In memoriam Mihai Radulescu

Tocmai astăzi, de la părintele Alexandru, am aflat vestea mortii Profesorului Mihai Rădulescu…desi eu sunt la Bucuresti, aici…si nu am aflat despre ea, care s-a petrecut acum un an…Regret că nu am stiut nici de înmormântare si nici de pomenirea de un an, pentru că doream să fiu prezent…din respect pentru statura sa intelectuală si morală…

L-am cunoscut pe profesorul Mihai Rădulescu, pe care îl evocăm acum, în primul an de facultate, ca profesor de Engleză. Dumnealui a fost profesorul care ne-a dat să traducem, la primul examen, un text, de o jumătate de pagină, din orice carte în engleză dorim noi…
Nu am înteles atunci care era sensul…Mai apoi mi-am dat seama că traducerea înseamnă libertate…dar si atentie…si că esti înteles si te descoperi pe măsura implicării personale în traducere.

Apoi am stat de vorbă, când am auzit că suferise în închisoare si că se ocupase de arheologizarea detentiei românesti din timpul comunismului. M-a impulsionat să scriu si să comentez datele pe care le aveam de la Părintele nostru, Ilie, văzătorul de Dumnezeu, al cărui prim volum din operele sale îl voi edita foarte curând la nivel online.

Fuma mult…avea cearcăne mari si suferintă încrustată pe frunte, dar te privea profund…si nu se complica cu tine, dacă te vedea incorigibil…

Avea întelepciunea de a zâmbi, un umor fin…si o mare cunoastere a vechii literaturi române…cât si o lejeritate uluitoare în întelegerea modului de a gândi în limba engleză.

Un studiu al său despre Sfântul Antim Ivireanul i-a sugerat doamnei preotese (îmi mărturiseste acum), ca să înteleagă relatia dintre Sfântul Antim si Mihail Eminescu la nivelul imaginilor si simbolurilor poetice.

Nu cred că l-am mai văzut în ultimii 8-9 ani…însă lucrurile editate de sine si cărtile sale ne arată, ca si în cazul Profesorului Dan Zamfirescu, că munca titanică, personală, în folosul românitătii se pierde din obisnuinta noilor generatii, care sunt învătate să ia ochii cititorilor cu putin si prost…si, pe deasupra, si posturi importante…

Lectia sa de viată si eruditia sa rămân un exemplu pentru familia mea, un exemplu întăritor si credibil, pentru că are în spate si suferintă si migală si trudă intelectuală.

Dumnezeu să îl ierte si pe noi să ne întărească în ceea ce facem!
Pr. Dr. Dorin Octavian Piciorus

Tags

Related Posts

Share This

In memoriam: Prof. Mihai Radulescu

Am aflat cu oarecare întârziere, de pe internet, că  marele şi bunul meu profesor a trecut la cele veşnice. Ne-am cunoscut cu peste treizeci şi cinci de ani în urmă. Eram student la Teologie în Bucureşti, iar dânsul era acolo profesor de franceză şi engleză. Nu am urmat cursurile dumnealui şi nici azi nu ştiu de ce am preferat germana. Îl admiram din umbră, fără să ştie de existenţa mea. Era un om masiv, bine înfipt pe picioare, cu păr  lung, căzându-i în plete pe grumazi, lat în spete, atletic. Nişte cearcăne mari, aproape negre, îi străjuiau ochii, arătându-ne câte ore de nesomn şi de trudă se ascund în spatele lor.  Traducea cu o uşurinţă impresionantă la discuţiile, discursurile, conferinţele, ce se ţineau cu prilejul vizitelor unor delegaţii străine la facultatea noastră. Avea o voce gravă, cu un ,,rrr’’ inimitabil. Fuma foarte mult în afara facultăţii. Purta permanent în mână o geantă mare, plină întotdeauna cu cărţi, caiete, corecturi etc.

