea -, vă împrieteniţi cu el şi, cum lipseşte mult de acasă, nimeni nu ne-ar deranja; iar dacă bagă de seamă careva din vecini că veniţi prea des, nu e nici o mirare: sunteţi prietenul soţului meu, deci şi al meu; aveţi uşa deschisă la orice ceas.

Privirile domnului Trampley căzură asupra unui nud de pe peretele dindărătul artistei. Înfăţişa o femeie – cine o fi fost? -, aplecată, din picioare, să ridice o paiaţă de cârpă galbenă. Era prezentată din spate. Fesele imense i se despărţeau îmbietor; umpleau întreaga pânză. Constituiau un univers plastic în sine, un univers deschis.

Tags

Related Posts

Share This

- Intinderea de ligament

EDUCAŢIA BRITANICĂ ne-ndeamnă să ne ocupăm cât mai mult timpul în adolescenţă cu sportul. E un mijloc propus tocmai pentru a ne îndepărta de alte preocupări ale trupului: să ne consumăm energia ce clocoteşte-n noi la vârsta aceea. Personal, m-am apucat de sportul cel mai sălbatic: rugby, socotind eu că duritatea lui e mai potrivită să smulgă din mine eventualii draci ai cărnii. Am participat la nouă antrenamente, iar la al zecelea am făcut o întindere de ligament, la genunchiul stâng. M-am prezentat la Spitalul de copii. M-a-n-tâmpinat o asistentă medicală.

– Aha!, am izbucnit, cu subînţeles, că-l ştiam pe prietenul meu agresat de femei întruna şi-l bănuiam că şi de data aceasta tot despre o astfel de întâmplare era vorba.

– I-am explicat ce mă aducea acolo şi i-am cerut sfatul în legătură cu cabinetul unde era potrivit să mă-nfăţişez. M-a condus la Chirurgie. Ce crezi c-am făcut pe coridoare, până am ajuns?

– Ai şchiopătat.

– M-am rugat tot timpul, în tăcerea cugetului. Eram foarte credincios, catolic practicant, însă cum nu învăţasem multe rugăciuni pe de rost, am repetat la nesfârşit “Pater Noster”.

– Bănuiesc că asta te-a vindecat până să te vadă doctorul.

– Nu. Dar nici nu mă durea suficient de tare să nu-l aud pe medic zicând că n-aveam nici pe dracu’ şi pe asistentă insistând de mama focului că sufeream de ceva foarte periculos şi că dumnealui trebuia să-mi recomande nişte masaje. Mă mira vehemenţa ei. O priveam ca pe o obrăznicie. Cum să vorbeşti astfel cu un superior? Cum să dai sfaturi unui specialist? Ce presupui că se ascundea-ndărătul încăpăţânării sale?

–  Clasica rivalitate dintre asistente şi medici.

– N-ai ghicit. Să te-ajut: specializarea sa era masajul…

–  Ah, n-avea suficientă activitate cât i se cerea.

– Aşa-ţi închipui? Mie mi s-a părut că era în căutarea unui mijloc de a mă revedea. Minte proastă, vanitoasă şi obsedată: aşa eram făcut, aşa am rămas. Cum ai fi vrut să interpreteze încăpăţânarea ei un elev cum eram pe atunci?

–  Curată obsesie!, am exclamat.

– Doctorul n-a vrut s-audă de propunerea ei nici în ruptul capului.

– Biata îndrăgostită la prima vedere!

– Nu te teme. Nu era ea sperioasa să dea înapoi cu una cu două. Abia de-nchise uşa-n spatele nostru că-mi şi porunci să nu mă iau după el, ci s-o ascult pe dânsa, că mă va face bine cât ai zice peşte, dacă vin în sala de masaj.

– Ai rămas acelaşi râvnitor la călugărie ca pe coridor şi, bineînţeles, nu te-ai dus.

– Nu m-am dus în aceeaşi după-amiază. Am rezistat eroic ispitei timp de două zile, cât să se-ncheie săptămâna. Într-a treia, am bătut la uşă, cu coada-n-tre picioare.

– Astfel ai încăput pe mâinile femeii – la propriu şi la figurat.

– Mai înainte avusese loc un alt incident şi pentru a înţelege bine cele ce au urmat e cazul să le afli în ordine cronologică, fiindcă, întâlnind-o pe Madge – asistenta medicală – mă aflam, într-un fel, pregătit de întâmplarea precedentă pentru ceea ce-mi oferea ea.

– Parcă adolescentul trebuie mult pregătit pentru aşa ceva!

– Eh, nu e atât de simplu. Nu era doar un “aşa ceva” de două parale, cum îţi vine a crede. Era ceva deosebit de complicat, cum nici nu prea au ocazia bărbaţii – da, nici ei, maturii! – să trăiască. Experienţă am căutat, experienţă am găsit. Dar să nu devansez.

– Va să zică mai trecuseşi printr-un incident.

– Mă aflam în tramvai, cu câteva săptămâni înainte de accidentul la picior. La distanţă de o staţie de casă. Un vagon înţesat prin care mă străduiam să-mi fac loc spre coborâre. Ce puteam gândi atunci? Te întrebi vreodată ce ai gândit într-un moment precis al trecutului? Atâtea milioane de ore din existenţă în care nu putem preciza ce anume am gândit. Nici în acele clipe nu ştiu ce-mi trecea prin minte.

Făcea pe filosoful.

– Ce importanţă să aibă?, m-am  mirat eu de insistenta lui batere a apei în piuă.

– Enormă. Pentru mine cel puţin. Când iei în sea- mă că cele ce au urmat cu Madge m-au pecetluit, în felul lor, cu foc… Nu era joacă ce-mi cocea…

– Treci, dom’le, la fapte. Nu mă mai fierbe!, mă enerva întârzierea relatării sale.

– Ai dreptate. Deci, mă aflam în tramvai, storcit între trupurile celorlalţi, năduşit, absent şi în pantaloni scurţi, că nu-mi părăsisem ‘uniforma’ copilăriei, deşi eram gogeamite flăcăul, înalt ca şi acum. Ei bine, tam-nesam propriile mele picioare mi-au pătruns în conştiinţă. Dacă până atunci mă aflasem într-un vid cerebral, ca omul la-nghesuială, brusc mi-am dat seama că pulpele-mi ardeau. Ruguri. Am perceput că-mi erau îmbrăţişate de două palme, nu prea mari, puţin mai reci ca pielea mea. M-am întors înfiorat. Îndărătul meu, o ţigăncuşă care nu-mi ajungea până la umeri. M-am smuls cu sufletul boţit. Aveam o părere atât de bună despre castitatea mea … Am coborât din mersul tramvaiului.

– Că ţi-a plăcut, că nu ţi-a plăcut, te pomenişi târât şi-n ograda corupţiei!, am râs de el.

– Că bine zici. Acele mâini, pe care nu le-am văzut niciodată, m-au învăţat că semenul necunoscut, de sex opus, îşi poate satisface impulsurile erotice cu tine şi fără încuviinţarea ta, în condiţii total străine de iubire. O lecţie neaşteptată şi pe care n-o căutasem.

– Încerc s-o rezum eu, să văd dacă am priceput-o: ai dreptul să-ţi smulgi plăcerea din oricine. Păi, nu e glumă: şcoala violului!, l-am batjocorit că fusese victima puştancei.

– Eu am dezvoltat ideea de bază: ne aflăm la dispoziţia semenilor noştri şi a poftelor lor, că o ştim sau nu, că suntem de acord sau nu. Profesoara mea tuciurie şi nespus de suavă mi-a formulat, cu un gest discursiv, legea plecării capului în faţa chemării erotice a necunoscuţilor. Legea este echitabilă: şi ei stau cu simţurile despuiate, la îndemâna pornirilor noastre. Trupurile lunecă din palmă-n palmă, în virtutea universalităţii sexuale.

– Dacă am înţeles bine, tu n-ai acceptat să te supui legii, m-am prefăcut a-l lua în serios.

– Gândul că poate fata din tramvai îşi furase o beatitudine fără participarea, nici învoirea mea, m-a făcut să mă răzvrătesc.

– Ai hotărât să te opui totdeauna de atunci înainte, da?, continuai să-l iau în zeflemea.

– Nu. Am decis să-mi aleg eu femeia de atunci înainte. În definitiv, aveam dreptul ăsta, nu? Aşa că în clipa când asistenta medicală…

– … te-a ales…, am continuat eu, să-i arăt că situaţia nu se schimbase nici în cazul ei măcar cu o iotă.

M-a privit cu reproş, de parcă aş fi făptuit o crimă; mi-a zis brutal:

– De ce nu mă laşi să povestesc cum ştiu eu? Ai dreptate: mă păcăleam singur. Şi de data aceea tot eu fusesem cel ales…

Luându-mi cel mai serios aer din lume, confirmai:

– Părerea mea e că avem de-a face cu o conjuraţie feminină împotriva bărbaţilor. Nu crezi?

N-a luat seama la butadă, ci:

– Noua mea atitudine presupunea că dacă tot trebuie să stingi patima cuiva, cel puţin s-o faci conştient. Sexul soră îmi impunea o conduită. Eram menit să-l slujesc. Sunaseră clopotele şi pentru mine. Mi-am scos carnea de adolescent la mezat.

– Va să zică, te-ai dus; nu te-ai opus ispitei o veşnicie, cum credeam eu…

– Nu. Numai două-trei zile. Reţinusem că Madge, săptămâna aceea lucra după-amiaza, până la şase. La fără un sfert, ciocăneam la uşă. Exact cât să aibă timpul să se-mbrace de stradă, pentru a o lua cu mine la plimbare. Nu era singură. Se mai afla de faţă o altă asistentă, foarte tânără, poate doar cu un an-doi mai mare ca mine.

– Dar Madge ce vârstă să fi avut?

– 28.

– Te depăşea niţeluş…

– Cu 11- 12 ani.

– Cam mult, nu crezi?

– Rareori am fost impresionat de fetele de vârsta mea sau mai mici.

– Gustul este cea mai personală trăsătură; iată o nouă dovadă. Ce-a zis când te-a văzut? Te-a recunoscut?

– Da. Însă nu cu recunoştinţa la care mă aşteptam, spuse cu o impertinenţă cum numai el ar fi putut avea. E adevărat că dacă dădea dovadă de ea, explozia sentimentelor i s-ar fi izbit de o oarecare răceală afişată de mine – şi nici măcar nu era afişată. Efectiv, eram mai curând curios s-o văd cum avea să mă primească decât doritor să leg o prietenie. Cunoşti deosebirea dintre curiozitatea masculină şi cea feminină…

– Cred că prima este cam indiferentă, nu te angajează cu nimic; pe când a doua…

– Aşa-aşa! E posibil să fi simţit indiferenţa de care vorbeai. Şi ce crezi că mi-a făcut? Mi-a demonstrat, cum numai ea era în stare, că nici n-avea nevoie de mine!

– Te-a anunţat că n-avea timp în după-amiaza aceea să iasă cu tine…

– Mult prea banal, mă ierţi! Doi ani, cât am curtat-o, nu şi-a găsit niciodată vrun pretext, niciodată n-a refuzat să ne vedem! Nu. Într-altfel mi-a dat peste nas: şi-a luat colega-n colacul braţelor, s-a înfipt în ea ca o lipitoare şi, ţinând-o zdravăn – deşi cealaltă nu schiţă nici un gest de desprindere, doar că se roşise ca sfecla -, întoarse ochii spre mine şi-mi zise: – “Uite ce-i fac  prietenei mele …!”. Adăugă, de ca  şi când m-ar fi luat complice: – “E fată mare…!”

– Ce spui, domnule! Una ca asta n-am mai auzit! Da’, în definitiv, ce-i făcea?

– Te-am avertizat că-mi pregătea o… ‘gustare – specialitatea casei’! Voia să fie sigură că mă-nvingea de la prima lovitură. Madge îi scoase sânul stâng dintre reverele halatului alb şi mi-l arătă. Îşi coborî mâna şi…, sărutând-o pe buze între timp, ca-n filme,… strecurându-şi-o-ntre pulpanele aceluiaşi halat…

– Na, că-i bună! Şi cealaltă, fecioara? Ce zicea? Ce făcea?

– Se lăsa în voia lui Madge, sfârşită. Gâfâia. Cu obrajii stacojii înecaţi într-un surâs larg, luminos, uitat de-a latul lor, dar care nu mai era ce trebuie să fie zâmbetul, ci se-mpletea cu o dureroasă tensionare a atenţiei asupra a ceea ce simţea… Avea o mască a chinului, ce semăna şi cu una a veseliei; era înscris pe chipul ei ceva ca un fel de beatitudine a blestemului. Mă înspăimântă cuplul lor.

– Ai îngheţat!

– Ăsta-i cuvântul! Am îngheţat, dar m-am şi topit… N-am mai ştiut crâcni. Habar n-aveam ce făceau cu exactitate cele două, nici că lucrul era cu putinţă.

– Dacă ai avut nedumeriri în această privinţă, acuma obţinuseşi răspunsul potrivit.

– Mai potrivit nici că se putea.

– Şi-ţi imaginezi că lui Madge i-a trecut prin gând să te convingă astfel că nu-i erai obligatoriu necesar, că de pomană îţi dădeai aere…?

– E unul dintre motivele ei. Orice act al nostru are mai multe motivări, dintre care una-două sunt precumpănitoare, nu?

–  Care să fi fost celelalte?

– Intenţiona să mă-nveţe pe viu ce aştepta de la mine.

– Doar n-o să-mi spui că-ţi propunea să te metamorfozezi în femeie de dragul ei…

– Nu asta-mi cerea. Ci-mi arăta cum se aştepta s-o iubesc. Căci, deîndată ce i-am propus cele fireşti a se petrece-ntre bărbat şi femeie, mi-a replicat că era virgină, că se păstra pentru logodnicul ce urma să fie eliberat din armată, să-şi ia o slujbă bănoasă pentru a se căsători cu ea.

– Nu-i exclus să ai dreptate: ea virgină, cealaltă fată mare. Etica nu era încălcată. Într-adevăr, părea o lecţie de morală practică. Şi altă motivaţie?

– Probabil singura cu greutate: i-a venit pe loc gustul ideii şi nu s-a putut abţine.

– Care idee să-i vină pe loc? Doar cele două n-o făceau pentru-ntâia dată, nu, ce părere ai?

– Sigur că nu. Dar poate c-aveau mai rar prilejul s-o facă-n public. Îi oferea ‘iubitei’ sale un spectator aproape imberb şi şansa de a-l corupe-mpreună.

– Ulterior cele de cuviinţă dintre voi doi s-au desfăşurat în cadrul aceluaşi trio?

– Nici vorbă. Nu cunosc adevărul asupra relaţiilor posterioare dintre ele. Am întrebat-o, peste câteva zile, ce se mai auzea cu amica sa.

– Voiai să se repete ‘coruperea’, să faci paşi noi în direcţia respectivă…?

– Nici vorbă. Eram un copil foarte politicos; am intenţionat să-i arăt că mă interesau toate câte o preocupau.

– Şi?

– S-a prefăcut că nu pricepea despre cine-i vorbeam. Când a renunţat la acest joc, a ridicat indiferent din umeri.

– I-a sosit rândul să afişeze şi ea indiferenţa.

– I-a sosit.

– Ce s-a-ntâmplat pe urmă?

– De atâta indiferenţă, am trăit împreună vreo doi ani, până a revenit de la oaste logodnicul.

– S-au căsătorit?

– Bineînţeles. Din moment ce era fecioară…

Tags

Related Posts

Share This

- Femeia de alaturi

LUCIE A DESCOPERIT, nu cu suficientă uimire, după părerea mea, că trăia, la rândul său – adevărat că-n închipuire, dar cu vigoarea realităţii -, toate câte îi povesteam a fi trăit alte femei alături de mine. Trăia până la finalizarea eruptivă a dorinţei, o finalizare tandră, interiorizată, din care eram oarecum exclus.

Socoteam că era mai potrivit să apară sentimentul geloziei în astfel de împrejurări, când un bărbat îşi relatează femeii iubite acum felurite aventuri, mai superficiale sau mai profunde, ce l-au marcat odinioară. O întrupare de acest soi, nu doar imaginativă, ci chiar prin forţarea limitelor cărnii absente a celeilate partenere era o surpriză psihologică. Lucie prelua simţurile şi simţirile eroinei din istorisirea mea. Se furişa în trupul ei. Se ciucea în adâncul căldurii ei umede şi mă primea acolo, de ca şi cum în ea pătrundeam, când pătrunsesem în cealaltă. Era un furt de personalitate; întemeiată pe el, repeta scena din trecut cu o intensitate sporită faţă de relatarea ce-i făceam. Proiecta asupra ei înseşi cele şoptite de cuvinte. Le muta în celulele sale, adăugindu-le propriile-i emoţii, dublând-le cu propriile sale dorinţe.

Găsise o metodă să se bucure în locul tuturor femeilor, să le frustreze de ceea ce le era mai autentic şi mai personal. Şi cu cât trecuse mai mult timp de la fapta reală din trecut, cu atât era mai exultantă în jaful la care se deda. Mă reînvia pe mine cel de atunci şi mă folosea în pielea însăşi a femeii de atunci. Va să zică, una dintre marile ei satisfacţii – nu numai în atari ocazii – era să-şi ia plăcerea tâlhăreşte. Eram absolut siderat de capacitatea sa de a-şi apropria drepturile femeilor, necunoscute decât prin vorbele mele, drepturile lor la intimitate şi o iubeam cu atât mai mult cu cât îşi vădea ca fără limită această sete pentru sexualitatea resimţită de femei străine.

Modalitatea sa specială de a degusta erotismul meu, mai ales din copilărie şi adolescenţă, îmi determina şi mie direcţii noi de îmbogăţire ale prezentului, pentru că, prin ea, reînviau numeroase femei; reînviau altfel decât le cunoscusem, înflorite din carnea ei, altoite pe sânii, fesele şi în vulva sa. Lucie nu se mai reprezenta doar pe sine însăşi, ci reprezenta mereu alt chip: al ei şi al ACELEIA, indiferent pe care o alegea pentru întâlnirea cu mine.

De aici şi până la a ne închipui că participa o a doua femeie la jocurile nostre erotice nu necesita decât un pas alături de calea obişnuitului.

De cum mi-am dat seama de rolul stimulator al acestei fiinţe inexistente, am început a-i propune, în timpul iubirii, spre bucurare, trupul imaginat.

Nu mică mi-a fost mirarea când îmi solicită, gâfâit, să-i confer aburului cu corp de poveste o siluetă cunoscută ambilor, să-i pun un nume. Iniţial, am ales două rude de-ale sale: o nepoată şi o vară, ambele necăsătorite, ambele fragile, părând mai puţin dotate să-şi zmulgă singure satisfacţiile din existenţă, semănând prin asta cu ea însăşi în tinereţea pe care, acum, i-o ghiceam şi mai tristă decât o intuisem.

Parcă le dădea dându-şi sau, dacă vreţi, îşi oferea oferindu-le dintr-un preaplin ce acum, în sfârşit, o covârşea. Finalmente, se umplea de suficientă bucurie pentru toate femeile de pe pământ, ceea ce mă răsplătea pentru aspiraţia mea de a-i dărui toate de câte nu avusese parte.

Nepoata, care, de altfel, îi purta şi numele, parcă ar fi simţit în ce era implicată. Alături de dormitorul lui Lucie se găsea sala de baie a apartamentului. Când Lucie cea tânără, venea în vizită şi adăsta câteva zile în casa mătuşii sale, se întâmpla ca în timpul îmbrăţişărilor noastre furtunoase să ne incite şi mai mult în clipele când pătrundea în încăperea alăturată dormitorului şi ne lăsa să participăm auditiv la cascada ţâşnită din fierbinţeala trupului său delicat, care cascadă era opusă acestuia: impetuoasă, ucigătoare.

Sosirea ei intempestivă împreună cu o prietenă, o făcu pe Lucie a mea să-şi iasă din baierele ce-i închingau straşnic, în mod obişnuit, decenţa şi să-mi istorisească înflăcărat, la telefon, de faţă cu tinerele, ce spectacol colorat şi neprevăzut îi aduseseră în casă. Cum mă invită şi pe mine să nu pierd un atare prilej, îmi repetă, amuzată, la apariţia mea, câte i-a fost dat să vadă la fete; dar acestea nu reluară exhibiţionismul, deşi păreau încântate că li se aprecia show-ul.

Fără voia ei, i se întâmplă şi lui Lucie cea matură să se exhibe în faţa nepoatei. O furase somnul, pe jumătate dezbrăcată, pe jumătate nu. Trezindu-se brusc, la sosirea foarte tardivă din oraş a nepoatei, alergă buimacă în odaia acesteia, să verifice dacă revenise cu adevărat sau doar i se păruse. După ce discutară vrute şi nevrute, se întrebă cu foarte mare întârziere de ce nepoata nu o aţintea în ochi, ci căta mai tot timpul spre poala ei. Îşi coborî şi ea uitătura într-acolo şi descoperi stupefiată că o lăsase pe adolescenta ei dragă să se înfrupte din priveliştea sexului său, rămas dezvelit cu inocenţă în faţa căutăturilor ei curioase.

Poate astfel de incidente, peste ceea ce-i oferea intuiţia atât de sigură a vârstei, o îndemnau uneori pe Lucie-bobocul să năvălească în dormitorul unde abia izbuteam să trag hainele pe mine din fugă, după ce o lăsa pe mătuşă împietrită, năucă, lângă uşa pe care i-o descuiase, chemată de sonerie, şi să inspecteze cu încetinitorul fiece detaliu al păturii, întinsă grabnic şi neglijent peste aşternut datorită neaşteptatei ei intruzii. O făcea cu figura albă sau stacojie, căzută într-o stare de hipnoză, fascinată de panorama patului. S-ar fi spus că între mobila aceasta şi ea se purta un dialog pe care eu unul nu-l auzeam, deşi-i ghiceam tema divulgatoare, un dialog din care studenta nu voia să obţină decât confirmări ale presupunerilor sale ameţitoare.

*

Acea altă încăpere a casei unde dormea nepoata, când sosea în vacanţe, nefolosită de Lucie decât pentru rudele şi prietenele sale, fu închiriată unui cuplu tânăr în timpul unei ierni. El lucra, ea studia. Soţul muncea foarte mult, neajungând acasă decât serile. Nevasta rămânea prea îndelung singură. Descoperise relaţia dintre mine şi proprietăreasa ei şi deseori îi surprindeam paşii lipăind pe lângă uşa ce ne despărţea de coridorul conducând la sala de baie menţionată mai sus. Erau treceri insinuant de frecvente; ne revelau cât de grea îi era solitudinea şi cum ne folosea pentru a-şi ogoi curiozităţile anevoie de potolit cu un bărbat prea ocupat.

Una dintre întâlnirile dintre Lucie şi mine din acea perioadă a fost în mod deosebit turbulentă. Exaltarea doamnei depăşi orice limită a icnirilor, gemetelor şi strigătelor. Parcă Lucie ar fi ars pe rug.

Sosi timpul plecării mele spre propria-mi casă.

După ce am avertizat-o cu şoapte blânde asupra intenţiei ce aveam, oricât de greu îmi venea să mă despart de ea, după ce am căutat să-i temperez durerea despărţirii cu sărutări liniştitoare, i-am desfăcut binişor braţele încleştate după gâtul meu, am suferit în tăcere, cu o ultimă plăcere mâhnită, cele din urmă muşcături ale sale sălbatice şi m-am ridicat.

În seara aceea nu ştiu ce diavol al nesăturării nu-i dădea pace. Căzu într-un fel de transă a absenţei. Pe parcursul acesteia, m-am grăbit să mă îmbrac, m-am aplecat iarăşi asupra ei şi mi-am depus buzele pe uscăciunea dogoritoare a gurii sale. Apoi m-am retras.

Când să străbat vestibulul, deschiderea bruscă a uşii de la camera închiriată mi-a atras atenţia că din nou fusesem pândiţi. Lucrul nu era deloc de mirare, deoarece clamoarea noastră putea ridica-n picioare întreg cartierul, de aceasta sunt convins.

Chiriaşa nu se aştepta să dea cu ochii de-a dreptul de pupilele mele întrebătoare, deşi asta voise cred: să mă întâlnească. Obrajii-i arătau ca ardeii capia.

- Doamna Lucie…, se bâlbâi.

- Doriţi să-i spuneţi ceva?, am ajutat-o.

Mă privi cu recunoştinţă, în acelaşi timp abia reţinând efluviile senzuale ce-i răbufneau ca nişte flăcări din pupile.

Am auzit un zgomot grăbit de paşi înapoia mea. Niciodată nu se întâmplase ca Lucie să nu mă însoţească la ieşire. Numai de data aceasta continuase să zacă în neputinţă când părăsisem dormitorul. Am înţeles că, în sfârşit, se dezmeticise. Conlocutoarea mea nu dădea semne să fi făcut aceeaşi remarcă, zăvorâtă cum era în propriile-i obsesii şi nerealizări.

- Vă spun dumneavoastră…, încercă să lege vorba, prea înecată în trăiri contradictorii ce o zăpăceau.

- De ce? Uite-o pe doamna Blake…

O urmărisem, cu o a doua încordare a atenţiei, de cum o auzisem, îngrijorat în legătură cu echilibrul mersului său, deoarece i se mai întâmplase să leşine la ridicarea din pat, după amor. Venea, încurcată de halatul de baie albastru decolorat, pe care se străduia să-l tragă pe sine, neizbutind deloc ceea ce-şi propunea. Enervată de nesupuşenia lui la gesturile ei haotice, îl lăsă să cadă-n urmă-i, cum se apropia. Apăru pe după colţ, în pielea goală, cu sânii zbătându-i-se încă de violenţa scurtului marş forţat, cu perii pubisului inelaţi smocuri-smocuri şi erecţi datorită îndoitei noastre rourări a efortului.

- Lucie, tânăra doamnă vrea să…, am încercat să-i atrag atenţia asupra căutăturilor ce o descopereau avide.

Dar nu avea urechi să mă audă. Mai micşoră distanţa dintre noi, astfel încât să-mi cadă la piept. O priveam pe cealată peste creştetul ei. Nu pricepeam prea multe din cele ce-i treceau prin minte şi inimă, dar aveam certitudinea că, închizând uşa îndărătul meu, le lăsam pe ambele într-o stare de imponderabilitate propice reluării dragostei, cu unul dintre parteneri schimbat, deşi se poate ca doamnele să nu-şi fi găsit drumul împreună.

Peste câţiva ani, Lucie mi-a mărturisit că o vizita, când şi când, pe fosta ei chiriaşă, în căminul ei din alt capăt al ţării.

- Ce sentiment ai când stai de vorbă cu ea? La cât eşti de riguroasă să nu laşi să transpire nimic din trăirile ce te-ar putea trăda, nădăjduieşti totuşi să surprinzi în privirile ei o reminescenţă a acelei seri? Vrei să citeşti în aceea opinia sa despre tine? Te stimulează gândul că acea femeie te cunoaşte goală şi e martora auditivă a amorurilor tale? O cauţi pentru că speri să poţi, o dată, vorbi cu ea despre cele petrecute? Te gândeşti că vei reciti între pleoapele sale pofta ei din acea seară?

Mi-a răspuns sibilinic ca totdeauna când a venit vorba despre intimitatea ei:

- Poate că toate la un loc…

*

După căsătorirea verişoarei şi a nepoatei sale, Lucie refuză să mai fie amestecate în fantazările noastre. Argumentul ei fu zăpăcitor:

- Acum nu mai au nevoie de mine pentru a-şi lua plăcerea.

Înseamnă aceasta că le implicase în iubirea noastră doar dintr-un simţământ caritabil, conştientă – din propria-i experienţă – de deşertul arzător al simţurilor pe care-l străbăteau în singurătatea lor şi că intenţionase să li-l irige cu plăcerile ce se răsfrângeau din îmbrăţişările perechii noastre, plăceri folosite de ea în scopul unei reverberaţii de factură magică în destinele celor două rude mai tinere?

Dacă nu greşesc cu această presupunere, concluzia este că amplificarea bucuriei sale erotice, prin chemarea lor la a împărţi cu ea senzaţiile sale, avea o cauză filantropică: juisa cu atât mai vulcanic cu cât credea că, prin ea, cele două tinere erau mai satisfăcute. Asta, folosindu-se de o gândire magică – spuneam – verificată pe pielea ei, a ei care se bucura de trăirile altor femei de parcă ea ar fi fost acelea înseşi.

Am socotit că o atare deducţie mă va conduce la afirmarea că Lucie se comporta mai curând ca o rudă grijulie pentru fericirea membrelor tinere ale familiei decât ca o posedată de patimă. Dar era o greşeală, căci ce este iubirea carnală altceva decât dorinţa ca partenerul să-ţi împartăşească trăirile? Or, acesta aş zice că era ţelul ei când le adopta partenere imaginative pe cele două. Astfel privite lucrurile, ele îi erau partenere, cu adevărat.

*

O altă experienţă a fost dusă câţiva paşi mai departe de către doamna mea. Împrejurări tragice au întrerupt-o înainte de desăvârşirea finală.

Camera de servici o închiriase unei mediciniste deosebit de inteligentă şi sensibilă, marcată de o dereglare glandulară datorată unui tratament prost aplicat cu prilejul unei boli din copilărie. Chipul atrăgător, armonios, colorat de blândeţe, de dulceaţă, de un magnetism delicat ce acţiona pe nesimţite asupra conlocutorilor, toate acestea împerecheate unei înţelepciuni premature, ca şi unei temeinice pregătiri profesionale ce-i făcea conversaţia interesantă şi instructivă, la calităţile precedente adăugând ea şi o expunere raţională, neşocantă şi amuzantă, chipul îi era susţinut de o robusteţe a trupului, exagerată de ea ca neplăcută, dar nefiind deloc astfel, ci dimpotrivă. Complexul de inferioritate, creat mai curând de îndelunga spitalizare la vârsta jocurilor copilăreşti şi întărit prin infidelitatea adolescentului care i-a stârnit prima iubire, ea şi-l atribuia înfăţişării care, de fapt, îi era agreabilă. Se numea Doris.

O cuceri cu repeziciune pe Lucie, răspunzând de aceasta bunul ei simţ, drama existenţei sale tinere sortite eşecului sentimental – după propiile-i previziuni -, curăţenia ei trupească şi mai ales interesul pe care-l arăta de a-şi continua formarea în umbra raţiunii dense a prietenei mele şi sub auspiciile principiilor sale austere şi sigure. Doris o admira, se confesa ei, avea încredere în ea. La acestea, Lucie răspunse cu o încredere egală, o preţuire asemănătoare şi cu acele jumătăţi de spovedanii în care era meşteră mare, numind lucrurile prin nenumire, aşa încât, de nu erai prevenit, nu puteai niciodată să bănuieşti adevărul decât într-o măsură insignifiantă.

Am aflat tardiv faptul că unele dintre aceste împărtăşiri din viaţa sa intimă mă priveau. După cum îi sta în fel, afirma că bărbatul la care făcea aluzie adusese fericirea unei doamne prietenă cu ea. Descrierea lui, însă, nu o înşelă pe Doris, care cunoştea destule despre cuplul nostru, din deducţii personale, frecventând suficient de des apartamentul gazdei, curioasă să ne cunoască împletirea pe care o izbuteam dintre o intelectualitate aspră, închinată unei munci extenuante practicată în doi şi o senzualitate debordantă. Probă a celei din urmă era şi vestimentaţia extrem de sumară în care o primea Lucie, când sosea pe nepregătitelea şi Doris se amuza reţinând-o pentru cine ştie ce pricină inventată ad-hoc, cunoscând prea bine că mă aflam îndărătul uşii împinsă în grabă a dormitorului, aşteptându-mi iubita să se înapoieze, în aceeaşi despuiere pe care o ghicea studenta la Lucie, printre pulpanele desfăcute parţial ale capotului ei scurt şi anevoie de legat. Lucie sosea în întâmpinarea ei emanând miresmele dragostei.

Acele confesiuni ascunse şi mai ales participarea pe furatelea la intimitatea noastră îi creaseră lui Doris o stare de aşteptare, acompaniată (folosesc termenul în sensul jocului mâinii stângi la pianist) de senzualitatea pe care ea însăşi o strecurase în amiciţia cu Lucie, istorisindu-i intimităţile dintre ea şi un student cu care-şi amăgea aspiraţiile la fericire. Băiatul o satisfăcea atât intelectual cât şi carnal prea puţin, dar spera ca el să-i ceară mâna. Pentru a-şi asigura căsătoria cu acela făcuse un sacrificiu însemnat: pierduse un an de studiu, folosindu-se de o internare în spital, să-şi ia licenţa odată cu tânărul mai mic ca vârstă, să nu scape prilejul absolvirii lui şi să întemeieze un cămin deîndată ce urmau să-şi ocupe posturile fiecare în profesia lui.

Doris se strecură, într-o zi după ce descinsese în mod evident fără motiv plauzibil, în convorbirile noastre, se strecură cu o încărcătură erotică, întărită de constatarea noastră comună că roşea de câte ori mă zărea şi trebuia să-mi adreseze cuvântul. Din ping-pong-ul remarcilor noastre se mută în frazele întrerupte ale îmbrăţişărilor. Ne-am pus pe rând întrebări privitoare la înfăţişarea ei în nuditate, la orientarea dorinţelor ei, la cât şi cum participa cu închipuirea la ce intuia a se petrece între noi. Şi… Lucie ‘mi-o aduse’ în odaie şi în pat, oferindu-mi-o cu furie şi încăpăţânare, pe calea poveştilor născocite.

De atunci înainte nu mai furăm doar doi, ci ne asociam în trei pentru dulcea noastră nebunie, mult mai intensă decât puteau simţurile să ne delecteze neajutate de imaginaţie. Pe rând o covârşeam cu ceea ce ar fi trebuit să reverse peste ea tânărul care o curta – insuficient de dedicat ei, înţelegeam -, făcând-o părtaşă unui rai pe care n-avea cum să-l înconjoare cu mintea din moment ce nu gustase din fructele lui oprite, dar pe care dădea semne a-l fi presimţit. Patul lui Lucie devenise pajişte a rostogolirilor înverşunate a trei trupuri însetate de încleştări, de privelişti, de gusturi, de miresme, de temperaturi, de umezeli, de postúri necunoscute, de nervi excitaţi şi strepezitori până la urlet sau de pacea finală tot mai rar zguduită de încordări pe cale de a se stinge. Nu mai ştiam de mine şi, uneori, mă întrebam în ce măsură rămăsesem barbatul lor şi nu femeia posedată de ele.

Pe Lucie o simţeam ajunsă la un punct maxim al dezvoltării eului. Din acel punct stăpânea destine, le dicta demersul următor, le hărăzea sentimente şi senzaţii, le potrivea existenţele după inspiraţia unui compozitor de poeme simfonice, iar după ce concepea aceste creaţii mai mult decât muzicale, le şi dirija folosind instrumentele făpturilor noastre. Avea ceva dintr-un demiurg colos şi atotputernic. Această caracteristică urma să i se dezvolte în ani până la a preschimba total relaţia noastră, în care eu fusesem iniţial stimulatorul, pentru a prelua ea locul profesorului, organizatorului, stăpânului muzicii.

O chemare în provincie îi dădu ocazia să pună în practică un plan tainic, ţinut straşnic ascuns de mine până atunci. O chemă pe Doris, de faţă cu mine, şi-i ceru să-mi aducă-n lipsa ei un obiect surprinzător de inutil; insistă ferm şi obţinu făgăduinţa fetei de a-şi ţine promisiunea.

La primul telefon pe care mi-l dădu, a doua sau a treia zi – locuiam la ea cât lipsea -, mă întrebă, zglobie şi pusă pe şotii, dacă venise studenta şi dacă se petrecuse ceva, fără să specifice ce, dar lăsând lucrurile evidente prin veselia cu care mi se adresa.

Nu fusesem pornit în nici un caz s-o înşel, mai ales în casa ei, în aşternutul ei. Împins de ea, am tras concluzia, că datorită numeroaselor noastre ‘invitări’ ale lui Doris în acel pat, cel din urmă nu era doar al lui Lucie şi al meu ci, în aceeaşi măsură, al tinerei. Ea nu reprezenta ‘altă’ femeie, ci constituia parte din treimea noastră amoroasă. Drept care, cele plănuite de absentă avură loc, eu găsind în chiriaşă o făptură pe deplin pregătită pentru întâlnirea cu mine. Iar dacă anumite mângâieri, în premieră pentru ea, le refuză la cea dintâi propunere, la vizita ulterioară, încurajată şi stimulată de revelarea trăirilor lui Lucie în împrejurări similare, pe care i le-am amănunţit, se repezi să se bucure şi ea de ele, reuşind să-şi atingă scopul plăcerilor chiar doar la pronunţarea numelui gazdei, atât era legată de cea din urmă, pe o cale misterioasă şi greu de retrasat. Pentru o încorporare totală a proprietăresei sale, ieşi de la duş înfofolită în halatul ei. Şi, cât timp ne-am văzut, doar Lucie fu subiectul convorbirilor noastre incandescente.

Uimirea mi se reaprinse: Lucie, şi absentă, avea o forţă de neînchipuit de a se impune femeilor, în loc să le stârnească gelozia. Le fermenta sângele până se preschimba în alcool pur.

Mi s-a părut firesc să consider această mică înscenare a lui Lucie, în vederea favorizării legăturii mele cu Doris, ca o trambulină spre împlinirea noastră ulterioară în trei. Numai că tragedia prin care am aflat telefonic că trecea mi-a creat o stare de remuşcări pe care n-am putut-o depăşi. La reîntoarcerea sa i-am căzut în braţe, înecându-mă în lacrimi, ca un adolescent, şi întrebând-o de ce m-a dispreţuit într-atâta încât m-a dat unei femei ce nu mă interesa în nici un fel. Unica mea scuză era că trăisem în continuare după partiturile noastre comune. Numai că a treia persoană participantă fusese Lucie, de data aceasta.

Cu această bruscă plonjare în realitatea morală, am rupt vraja. Mi-amintesc că mă ţinea sub pieptul ei, apăsându-mă cu umerii şi cu sânii, agăţată de capul meu cu degetele crispate, împiedicându-mi orice mişcare a ţestei şi ţintuindu-mă cu priviri fixe şi străpungătoare ca nişte piroane de oţel, şi că-mi citea sufletul, ce mi se revela orfan, cu triumful uriaş al femeii ce se simţea adorată.

Acest nou capitol se încheie în coadă de peşte. N-am înţeles niciodată care-i fusese planul. Dar, cât o cunosc, ştiam că o străbătea şi bucuria că Doris devenise conştientă de ce anume primea ea, Lucie, de la bărbat. Iar  conştiinţa acelei conştiinţe îi amplifica exultările.

*

O altă întâmplare ciudată din care reiese că undele senzuale răspândite de Lucie în anumite umpleri peste refuz ale sale cu nevoia de mine puneau în mişcare erosuri străine, indiferent de sex, a avut loc într-un oraş unde s-a nimerit să fim trimişi de slujbele fiecăruia în aceeaşi perioadă limitată. Am angajat la hotel o cameră cu două paturi, în intenţia ca ea să doarmă cu mine. Instituţia ei îi rezervase un pat într-o altă cameră dublă, al doilea fiind ocupat de o scriitoare care-şi lansa o carte pentru copii, o doamnă căsătorită, mică de stat, slabă, cu par şaten spălăcit, inexpresivă, dar amabilă.

Seara am mers amândoi la teatru. Ne aflam în loja centrală în care nu mai se găseau alţi ocupanţi. Interpreta principală a piesei apăru într-o pijama de un roşu electric. Lucie lansă o remarcă depreciativă la adresa lipsei de măsură a culorii. Urma să descopăr, la hotel, că o pijama roşie, adevărat ceva mai atenuat şi înclinând spre nuanţa cheagului de sânge, adusese şi ea, pe care n-o îmbrăcase niciodată până atunci în prezenţa mea. Poate că vorba aspră mă încerca: voia să-mi cunoască opinia  despre acea culoare înainte de a mi se arăta în pijama.

Pe de altă parte, din replica ei mai trebuia să culeg şi altceva decât spuneau cuvintele sale: tocmai înţelesul dimpotrivă, căci efectul acelui roşu violent de pe scenă l-am simţit curând lucrând în lăuntrul prietenei mele. Intră într-o stare de freamăt interior, ce se manifesta prin strângeri tot mai imperative ale mâinilor mele. Nu atribui doar enervării produse de nuanţă această transă specială, ci şi jocului scenic, întemeiat cu prioritate pe mişcări provocatoare, aluzive, incitatoare, pline de  bruşte treziri instinctuale, iar Lucie reacţiona la fiecare dintre ele cu un freamăt, cu răspunsuri date de neaşteptate înfiorări, cu o uscare a gurii, cu unghiile înfipte în palma mea.

I-am atras atenţia asupra unui domn care-şi întorcea când şi când privirile admirative către ea, inspectându-i trăsăturile cu aviditate. Pe dată îşi înclină capul către cealaltă parte a săli şi-mi indică un alt domn al cărui interes pentru ea îl sesizase singură. Se revărsa din doamna mea un clocot de orgoliu feminin mângâiat, răsplătit de cei doi bărbaţi.

Pe drum către hotel n-am vorbit decât despre succesele sale din acea seară şi de fascinaţia pe care o avusese actriţa asupra ei.

Ajunşi la destinaţie, o neregulă a omului de la recepţie îl împiedică să-mi dea cheia camerei mele: o înmânase altcuiva care întârzia să-şi facă apariţia.

Am însoţit-o într-a ei. Urmă un du-te-vino între aceasta şi recepţie.