Nu aş putea preciza cum a început relaţia mea cu el. Publicasem  mai multe articole  în unele reviste bisericeşti şi aveam nişte manuscrise la diferite edituri din Bucureşti. Cred că ne-am cunoscut la Editura Albatros de la Casa Scânteii, prin Domnul Redactor Gheorghe Marin, la care am publicat amândoi în anii următori câteva lucrări. A fost destul să descopere în mine patima scrisului, că atât mi-a trebuit. Poate nu era zi în care să vină în facultate şi să nu mă cheme, să nu mă caute. Avea un tact pedagogic desăvârşit. Ştia să descopere şi să mobilizeze tineri cu preocupări într-ale cercetării. stia să te învete să-ti creezi planuri de rezervă, asa încât oricât ai fi fost de lovit, să ai întotdeauna o solutie alternativă si să poti rezista. Simţeam şi eu nevoia să-l găsesc, să vorbesc cu dânsul. Parcă îmi era duhovnic. Aveam o încredere oarbă în dânsul şi fiecare sfat îmi era  literă de Evanghelie. De fiecare dată când discutam,  îmi dădea idei, proiecte pentru viitoare cărţi. Dumnealui îi datorez  proiectul şi îndemnul de a realiza seria de  volume  Coloana Infinitului. Când băteam câmpii şi propuneam proiecte nerealiste ştia să mă contrazică cu multă delicateţe, fără a mă brusca sau a mă jigni. Îmi vorbea de cărţile sale scrise şi nescrise, despre noi discipline, pe care le plămădea în mintea lui incandescentă. Pentru prima dată am auzit de stilistica antropologică, pe care o crease şi se lupta s-o impună în programa unor facultăţi.  Soţia sa era grecoaică. Era de o frumuseţe rară, asemenea unei statui de marmură din antichitate. Am fost în casa dumnealui de prin apropierea Gării de Nord, de pe strada Alexandru Depărăţeanu,  şi am fost uimit de colecţiile de obiecte vechi pe care le deţinea. A fost la Bârda de două ori, a fost în mai mulţi ani la Băile Herculane. Era o sărbătoare să discuţi cu dânsul de fiecare dată. Prietenia noastră a continuat mulţi ani şi după ce am terminat facultatea.  Cele peste o sută de scrisori ce le deţin de la dânsul vorbesc cu prisosinţă despre aceasta. Mi-a fost unul dintre puţinii prieteni adevăraţi şi sinceri, cu care m-a binecuvântat Dumnezeu în viaţă.  După Revoluţie, ne-a luat valul. Dânsul a înfiinţat Editura Ramida, eu, Editura ,,Scrisul Românesc’’. Am mai ţinut o vreme legătura, ne-am mai trimis cărţi, apoi s-a aşternut tăcerea  între noi. I-am mai scris, dar nu mi-a mai răspuns. Am găsit prin librării cărţi de-ale dânsului, majoritatea fiind memorialistice, privitoare la închisorile  comuniste. Am descoperit cu uimire şi înfiorare, că dânsul fusese clientul obişnuit al unor asemenea închisori, pe motive politice. Condusese o mişcare de protest a studenţilor bucureşteni prin anii 1956-1960 şi de acolo începuseră necazurile. A scris o istorie a memorialisticii româneşti din câte ştiu.  Am mai încercat să-l caut la facultate,  dar nu mai preda acolo.  Cu câteva luni înainte de Marea sa Trecere Dincolo, i-am descoperit adresa de e-mail pe internet. I-am scris şi mi-a răspuns. Era bolnav, undeva lângă Bucureşti. Locuia singur. Printre altele, l-am întrebat de ce n-a mai vrut să ţinem legătura. Mi-a răspuns că intenţionat a făcut-o, pentru a nu mă compromite, pentru a nu-mi face greutăţi, datorită trecutului său.

Am aflat, tot de pe internet, că a plecat dintre noi cu câteva luni în urmă şi m-am simţit mult mai sărac fără dânsul. Dumnezeu să vă ierte, Domnule Profesor!’’

De Pr. Prof. Dr. Al. Stănciulescu Bârda

Tags

Related Posts

Share This

SOARECI DE APA

PERSONAJELE

– MAESTRUL ‘LORGNON’

– SERAFIMA

Doi actori ambulanţi expatriaţi; vârsta lor n-are nici o importanţă. Dintre ei, femeia, ca totdeauna, este cea care are mai mult bun simţ şi, cum este normal, bărbatul este cel mai orgolios. Se iubesc cu patimă şi-şi fac rău cu mari satisfacţii. Ambii suferă foarte tare datorită condiţiei de ‘străini’ ce le este impusă de viaţă. Se află la capătul puterilor şi la capătul pământului locuibil.

DECORUL

O condiţie a interpretării acestui text este aceea ca scena să fie situată sub nivelul stalurilor, dispuse în pantă în jurul sau în faţa ei. În cazul când un teatru cu scenă italiană va dori să-l monteze, scenograful va avea grijă să doteze locul de joc cu fose de diverse adâncimi, pentru a crea un spaţiu sugerând un nivel inferior sălii.

Scena reprezintă un fragment de ţărm oceanic, în ţinuturile calde ale abundenţei; aceasta nu înseamnă că cel care socoteşte că acţiunea s-ar desfăşura pe hotarul dintre omenie şi neomenie ar greşi.

De fapt, scena este goală. Stalurile se presupune a închipui un zid de stâncă ce desparte acest ungher de uscatul aflat undeva mai sus, acolo unde trăiesc oamenii, cu alte cuvinte spectatorii tragediei.

Pentru uşurinţa lecturii numele personajelor au fost înlocuite în text cu: EL şi EA.

Tags

Related Posts

Share This

Mihai Radulescu si nonviolenta energetica, de George Anca

Transcriam din Sundarya lahari / Frumoasa unduire de Shankaracharya, când Ben Todică mi-a transmis invitaţia de a vorbi despre Mihai Rădulescu. Tot aşa, Nicolae Bulz ar vrea o detaliere la un master course in psychology-sociology on energetic nonviolence , pe care i-l propusesem. L-aş lua, şi acum, părtaş pe făuritorul antropologiei stilistice, estetul literaturii detenţiei comuniste, scriitorul şi editorul Mihai Rădulescu.

Lui îi înroşea faţa soarele amurgului, aflaţi, mai mulţi, la masa de lucru a lui Romulus Vulcănescu, în Vatra Luminoasă. Ferestrele biroului lui Istrate Micescu, în toiul dimineţilor, îi proiectau peste aceeaşi melancolică mască prospeţimea Cişmigiului. N-am ajuns pe Claudiu, când suferea cu picioarele, cred că nici n-am vrut să-l văd schimbat (sigur nu la faţă).

Mă împrietenisem cu Dumitru Rădulescu, tatăl lui, nonagenar, dar, glumea Mircea Sântimbreanu, mai vioi decât fiul. Când, vreo patru ani, soţia sa (mama lui Mihai), fusese ţintită la pat, Dumitru a întocmit, îngrijind-o, dicţionarul personajelor lui Rebreanu, pe care l-am tipărit artizanal, ambiţionându-l, poate, pe Mihai, care, pornind editură pentru uzul foştilor camarazi de puşcărie politică, a retipărit, cu fală filială, opera tatălui. A şi scris nuvela (auto)detenţiei lui Rebreanu în beciul din palatul Kalinderu, asupra căreia (nu) l-am iscodit pe Nicolae Gheran, într-una din ediţiile zilelor Rebreanu la Bistriţa.

Şi antropologia teatrului shakesperean va fi fost tot frondă antiinerţială, parte din probabil singura libertate militantă a scriitorului, cea înglobând tragedia întemniţării pentru crezul său creştin românesc, anticomunist. Exegeza Acatistului Rugului Aprins de Sandu Tudor – din vecinătatea Luceafărului lui Eminescu – împreună cu istoria literaturii de detenţie, apărută în fascicole în revista „Permanenţe”, îl vor fi definit întru o datorie mistică, fără a-l împiedica să scrie afin şi despre pictura japoneză.