Colega de cameră, lipsind eu de lângă ele, făcu o ofertă în care am citit amândoi cu mare surprindere rezultatul vibraţiei noastre erotice menţinută cât mai ascunsă. Pretextul găsirii noastre la un loc era că aveam de lucrat ceva împreună şi de aceea ne îngrijora că nu puteam intra în camera mea, căci aceasta ne întârzia trecerea la munca din acea noapte. Scriitoarea îi propuse să vin ‘să lucrăm’ la ele, ea nederanjându-ne şi promiţând să rămână întoarsă cu spatele la noi orice am fi făcut!…

Nu i-am acceptat sacrificiul, fiindcă hotelul îmi puse la dispoziţie o altă cameră, unde ne-am muncit într-atâta încât abia m-a putut ajuta Lucie s-o car în camera lor, când am încheiat câte trebuiau terminate.

Cele petrecute între noi constituiră un nou prilej ce-mi întări convingerea că Lucie, în clipele când îi ceda autocontrolul, devenea imperioasă ca o regină sălbatică, fără nici o reticenţă.

*

Portretul femeii iubite n-ar putea fi de conceput decât dacă l-aş căuta şi în subconşientul acestor persoane feminine înşirate mai sus. Şi ale altora despre care voi pomeni, poate, altădată.

Tags

Related Posts

Share This

- O hotie ce s-ar putea repeta

MRS. ULPIA DEAN avea o vârstă respectabilă pe care şi-o etala cu dezinvoltură pe fiece petic de carne vizibil. Ceea ce vrea să spună că se afla între optzeci şi câţiva alţi ani. Dacă aceste destul de numeroase decenii nu izbutea să le ascundă o datora mai ales lipsei sale de interes pentru atari cochetării feminine ce o plictiseau, deoarece ele, socotea dumneai, erau acelea care scoteau în evidenţă bătrâneţea, iar nu scurgerea anilor în sine.“Că trec primăverile peste trupul unei femei şi mai târziu iernile”, avea obiceiul să zică, “e cel mai firesc lucru din lume. Că te zbaţi s-o ascunzi nu este numai împotriva naturii, dar e şi indecent pe deasupra. Asta te băbeşte, pentru că-ţi dă griji care-şi lasă urma pe chipul tău, te urâţesc, te zbârcesc”. Iar numai de riduri nu se putea plânge dânsa, nu: avea o faţă ca un lighean nou-nouţ şi ca emailul lui îi era pielea întinsă pe întregul trup. “Odihna, dragă Sweety”, îşi dăscălea doamna Ulpia Dean nepoata, “odihna! Niciodată să nu uiţi de odihnă, ţuşcă scumpă; ea e mama frumuseţii! Femeia să înveţe să facă efortul minim. Acesta este elixirul tinereţii”. Într-adevăr, mătuşa celei în urmă numite, era o bătrână frumoasă. Se vedea că era bătrână şi te încânta cât de superb ştia s-o arate şi cu câtă bună dispoziţie îşi purta povara unui “secol din care lipseşte adolescenţa”, cum glumea dumneaei.

Fiica sorei sale, în schimb, era o stressată. Pentru ea nu exista lucru uşor de rezolvat pe pământ. Nu găsea şi ea o treabă să nu-i stârnească probleme. Nimic n-o satisfăcea, nici măcar pe jumătate. Posibil să nu fi fost vinovată prea tare pentru sentimentul că-i era viaţa grea. Tânără, i-a revenit să preia jumătate din dificultăţile mamei sale, hărăzită de Dumnezeu cu un soţ beteag şi imobil în scaunul cu rotile, ca şi pe acelea produse de sărăcia adusă după sine de inactivitatea lui, că numai două salarii, al ei şi al fiicei sale, intrau într-o casă cu mulţi vârstnici, cam pauperi, şi unde se mai număra şi o soră a lui Sweety, de un egoism strigător la cer, căreia nu i-a păsat nicicând decât de distracţii şi de garderoba personală, realizate tot din banii celor două furnici harnice şi fără spor.

Sweety venea zilnic s-o hrănească de prânz pe mătuşa Ulpia şi să-i pregătească în frigider cina, ca şi micul dejun pentru ziua următoare. Zilnic o găsea tolănită în pat. Din această poziţie conversa venerabila doamnă cu nepoata sa un ceas în cap. Şi-n aceeaşi poziţie o părăsea tânăra până a doua zi. Mrs. Ulpia Dean nu se dădea jos să-i deschidă, deoarece se temea de oboseală. Nici n-o lăsa să încuie uşa, când pleca, fiindcă-i era frică să nu fie nevoită, de un incendiu ivit din senin, să iasă grabnic din odaie şi să se trezească în imposibilitatea de a o face, datorită cheii pe care se putea să nu ştie la o urgenţă unde  s-ar fi găsit (dealtfel nu era deloc sigură că mai avea vreo cheie).

Cum încăperea odihnei sale perpetue se afla sub acoperiş – fără nici o jenă putem afirma că era situată în podul unui bloc vechi şi şubred -, un pod supraîncălzit verile, tuşa Ulpia se lăfăia în aşternutul pe care Sweety se străduia să-l ţină mereu curat, schimbându-l la trei zile, după cum fusese solicitată de îndrăgita ei tanti, doamna Dean se lăfăia, ziceam, în anotimpul torid …în pielea goală! Situaţia nu-i crea nici un inconvenient social, pentru că nimeni n-o vizita cât era ziulica de lungă, în afară de prea iubita sa nepoată, după cum am încunoştinţat cititorul, şi de speakerii B.B.C.-ului, aceştia pe calea undelor, pe care se distra să-i apostrofeze destul de vulgar şi ale căror comentarii le contrazicea cu tot soiul de argumente de bun simţ. Cât privea ţinuta sa, dezvolta o întreagă teorie în apărarea acesteia şi i-o împărtăşea cu generozitate şi lui Sweety: “Trupul se cade să respire. Nu-i bine să-l acoperi cu tot felul de prostii! Lasă-l în starea lui edenică măcar aici, pe pământ, că Dincolo nu ştim ce ne aşteaptă. Dar de pomană te-n-văţ eu…”, ofta dumneaei, după ce arunca o privire cercetătoare asupra nepoatei sale cu fruntea mai tot timpul chinuită de încruntări, “…Niciodată n-o să-mi dai ascultare să trăieşti şi tu sănătos!… Toată ziua roboteşti, îţi cauţi de lucru, te fâţâi de ici-colo fără rost şi mai spui că eşti tânără. Şi nu laşi niciodată trupul liber de cârpe. Apoi eu, la vârsta ta… Apropo, câţi ani mai ai?”. Nu vom duce indiscreţia până acolo încât să trădăm vârsta lui Sweety, deşi ar merita această dare-n vileag pentru a o deştepta din indolenţa sa în privinţa scurgerii timpului fără roade maritale, că de pomană i se trecea an după an şi nu pricepea cu câtă obrăznicie năvăleau vârsta medie, cea de a treia şi câte or mai fi, asupra făpturii sale puţintele şi aşa nedotată de Dumnezeu decât cu amărăciuni.

Într-o bună zi, când Sweety sosi cu sufertaşul încărcat cu mâncarea cea mai îndrăgită de doamna Ulpia Dean, o găsi pe aceasta într-o stare de excitare cum n-o mai văzuse.

- Închipuie-ţi, ţuşcă dragă, ce mi s-a-ntâmplat! A intrat un hoţ să mă prade! Pe tine te-a jefuit careva până acum?

În tonul său, nepoata citi, cu oarecare mirare, o urmă de mândrie, de ca şi cum ar fi fost firesc ca numai doamna Dean să fi fost aleasă pentru acel atac reprobabil.

Răspunse tot dumneaei, deoarece nepoatei îi pierise graiul:

- Probabil că nu. Dacă o păţeai, aveai şi tu alt curaj în viaţă! Nu. Mă uit bine la tine: nu eşti omul să dea peste el o pleasnă ca asta…

- Nu prea. Slavă Domnului!, exclamă fericită Sweety cea fără noroc la tâlhari. Asta mi-ar mai lipsi!

- Păi, să ştii că-ţi lipseşte! Te-ai mai trezi şi tu din amorţeala insipidă în care vegetezi.

Când a auzit-o vestindu-i nenorocirea, inima tinerei a-nceput să bată ca un ciocan pe dinăuntrul pieptului. “Biata tuşă Ulpia! La vârsta dumneaei să aibă asemenea emoţii!… Puteam s-o găsesc moartă!” Curând, însă, se linişti: umorul celeilalte era imbatabil. Nimic n-o putea scoate dintr-ale sale: rămânea, până şi-n faţa şocurilor cele mai mari, surâzătoare şi stăpână pe sine ca o regină.

- Nu mă-ntrebi cum a fost?

- Ba da…

- Află că a fost minunat! Nu mă mai aşteptam eu la anii mei la… Stai să vezi! Eram întinsă cum mă ştii şi tocmai mă minunam cât de prost serviciu meteorologic are B.B.C.-ul, că niciodată nu aduce o veste mai palpitantă, cum ar fi un uragan să şteargă Londra de pe faţa pământului – că dacă oi muri eu, cui mai foloseşte existenţa Capitalei?! – sau un viscol în plină vară – total lipsiţi de imaginaţie şi originalitate indivizii ăştia! -, când constat, într-o doară, că se înclină uşurel clanţa uşii. Până să mă frec la ochi, se porneşte şi uşa însăşi să se crape milimetru de milimetru. Am cam îngheţat. Mi-am zis c-o fi venit vreo fantomă; altcineva cine să mă caute?

- Putea fi proprietăreasa.

- Nu mă poate suferi. Nici eu pe ea. Şi dacă ar îndrăzni una ca asta, aş alunga-o să mă ţină minte!

- Putea fi…, dar Sweety îşi dădu seama că altcineva nu putea fi: pe mătuşa ei n-o căutase nimeni de când cu bomba de la Hiroşima. “Doar Pompele Funebre de la colţul străzii, dacă au cumva o listă cu vecinii, ce să cuprindă şi o rubrică a vârstei lor şi s-au gândit să mai verifice starea în care se află…”. Îşi ascunse acest gând cu mare băgare de seamă.

- Pricepi că doar o fantomă ar fi putut intra la mine? Aşa că am strâns tare din dinţi, să nu-şi dea seama că-mi clănţăne plăcile. Şi am aşteptat. Recunosc că, deşi mi-era frică, eram şi tare curioasă. Iar curiozitatea mi-a fost răsplătită. Doamne, Sweety, ţuşcă scumpă, tare-s frumoşi băieţii!

“Vai de mine, s-a scrântit, săraca, de frică. Ce legătură are una cu alta? Asta, da, nenorocire! Să fiu datoare s-aduc şi doctorul acum…”

- Care băieţi, mătuşă?, adăugă ea cu glas tare, să se edifice cât din mecanismul minţii i se stricase aproape centenarei.

- Cum ‘care’?! Băieţii ca ăla de a fost pe la mine!

- Ce băiat a fost pe aici?

- Hoţul! Despre ce vorbesc?!

- Păi, încă nu mi-ai spus nimic de hoţ. Era tânăr?

- Mai tânăr ca un soldat în termen!

Soldaţii în termen constituiseră quinta regală a conversaţiilor ei din urmă cu patruzeci de ani. “Iată că revine la acest subiect demult uitat. Ce curios!”

- Şi pe cine căuta?

- Pe mine! Cum ‘pe cine’?! Pe mătuşa ta, Mrs. Ulpia Dean în persoană! 

Lui Sweety i se părea totul atât de neverosimil încât uitase cât era de dramatic ceea ce-i comunicase sora mamei sale şi, în loc s-o grăbească să ajungă mai repede la esenţial, se lăsa furată de logica ilogică a aceleia pomenindu-se şi ea că punea întrebări stupide. Se mustră în sinea ei pentru cât de proastă se arăta şi se repezi să îndrepte situaţia:

- Te-a brutalizat? Era înarmat?

- Şi cu ce armă…, lăsă doamna tolănită în faţa sa să i se piardă răspunsul în vagul unui surâs ameţit. Iar de brutalizat, de ce s-o facă? Nu m-am opus. Dimpotrivă!

- Cum “dimpotrivă”?!

- Absolut! E un vechi truc de-al meu: când mă atacă oricine, mă las pe spate. Am învăţat-o de la căţei. N-ai văzut ce fac când se apleacă un necunoscut spre ei şi-i atinge cu palma? Se trântesc cu burta-n sus şi ridică picioarele; eventual dau drumul şi la pipi.

- Ah! Asta ai învăţat de la ei…, zise nesigură pe auzul ei cealaltă, aşteptând totuşi e explicaţie mai de Doamne-ajută.

- Eu n-a fost nevoie să mă trântesc cu burta-n sus, că stăteam lungită cum vezi.

- Tot aşa, fără cămaşă de noapte?

- M-ai găsit vreodată cu cămaşa pe mine? Nici nu ştiu dacă mai am. Crezi că mai am? Ar trebui să ieşim într-o zi, să dăm o raită pe la magazine, să văd dacă găsesc una şic, cu imprimeu cu floricele de nu-mă-uita.

- Şi el?, o întrerupse Sweety, cu gândul la hoţ.

- Care “el”?, fu stupefiată doamna Ulpia de cât se ramolise nepoata sa, că scotea vrute şi nevrute din gură.

- Tânărul care a năvălit peste dumneata…

- Ah!, îţi spuneam că n-a fost nevoie să mă trântesc cu burta-n sus; iar de ridicat picioarele, mi-e ceva mai greu la anii mei. Însă a înţeles sensul, deşi n-am rostit nici un cuvinţel, mă crezi?

- Ce “sens”?

- Sensul acordat de căţei trântirii pe spate: ‘Mă predau fără condiţii!’ vor ei să zică, doar că nu pot vorbi ca noi. Dacă m-aş fi aflat în altă poziţie, aş fi ridicat mâinile-n sus, ceea ce dobândeşte acelaşi înţeles, când te somează poliţia. Dar e foarte greu aici în pat să-ţi ridici braţele. Mă crezi, dragă Sweety?

- Da, e foarte greu aici în pat, nu vru s-o contrazică nepoata ei.

- Dacă n-am fost în stare să ridic nici picioarele, ce m-am gândit? “Hai să le desfac”, mi-am spus. “O să mă-nţeleagă el, că dacă-i hoţ nu poate fi un prostălău.”

- Şi?

- Nu era prost.

- Şi?

- După ce mi-a dovedit că m-a-nţeles, până la urmă a plecat.

- Ce ţi-a luat?

- Ce să-mi ia?

- Păi, nu ziceai că-i hoţ? Hoţul ia.

- A luat ce i-a trebuit şi a plecat.

- Asta te-ntrebam: ce-ţi lipseşte? Ceva de valoare?

- Da, răspunse grav doamna Ulpia Dean; apoi făcu o pauză îndelungată, îşi modifică trăsăturile astfel încât să aibă toată greutatea cuvenită ceea ce urma să rostească şi apăsă pe cele trei silabe: - O-noa-rea!

- Vai de mine, mătuşă! Cum să păţeşti una ca asta?! Nu mai merge aşa! De aici mă duc direct la lăcătuş, să mai pună un rând de broaşte la uşă. De-acolo, la poliţie! Şi să nu te prind că nu te-ncui de acum înainte!

- Lăcătuş?! Poliţie?! Să mă-ncui?! Ai înnebunit?! şi dacă mai vine …să mă fure?, mustăci un zâmbet şugubăţ, cum ştia ea să surâdă de-i ierta Sweety toate ciudăţeniile. - Hai?!

Tags

Related Posts

Share This

- Initierea

O FETIŢĂ DE APROAPE ŞAPTE ANI, purtând numele binecuvâtatei noastre regine: Victoria – ‘de aproape şapte ani’, fiindcă nu fusese încă înscrisă în clasa întâi primară în acel sfârşit de vară -, a jucat în existenţa mea ulterioară un rol mai important decât cel atribuit de mitologie ursitoarelor bătrâne cât lumea. Rolul de bază în viitoarea mea curiozitate şi realizare sexuală, pe tot parcursul anilor câţi s-au scurs şi se vor mai scurge. Nu m-am mai putut desprinde niciodată de scena născocită de ea, mi-a devenit model de comportament şi pe aceasta am căutat s-o reeditez, deşi n-am devenit conştient de aspiraţie decât după vârsta de 42 ani, când, pentru uzul şi educaţia sexuală a lui Lucie, mi-am pus ordine în amintirile de acest gen.

O fetiţă atât de mică poate modela cu atâta vigoare destinul psihic al unui bărbat care curând va fi un bătrân? Nici nu-mi vine s-o cred. Şi totuşi amintirile mele converg toate în acel focar al trezirii imaginaţiei sexuale.

Ce date fizice şi morale să fi avut acel copil pentru a mă marca atât de puternic?

Era mai năltuţă ca mine – aveam patru ani – cu aproape un cap. Dezvoltată armonic (cel puţin, nu reţin să o fi criticat în forul meu lăuntric pentru vreo deficienţă corporală), o admiram numai pentru motivul că era mai mare, suficient de mare, de energică, de plină de iniţiative, de autoritară, ca s-o fi adoptat ‘şef de bandă’. Din ‘banda’ noastră mai făceau parte alte două fetiţe, una de cinci şi cealaltă de şase ani, cunoscute în acea vilegiatură. Erau localnice, iar noi londonezi. Vic avea o trăsătură ce nu-mi convenea: un nas prea mare pentru gustul meu; era un nas care, fără să fi intrat în contradicţie cu criteriile mele estetice în germene, îmi răsărea în conştiinţă ca ceva neobişnuit la o fetiţă şi mai potrivit unei adulte. Îi mai ţin minte ochii negri, vii, plini de focul ideilor, de puterea de a-şi transmite cu forţă dorinţele şi neîngăduind împotrivirea. Aceşti fixatori ai fanteziilor emise de buzele sale mov-trandafirii străbătute de o mobilitate hotărâtă, mă intimidau. Prietena mea n-avea nevoie să insiste pentru a mă decide să adopt pe dată scornirile avânturilor ei copilăreşti către un joc sau altul.

Poate că-i atribuiam atâtea drepturi asupra mea şi deoarece părinţii ei erau în acea perioadă nedespărţiţi de părinţii mei. Îi simpatizam pe cei doi adulţi; chiar îi iubeam; aveam multă încredere în ei, încredere pe care, probabil, o răsfrângeam şi asupra fiicei lor. Totuşi, despre aceasta din urmă se cuvine să spun că mă speria niţel, dacă e să compar sentimentele stârnite de ea cu acelea generate de genitorii săi. Mă speria, pentru că firea mea era mult mai domoală, mai obedientă şi mai ascunsă decât a lui Vic. Drept care ea avea un mare ascendent asupră-mi, tolerat de deosebirea temperamentală dintre noi.

O dată m-am opus ei. Dar nu pentru lungă durată. O singură afirmaţie a sa, ca răspuns la ezitarea mea, fu deajuns pentru a-mi înlătura orice reţinere în a-i da ascultare. În acea ‘convingere’ a mea, Vic recurgând la ‘explicaţie’, regăsesc metoda mamei mele de a mă determina să fac una sau alta. Şi trebuie să recunosc, cu suficientă mirare, că în absenţa mamei, Vic îi prelua locul, tratându-mă ca pe copilul ei, căruia avea dreptul să-i poruncească, pentru care ştia ce era bun şi rău, care-mi conducea paşii cât mă avea la dispoziţie.

În acea dimineaţă, soarele urcase binişor pe cer, căci nu eram noi trezitorii timpurii care să-l mai prindă la orizont. Să fi fost ceasurile zece. Mă găseam cel dintâi în curte. Totdeauna Vic apărea după mine, fie că se deştepta ea mai târziu sau că mama ei era mai migăloasă în a o pregăti să iasă. Era o zi bogată în lumină, cu o temperatură agreabilă, îmbietoare la a sta afară. Căldura se împletea cu o răcoare potrivită a umbrei; împreună erau tocmai bune să ne jucăm fără să curgă năduşelile pe noi. Odată aflaţi în ogradă, mamele nu ne mai purtau grija o bucată bună de timp şi, fericite că scăpaseră de povara noastră, stăteau de vorbă în faţa ceşcuţelor de cafea, până să treacă la pregătirea dejunului.

Vic ieşise din casă cu un gând activ în minte. Cum şi amicele noastre, fiicele gazdei, răsăriră de nicăieri când îşi făcu ea apariţia, Vic ne adună în jurul său şi mi se adresă:

- Uite ce-o să facem: îmi dau jos chiloţeii şi tu mă pupi.