Ultima, cea de-a-suta strofă din Frumoasa unduire:

Mamă lauda aceasta compusă cu propriile-ţi cuvinte se aseamană
Închinării luminii către soare cu chiar razele lui
Ofrandei către luna cu apele revărsate din piatră de luna
Şi facerii pe plac oceanului cu propriile ape

 

Master course in psychology-sociology on energetic nonviolence? Văd că se ţine în România, pe 7 mai, cât că Rădulescu predase engleză la Institutul Teologic. Pornind, eventual de la energiile divine ale lui Stăniloae, aş putea face consideraţii despre antopologia stilistică a nonviolenţei ortodoxe la Mihai Rădulescu?

De ahimsa (nonviolenţă), în România a vorbit, în cunoştinţă de cauză, prima oară, Mircea Eliade, în articole, romane, jurnale şi memorii : “Prima floare care i se oferă acestuia este ahimsa, în sens propriu ea înseamnă non-violenţă” (“Introducere în tantrismul secret”); “Această extraordinară nebunie a Indiei, să iasă neînarmată în faţa tancurilor şi mitralierelor europene”; (în închisoare) “Am fost rugat şi eu să improvizez un curs de istoria religiilor şi să vorbesc despre Gandhi şi mişcarea naţionalistă indiană”; “Şeful Gărzii de Fier alesese calea nonviolenţei”; “Ce revoluţie naţională şi socială, în afară de cea a lui Gandhi, străbătută de duh creştin şi tolstoian – a îndrăznit să-şi facă “propagandă” cerând oamenilor să se apropie de călugări şi să fie în orice clipă aproape de moarte? Semnificaţia revoluţiei pe care o năzuieşte d. Corneliu Codreanu este atât de profund mistică încât succesul ei ar însemna încă odată victoria duhului creştin în Europa”.

Principii ale construcţiei sociale nonviolente. Ahimsa este principiul universal al unităţii. Toţi oamenii sunt membri ai aceleiaşi rase umane. Acesta este principiul unităţii umane.Toate fiinţele vii sunt înrudite între ele. Acesta este principiul unităţii fiinţelor vii. Acest simţ al unităţii a dat naştere simţului empatiei. Tăind iarba, Kamal, fiul vestitului poet mistic Kabir, a simţit “Aceeaşi forţă a vieţii curge în viaţă cum curge şi în mine. Cum pot eu, atunci, să tai iarba?” Un grup de cinci mii de lucrători pentru ahimsa pot fi înaintşii unei reconstrucţii sociale mai largi. În viaţă au succes numai cei buni la management.

Venitul moderat şi instruirea pentru serviciu

Focus central: omul sau banul. Potrivit anekanta, ce e nou e şi vechi, în continuitate există şi schimbare. Nimic nu este cu totul nou.

Natura umană. Mahavira spune Kama Kame, omul e libidinos. Pasiunea este un element de bază al naturii umane. Al doilea – pofta de avere, al treilea – credinţa religioasă, al patrulea – emoţia.

Acharya Mahapragya descifrează o teorie a perspectivei integrate la Chanakya, consilierul (mahamantri) regelui Chandragupta (acesta discipol al lui Bhagawan Mahavira):

Sukhsya mulam dharmah. Dharmasya mulam artha.
Arthamya mulam rajyah. Rajasya mulam indriya-jaya

Temeiul fericirii e religia. Temeiul religiei e avuţia.
Temeiul avuţiei e statul. Temeiul statului e controlul simţurilor

Dorinţa necontrolată – ducând la bunăstare şi dezvoltare, potrivit economiei moderne, dorinţele nelimitate, excesul de confort plasează omul la periferie, iar banul devine forţa centrală.. Mahavira spune:

Iccha hu agasasama anantaya

Dorinţa este nesfârşită precum cerul

Mahavir spune: pune capăt luxului. Cântecele care trezesc pasiune nu sunt cântece, sunt bocete; dansurile şi piesele care trezesc pasiunea sunt batjocură; podoabele şi decoraţiile care provoacă exhibiţionism sunt o povară; pasiunea neînfrânată creşte nefericirea. În economia modernă, a lui Keynes, omul trebuie să devină avut, în economia lui Mahavir, omul trebuie să-şi trăiască viaţa paşnic şi fericit.

Conceptul economic al dezvoltării. Aşadar nevoile primare ale fiecăruia trebuie satisfăcute şi fiecare trebuie să-şi trăiască viaţa în fericire şi pace. Sărăcia nu e dezirabilă, săracul n-a fost vreodată plăcut cuiva. Kalidasa:

Arjuna a ars pădurea Khandava
Auritei Lanka i-a pus foc Hanuman
Kamadeva a fost ars de Shankara
Dar nimeni n-a ars sărăcia care arde pe toţi

Gândirea economică trebuie să ţină seamă, după Mahavira, de următoarele puncte: 1. Ahimsa (nonviolenţa) şi puritatea mijloacelor 2. Ne-eroziunea valorilor morale 3. Limite interesului personal. Nici o religie nu pune piedică dezvoltării economice. Pe de altă parte, mecanizarea creează şomaj şi chiar meseria de preot ajunge să fie făcută de un robot. Mahavir a clasificat oamenii în trei categorii: cel ce are multe dorinţe (Mahechha), cel ce are puţine dorinţe (Alpechha), cel ce nu are dorinţe (Ichhajayi). Economia nonviolenţei, odată cu eradicarea sărăciei, aplică şi conceptul mahavirian de societate vrati (dedicată).

Economia nonviolenţei şi a păcii. Economia modernă nu e pentru nonviolenţă sau pace, ci pentru prosperitate. Gandhi s-a opus industrialismului şi concentrării capitalului, cerând descentralizarea industriei. Mahavira a dat trei direcţii în ce priveşte producţia: a nu se manufactura arme ale violenţei (ahimsappyane), a nu se asambla arme (asanjutahikarne), a nu se face instruire pentru muncă păcătoasă şi violenţă (apavkammovades).

Sărăcie şi şomaj. Omul are multe minţi şi abilităţi, nimeni nu e inferior, nici complet inutil (Mahavira). Sistemul economic modern are patru direcţii: eradicarea sărăciei, oprirea creşterii populaţiei, îmbunătăţirea mediului, eradicarea şomajului.Este o relaţie inversă între sărăcie şi creşterea populaţiei. Golirea satelor şi migrarea populaţiei în megaoraşe, ca şi filosofia deterministă cauzează şomaj. Urmând anekanta, filosofia lui Mahavir sintetizează soarta şi iniţiativa personală.

Ahimsa prakashan şi autoserviciul. Educaţia pentru serviciu s-a extins în diferite centre ale ahimsa prshikshan spre anul 2000, începând cu 250 meserii tehnice şi netehnice. Mica iniţiativă a rezultat în mii de oameni educaţi în autoserviciu în meserii precum cusut, lucru la calculator, beţe de tămâie, medicamente din produse de pădure, vopsitorie mehendi. Nu trebuie să devii ahimsak după găsirea unui serviciu. Un om flămând comite violenţă, dar nu este mai puţin violent un om bogat. Instruirea pentru purificarea emoţiilor este la fel de necesară ca instruirea pentru serviciu. Sunt organizate campusuri săptămânale şi lunare. (Glose apud Acharya Mahapragya).