Nu aşteptă nici o încuviinţare din parte-mi. M-am uitat cam disperat la cele două partenere de giumbuşlucării, să-mi orientez simţământul după acela citit pe chipurile lor, că – la drept vorbind – nu ştiam ce trebuia să simt, atât de inedită era propunerea. Cam morocănoase mi s-au părut feţele lor. Nu le înţelegeam trăirea, deoarece nu le surprindeam privirile, acestea fiind aţintite asupra mai vârstnicei dintre noi, care opera cele anunţate, adică îşi scotea piesa de lenjerie menţionată, rămânând cu nuditatea la discreţia căutăturilor lor, pe când eu, ruşinat, o evitam, pentru moment. Ce descifram în felul cum o priveau? Ceva butucănos; nu găsesc termen să traducă mai exact amintirea pe care o am despre cele furate din pupilele lor. Ceva ce nu se lăsa înţeles de mine. Ceva pe care l-aş fi putut lua şi drept condamnare, dar şi drept aşteptare încordată. Poate că acea ‘condamnare’ o imprimasem eu asupra globilor lor – cel puţin aceasta reiese din evoluţia jocului.

Vic – ca dovadă că propunerea sa nu era una spontană, ci tocmai pe dos, preconcepută şi pregătită în detaliu, – se aşeză pe vine, cu picioarele larg desfăcute.

- Hai, pupă-mă.

Îşi înclinase bărbia, să-şi privească sexul, de bună seamă pentru a verifica impresia pe care acela îl făcea asupra noastră. Funda mare albă îi cădea de pe creştet spre frunte. Nu-mi amintesc ce culoare avea părul său. Câteodată îmi vine să cred că era bălai; alteori, negru. În schimb, m-a impresionat mica nuanţă ce distingea pielea, pe care i-o cunoşteam bine, alb-cafeniu, de materialul din partea interioară a rochiei, unt cu o apă mai întunecoasă, ce-i cădea ca o jumătate de clopot plisat, pe dinapoia şalelor, peste fesele rotund-ascuţite, către spicele buruienelor înţepătoare.

Cum revenise asupra cerinţei, mi-am aruncat şi eu privirile spre ce-şi dezvăluia: să ştiu mai precis ce anume-mi cerea. N-aveam noţiunea altui membru decât purtam eu. Mai clar, până atunci, dintr-o imensă stimă, datorată educaţiei, socoteam că fetele nu faceau pipi în modul cum ne îndatorase pe noi natura să facem, ele fiind prea delicate pentru a săvârşi un lucru atât de ruşinos şi vulgar, vrednic de tăinuit. Cum însă era evident că-mi cerea s-o pup în zona unde era plasat şi organul meu, mi-am revizuit instantaneu opiniile, concedând că şi ele făceau pipi, cam cu ce-mi arăta. Ceea ce surprindeam mă încuraja să accept că acesta era adevărul trist. Zăream doi sâni mititei. Noţiunea sânilor materni era unica pe care o aveam din teritoriul sexualităţii şi cum labiile  aveau ceva din creşterea alungită de carne albă pe care o constatasem la glandele mamare, am socotit că în faţa mea se desfăşurau doi sâni pe măsura trupului ei – mic, pe lângă al mamei. Că ‘sânii’ îi erau plasaţi aiurea decât cei materni îşi găsi pe loc o justificare: din moment ce fetiţele nu fac pipi ca băieţii şi mai ales treaba mare – ce oroare să le desconsider într-atâta încât să le bănuiesc că ar fi fost martirizate cu o defecare asemănătoare cu a noastră!… – sânii aceştia aveau ambele funcţii excretoare, că doar prin sânii mari, de pe piept, iese laptele, nu? La fel şi prin cei ai lui Vic se cuvenea să iasă ceva. Ce să iasă? Ceea ce e normal să iasă, după modelul oferit de fiziologia băieţilor, din acea parte ascunsă între picioare.

Judecând în mare grabă toate acestea şi construindu-mi pe dată o geografie mitică anatomică a trupului feminin, am hotărât să-i pun o condiţie, eu veşnicul ascultător necârtitor al îndemnurilor ei:

- Te pup doar pe unde faci pipi, nu pe unde faci treaba mare…

Mirată trebuie să fi fost Vic auzind ce trăznaie îmi trecea prin minte.

Însă era prea adâncită în contemplarea celor pe care le examina încântată şi prea grăbită să-şi vadă visul împlinit ca să mai aibă timp să adâncească spusele mele şi să le ridiculizeze.

- Asta spun şi eu: pupă-mă aici!, porunci, niţel cam nevricoasă şi o leacă scoasă din sărite de întârzierea mea.

M-am lăsat în patru labe, cum îşi va fi imaginat ea tabloul pe care îl pregătise în căldura patului, în cursul nopţii. Îmi trecu prin minte o amintire. O auzisem pe mama ei confiindu-i în şoaptă mamei mele: - “Nu ştiu cum să mai procedez cu Vic s-o dezobişnuiesc să facă pipi-n pat…”. În loc să aibă un caracter inhibant, informaţia mă bucură, fiindcă îmi confirma ipoteza că şi fetele făceau pipi. Problema rămânea nedezlegată: prin care dintre cei doi ‘sâni’ mititei? Dar îmi simţeam prietena prea nervoasă ca să mai îndrăznesc s-o iscodesc pentru edificarea mea deplină. Mi-am asumat riscul s-o pup unde zicea, neavând altceva mai bun de găsit atunci.

Deci, mă lăsasem în patru labe. Iarba înaltă şi foarte deasă, de un verde gras, mi-a rămas întipărită în cuget. Era plină de sevă pe dinăuntru, iar pe dinafară de rouă adunată-n stropi mari; probabil că mi-a atras atenţia fiindcă cei din urmă păreau să ilustreze spusa mamei ei.

M-am aplecat, m-am sprijinit mai bine pe palme, am introdus capul sub bazinul ei şi, răsucindu-mi-l în sus, mi-am lipit buzele uscate de emoţie de ‘sânul’ pe care rămăsesem cu impresia că mi-l indicase a fi izvorâtor de pipi, ca altul decât cel pentru treaba mare.

Am redeschis pleoapele – le închisesem, ca un adult când se pierde în sărut -, am retras nasul de sub acoperământul de carne încă nemaisărutată, m-am reechilibrat în poziţia celor patru labe şi am privit drept în ochii fetiţei, ca şi când i-aş fi spus: ‘Vezi cum te ascult?’.

Sunt mai mult ca sigur că senzaţia dăruită lui Vic era nulă, după cum nulă fusese şi pentru mine. Dar nu cred că senzaţie urmărise (dacă avea cumva această noţiune), ci altceva, mult mai neaşteptat. Intuiesc că urmărise doar vicierea mea. De ce cred asta? Din pricina celor ce au urmat.

Când m-am aburcat iarăşi pe tălpi, în picioare, neştiutor a ce-mi mai rămânea de făcut în acest joc inedit, se ridică şi ea de pe vine, îşi trase chiloţii la loc, îşi netezi rochia şi se întoarse spre cele două martore ale orgiei precedente:

- Acum vă duc undeva, să faceţi la fel şi voi.

A luat-o înainte, a cotit pe după colţul casei văruite-n alb, a ţinut o potecă ce se îndrepta spre fundul curţii. Ajungând în faţa budei cu pereţi din scânduri putrede, decolorate de ploi, crăpate şi lăsând astfel locuri goale între ele, pe verticală, le zise:

- Aici. Intraţi şi vă pupaţi una pe alta.

Botoasele nu fură mult mai îndrăzneţe ca mine, anterior. Totuşi intrară una după cealaltă, fără să crâcnească şi traseră uşa în urma lor. Vic, iute, puse un genunchi la pământ şi ochiul la o gaură a lemnului, grăbindu-mă:

- Uită-te la ele!

Mi-am vârât şi eu genele în aşchiile blănii negeluite. Însă, cum n-aveam exerciţiul ei de a spiona adulţii în asemenea împrejurări, privirile mi se poticniră de dulap şi văzui doar negru, oricât m-aş fi străduit să pătrund prin densitatea ţesutului lemnos.

- Vezi?!, strigă entuziasmată.

- Da, am minţit-o fără vlagă, jenat că nu ştiam încotro, nici cum să mă uit, nici ce să văd.

Arhimulţumită că-şi făcuse datoria de a mă iniţia şi în misterele Lesbosului, mă pripi cu un “hai!”. Ne-am retras la altă joacă, aiurea.

M-am mirat că nu le chemă şi pe cele două energumene ale plăcerilor interzise. Acestea reapărură foarte târziu. Se luară la goană cu noi. Vic nu le întrebă de ce zăboviseră atâta. Nici ele nu povestiră nimic. Îmi vine să cred că stătuseră acolo prosteşte, aşteptând o nouă poruncă a lui Vic, pe care o credeau încă afară.

Dar parcă poţi să ştii?

Mai există ceva în această amintire, despre care nu poţi afirma prea multe: De ce fetiţa fusese botezată Victoria? Nu cumva fiindcă urma să mă înfrângă pe viaţă?

Tags

Related Posts

Share This

- Un oaspete nocturn

LORDUL HENRY întoarse pagina şi citi următorul rând din eseul prietenului său Oscar Wilde:

Gilbert: Ah! Este atât de simplu să îi converteşti pe ceilalţi. Şi este atât de greu să te converteşti pe tine însuţi”.

“N-am izbutit nici eu să mă convertesc vreodată la nimic. Să fie din luciditate? dintr-un prea aspru simţ analitic? Să fie aceasta din prudenţă, chiar din laşitate? din slăbiciunea argumentelor oferite de teorii şi oameni, ori din propriile mele neputinţe de a le pătrunde valoarea? – neputinţe ale minţii? neputinţe ale sufletului? -. Cu atât mai puţin sunt convertit la mine însumi… Mă joc cu a fi eu. Şi mă amuză să mă prezint aşa sau altfel, după cum intuiesc că voi scandaliza pe unul, pe altul. Ba nu: o fac experimental; încerc cum ar fi de aş fi aşa, cum ar fi de aş fi invers… De fapt, când spun că nu sunt convertit la mine însumi, subînţeleg că nu ştiu la cine să mă convertesc, cine este acest mine însumi. Dar ştiu că-mi face plăcere să-i convertesc pe alţii şi să-i amăgesc a crede şi eu în cele predicate; ba-mi place chiar să mă iluzionez, alături de conlocutor, că sunt chiar aşa cum predic şi să-l fac să mă descopere astfel – cum, cu adevărat, n-am fost niciodată…”, medită.

Deodată i se păru că aude scârţâind uşa dublă cu glasvand ce-l despărţea de grădina din faţa casei. O lăsase întredeschisă până avea să se culce, să pătrundă puternicul miros de liliac înflorit. Îşi încordă auzul, să verifice de se stârnise vreo adiere. Nici vorbă de aşa ceva. Trozni o lamă a parchetului: o ştia bine care era, în dreptul pragului: fără pricină aparentă cedase şi nu mai era bine fixată. “Deci, a intrat cineva…”, îşi spuse, cum stătea cu spatele şi nu vedea în acea direcţie. “Nu poate fi decât un hoţ.” Gândul îl amuză: toate le trăise, dar să fie prădat, încă nu. “Iar viaţa e atât de plicticoasă, dacă nu ştii să ţi-o îmbogăţeşti singur… Uite, însă, că-i mai trece şi altcuiva prin minte să-ţi dea o mână de ajutor să ţi se scurgă timpul într-un chip agreabil…”

“Acum voi afla dacă la maturitate se mai cunoaşte vigoarea tinereţii, cum mă flatez c-ar sta lucrurile…”, zâmbi în sinea sa, încordându-şi muşchii, gata de ripostă dacă s-ar fi pomenit că-i sărea în spate intrusul. “Şi chiar de ar fi înarmat, nu văd de ce să mă tem… Revolverul e incomod: face prea mult zgomot. Mai curând s-ar putea să aibă un cuţit. Odinioară mă mândream cu salturi de felină; astăzi m-ar ajuta să nu-mi fi pierdut elasticitatea.”

Prefăcându-se că se-ntinde a somn, se încovoie înainte-i şi, brusc, cu zvâcnitură de leopard, ţâşni şi se răsuci în acelaşi timp în aer, cu ochii tensionaţi, să surprindă din prima clipă a întoarcerii pe loc tot ce se putea zări îndărătul său.

Şi văzu: era un băiat de vreo optsprezece ani, cu o şapcă ca vai de lume, lipsită de formă, acoperindu-i o ureche, cu pantaloni gri cadrilaţi şi soioşi, prea largi pentru el, cu o haină foarte uzată la manşete şi cu buzunarul din dreapta descusut parţial. Lordul Henry zbură prin văzduh şi, când ateriză, îl şi prinsese pe străin sub trupul său de sportiv de o anumită vârstă.

- Aoloeooo, dom’le, ce greu eşti!!!…, protestă acela.

Rămânând cu toate kilogramele bazinului peste bazinul flăcăului, se sprijini cu palmele de încheieturile mâinilor acestuia, i le răstigni la dreapta şi la stânga, şi-şi ridică suficient pieptul, grumazul şi capul pentru a-l privi în ochi. Erau albaştri şi străvezii şi aveau gene lungi ce se ondulau în sus, conferindu-i expresiei un aer pe cât de angelic, pe atâta de tâmp.

- Nu s-ar spune că eşti prost. Cum de te-ai gândit să cambriolezi un apartament tocmai când stăpânul e acasă? Chiar dacă nu mă observai în fotoliu, pentru că era întors cu spatele spre tine, lampa cu picior ce stă aprinsă alături de el tot ţi-a bătut în ochi şi te avertiza că e cineva acasă. Şi, atunci, cum de ţi-a trecut prin minte, repet, să faci o gogomănie ca asta?

- Mă apăsaţi foarte tare, dom’le…, constată celălalt, indiferent la chestiunea de logică ce îi propunea spre rezolvare gazda.

- Şi ce vrei să fac? Să mă scol? Şi tu ‘s-o-ntinzi’?, se delectă lordul că nimerise cuvântul golănesc ce socotea a se potrivi situaţiei; era unul dintre nobilii de rasă ce se străduiau să pară vulgari în limbaj, o dată la o sută de fraze, de dragul culorii stilului. “Numai că de data aceasta, dacă doresc să mă fac înţeles, va trebui să conced a-mi reduce binişor din înălţimea subţire a lexicului şi mult mai des decât îmi intră-n obicei”, îl umbri un gust de melancolie aristocratică dezamăgită. Să mă ridic?!, repetă, pentru a-i încerca puterea de judecată.

- Păi, cum altfel?, răspunse celălalt, de parcă sugestia lui ar fi indicat cea mai naturală reacţie posibilă. Mă striviţi cu burta.

- Cu ce?!

Stăpânul casei era foarte jignit: “Oamenii ăştia nu pot lega două idei! Nu înţelege că despre un bărbat care a dat dovada unei agilităţi ca a mele, nu se poate afirma că ar avea…, cum să zic…”. Nu-i venea să rostească nici măcar în gând acel penibil cuvânt ce fusese atribuit siluetei sale.

- Cu burta, nu se poticni hoţul de revolta sa, pentru a-i repeta vorba ce-i suna gazdei atât de urât. Sunteţi greu ca un buştean.

“Ei nu, că asta întrece măsura!”, se răzvrăti stăpânul casei. “După ce că dă buzna peste mine, mă mai şi umileşte! Creştineşte ar fi să-l iau de urechi să i le lungesc puţin. Dar să nu mă grăbesc până nu aflu exact cu cine am de-a face.”

- Hei, tu! Dacă vrei să nu putrezeşti la temniţa Reading, încearcă să fii ceva mai politicos.

- Păi, cum vine asta să n-ajung la Reading?

- Până la Reading e cale lungă şi ea trece prin bunăvoinţa mea.

Cu o obrăznicie ce n-avea precedent în relaţiile mondene ale lordului, pungaşul rânji parşiv, întrebându-l:

- Şi bunăvoinţa dumneavoastră cere să stăm burtă peste burtă?, reveni la tema lui preferată, încercând simultan să-i dea semn din pântec că se afla încă sub greutatea lui.

“În definitiv, poate că are şi el dreptate; pare firav; iar eu am vreo nouăzeci de kile; aşa-i la statura mea. Dar ce să-i fac? Cum să m-asigur că nu fuge? Nu l-am minţit: n-am nici un chef să-l dau pe mâna poliţiei. Nu-i deloc distractiv să-ţi apese conştiinţa amintirea că ai hărăzit puşcăriei un băieţaş ca ăsta. Pe de altă parte, nici nu-l pot lăsa liber, să intre-n altă casă să prade. S-ar cuveni să-i dau o lecţie să n-o uite niciodată. Dar care? Oricum, e potrivit să-l convertesc să devină cinstit, să-l convertesc la morală, nu?”

Până una-alta, decise să-l lege de stâlpul de stejar băiţuit şi lăcuit, din mijlocul încăperii, a cărui eleganţă ar fi fost sporită, prin contrast – îşi dădu seama pe loc, cu simţu-i artistic rafinat, celebru în toate saloanele -, ar fi fost sporită, spuneam, prin prezenţa unui ins agăţat de el, de parcă ar fi fost exhibat la ‘stâlpul infamiei’, într-o piaţă publică, într-unul din veacurile precedente. Or, nu se putea imagina contrast mai artistic decât acela dintre o ordinară piaţă publică şi rafinamentul încăperilor sale. După ce se va fi asigurat că era în imposibilitatea de a da bir cu fugiţii, avea timp suficient să cugete la cea mai priincioasă lecţie de administrat tânărului corupt.

Găsise soluţia să-i imobilizeze, pentru moment, mâinile. I-o suci pe una lângă cealaltă, astfel încât să i le ţină pe ambele doar într-un pumn. Palma rămasă liberă şi-o strecură între coastele şi şoldurile băiatului, unde remarcase că acesta-şi susţinea brăcinarii cu o sfoară aparent destul de solidă. O deznodă pe orbeşte, o trase printre încheieturile lui alipite şi, cu o dexteritate pe care nu şi-o cunoştea, izbuti să-şi ducă la îndeplinire planul. Ba o rotocoli cu destulă fantezie, astfel încât să treacă un ochi al legăturii şi în jurul gâtului victimei sale, pentru ca, dacă aceasta încerca vreo ‘fiţă’ pentru a scăpa de el, din mişcarea mâinilor să se fi sugrumat singură.

- Acum nu mai ai de ce te plânge. Respiră în voie, i se adresă, sculându-se de peste flăcău.

Văzând că celălalt tăcea îmbufnat, adăugă:

- Ţi-a pierit cheful de ‘băşcălie’?, plasă el un alt cuvânt din comoara lui de termeni din slang, adică din exprimarea suburbiilor.

- Ce aveţi de gând cu mine, dom’le?, păru adolescentul nespălat îngrijorat pentru prima oară în seara aceea de primăvară.

- Te ţin ‘la popreală’ până te dezvăţ de obiceiurile tale rele, îl ameninţă cu convertirea ce-l ispitea.

Mai departe nici nu ştia ce avea de făcut.

- Acum, ridică-ţi creştetul de pe covor, să nu te izbeşti când o să te trag.

Până să se dumirească celălalt ce se întâmpla cu el, lordul era în picioare, îl apucase de glezne şi săltându-i-le-n aer, îi înălţase picioarele în formă de V. Dându-se înapoi, îl târî de-a-ndaratelea. Când ajunse-n dreptul stâlpului, îşi trase sufletul. Între timp, îşi desfăcu, la rândul său, cureaua şi, cu o dibăcie de parcă nu s-ar fi ocupat toată viaţa decât de legarea cailor sălbatici, îl sumese dintr-o mişcare grăbită, îl îmbrânci cu spinarea de coloană, se aplecă şi-i priponi genunchii de reazimul pe care i-l sortise.

Poate că derbedeul s-ar fi putut lupta cu el, dar era cu adevărat luat prin surprindere. Parcă îi pierise orice funcţie cerebrală; se holba, năuc, la acel domn atât de elegant şi de vârstnic, cum îl manipula, de parcă el ar fi fost de cârpă, şi nu se desmeticea; atât de repede se petrecuseră toate în ultimile  câteva minute, că ameţise.

Menţinându-i braţele în aer, tot cu o mână lordul Henry smulse haina de pe băiat şi o aruncă aiurea, trase de cămaşă până i-o smulse din pantaloni, i-o descheie rapid. “Dacă aş fi un primitiv ca el”, îşi spuse, “aş trage de ea până-i rup toţi nasturii”; apoi se miră că se putea categorisi cu un termen (“un primitiv”) ce nu i se potrivea în nici un caz; mai mult, se simţi de-a dreptul uluit că se comparase cu lepădătura umană din faţa sa. Îi petrecu prin legătura ce-i ţinea mâinile prizoniere cămaşa; apoi, făcând-o, de bine de rău, sul, o înnodă împrejurul stâlpului, la spate.

“În sfârşit, dacă nu-s putrede cămaşa şi sfoara, am reuşit să-l împiedic să se mai mişte. Acum mă pot odihni.” Înainte de a se depărta, să-şi pună intenţia în practică, îl mai reţinu o stare la care nu se aştepta, o stare de contemplare estetică: “Parc-ar fi sculptura în marmură a unui piept de fată nepuberă… Ce prostii!”. Renunţă la degustarea artistică ce-i luminase o clipă inima.

Cu o hotărâre ce-l caracteriza nici că se putea mai bine, lordul Henry se reîntoarse la fotoliul din care-l smulsese acel incident, luă loc, având grijă să-şi potrivească dunga impecabilă a pantalonilor de smoking, îşi reluă cartea depusă pe măsuţa de alături şi se adânci în ea, să-şi isprăvească paragraful început când imberbul îi întrerupsese lectura ce-l fascina.

“Pentru a cunoaşte adevărul trebuie să imaginezi miriade de falsuri….. Ernest: - …care sunt calităţile ce ar trebui să îl caracterizeze pe criticul adevărat?Gilbert: – Dar tu care crezi că ar fi? Ernest: – Ei bine, aş spune că mai presus de orice criticul trebuie să fie cinstit. Gilbert: – Ah! Nu cinstit. Criticul nu poate fi cinstit în sensul obişnuit al cuvântului. Numai în privinţa lucrurilor care nu te interesează poţi emite o opinie cu adevărat nepărtinitoare, lucru ce de altfel dovedeşte că opinia nepărtinitoare este absolut întotdeauna lipsită de valoare. Cel care vede ambele aspecte ale unei probleme nu vede, de fapt, nici unul din ele. Arta este o pasiune şi, în materie de artă, Gândirea este colorată de emoţie în mod inevitabil, fiind astfel mai curând fluidă…”

Constatând că stăpânul casei uitase de el, individul gemu:

- Hei! Cu mine ce se-aude?

Scos dintr-ale sale, cititorului îi trebuiră câteva secunde să revină în odaia plăcut înmiresmată de aerul grădinii înnoptate şi să priceapă ce voia acela de la el.

- Aşa-i. Cu tine ce fac?

Cine m-a pus să-mi împovărez seara asta îmbătătoare cu astfel de întrebări? Nu era mai bine să folosesc telefonul şi să scap de orice încurcătură, dându-l pe mâna poliţaiului? S-ar putea şi acum. Nu-i prea târziu. Dar mi-am făgăduit să rezolv chestiunea după metoda mea. Dacă mă apuc să-mi încalc hotărârile, unde ajung?”

Îşi mai luă un răgaz:

- O să văd mai târziu.

- Dar mie-mi amorţesc mâinile!

“Din nou are dreptate. Trebuie să-i născocesc altă poziţie.”

Cugetă o secundă. Se ridică iarăşi. Îi aduse mâinile-n faţă, cu mare grijă, să nu cumva să-i fi trecut ţâncului prin minte să-i repeadă pumnul în figură, le legă mai uşurel şi priponul lor îl ancoră de acela care-i ţinea picioarele la un loc, cu călcâiele lipite de stâlp. Apoi îi petrecu în jurul brâului una dintre cârpele folosite anterior, astfel încât să rămână ţintuit de lemnul din spatele său.

- Sper că ştii să-mi preţuieşti bunăvoinţa, se uită la el cu o privire pe care o voia severă, deşi un zâmbet maliţios i se strecura prin încruntare, împotriva deciziei sale, drept care şi-o ascunse coborându-şi uitătura spre pieptul lui nevăzut de soare, de culoarea laptelui nucii de cocos..

- Cum nu, domnu’, şi mulţam.

Gazda reveni la lectura sa turburată:

“Arta provoacă în cel care ascultă sau în spectator o formă a nebuniei divine…..Îi face pe ceilalţi să se simtă inspiraţi. Raţiunea este tocmai facultatea la care nu apelează ea. Dacă iubeşti Arta cât de puţin, trebuie să o iubeşti mai presus de orice pe lume. Adorarea frumosului nu pledează pentru sănătatea mintală. E prea frumoasă ca să fie echilibrată.”

Nu ştia cât timp trecuse de când se pierduse în minunatele paradoxuri ale atât de inteligentului amic Oscar, că iar fu întrerupt de vocea necunoscutului. Nu vorbea, ci scâncea, ca un fel de căţeluş:

- Domnu’, ştiu că am făcut o faptă rea; dar asta nu-n-seamnă că e drept să mă ţineţi aşa.

- Adică, în ce fel?

- Păi, gândiţi-vă c-am trecut şi eu printr-o frică – mamă, Doamne! Ce, credeţi că-i uşor? Am şi eu unele nevoi…

Insista pe acel: “şi eu”   într-un mod enervant. Parcă numai el ar fi locuit pe pământ. “La mine, care sunt absolut încântat de carte, nu se gândeşte!”

- Ce fel de nevoi?

- Păi, nu vă zisei? Nevoi de frică. Dumneavoastră când vă este frică, ce faceţi?

- Mie nu mi-e niciodată frică. N-ai văzut?

- Ba am văz’t. Da’ mie mi-a fost o frică din alea de faci pe tine. D-aia ziceam că…

“Acum înţeleg ce-l doare. Pesemne are dreptate. Oamenii de teapa sa nu-şi ştiu stăpâni trupul; stau la dispoziţia instinctelor, ca animalele. Flăcăiaşul ridică o chestiune deosebit de greu de rezolvat.”

Luă decizia să se dumirească mai întâi, cu exactitate, despre ce vorbea insul:

- Mică sau mare?

- Ce ziceţi?!…, arăta acela ca picat din lună. Cin’ să fie mică sau mare?

- Nevoia, pentru Dumnezeu!

- Maaare!… Mă trece că nu mă mai pot ţine!

- Nu te-ntrebam cât de tare vrei, ci ce vrei, i-o tăie enervat domnul, pricepând că n-aveau un limbaj comun şi că degeaba i se adresa, insul neputându-l urmări din pricina lipsei de educaţie.

- Să mă ud, zise cam încurcat.

Lordul Henry văzu cu ochii închipuirii fereastra camerei de toaletă, ce dădea în curtea din spate. O străbătu pe aceasta în viteza omului ce aleargă ca gonit de ogari, să-şi salveze pielea. Escaladă, în imaginaţie, zidul despărţitor de stradă, ba şi smulse, din nebăgare de seamă, o ţiglă dintre acelea ce-i păzeau tencuiala de valurile ploilor dese. Parcă ar fi simţit de-adevăratelea o durere, ca de picior scrântit, când să lungească trotuarul către colţ. “Nu este cazul să-i dau eu însumi prilejul să-şi ia tălpăşiţa, după ce am izbutit cu atâta artă să-l fac prizonier. Să caut altceva…”

După o meditaţie destul de îndelungată, în orice caz foarte adâncă, şopti ca pentru sine:

- De ce nu?

- Ce?; îl auzise celălalt, cu simţurile toate ascuţite la maximum, nu numai cu acela pe care-l acuza a nu-i da pace.

- Am găsit.

- Atunci, hai, mai repede, domnu’, că mă cam scap!

- Am înţeles, “domnu'”!, îl imită cu haz, lordul, sculându-se din fotel şi ieşind din încăpere.

Reveni după câteva secunde, cu o mână la spate.

Ajuns în dreptul lui, aduse la vedere ceea ce ascundea îndărăt şi depuse obiectul la picioarele prizonierului. Era o oală de noapte din porţelan vernil, cu decoraţii vegetale somptuoase aurii şi verde conifer. Pe o parte, în centru, se desfăşura stema familiei sale: un taur ce o purta între coarne pe încântătoarea Europă, pe care tocmai o răpise, abia înveşmântată cu un văl îngust, ce izbutea să-i acopere umerii până-n dreptul sânilor şi lăsa restul trupului la îndemâna curiozităţii privitorilor, cum sta lungit pe spate, de pe grumajii animalului până pe crupa-i mătăhăloasă, ce inspira un simţământ al forţei telurice imbatabile. Pulpele ei, deschise spre coada animalului, îmbrăţişau coastele acestuia, într-o crispare nebunească. Datorită saltului efectuat de rumegătorul năduşit, făptura mitologică îşi menţinea anevoie poziţia precară, agăţată de coarne cu ambii pumni ridicaţi înapoia creştetului.

- Ce-i asta?, se arătă foarte curios tânărul.

“Sărmanul băiat; nici o oală de noapte n-a văzut până la vârsta lui…”

- “Asta” e pentru ce ziceai că ai nevoie.

- Cum?! În ceva atât de scump, eu să…?

- Ăsta este scopul oalei de noapte. Adevărat că e scumpă, dar toată lumea aşa face noaptea.

- O fi făcând pe întuneric. Eu nu pot pe lumină. şi mai ales nu pot dacă o văd pe doamna aia.

- Ea nu te vede.

- Nu mă tem eu că se uită la mine. Vine din aceea că mă uit eu la ea. Ei, ce facem?

- Să sting lumina.

- Da’ cum s-ajung eu la oală?

- Ţi-o ridic.

- Şi cum s-o ţin, dacă-s legat?

“Aha! Asta te doare. Ai vrea, băieţaş, să te dezleg, ca să-mi dai una-n cap şi s-o iei la sănătoasa cu oala asta preţioasă cu tot… Nu sunt prostul dumitale, nu!”

Fără alt comentariu suplimentar şi fără să stingă lumina, din moment ce se dumirise că nu ea îl stânjenea, se îndreptă spre coloană, se aplecă, ridică vasul până la înălţimea potrivită şi aşteptă într-o tăcere ce arăta că nu avea chef de alte mofturi.

Ostatecul său parcă l-ar fi înţeles dintr-o privire. Îi era evident că nu era cazul să insiste asupra unor cereri noi. Dimpotrivă, cuminte, se strădui să-şi descheie prohabul. Însă, orice efort făceau degetele sale acum foarte neîndemânatice, nu reuşea să ducă la bun sfârşit o operaţie atât de simplă, fiindcă erau prea bine înţepenite de strânsoare.

Suflând greu de parcă ar fi ridicat saci de cărbuni, îi scăpă în cele din urmă:

- Zău că nu pot, domnu’.

Lordul nu-i răspunse. Trecu la a-i descheia el, cu meticulozitate rece şi precisă,  cei trei-patru nasturi.

- Gata.

- Gata, pe dracu’! La ce bun că m-aţi descheiat?! Credeţi că-şi găseşte singură drumu’? În cartieru’ nost’, ele nu-s aşa deştepte. Dacă vă e frică să nu scap, altceva nu-i de făcut decât să m-ajutaţi mai departe.

“Logic. La asta nu m-am gândit.”

Puştiul îl pusese-n dilemă. Trebuia făcut ceva, dacă nu voia să-i păteze în cele din urmă parchetul sau covorul. Tot copilul avea dreptate: nu exista altă perspectivă decât să-i dea o mână de ajutor. “E dificil şi jenant să fii temnicer…”

Fără a se uita cum lucra, lordul introduse cu eleganţă palma printre cele două aripi din material textil de proastă calitate şi extrase delicat, ca pe o căpşună bine coaptă, de aceea prea fragilă, ceea ce protesta – pe drept – puştiul că nu era capabil să aducă singur la lumină.

Gazda fu mirată să simtă între buricele degetelor calde semne din care era firesc să apară doar dacă Europa ar fi fost vie şi fierbinte în faţa lor. Se prefăcu a nu băga nimic în seamă, când o idee îi fulgeră prin cuget: “Am găsit soluţia de a-l face să-i treacă pofta să mai intre prin efracţie în casele oamenilor…”.

*

Se scurseseră mai bine de două ceasuri jumătate. Hoţul abia mai respira, frânt de vlăguire. Genunchii îi tremurau în chip vizibil. Pe lordul Henry îl durea braţul de parcă ar fi bătut cu barosul o nicovală în tot acest timp. Dezmeticit, după nebunia răzbunării ce-l cuprinsese, îi era nespus de ruşine de sine însuşi. Un gust amar, al ireparabilului, îi usca gura şi buzele. Fără a-i adresa vrun cuvânt, se retrase spre fotoliul în care căzu lat. Capul îi lunecă pe spate şi adormi pe dată. Curând căzu şi celălalt într-un somn nu mai puţin profund, aşa cum sta spânzurat de stâlp.

Nobilul domn, de cum se dezmetici, constatând că omul legat îl privea, îi vorbi liniştit şi sigur pe ceea ce făcea:

- Te eliberez. Şi să nu mai aud de tine…; ar fi dorit să-l injurieze, dar nu era prea tare în insulte; alese să-l tachineze: Evă masculină!

Nu se uita la el. Aştepta un semn că fusese auzit. Acesta veni cu foarte mare întârziere:

- Nu vreau. Nu plec de aici.

- Dar ce ai de gând?

- Îmi place la dumneavoastră. Îmi place că sunteţi blând ca o mamă, îl surprinse pe bărbat cu comparaţia lui neasteptată şi total nepotrivită cu ce se petrecuse de atâtea ori repetat între dânşii. Vă rog, lăsaţi-mă să stau şi eu aici. Ştiţi? Pot găti! Fac curat! Le-nvăţ pe toate, dar nu plec. Nu dau o ceapă degerată pe hoţie! Îmi place să fiu băiat cinstit. Vreau să mă pedepsiţi mereu. Numai asta merit.

“Care elev ştie răsplăti astfel un profesor de morală practică?”, surâse învins şi încă visător lordul Henry.

Tags

Related Posts

Share This

- Povesti in interludiu

Jack i-a povestit Jessicăi următoarea întâmplare drept pildă a unei ciudăţenii a firii femeieşti şi a relaţiei bărbat-femeie născută între doi necunoscuţi.

Personajul – nu m-am edificat dacă era vorba despre sine însuşi în adolescenţă ori despre alt tânăr, Jack rămânând ambiguu faţă de mine în această privinţă – se afla la un ştrand pe malul Lémanului, în Elveţia. Îşi alesese ca loc de plajă o suprafaţă închisă aproape complet între şirurile de cabine nefolosite de ani de zile, oamenii preferând să se dezbrace de-a dreptul pe malul lacului. Se oprise aici pentru a nu jena pe nimeni şi nici a fi jenat, căci intenţiona să-şi scoată slipul, să facă un ceas de nudism.

Toropeala dulce adusă de oglindirea soarelui pe trupul său, un soare nu destul de puternic încât să fie dezagreabil, îl amăgise şi-l aţipise pe jumătate, stare ce-l delecta, făcându-l să uite de el însuşi. Îşi ţinea slipul lipit de şold, să-l aibă la îndemână pentru a-l trage peste el ca o învelitoare, dacă s-ar fi iţit careva în spaţiul unde se ascundea. Numai că nu ţinuse seama de posibilitatea acestei căderi într-un somn uşor.

Deodată, simţi că apăruse cineva printre capetele a două rânduri de cabine. Întredeschise pleoapele. Constată silueta unei femei rămasă acolo, în picioare, în costum de baie, cu labele uşor depărtate, aşa cum încremenise din înaintare. Îl privea. Nu făcu mişcarea de acoperire intenţionată pentru că decise să n-o pună în situaţia neplăcută de a-i arăta că era conştient a fi fost cercetat de ea gol cum se afla.

Doamna străbătu doi paşi înainte şi luă loc îndărătul unei ţâşnitori, pe o bancă, unica din zonă, îndreptată spre el cu partea pe care se şedea. Se prefăcea a nu-l vedea. Doar când şi când îi surprindea lunecările privirilor peste el.

Nu rezistă să mai rămână locului îndelung. Îşi trase slipul, fără să se ridice. Apoi se aburcă în picioare şi se îndreptă alene către dânsa. Îşi menţinea privirile ba în pământ, ba le trimitea spre apa ce străpungea drept în sus, ca un burghiu străveziu şi sclipitor, prin conducta ei falică din fontă, teşită în vârf. Niciodată nu-şi aruncă ochii direct spre femeie, despre care constatase iniţial că avea vreo cincizeci şi ceva de ani. Ajungând în dreptul gurii de apă, se aplecă şi sorbi îndelung; răcorit, se delectă adunând curgerea în palme şi depunându-şi-o pe umeri, pe piept, pe pântec, pe partea anterioară a pulpelor, lăsând-o să i se prefire pe omoplaţi în jos.

Străbătu distanţa de un metru, ce-l despărţea de bancă, ceru voie să se aşeze, necunoscuta încuviinţă şi el se regăsi alături de dânsa.

Când rămase singur, peste jumătate de ceas, îi fu cu neputinţă să-şi amintească ce cuvinte schimbaseră, dar de vorbit, o făcuseră de la bun început cu o familiaritate deloc stingheritoare, necum vulgară, ceea ce nici nu-i venea lui la îndemână. Persoana cealaltă dorea la fel de mult ca şi el să sfarme orice zid s-ar fi interpus între dumnealor, dar n-o făcea nici cu grabă şi nici cu evidentă strădanie de cucerire. Îndepărtă piedicile survenite (dacă apăruseră; de ele Jack nu mai era conştient). Cert este că, provocat prin nişte mijloace ale discuţiei pe care nu le putea reproduce cu nici un chip (credea, prietenul meu, când îmi povestea, că femeia atacase subiectul nudismului la plajă), tânărul se pomenise dezvelindu-se iarăşi, alături de ea, şi amănunţind cu degetele ceea ce înfăţişa. Privirile doamnei nu se despărţeau de priveliştea dezvăluită. Într-un târziu, cum încă mai repeta mişcarea, mult mai rar, vag ameţit, martora lui, cu pupilele cuminţi tot coborâte, într-o aplecare asemănătoare cu a pudorii, îi zise, cu gâtlejul încordat şi glasul uşor voalat:

- Vrei s-o faci iar?

Îngroşarea vocii îi atribuia oarecare neaşteptată seriozitate, ce-i împrumuta vorbelor tenta unei mustrări posibile, nu total credibilă.

- Nu… , răspunse nehotărât.

Ea trecu la a menţiona:

- …Sunt unele femei, care obişnuiesc bărbaţii să-şi ia singuri plăcerea, pentru a-i privi, iar asta de mai multe ori la rând. Îi obişnuiesc aşa, ceea ce nu e spre binele tânărului, căci ia deprinderea; sunt periculoase. A-i întâlnit vreuna dintre acelea şi te-a format?

Conlocutorul minţi:

- Nuuu…

- E un noroc. Să nu te laşi învăţat de ele…

Lui îi stătea pe buze s-o întrebe dacă se număra printre dumnealor, dar era prea delicat s-o iscodească atât de fără ocol.

Curios lucru, dacă doamna află că el nu intenţiona să continue, îl vesti că pleca. Stupefiat de cele în care se trezise antrenat, ruşinat poate, nu avu tăria s-o reţină. Dorea să se elibereze de prezenţa ei, să rămână singur cu nevoia de odihnă şi de rumegare a aventurii.

Femeia îşi luă rămas bun. Şi el se ridică, politicos cum era, o conduse câţiva paşi, îi ură: ‘la revedere’, ceea ce nu se adeveri a fi fost adevărat, deoarece dumneaei nu reveni să-l revadă pe petecul de nisip unde se retrase din nou, să viseze.

Jessica, ascultându-i suita numeroaselor istorisiri culese de pe ramurile aceluiaşi trunchi cu poame aguride, îl întrerupse cu o reminiscenţă proprie din pubertate, tot de pe plajă.

Aflându-se pe malul unui râu, auzea râsetele unor băieţi care se zbenguiau în undă. Deodată unul dintre ele izbucni denunţător, amuzat, dar şi batjocoritor. Era cuprins, în acelaşi timp, de entuziasm, dar şi, parcă, voia să avertizeze:

- Cortul, Billy! Cortul!

Fetiţa îşi aruncă privirile într-acolo, nedumerită despre ce cort putea fi vorba pe faţa apei. Percepu că unul dintre flăcăi era lungit de-a lungul curgerii lichide, pe spate; făcea ‘scândura’. Chilotul lui, rămas în aer, într-adevăr căpătase forma adăpostului de pânză numit, datorită erecţiei. Nu prea înţelegea ea ce era acel fenomen, dar fu satisfăcută a se fi lămurit la ce se făcuse aluzie.

Obsesia Jessicăi de a exista concordanţă între spuse şi realitate, izvorâtă, probabil, din îndelungate strădanii părinteşti în vederea determinării ei să respecte adevărul, adică să nu mintă, obsesia ei de a se vorbi precis, exact, urma s-o constate Jack, cu oarecare sfială şi cu admiraţie, pe parcursul întregii lor prietenii. Ştia clar când a apărut ruşinarea ei de a fi surprinsă minţind – apărase cu acest mijloc de acuzarea comportării uşuratice o prietenă bănuită de părinţii Jessicăi pentru aşa ceva. Or, iată că şi astfel de preocupări ale minţii, între cari şi sexualitate nimeni n-ar putea bănui vreo relaţie, devin căi de iniţiere a cugetelor feciorelnice în anumite împrejurări, iniţiere rămasă interzisă în zona tuturor tabuurilor sociale, drept rezultat al unei educaţii dăunătoare prin asprime obtuză: voise să verifice cum putea să se înalţe un cort pe apă.

Astfel de informaţii schimbate între ei asupra experienţelor de început ale fiecăruia se distingeau printr-o imensitate de prilejuri oferite bărbatului – majoritatea foarte concrete – şi o zgârcenie penibilă a generozităţii împrejurărilor în ceea ce o privea pe femeie – atât ca număr, cât şi ca experienţă directă. În nici un caz Jack nu se grăbea să tragă concluzia că trăirile ei în atari ocazii fuseseră mai puţin intense decât ale lui. Nu. Însuşi faptul că până la patruzeci şi opt – patruzeci şi nouă de ani, Jessica nu numai că nu uitase cum arăta ‘cortul’, ci continua a-l cita ca pe o experienţă din domeniul erotic dovedeşte puterea cu care îi fusese izbită imaginaţia la vârsta respectivă, ca şi caracterul satisfăcător al revelaţiei. Pe această ‘arătare’ şi pe alte câteva introduceri în sexualitate, la fel de anodine pentru alt ascultător decât iubitul ei, se clădise o sete de trăiri ‘nepermise’ ce urma să alcătuiască fundalul întregii vieţi a femeii, de dedicare absolută muncii, nu numai ca răspunzând nevoii sale de autodepăşire, ci şi, mai ales de depăşire a unei nevoi erotice ce i-a luat somnul pe parcursul întregii vieţi chinuite de nerealizare pe măsura aspiraţiei, în acest domeniu.

Această sete i-a fost arzător sporită de lecturi. Este vorba despre romane publicate cel târziu în primul sfert al veacului al douăzecilea, deci scrieri ce acopereau cu o perdea groasă orice tresărire şi subsecventă mlădiere a spiritului sub ghimpele erosului. Însă asta nu înseamnă că nu rămâneau, tot la câteva zeci de pagini, umbre calde înscrise pe hârtie, jumătăţi de cuvinte, tot atâtea făgăduinţe neformulate până la capăt, ce mai abitir măreau misterul şi chemarea lui ameţitoare. Cel puţin aşa le resimţea femeia.

- Ce semnificaţie au pentru bărbaţi exhibările acestea?, îl întrebă într-o zi, după o relatare din familia tematică a celei cu care debutează istorisirea de faţă, făcută ei ca ilustrare a tezei că educaţia prea pudică impune femeii o viaţă de restricţii şi renunţări extrem de tristă.

Mai precis, îi narase că un coleg de liceu, îndreptându-se spre casă într-o noapte de început al iernii, se oprise lângă un zid, pentru o nevoie ce-l necăjea. Abia de-şi descheiase pantalonii şi luase poziţia eliberării că auzi un bocănit grăbit şi ferm, peste pojghiţa subţire de zăpadă uşor topită, al unor tocuri de pantofi femeişti. Din întuneric apăru o domnişoară de până-n treizeci de ani; se apropia pe acelaşi trotoar pe care se afla şi el. Era ca paralizat de cotropirea neaşteptată a sângelui ce-i intrase brusc în clocot, datorită contextului în care era surprins. Era prea târziu să-şi mai ascundă evidenţa reacţiei la prezenţa necunoscutei; ba nici nu voia s-o facă. Domnişoara îşi descheie la rândul ei nasturii paltonului verde, subţirel, ale cărui aripi începură să bată ritmic din mişcarea pulpelor. Colegul lui Jack interpretă gestul ca unul simbolic al ofertei, conştient sau inconştient.

Apoi îşi spuse că interpretarea îi era greşită. Se răzgândise deoarece constată că, ajunsă la doi paşi de el, trecătoarea traversă. După care, iarăşi fu dator să revină la gândul dintâi: oprită îndărătul lui, străina îşi bătea tălpile şi şi le freca de marginea bordurii, ca şi când ar fi voit să le cureţe de zăpada prinsă de ele. “Dar asta nu se face în plin mers; deobicei omul îşi leapădă zăpada abia înainte de a intra în casă…” Se încurajă: “Îmi atrage atenţia asupra sa, vrea să pricep că întârzie lângă mine. Mă cheamă…”, îşi zise, sufocat de mărul lui Adam devenit greu ca plumbul şi prea voluminos.

Femeia străbătu carosabilul. Rămase ţeapăn, în poziţia în care ea îl observase. După câtva timp, când emoţia îi anihilase starea specială în care fusese zvârlit de apariţia ei, îşi putu rearanja toaleta şi trecu şi el pe trotuarul de vizavi. Pentru tânărul care n-o mai putuse urmări cu pupilele deoarece se găsise întors cu spatele la ea, femeia pierise ca înghiţită de pământ. Doar dintr-o curte îmbeznată auzea pe careva fluierând o melodie. Depăşise poarta, când se pornise fluieratul. Reveni încet înapoi. Îşi concentră muşchii oculari cât era în stare, dar nu răzbătea prin densitatea întunericului. - “Decât să staţi să vă uitaţi, mai bine mi-aţi da o mână de ajutor să urc lemnele la etaj!”, auzi un glas feminin. “E ea!”, tresări fără să mai poată respira. - “Îndată; n-am ştiut ce faceţi acolo”, răspunse, păşind în spaţiul negru. “Sosesc.” – “Cam târziu”, fu apostrofat. O zări, în sfârşit. Voi să-i ia stiva de surcele din braţe, dar îl refuză. Nu insistă, fiindcă nu-i plăcea, după cum nu agrează nici un adolescent, să i se spună ce avea de făcut. - “Intraţi. Locuiesc sus”, îl îndemnă de parcă se cunoşteau suficient pentru o astfel de invitaţie.

Urcă prima; el după ea. La un cot al scărilor le ieşi în faţă, coborând, o doamnă: îi putea fi mamă tinerei; poate chiar asta îi era. Schimbară numai două vorbe. “Nu insistă asupra conversaţiei, să nu fie obligată să mă prezinte şi să remarce cealaltă că, de fapt, nu ne cunoaştem.” Relaţiile lor nu păreau calde. Treptele nu treceau prin dreptul nici unei uşi. Se opriră în faţa aceleia unde se închidea şi casa scării. Descuie. Intră; depuse lemnele în faţa sobei. - “Poftiţi”; îl invită să ia loc pe cel mai apropiat scaun. Se îndreptă spre capătul opus al odăii. Îşi lăsă acolo paltonul, într-un cui. - “Vreţi să vă scoateţi delonul?” După o clipă, se răzgândi: - “Mai bine să se-ncălzească niţel”. Căutăturile sale îl mirau: nu transmiteau nici un mesaj; nici patimă, nici căldură, nici intimitate. Erau întocmai privirile îndreptate asupra unui străin căruia îi acorzi puţin respect din politeţe. Reveni. Îngenunche în faţa sobei şi, după ce potrivi câteva lemne subţiri în cavitatea ei, depuse sub ele un chibrit aprins pe o bucată de hârtie. Închise uşiţa de metal. - “Se desmorţeşte îndată”, îl informă, luând loc pe capătul divanului dinspre sobă.

Urmă ceva ce-l impresionă cumplit, deşi era firesc pentru o femeie cumsecade şi obişnuită, alături de un bărbat despre care nu ştia nimic, chemat în casă în asemenea împrejurări neobişnuite. Îşi sprijini coatele de genunchi şi-şi îngropă faţa în palme, cu sufletul vlăguit, însoţind aceasta de un suspin.

“Nu pot fi decât două explicaţii ale retragerii acesteia din tovărăşia mea, care abia de s-a schiţat. Prima: este groaznic de obosită. Însă din felul alert în care lovea pavajul afară, din gluma ei din curte, din hotărârea cu care a escaladat treptele, din parcurgerea întregului spaţiu al încăperii pentru a-şi depune paltonul ca un om ordonat, nu reiese istovirea ce să motiveze atitudinea îmbrăţişată. A doua: ceea ce a făcut, adică poftirea mea la ea, a unui necunoscut în a cărui intimitate a irumpt datorită unei întâmplări neprevăzute, o costă, după faptă, prea mult. Istovirea îi este sufletească; e sătulă de irepresibilul poftei sale; regretă ce s-a petrecut; îi e ruşine…”

Am citit, undeva în INTRODUCEREA IN PSIHANALIZĂ a lui Freud, despre o distinsă doamnă vieneză care, într-o împrejurare similară, se oprise alături de domnul în cauză, răscolise prin poşetă, scosese o carte de vizită şi i-o oferise, însoţind-o de un surâs încântat şi îmbietor.

Dar nu femeia din poveste, nu. Ea era zdrobită de fapta sa. Când a înţeles şi eroul aceasta, se ridică. Îngăimă cu un ton şters, al propriei sale jene:- “Sunteţi ostenită. Cred că e mai bine să mă retrag.” – “Da” , zise ea. Se ridică. Îi deschise uşa. În prag, el îşi apropie buzele de fruntea ei şi depuse acolo un sărut cast şi scurt. - “Dacă vreodată aveţi drum pe aici…”, îi spuse dânsa, “încercaţi dacă sunt acasă. Deobicei revin serile…”.

Acum regreta că insolita întâmplare se isprăvea astfel, însă n-avea convingerea că trebuia să-l oprească. Nici tânărul că ar fi trebuit să rămână.

Coborî. Femeia rămase cu uşa deschisă până ce el coti pe trepte-n jos. Apoi o auzi încuind.

- Semnificaţia?, rămase puţin pe gânduri Jack, cu gândul la întrebarea Jessicăi. Dacă e vorba despre o exhibare voluntară ea înseamnă o propunere, cum a luat prietenul meu descheierea paltonului de către femeie.

- Nu-i trecea prin minte că domnişoara care venea spre el nu accepta să privească ceea ce-i arăta? Că o jignea? Că-i violenta psihicul?

Jessica era furioasă.

- Nu. Fiindcă, o făcea cu mult înainte de se fi apropiat dumneaei de el, când se găsea încă la cincisprezece-douăzeci de metri şi nu cu această intenţie. Iar dacă intenţia ar fi existat, prin distanţa mare îi oferea şansa să aleagă: îşi continua drumul în direcţia lui sau traversa, vădindu-şi prin asta indiferenţa sau dezacordul. Nimeni n-o obliga să se apropie şi mai ales să privească.

- Acum înţeleg. Mai medită cât medită, apoi: Ai dreptate.

- Există în aceste întâlniri fără urmări ceva mai mult decât ţi-am spus. Eu le socotesc nişte contacte sexuale desăvârşite, deşi ejacularea spontană apare rar.

- Contacte sexuale?

- Da. Sunt întâlniri a două trupuri şi a două pofte, în domeniul vizual doar, e adevărat, dar aceasta nu le micşorează intensitatea, poate chiar dimpotrivă, şi sunt satisfăcătoare în sine.

Jessica îşi clătina capul, pierdută în repetarea celor ascultate, poate chiar în strădania de a intra în pielea femeilor citate, pentru a le înţelege trăirile.

- Ai dreptate, reluă la rândul ei. Bănuiesc că sunt satisfăcătoare în sine, confirmă în cele din urmă, ghemuindu-se cu capul pe umărul bărbatului său, din când în când răsucindu-şi-l niţel, să-i depună câte un sărut pe piept, cerând astfel dragoste.

Tags

Related Posts

Share This

- Baba oarba

DOMNUL CHRISTOFER F. gândea la înaintarea spre transcendent a prietenului său: “Este plină de ocoliri inutile şi inconştiente, de bucle şi răsuciri pe loc, ce-l aduc a reveni de unde a plecat – atunci când se amăgeşte că a cucerit orizonturi noi şi strigă cutezător: Evrika!, nefiind complet păcălit, ba părându-i-se a recunoaşte zona şi exclamă, uluit de propriile-i intuiţii: ‘Deci mă aflam de ieri pe drumul cel bun!’. Adevărul este că nu se afla pe nici o altă cale decât aceea a hazardului şi că nu ieşea din hăul deschis de dezvoltarea sexualităţii proprii sub tălpile lui. Din atari bezne nici n-are cum se smulge, pentru că nici o rază a maturităţii nu ajunge la el.  Şi tot acolo, în afund, navighează – adică pluteşte în derivă – şi astăzi. Afirm asta pentru că nimic din erotismul uzual, franc, direct şi terre-a-terre , nu-i spune nimic, nu-l atrage, nu-l reţine. De ce? Tocmai fiindcă n-a atins (ceea ce este atât de lesnicios celorlalţi) maturizarea intelectual-sexuală nici la paisprezece ani, nici la treizeci, nici la cincizeci şi cinci. Astfel, el nu a ştiut şi nu ştie nici astăzi să recunoască sexualul, ci continuă să-l presimtă, să-l caute, să-l inventeze, în lipsa pământului ferm sub picioare, în lipsa certitudinilor fiziologice care le dau altora siguranţă şi libertate de mişcare.

Cum de s-a întâmplat să cadă victimă acestei imaturităţi prelungite şi probabil definitiv instalate în personalitatea lui?”

Christopher F. ar răspunde pe dată: ‘e victimă deoarece a confundat iniţial exotericul cu esotericul, carnea cu spiritul, coitul cu iniţierea, lumina întunericului vaginal cu lumina duhovnicească, umezeala (şiretlicul aceluiaşi organ) cu Apele precedând Facerea’.

Şi răspunzând astfel, ar fi mulţumit, dacă n-ar surveni o nouă întrebare: “De ce a fost cu putinţă această confuzie?”

Cu aceeaşi luciditate, domnul F. ar da răspunsul de nerespins: ‘Pentru că nu a beneficiat de o educaţie religioasă în copilărie’.

O schimbare de macaz a gândului ar revela domnului Christopher o altă ipoteză de luat în seamă când caută să-şi înţeleagă amicul, anume şocul (dulce ca mierea) al iniţierii sale în tainele adultului.

*

Lăsat din când în când în grija unei vecine, în acele după-amieze când părinţilor săi li se oferea atracţia unui program social în realizarea căruia cel mic ar fi stat piedică, făcându-i să-l rateze, vecina născocea tot felul de preocupări puerile ce să-l atragă pe copil şi reţine în casă fără proteste. Cu prilejul unuia dintre aceste tete-a-tete -uri buclucaşe, jocul ‘de-a baba oarba’ îi goni prin odaie şi-i înghesui printre mobile timp de câteva zeci de secunde, chiştocul de om legat cu un fular peste ochi, iar matura, vânată de palmele lui întinse, retrăgându-se abil dinainte-i sau strecurându-i-se îndărăt. După ce-i încălzi spiritul sportiv şi-i aprinse dorinţa de a se dovedi mai isteţ, îi cree ţâncului şansa de a-i înconjura o pulpă cu braţele, nemailăsând între el şi piciorul ei cortina fustei ce-i separase de când se cunoşteau, ci sumeţind-o cât era necesar atingerii directe.

Triumful de a o fi dibuit nu constitui decât scânteia efemeră ce-i incendie plăcerea de a-şi scălda palmele în temperatura răcoroasă a pielei ei şi de a şi le luneca pe întinderile acelea netede, vaste şi germinând necontenit făgăduinţe pe jumătate revelate de bucuria tactilă fără nume resimţită.

Vecina se retrăgea (el nebănuindu-i tactica) spre divan (sau ţâşt-bâştiul s-o fi împins într-acolo, impulsionat de un instinct indicibil?), îşi păzea poalele cu degetele, fără a-l fi determinat să se desprindă de coapsa ei straşnic îmbrăţişată, de care-şi lipise obrazul, ca şi când s-ar fi preschimbat în lipitoare. Cuvintele ei cereau s-o elibereze; dar tare puţin convingătoare trebuie să fi fost, din moment ce încăpăţânarea lui de a nu ceda nici un centimetru pătrat din terenul cucerit le ignora cu superbie precoce şi buze strânse până ce i se albiră. Astfel, se treziră – ea aşezată pe marginea culcuşului, el cuibărit între genunchii ei, ea menţinându-şi veşmântul lipit de partea superioară a membrelor, el cu faţa îngropată între ele, depunând sărut lângă sărut pe albul lor compact, lucitor şi ademenitor.

Zile sau săptămâni la rând, puştiul se mulţumi cu acest dar. Numai cu vorba investiga necunoscutul ce-i ajunsese la îndemână. Adică, pe de o parte povestea despre colţurile de draperie ridicate până atunci, pentru a fura ceva din Mister, pe de alta se ruga ca ea să repete, de dragul lui, şansa pomenită în istorisirile ce-i făcea adultei. Menţiunea sânilor materni mângâiaţi încă şi la acea vârstă (şi de când se ştia) – cea mai potrivită educare a heterosexualităţii băieţilor – contribui cu uşurinţă la îndepărtarea bluzei ‘profesoarei’ sale improvizate şi la coborârea combinezonului său până la brâu. El deveni stăpânul absolut al celor două cupe imense revărsate peste pieptul generos. Cu conţinutul lor carnal, agreabil la strânsură, la dezmierdat, la amănunţit cu privirea, cu limba, cu buricele degetelor, cu fruntea, se obişnui degrabă, existând, cum spuneam, o mai veche frecventare a lor, în cadrul familial. Această paralelă – mai mult: apropiere – între sânii acum descoperiţi şi cei binecunoscuţi ai mamei – o făptuise firesc, aşa cum ar fi comparat un trandafir cu altul aidoma – sau o varză cu alta; de ce aş fi liric? -, neimplicând în judecata lui nimic ruşinos, ci mărginindu-se la cântărirea cantităţii, durităţii, culorii, dimensiunii aurei şi mameloanelor, succesivelor învârtoşări şi muieri ale acestora, trăindu-şi cu siguranţă surpriza şi nicidecum intuiţia secretului interzis.

Mama lui fusese invitată la o nuntă într-un târg provincial. Îl luase şi pe el. În dimineaţa urmând sosirii îl duse în bucătărie, să-i dea să mănânce. Nu peste mult, descinse şi o rudă a miresei, cunoscută de ei acolo. Îşi încălzi apă; umplu un lighean; se dezbrăcă până la şolduri, să-şi spele torsul. - “Ce faci?! Te vede copilul!”, o apostrofă mama lui. - “Eh, ce ştie el, la şase ani?…” Dar el era numai ochi. Constată deosebirea de formă a sânilor acelora, faţă de cei ai paznicei pudorii lui; lunecau un timp în jos, apoi se umflau ademenitor, ca nişte fructe fără nume, precis suculente şi plăcute la storsul pe cerul gurii; pe când ceilalţi umpleau pieptul cu revărsarea lor, până aproape de coastele de deasupra abdomenului.

Străina îşi stropi torsul, îl muie pretutindeni, îl unse cu un săpun roz, prelung, rotunjit la capete, ce exala până în colţul său un parfum ameţitor. Începeau să se cunoască pe pielea ţigănoasă dâre grase, albicioase.

Brusc, doamna ridică un braţ. Din mişcările mâinii opuse ieşeau la iveală clăbuci ce răsfrângeau lumina în chip de curcubeu, fragmente de baloane străvezii, sprijinite pe smocuri de bucle negre sau străpunse de fire singuratice ce rezistau, pline de îndrăzneală, invaziei spermatice coborând pe urmele palmei harnice (noţiune ce-i lipsea, dar unica ce ar putea tălmăci cele resimţite de el).

Subsoara mamei sale abia de era personificată prin câţiva peri bălai şi lungi, dispuşi la distanţe mari. Priveliştea brună era de o noutate nebănuită. Asociată cu tonul dojenitor al apostrofei citate şi cu neglijarea făţişă a capacităţii lui de observare, ea cu atât mai mult îi răpea simţurile ascuţite la maximum.

Acea experienţă o evoca el în auzul vecinei şi, probabil, frazele lui fură suficient de înflăcărate ca s-o înduioşeze şi s-o stârnească până la a-i arăta subsuorile şi a-l lasa să se joace cu tufele lor umbroase.

Noua preocupare le umplu alte cincisprezece-douăzeci de zile, după care iarăşi începu să-l chinuie tabuurile ce persistau. La ce s-ar reduce progresul omenirii dacă făpturile Creaţiei n-ar fi atât de puţin rezistente în faţa interdicţiilor de orice natură? Am fi încă sălăşluitori ai peşterilor, înecaţi într-un matriarhat inexpugnabil, ca pe vremea alungării Evei şi a poftei sale de bărbat.

Chiloţii albi rămâneau singura piesă de îmbrăcăminte stavilă între curiozitatea lui febrilă şi obiectul ei inconceptibil, dar în mod cert de găsit – uluitor! – dincolo de mătasea lor milaneză.

Pentru a fi coborât elasticul nu fură necesare încercări numeroase, nici solicitări intense ale încordării muşchilor.

Poate că această victorie, din şirul cuceririlor de până atunci, o obţinu cel mai lesnicios. Numai că dezvelirea nu fu de mare întindere: se opri mai sus de perna bombată de carne a pubisului (despre a cărui existenţă habar n-avusese).

Adulta, care-l sâcâise întruna cu întrebarea: -“Ce vrei să găseşti aici?”, după ce se lăsă convinsă a-i face placul, triumfă ironic: - “Aia e: nu e nimic de văzut!”, ceea ce-l irită, deoarece avea dreptate – ‘burtă’ şi un buric foarte extins pe lângă al său, chiar şi al mamei; deci, dizgraţios pentru reverenţa ce o nutrea trupului femeiesc, asemenea unui sunet măcăit în registrul bas al tubei, atunci când te aştepţi la o temă serafică, înaripată de violine şi harpă.

Dar, în după-amiaza următoare, tot prefăcându-se că o gâdila prea tare, mutându-şi greutatea trunchiului de pe o fesă pe cealaltă, îi înlesni, cum sta agăţat de chiloţi, să i-i scoată. Revelaţia de atunci a fost cea mai zdruncinătoare din întreaga-i existenţă posterioară. Dezvăluirea pădurii dese, îmbeznate, în care căutăturile i se rătăceau printre viţele cârlionţilor aspri, încârligaţi aceştia în ceilalţi, într-un haos alcătuind reţele peste reţele, prin care se străvedea pielea în adâncuri lucii, înmanşonate în penumbră, fu stupefiantă. Zărea ceva unic, într-o serie de privelişti ce se întindea de şase ani, fiecare dezvăluindu-i o părticică din universul pe care urma să-l locuiască până la moarte, fiecare obişnuindu-l cu această lume necunoscută şi cu rosturile ei, fiecare fiindu-i explicată de mama (care lipsea de lângă el numai în acele secunde, înlocuită de vecină – iar cea din urmă, se învăţase cu asta, nu-l lămurea nicicum, ci doar se prefăcea a-l împiedica să înainteze pe calea apucată, apoi se bucura cu el de cele ce percepea copilul şi atingea).

Când îi reveni graiul, exclamă siderat: - “Ce frumos e părul tău!…” . Iar răspunsul ei fu întocmai acela de care avea nevoie, deoarece introducea între ei doi un element stabil, ce să-i ofere oarecare siguranţă în faţa presimţirii unui pericol ascuns de taina revelată, în faţa constatării monstruosului (ce nu seamănă cu noi are toate şansele de a fi catalogat ca atare). Răspunsul ei fu extrem de simplu şi de spontan, venind firesc după una dintre comparaţiile uzuale făcute de el cu ceea ce cunoscuse până atunci: - “Să vezi ce frumos îl are mama ta!…”.  Conlocutorul său de-un stat de palmă, mai întâi se revoltă, fiindcă încă era foarte puternic în inima sa sentimentul că ceea ce percepea era imposibil în cadrul normalului. Însă cuvântul magic ‘mama’ dădu roadele de aşteptat, îl umplu de afecţiunea ce stătea la pândă îndărătul tuturor actelor sale, recipient blând al uimirilor lui, mângâiere a sperieturilor, liniştire a nedumeririlor. Pe fondul acestei reîmpăcări cu lumea, ţinând seama şi de toate treptele scării urcate până aici, în cunoaştere, sub atenta trimitere a gândului întru verificarea prin suprapunere a imaginilor (căci viziunea a ce cunoştea din mama  nu-l părăsise nici o clipă în cursul descoperirilor sale danteşti), acceptă, finalmente, că mesajul transmis putea fi şi adevărat. La acesta contribui şi amintirea câte unui fir de păr plutind în apa din cadă sau bideu, ce tocmai se scurgea când i se îngăduia să năvălească în sala de baie, pasă-mi-te fiind mânat de ‘mari nevoi’, ori de încăpăţânarea de a nu mai rămâne lipsit de companie (întotdeauna încuierea mamei în acea încăpere îi lăsa un gust al disperării, al abandonării, mult mai pătrunzător şi decât plecările ei de acasă). Deci, putea fi adevărat că la fel de mult păr poseda şi mama sa, tot acolo, ascuns şi chiar mai frumos, cum i se garanta.

Aici nu mai avu curajul să ia în stăpânire prin pupat, cum o făcuse cu toate tainiţele peste care dăduse ca din întâmplare. Nu un curaj raportat la femeia adultă (pe care o simţea bună ca pâinea caldă şi înţelegătoare cu nevoia lui de iniţiere), ci curajul de a pierde, fie şi timp de o clipită, din atenţia vizuală, triunghiul atât de viu şi de chemător, ca un animal preistoric binevoitor lui.

Târziu, foarte târziu, îşi ajută cu degetele pupilele să cuprindă mai mult, mai adânc, mai amănunţit, în mişcări legănate, ale căutării, în mişcări grijulii, tandre, calde.

Şi într-o zi a fericirii acestei explorări în jungla virgină, negrăit de pură şi de hieratică, neasemuit de absconsă şi de haotică, angelică şi diabolică, severă de ca şi când prin ea respira o lume de Dincolo, aşa cum se întâmplă în altar, primitoare de ca şi cum aştepta doar un cuvânt – Acela Potrivit -, ca să-l ia părtaş al unui demult cunoscut, dar nerecunoscut, basm ascultat încă dinainte de naştere, al cărui susur străbătea tot continentul pilos, ca o boare nesimţită, aducătoare de viaţă, într-o zi a exultării mute şi ne- grăit de zgomotoase în afundurile conştiinţei lui, sfâşiată de larma lătrată a unor trompete cosmice ce-l asurzeau pe dinăuntru, până la explozie, pulpele acelea odihnitoare – acum că rămăseseră atât de cuminte cunoscute, ca opuse buruienişului încâlcit, străbătut de şerpii indici, ai perilor, hipnotici, ce i-ar fi putut aduce moartea din umbra fiecărui fir – pulpele acelea ca nişte şesuri lunare fură despărţite de o falie, crăpată pe nesimţite, dar cu un rezultat ca al unuia dintre cumplitele cutremure asiatice ce taie solul de cad în despicătură tauri, tractoare şi case, şi, la capătul ei de sus, îl lăsă să vadă o gură căscată surâzător spre el, salivând către obrajii lui, dintre buzele roşii vineţii, într-o perpetuă mişcare ce dezvelea iar şi iar un centru strâns în jurul lui însuşi, absorbitor ca o emblemă simbolică a Timpului, înspiralată ca ochiul format de apa ce se înghesuie frenetic şi rotocolitor spre gaura ţevei colectoare din mijlocul chiuvetei. Clipea la el, cu tresăriri spasmodice, cu strangulări şi revărsări ca nişte chemări, ce făceau să dârdâie îndelung carnea pulsatorie din tunelul în miezul căruia licărea obsesiv.

Pentru lipsa lui de experienţă, zvâcnirile erau ca nişte sughiţuri ce cuprindeau, începând cu centrul acela de foc, şoldurile şi pulpele, pântecul şi şalele, sânii şi gâtul bogat, muşchii din jurul gurii, cei ai obrajilor, ai pleoapelor, ai frunţii, şi o făceau să geamă şi să icnească. Urmărindu-le traiectoria internă după modificările săltate ale trupului, privirile sale minunate se izbiră de sferele sticloase, negru şi alb şi căprui închis, ale globilor oculari ai femeii, ce nu mai vedeau nimic, sfere metalizate pe neaşteptate, dezumanizate, de parcă vecina, la primul dintre aceste accese, sărise din ea însăşi, se părăsise sub degetele lui mici şi trandafirii, când băieţandrul încercase fierbinţeala gurii ei urieşeşti de sub pântec.

Ba nu era gură! Era orbită; iar acolo era Ochiul Ciclopului. Mama îi citise despre El; iar copilul era Ulise. Sigur că era Ochiul acela singur şi singular care, altfel, nu-şi găsea locul în imaginaţia băiatului, dar acum i se arătase: sub chică, cu o glandă lacrimală vârtoasă, mereu umed de încordare şi roşu de forţare. – “Cine eşti?” – “Nimeni”, suspina investigatorul, ca în legendă, şi-şi împingea mâna tot mai aproape de el, “o fi miop…, de aceea tot tresare…”, îşi îndesa falangele în el, să le poată vedea că erau ale lui Nimeni… Până ce ‘Ochiul’ îi înghiţi mâna până la încheietura cu antebraţul, într-un vulcan strâmt şi în necontenită erupţie, ce-i ungea pielea delicată cu lavă albicioasă, topitura de clocot ce se lipea de el precum conţinutul oului fiert moale, şi-i privea unghiile, şi palma, şi dosul ei, cu pipăieli sufocante, cu miros puternic şi îmbătător.

Adulta chiţcăia de râs; îl informa că o gâdila cumplit; datorită nesuferirii mâncărimii, se zbătea de o parte în cealaltă, se sălta dinapoi înainte şi se refugia dinainte înapoi, însoţindu-şi zbuciumul de tren ce trece peste o mie de macazuri, unul după altul, cu gâfâieli, şi hohote, şi încurajări ca “hai-hai! hai! acum!…” . Cel chemat nu ştia unde era atras şi nici de ce era implicată cu atâta vehemenţă secunda prezentă atunci. Nu se pricepea la nimic alta decât să-şi lase mâna pradă voracităţii ce o mesteca fără să-şi încheie niciodată înghiţirea.

Chiar că era Nimeni, cu trupul său de vierme palid şi plăpând confruntat cu acel colosal Polifem-femelă al lui Neptun, care-l ronţăia ca pe o ridiche de lună, trufanda neisprăvită vreodată.

*

Domnul Christopher F. ascultase de mai multe ori această povestire făcută de prietenul său. Cel din urmă nu se putea desprinde de ‘vârsta miraculoasă’, cam singura din existenţa lui când descoperirea fusese cu adevărat copleşitoare şi conţinând, de fapt, capacitatea unei reverberaţii asupra întregii existenţe posterioare, până la destul de înaintata vârstă pe care o avea acum. Celelalte descoperiri (bineînţeles, cu preponderenţă în lumea ideilor sau a naturii) au stârnit entuziasme pasagere; n-au durat decât până a doua zi dimineaţă, până la sfârşitul săptămânii sau al trimestrului. - “Câteodată mă-ntreb”, avea obiceiul prietenul său a rămâne pe gânduri, “dacă, în absenţa acelei experienţe atât de satisfăcătoare, e lucru cert că evoluam spre heterosexualitate şi nu m-aş fi lăsat împins de gustul meu pentru ceea ce este ieşit din comun către homosexualitate, onanism sau mai ştiu eu ce înclinări insuficient aprobate de societatea noastră. Inspectându-mi retrospectiv satisfacţiile din acest domeniu – mă refer la cel erotic, ai reţinut – nu mai găsesc ceva similar, ca putere de captare fiinţială, decât la vârsta mea, în femeia iubită acum de câţiva ani buni. Paralela este posibilă prin aceea că, în ambele cazuri, cunoaşterea se face prin toate simţurile, prin afecte şi raţiune, dar şi cu ajutorul imaginaţiei. E permanent o luare de cunoştinţă globală ce permite, simultan, o revelare a inconştientului şi subconştientului. Dacă vrei, este vorba despre onto- şi filoposedare. O am, am această femeie, cu tot trecutul meu personal şi animal, cu tot trecutul ei personal şi animal. Când facem dragoste, simt că pe lângă mama şi tatăl meu, şi fraţii şi surorile lor, face dragoste cu ea setea de sex a bunicior, străbunicilor, a tuturor înaintaşilor, împreunându-se cu toţi înaintaşii săi, străbunicii, bunicii, mama şi tatăl ei şi – este firesc – toţi în ea, prin ea, prin mine; şi toate dobitoacele, fiarele, păsările, peştii, insectele, râmele şi, mai ales, plantele, al căror polen îmbracă pământul în spermă.

Tags

Related Posts

Share This

- Oniricul

DOUĂ VISE ALE METAMORFOZEI

VISELE MĂ AŞTEAPTĂ, încuiate în dulapul unde-mi păstrez numeroasele caiete ale însemnărilor zilnice de pe parcursul a zece ani. De când nu mai fac astfel de consemnări au mai trecut alţi vreo zece. Numai vise mai notez: când şi când câte unul, al meu sau al altcuiva, ce mă impresionează în mod deosebit.

Voi transcrie aici două recente, ale lui A. F..

Iată cele desfăşurate în spaţiul oniric.

CARNAGIUL
din noaptea 1 spre 2 februarie 1995

Mă aflam în sala de baie unde se găsea şi un closet. În ochiul de apă din acesta a apărut, din adâncul canalului, o broască ţestoasă. După ce a ieşit complet la iveală, am ridicat-o în mâini şi am depus-o în cadă. Pe gura de scurgere a celei din urmă s-a strecurat, urcând, o soaţă a ei. Mă întrebam cum putea să-şi facă drum, deoarece era aproape dublă, faţă de precedenta, iar gura de scurgere ştim cu toţii ce dimensiuni are. Prima să fi fost lungă de vreo 20 cm., a doua de vreo 35. Mi-era drag că veniseră la mine.

După câteva scene ce nu le rememorez, m-am gândit să sacrific una dintre ele, în vederea pregătirii unei supe de broască ţestoasă, despre care am citit în romanele englezeşti, dar din care n-am gustat niciodată. Am ales-o pe cea mai mică, cu grija ca, dacă nu-mi reuşea planul culinar, să n-o omor de pomană pe cea mare.

Înarmat cu un cuţit de bucătărie lung şi ascuţit, am început o măcelărire a bietului animal, nepricepându-mă deloc să-l sacrific şi să-l tai bucăţi. Am socotit că i-am retezat capul, rămas atârnat de pielea gâtului. Cel puţin aşa am crezut atunci. Pe urmă am trecut la despicarea labelor, una după cealaltă. Gândeam că numai picioarele sunt comestibile (influenţat de ceea ştiu că se mănâncă din puii de baltă, al căror celălalt nume coincide, în mod ciudat, cu al ţestoaselor). Cu o mână trăgeam piciorul cât mai înafara carapacei, cu cealaltă încercam să-l fierăstruiesc. Pielea, foarte groasă şi solzoasă, opunea rezistenţă, astfel încât luptam din greu, mai mult pentru curăţirea ei de carnea lipită sub ea. Mi-am dat seama că, oricât de ascuţit îmi era cuţitul, nu aveam unealta cea mai potrivită pentru o dermă atât de tăbăcită. Era o adevărată măcelărire, ce-mi strângea inima de milă. Dar mi-te când am observat că pleoapele i se deschid şi închid, ceea ce iniţial am crezut că era un reflex datorat mişcărilor mele de du-te-vino şi ulterior păru, totuşi, a fi semn de viaţă, viaţa pe care nu izbutisem să i-o iau… Dar perseveram, cu aceeaşi bucurie că voi pregăti bucate gustoase. Însă şi cu o curiozitate, străină firii mele, de a şti cum era alcătuit animalul, din punct de vedere anatomic.

Din fâţâirea carapacei încoace şi încolo, din întoarcerea ei cu faţa-n sus şi-n jos, se întâmplă ca trupul ascuns al vieţuitoarei să iasă aproape complet din scutul său permanent. Era spongios şi desangvinizat; avea nişte fragmente mai dense, ca nişte monede mici, întunecoase precum cheagul de sânge, risipite în masa translucidă, fără o ritmică limpede, parcă pluteau în ea, ca frunzele în apa unui lac.

Apoi răsări, parţial prinsă de interiorul carapacei, o femeie goală, aşezată pe masa unde lucram, cu picioarele strânse contorsionat datorită acoperământului solzos ce nu-i dădea libertate în mişcări. Era trupeşă; avea sub 40 ani.

Tatăl meu nu era atent la metamorfoză. Până atunci nici nu participase altcum în vis. I-am atras atenţia:

- Uită-te, i-am spus, cum arată femeia-animal! Cât seamănă cu femeia speciei noastre…

OBSERVAŢII

Pentru motivarea asemuirii dintre femeie cu broasca ţestoasă găsesc o raţiune suficientă în filmele documentare ce o înfăţişează pe cea din urmă plângând când îşi depune ouăle. Aceste făpturi îl impresionează pe A. F. (care a avut acest vis şi amabilitatea de a sta de vorbă cu mine despre el, precum şi de a-mi îngădui să public cele prezente), îl impresionează de câte ori le vede. Manifestarea durerii cu prilejul naşterii, similară la ambele tipuri de femelă, poate sta la baza acestei apropieri, a umanizării ţestoasei.

Pe ziua de 31 I, A. F. a fost vizitat de familia scriitorului X. Soţii veniseră să-i mulţumească pentru articolul în care evoca personalitatea culturală a lui X. Au degustat cu încântare o salată de crudităţi cu scrumbie afumată – conţinea morcov şi mere rase, ceapă tăiată mărunt, fideluţă de varză roşie, ţelină şi hrean date pe răzătoare, felii de castraveciori muraţi, pătrăţele de sfeclă fiartă, totul scăldat în maioneză şi muştar, şi o mâncare de crap cu gelatină, fel pe care nu-l cunoşteau, pregătite anume pentru ei de A. F., maestru bucătar, nu numai eseist. Ideea apei în care au vieţuit peştii, aceea a scrumbiei, asociate feţei dnei X, care acum, la 20 de ani de când n-a mai văzut-o A. F., parcă evoca un chip de broască ţestoasă, să stea la originea transformării din vis?

Dar de ce acel masacru visat pentru prima oară în viaţă (şi care nu e străin de răzuirile şi tocările necesare pentru prepararea salatei înroşite de sfeclă)? Oare nu-i putea A. F. ierta femeii că l-a determinat pe prietenul său să se însoare cu dânsa? Acea minte strălucită a lui X, model pentru propria-i evoluţie, din clipa închegării căminului lor a început să se banalizeze – afirmă el -, ceea ce îl întrista nespus. Degradarea progresivă a unui cuget ieşit din comun a fost făcută cu lentoarea înaintării unei broaşte ţestoase, până ce mintea lui a fost adusă la numitorul comun: geniul său, puterea lui de muncă, femeia le-a preschimbat în unelte producătoare de bani şi clăditoare ale unei poziţii sociale râvnită de ea. Iată opera soaţei! Iar A. F. a intuit foarte curând rolul nefast pe care urma să-l joace dânsa în existenţa respectatului său prieten. Drept care, fără să-şi îngăduiască nici o mişcare împotriva ei pe tabla de şah a relaţiilor lor tripartite – din respect faţă de alegerea lui X -, şi-a rezervat urmărirea mâhnită a ravagiilor aproape insensibile săvârşite în ţesătura ce i se păruse atât de rezistentă a nobilei lui cugetări. Câţiva ani, A. F. a fost un martor mut şi îndurerat (dacă nu şi gelos pe puterea femeii asupra lui X, stăpânire împotriva căreia nu-şi acorda dreptul de a lupta). Pe urmă, s-a retras din preajma lor, fără să-i lase a bănui adevărata sa motivaţie, deloc onorabilă.

Însă, la surpriza de a-i revedea, după o întrerupere a vizitelor timp de douăzeci de ani, subconştientul lui a reacţionat cum numai el ştie s-o facă şi A. F. i-a plătit doamnei X, în vis, dezastrul intelectual provocat prin micimea idealurilor sale impuse, până la aservirea totală, amicului ales de sine drept pildă vrednică de cinstire.

Tot pentru prima dată visează că se pregăteşte să gătească, ceea ce susţine ideea preschimbării a ceva în altceva.

Ca vis al metamorfozei, este al doilea din toată existenţa sa.

Pentru că celălalt vis al metamorfozei i-a precedat (vestit?) o boală cumplită, A. F. păstrează încă o temere superstiţioasă că visul de faţă ar ascunde ceva rău.

Apariţia tatălui său, în final, constituie o cheie simbolică a investirii de odinioară a lui X cu drepturi paterne de modelare a spiritului lui A. F. De aceea tatălui îi atrage atenţia asupra femeii speciei noastre şi a animalităţii ei, când, de fapt, ar fi vrut să-l avertizeze pe X asupra aceluiaşi lucru.

Au rămas câteva elemente din vis neanalizate. Construcţia explicativă ce mi s-a înfăţişat imediat după ce l-am pus pe hârtie a venit prea uşor pentru a nu reprezenta o înşelatorie a subconştientului, o nouă înşelătorie după zoomorfismul visului şi subiectul simbolizat; or, tocmai uşurinţa cu care am trecut la descifrare se cuvenea să-mi dea de gândit.

Aşadar, iată-mă, la distanţă de cel puţin şase luni, de nu cu mult mai mult, aşezat în faţa aceleiaşi teme, încercând să pătrund în jocul de-a v-aţi ascunselea propus de subconştient, de data aceasta eu fiind conştient că sunt dator să caut înţelesurile cele mai greu acceptabile de către conştiinţa lui A. F., căci dacă ele n-ar pulsa în adânc n-aş fi pierdut firul descifrării atât de repede, ci aş fi ‘citit’ corect şi de la bun început visul său.

Pentru a răspunde la întrebarea de ce a cruţat A. F. broasca cea mare, trebuie mai întâi să disting a altă deosebire între cele două, nu numai aceea a dimensiunilor (asupra cărora voi reveni): ele au pătruns în starea onirică în ordinea cunoscută – mai întâi cea mică, ulterior cea mare care, după ce A. F. le-a pus alături, a dispărut din vis, rămânând doar ca element ce se cuvenea cruţat.

Există o trimitere la realitatea diurnă din trecut a dimensiunilor ce i s-a părut că putea aproxima în vis, o trimitere în alt domeniu. Când A. F. l-a cunoscut pe X, avea în jur de 20 ani, iar celălalt, de 35. În vis, broască mică are în jur de 20 cm., iar cea mare 35.  Nu mă pot bizui doar pe aceasta pentru a afirma că broasca mică îl reprezintă pe A. F., pe când cea mare pe X. Dealtfel, după ce am considerat-o pe ţestoasa mică a fi soţia lui X, cum am făcut-o mai sus, îmi este extrem de greu să mă situez în noua decriptare. Presupunând că renunţ la asimilarea soţiei lui X cu broasca cea mică şi adopt noua cale, remarc că, întradevăr, este cazul să fie A. F. primul receptat de semiconştiinţa onirică şi doar pe urmă X, aşa cum s-au petrecut lucrurile în vis; astfel, cel puţin, pare logic.

Rămâne să revin la perechea ţestoaselor, după ce mă dumiresc mai substanţial asupra a ce s-a mai petrecut în sala de baie, construind, dacă am noroc, profilul real al ţestoaselor din unele motive laterale.

1. Două orificii: unul mare, altul mic. Prin cel mare pătrunde ceva mişcător, o fiinţă mai mică. Prin orificiul mic, pătrunde o altă fiinţă (ceva mişcător) mai mare. Nu pătrund fugind de privire (adică de înţelegere), ci intrând în raza vizuală, venind la A. F., chemând înţelegerea şi aducând bucuria.

Aici există un bun câştigat: ceva ce a stat ascuns până la acest vis vine să fie văzut, înţeles; ţestoasele ascend, fără nici un scop manifest, şi prin aceasta îi trezesc lui A. F. atenţia şi gestul (actul).

Ce rol au cele două orificii, al cadei şi al closetului, în practica sălii de baie? Prin ele sunt îndepărtate materiile eliminate de corp; prin orificiul closetului, cele dure, prin cel al cadei, aparent – cele lichide. Totuşi, lucrurile nu stau chiar aşa. Lichidul eliminat prin orificiul cadei (apa) poartă cu sine murdăria externă a organismului, nu ceva eliminat din el, dar poate cu uşurinţă fi asociat lichidului eliminat de organism, ca purtător de ceva de care organismul se debarasează. Pe deasupra, duşul – care se ia în cadă – nu este străin, în cazul unor inşi, de eliberările lichide ale trupului.

Acceptându-se rolul orificiilor, ele pot fi asemănate respectivelor orificii ale organismului uman. Se iveşte o încurcătură, deoarece organismul femeii indică altă ordine de mărime a orificiilor în raport de folosirea lor, decât organismul bărbatului. Aparent, la femeie, orificiul mare corespunde urinării, iar cel mic defecării. La bărbat lucrurile stau invers: orificiul mic foloseşte urinării, iar cel mai mare defecării. De aceea, pentru înţelegerea simbolului orificiilor, nu am de ce să mă agăţ. Nu-mi rămâne decât, ştiind că visător este un bărbat şi mai ştiind că în vis, deseori lucrurile sunt expuse pe dos decât în realitate, nu-mi rămâne, spuneam, decât să interpretez înţelesul orificiilor din perspectiva trupului femeiesc (invers decât în realitatea diurnă a lui A. F.). Deci, orificiul mic este al defecării, iar cel mare al urinării. Unde mă conduce aceasta? Că obiectul principal al evenimentelor ce vor urma este ceva provenind dintr-o zonă legată de procesul urinării (invers decât în vis), prin orificiul mare, cel al closetului, urcând broasca ţestoasa mică, asupra căreia se va năpusti meşteşugul culinar şi, ducând ideea mai departe, instinctul nutriţiei, al mistuirii. Aş zice că această interpretare nu este incongruentă.

2. Cap legat de piele. Noţiunea este evident atribuibilă anatomiei sexuale cu preponderenţă bărbăteşti (glandul legat de prepuţ); deşi, în măsură mai puţin frecventă (în proporţii suficient de pregnante), este prezentă şi în anatomia sexuală feminină, în cazul clitorisului.

Mai mult, piciorul (şi el curăţat de piele, în vis) constituie, pentru psihanaliză, un simbol viril. Cuţitul reprezintă una dintre formele simbolice adoptate în starea onirică de către penis, mai ales când este lung şi ascuţit ca aici.

3. Din 2. deduc cu uşurinţă opţiunea visului, dintre toate metamorfozele cu putinţă, pentru broasca ţestoasă: capul ei are o formă sugerând glandul bărbătesc. Deci, ‘tăierea capului’ nu îl desparte pe acesta de pielea adiacentă.

4. Supa urma s-o facă A. F. din broasca ţestoasă. Pentru a pregăti supa din broască, lupta cu capul acela ce nu putea fi desprins din pielea ce-l înmănuşa. Mi se pare evidentă relaţia dintre ceea ce intenţiona, cu plăcere, să obţină din ţestoasă (supa) şi ceea ce oferă organul sexual, în finalul ‘luptei’ presupuse de actul erotic, mă refer la lichidul spermatic.

De ce supa respectivă o leagă A. F. de Anglia? O vom afla insistând asupra a ce asociaţii face pentru a obţine o imagine a Angliei. Datorită importanţei lecturilor degustate în tinereţe şi, mai ales, a biografiilor scriitorilor iubiţi, A. F. leagă civilizaţia modernă insulară de înclinaţiile speciale wildeiene.

5. Mişcării ritmice a cuţitului mânuit de mână, denumită de A. F., pentru a scoate mai precis în evidenţă regularitatea mişcării: ‘fierăstruire’, îi răspunde clipirea ritmică a ochilor ţestoasei, adică a ceva ce este acoperit de o piele dependentă de cap. Această clipire, acoperire şi descoperire a ochilor, ca răspuns mişcării de ‘fierăstruire’ a visătorului, conferă viaţă capului ţestoasei; pe de altă parte, corespunde acoperirii şi descoperirii glandului.

6. A. F., în vis, resimte o mare satisfacţie la gândul ‘supei’ ce va ieşi din ţestoasă, dar până la gătirea ei, există o altă satisfacţie, ce provine din contemplarea anatomiei ‘lăuntrice’ a făpturii sacrificate. Or, dezvelirea glandului roşu (însângerat) este tocmai ceea ce oferă satisfacţia autocunoaşterii anatomice.

7. Senzaţia că ‘trupul’ penisului este compus din ceva spongios şi din ‘monezi’ (care, în realitate, par suprapuse) este sugerată de conformaţia lui.

Mi se pare plauzibil a decripta un act de onanie în acest vis foarte complicat.

Dar n-am răspuns încă tuturor elementelor prezente în el.

A. De ce broasca mică şi nu cea mare?

B. De ce prezenţa tatălui?

C. De ce apariţia femeii goale, în final?

A. Voi pleca de la sugestia propusă de dimensiunile ţestoaselor, ca evocând vârstele respectiv ale lui X şi A. F., când s-au cunoscut. Dacă ambele broaşte ţestoase evocă sexul viril, iar cea mai mică îl evocă pe al lui A. F., înseamnă că cea mare e ‘cruţată’ de manipulările din vis, premergătoare ‘supei’, cu înţelesul că sexul lui X este acela pe care-l cruţă A. F., până ajunge să constate dacă ‘supa’ este pe măsura laudelor ce i se aduc în romane. şi păstrează ţestoasa mare în expectativă. Socotesc că se strecoară aici, din subconştientul său, o propunere de homosexualitate, căreia i se opune o următoare sugestie. Cât priveşte propunerea homosexualităţii, ea îşi găseşte în diurn o scânteie ce-i aprinde focul: nu rareori X i-a încredinţat lui A. F. anecdote privitoare la viaţa intimă a unui prieten de-al său, tot scriitor, homosexual. Poate că cele mai numeroase izbucniri ale lor în râs – mă asigură el – au pornit de la acele relatări, aceasta petrecându-se într-o convieţuire de mare intimitate (dormeau în acelaşi pat), pe parcursul a mai bine de jumătate de an. Chiar şi în confesiunile erotice heterosexuale, scriitorul cu pricina era amestecat. De pildă, X aştepta o femeie (cunoscută şi lui A. F., de altfel). I-a pus în vedere acelui amic, sosit în vizită la el pe neprevenitelea, că trebuia să-l lase liber, pentru cruţarea pudorii feminine. Amicul nu plecă decât în ultima clipă. A doua zi, se interesă cum decurseseră lucrurile între X şi vizitatoare. După ce îi fură relatate cele solicitate, scriitorul îi confesă că intervenise direct în pregătirea tinerei, căci o întâlnise pe scară; o mângâiase, cu gândul de a-l ajuta pe X în cucerirea ei. Or, în seara vizitei lui X şi a soţiei sale la A. F., s-a discutat la masă despre cartea autobiografică, cu accent asupra biografiei erotice, ce-i apăruse scriitorului la care mă refer. Doamna X, scârbită de conţinut, şi-a arătat regretul de a o fi citit.

B. X a reprezentat TATĂL pentru A. F., în perioada cea mai strânsă a prieteniei lor. El i-a fost îndrumător, persoana ce-i inspira încredere absolută şi pavăza împotriva regresului intelectual.

C. Metamorfozarea trupului ţestoasei într-o femeie goală e ca un sfat al subconştientului: aceasta trebuie căutat şi nu ce a precedat. Conform aceleiaşi inversări a planului diurn în vis, A. F. este acela care-i atrage tatălui său atenţia asupra identităţii dintre ţestoasă şi femeie şi nu tatăl său lui, cum ar fi firesc în contextul îndrumării descifrate.

În final, ce se poate învăţa din acest vis? Noaptea, instinctele îşi caută o rezolvare, dacă ea lipseşte în diurn. Omul orbecăieşte în căutarea ei. Aici, ba onania, ba homosexualitatea, ca cele mai lesnicioase căi din copilăria cea mai depărtată (de remarcat şi trimiterea la faza orală a sexualităţii infantile: supa). În ultimă instanţă, înainte de deşteptare, subconştientul ajunge la rezolvarea potrivită vârstei adultului, contactul heterosexual.

PASARICA
16. 03. 1995

Încăperea pe care o ocupam – îmi poveşteşte acelaşi A. F. – mi se părea a se găsi într-o casă provincială. Poate că această impresie o aveam datorită faptului că trebăluiau de ici-colo două femei, împărţindu-şi timpul între bucătărie şi curăţenia în casă.

Una avea aspect foarte ţărănesc, cealaltă ai fi zis că era o fostă maică de mănăstire. Cea dintâi, cu fuste largi din stambă cenuşie şi cu batic negru, legat neglijent sub bărbie, mai scundă decât a doua, nu intra în vorbă şi nu voia să lase impresia că ar fi interesat-o ceva din ce se petrecea în juru-i: îşi vedea de ale sale. A doua, mai înaltă, însă fără exagerare, cu chip agreabil ce trăda o fostă frumuseţe şi o actuală inteligenţă, cu un oarecare fason al lumii, îşi făcea de lucru prin camera unde abia mă trezisem din somn. Era înveşmântată în negru, într-o rochie dintr-un material subţire, de vară. Îmi împărtăşea entuziasmele şi mirările ce surveniră curând, în legătură cu o pereche de vrăbiuţe ce-şi găsiseră loc în vasul de sticlă albastră de sub becul spânzurat de tavan.

La deşteptarea şi ridicarea mea din pat, cele două păsăruici se speriară şi dădură câteva raite în diverse direcţii, în căutarea scăpării din odaie, dar nu ştiau cum s-o facă. Am deschis o uşă cu geam până la mijloc, ce dădea într-un coridor comunicând cu grădina, aflată în dreapta patului din care mă ridicasem. Cel dintâi care o zbughi fu vrăbioiul, mai firav decât consoarta lui (ceea ce e invers decât în realitate) şi mai fricos. Era atât de nedibaci încât când trecu pe deasupra mea, ridicând braţul, l-am putut prinde în pumn. Mă înduioşă fragilitatea trupşorului său cald, resimţit de strânsoarea degetelor ca mult mai mic decât arăta la înfăţişare. I-am dat drumul şi pieri într-o clipită. Râdeam cu femeia care semăna cu o fostă slujnică a liceului unde predau – şi aceea pururi îmbrăcată în negru şi cu un uşor aer de mironosiţă întârziată, având în jur de şaizeci de ani când funcţiona în şcoală.

Femeia se îndreptă spre bucătărie, pe o uşă deschisă în peretele opus, pe diagonală. Dealtfel, de acum încolo ea va parcurge o mişcare de du-te-vino între cele două locuri, cu aerul că intră la mine aşa cum cineva ocupat îşi întrerupe din când în când munca pentru a-şi face drum pe acolo unde televizorul e deschis, să constate cum a evoluat acţiunea unui film. În  cazul de faţă, ‘filmul’ era spectacolul oferit de vrabie.

Aceasta îşi făcu vânt şi ea după perechea ei, adică mă lăsă să cred că intenţiona să iasă pe urmele bărbăţelului. Dar nu: reveni cu iuţeala fulgerului în cameră. Mi-am zis că o zăpăcise ineditul situaţiei în care se găsea. Drept care, la a doua reintrare în dormitor, am înălţat palma deschisă, să-i împiedic revenirea. Dar ea se agăţă cu gheruţele de pielea palmei mele şi mă ciocănea cu ciocul în podul ei, furioasă foc, dar ineficientă în lupta inegală, rămânând doar deosebit de drăgălaşă. Nu am strâns-o cu degetele, aşa că, plictisindu-se să-mă-nveţe ‘cum să mă port’, ocoli obstacolul pe care i-l pusesem în calea zborului şi se duse de-a dreptul către vasul de sub bec, ce o atrăgea, unde se ascunse iar. Noi comentarii amuzate cu femeia şi întrebări legate de ce anume atrăgea micuţa zburătoare acolo.

Cât vorbeam, păsăruica se agita, ieşind şi intrând. Deodată îi atrag atenţia conlocutoarei mele:

- Vrea să cuibărească înăuntru!

Gândeam astfel deoarece izbutise să adune în câteva clipe o droaie de obiecte mititele, de parcă şi-ar fi ornat adăpostul: o scoică spiroidală, de vreo trei centimetri înălţime, nişte fragmente de ţesătură textilă; ba chiar şi câteva ouă mici, potrivite ei.

După o contemplare nu prea îndelungată a ceea ce adunase, rămas iarăşi singur în cameră, alături de mine se afla o tânără de vreo optsprezece ani, pe care, strângându-i o fesă într-o palmă, am întrebat-o, râzând cu aluzie erotică:

- Vrei să cuibăreşti la mine?

Era păsărica.

OBSERVAŢII

Ieri, înaintea acestui vis de după-amiază, A. F. a luat masa cu nevasta lui Y. Este o femeie foarte grasă, datorită unor tulburări glandulare. Către sfârşitul prânzului, i-a istorisit pentru a doua oară vizita într-un oraş din Occident, făcută în urmă cu câteva luni. De data aceasta aduse în discuţie o impresie inedită faţă de cele cunoscute de el din relatarea precedentă, privitoare la o sală a muzeului arheologic, unde erau expuse opaiţe din epoca romană, toate decorate cu subiect erotic, unele chiar în formă falică. Era încântată să-i poată istorisi despre ele. A. F. a constatat că unda senzuală ce-i străbătea trăsăturile îi conferea drăgălăşenia tinereţii pierdută pe parcursul anilor.

Ridicându-se ei de la masă, A. F. a urmărit-o cu privirile de la spate. Desigur, i-au lunecat şi peste fesele, cu adevărat imense, ce i se legănau.

Metamorfozarea este, în chip limpede, a ei. Barbăţelul vrăbioi e soţul doamnei, rămas mai mic ca ea, în urma îngrăşării dumneaei peste măsură. Despre el mi-a povestit A. F. că umblă după alte amoruri, ceea ce, coroborat cu apetitul sexual al vrăbioilor şi cu faptul că acum, în perioada visului, e plecat singur într-o călătorie, l-a condus pe A. F. la metamorfozarea cuplului lor. Ouă de guguştiuc (sugerându-le pe acelea adunate de vrabie) există în casa lui A. F., într-un vas; pe de altă parte, ouăle din vis semnalează, ca element de recuzită, sexualitatea.

Pe prototipul real al slujnicii aceleia cu care A. F. urmărea comportamentul păsării l-a surprins odinioară, fără voia lui, într-o postură opusă aerului de sfântuţă arborat în viaţa de zi de zi, într-un tramvai supraaglomerat şi slab iluminat, seara: şedea pe un scaun dispus cu faţa spre coridorul lăsat pentru circulaţia călătorilor. Un bărbat se-nghesuia în ea, ţinându-şi aripile paltonului deschise ostentativ în dreptul ochilor săi. Uitătura femeii rămânea fixată asupra a ce-i arăta el, desigur un exhibiţionist. Probabil că femeia a intrat în vis datorită acelei întâmplări, legată de faptul că doamna Y glumea cu plăcere tot repetând că pentru a identifica ce reprezentau opaiţele falice n-avea nevoie de explicaţia nici unui ghid.

În contextul neaşteptatei amintiri erotice a doamnei Y, A. F. a simţit stârnindu-i-se un interes de acest ordin, surprinzător pentru el. Astfel, ‘păsărica’ ei a devenit vrăbiuţa visată în perioada rutului.

Scoica, spirala, ouăle, cuibul, toate simboluri ale vulvei, pledează pentru interpretarea de mai sus a inserţiei în vis a personajului doamnei Y, metamorfozat, la care, în diurn, A. F. n-ar fi îndrăznit să gândească, în termenii propuşi de el, datorită respectului impus de relaţiile lor. Privirile încălzite de poftă ale femeii, despre care a remarcat A. F. că o întineriseră, motivează apariţia fetei de optsprezece ani, căreia i-a făcut propunerea deşuchiată, coroborată cu gestul ce n-avea nevoie de “explicaţia nici unui ghid”.

NAŞTEREA  UNUI SIMBOL

- În noaptea de 5 august (suntem în 1995), ca în toate nopţile şi zilele din ultimele două-trei luni, un chin aşteptat cu temere, în tot cursul zilei, repetat, din douăzeci şi patru în douăzeci şi patru de ore: parcă se lasă peste mine un aer irespirabil, stătut, lipsit de oxigen, ce mă trezeşte la aproximativ patru ceasuri de la adormire, sufocat, asudat. Mă ridic din pat ameţit, zăbovesc cât zăbovesc pe marginea lui, în şezut, după care, o pornesc, ostenit, spre treburile mele, adică să deschid computerul şi să încerc să adaug un capitol la roman sau să fac corecturi, ori să citesc. Pentru a-mi reveni luciditatea, am nevoie de o cană de cafea neagră. Numai că nu totdeauna ea este suficientă şi pentru adâncirea cu adevărat în muncă. Închipuirea, deseori, nu-mi dă pace, ci mă trage îndărăt, pe căi umblate altcândva, ale sângelui şi ale dorurilor; iar dacă nu sunt ele acelea ce mă atrag, o pornesc pe potecile unor posibile realizări (deobicei deloc posibile), fantasări ale unei cărni iertate de împliniri şi angoasate de nevoi, roabă a imaginaţiei nesăţioase, îmi povesteşte A. F. Continuă:

- Dacă îmi aplec cugetul la glasul romancierului, nu e sigur că pot rămâne să-l ascult. Mai adesea las deschise vanele lacului interior cu monştri senzuali, să-mi urce către conştiinţă. Trec un ceas, altul; târziu, revin spre patul odihnei, pare-se pregătit să mă lungesc în căutarea somnului. Acesta vine sau nu. Sau se apropie găsindu-mă încă neîmpăcat cu trupul şi mă cuprinde când starea de veghe nu este hotărâtă să se stingă complet. Astfel, mai zac alte vreo două ore, pe jumătate treaz, pe jumătate aţipit, răsucindu-mă întruna, pentru a găsi fie o poziţie potrivită lui Morfeu, fie una agreabilă simţurilor.

În cursul nopţii numite, la o atare reîntoarcere în pat, după una dintre destul de numeroasele semitreziri, constat că frecam, în vis, un ardei lung – nu iute. Îmi spun: - “Ce curios că frecând ardeiul verde am plăceri la sex…”. Bineînţeles, se uită el în ochii mei, bănuiesc că făptuiam, în mod inconştient ceea ce este de presupus.

Sunt surprins de a avea norocul să sesizez unul dintre simbolurile virile în cea mai simplă reprezentare a lui, din relatarea lui A. F.

Rămâne întrebarea: de ce a preferat autorul subconştient al acestui scenariu elementar să-i simbolizeze penisul, când manevrarea a înfăţişat-o ca atare în vis (adică n-a ascuns-o în spatele unor mijloace stilistice metamorfice)?

Menţionez că opţiunea ‘scenaristului’ pentru ardeiul verde , faţă de altele posibile – morcov, puşcă, lumânare, cheie -, insistă asupra unei calităţi: tinereţea, pe care intenţiona să i-o inculce conştiinţei lui A. F. (are 59 ani, deci probabil că a depăşit vârsta puterilor depline).

E o satifacţie să fii martor al proceselor cele mai simple de elaborare a viselor, dacă mult prea departe în decriptarea lor nu ai ajuns.

Tags

Related Posts

Share This