Tags

Related Posts

Share This

Marele crez al omului Mihai Radulescu, de Pr. Lect. Dr. Gheorghe Holbea

Pe 19 ianuarie, la Biserica „Sfânta Ecaterina“, paraclisul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, s-a oficiat o slujbă de pomenire, cu prilejul împlinirii unui un an de când a trecut la cele veşnice prof. Mihai Rădulescu. Scriitor de beletristică, istoric al detenţiei române sub comunism, armenolog, cercetător al artelor plastice şi editor, Mihai Rădulescu este una dintre marile personalităţi ale culturii române din cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, perioadă atât de dureros marcată de experienţa comunismului. A predat limbile engleză şi franceză mulţi ani la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ din Capitală.
S-a născut în Bucureşti, în primăvara anului 1936, la data de 15 mai, în familia Dumitru şi Toni Rădulescu (ambii fugind de la părinţi în Capitală, pentru a-şi apăra dragostea). Mihai, unicul lor fiu, este hărăzit unui itinerar cu suişuri, dar mai ales coborâşuri (încercări), deseori ameţitoare. Acestea însă au format în el un luptător, caracteristică, de altfel, a multor copii şi tineri care au crescut sub comunism, în România.
După ce frecventează şcolile de tip francez din Bucureşti (şcoala primară, gimnaziul şi liceul), devine student al Facultăţii de Filologie, secţia Limba şi Literatura Engleză, tot în Capitală. Refuzând să facă parte din orice organizaţie comunistă, în anul al II-lea preia chemarea studenţilor medicinişti la o demonstraţie în Piaţa Universităţii, convocând numeroşi colegi de facultate şi alţi cunoscuţi. Din acest motiv, va fi arestat la 4 noiembrie 1956, anchetat la Ministerul de Interne şi condamnat în lotul organizatorilor, la patru ani închisoare corecţională, pe care îi efectuează la Jilava, Gherla, Periprava, Salcia, Luciu-Giurgeni. De-a lungul anilor de arest, rezistenţa fizică îi este dramatic şubrezită, pentru tot restul vieţii.

Valorile pedagogiei sale
A reluat studiile superioare filologice în 1963, la capătul lor devenind doctorand al prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, în istoria literaturii universale. Rigorile vieţii sociale îl împiedică şi de astă dată să-şi îndeplinească obiectivele: el nu întruneşte, la final, condiţiile politice necesare susţinerii tezei.
Ajunge profesor, mai întâi de liceu, apoi asistent al Facultăţii de Limbă Engleză şi al Institutului Pedagogic. Din 1972 îl găsim lector de limbă engleză şi franceză la Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucureşti. La catedră, Mihai Rădulescu îşi îndeplineşte menirea pedagogică, justificându-i adevărata ei valoare: aceea de a educa în bine sufletul omului. După ce el însuşi suferise, ani de-a rândul, povara opresiunii politice şi stigmatul negativ pe care ea i-l aplicase cu atâta cruzime, Mihai Rădulescu înţelege că misiunea lui este aceea de a întări în curaj, în spiritul onoarei şi al omeniei, în nădejdea cultivată prin credinţa în Dumnezeu, pe tinerii din faţa pupitrului.
Propria experienţă de viaţa devine subiect şi al operei sale scrise. Memoria îi îmbogăţeşte inspiraţia. Îşi dedică forţele creatoare unei munci ce constituie, în acelaşi timp, un rămăşag de fantastică dificultate şi răspundere, de resuscitare a trecutelor decenii.
Tehnica sa înglobează timpul într-un prezent nedefinit, ce-şi schimbă subiecţii, nu şi obiectul. Darul pe care i l-a făcut Dumnezeu, de a rămâne etern adolescent, se conjugă la Mihai Rădulescu în chipul cel mai obişnuit cu o nesăţioasă poftă de a „citi“ oamenii, de a-i desluşi. În toate cărţile lui, Mihai Rădulescu se povesteşte pe sine, un adolescent, fost deţinut el însuşi, marcat în destin de urmările detenţiei, la limita în care propriile fantasme se certifică exponenţial, ca introducere şi postament la alte existenţe.

Istoria literaturii române de detenţie
Meditaţia revine cu drag în paginile sale, ca şi teoria politică. Nu este de mirare: personajele sale sunt persoane care au gândit şi în libertate – de aceea, de altfel, s-au pomenit îndărătul gratiilor. Oricât de curios ar părea, ele alcătuiesc armata de gânditori ai patriei, aplecaţi mai ales asupra problemelor democraţiei, economiei politice, dreptului, istoriei, religiei şi viitorologiei.
Genul preferat este acela al monologului, în termeni mai precişi, al spovedaniei. Eroii săi, adesea foşti prizonieri politici, retrăiesc ceasurile de infern ale deciziei. Fenomenul delaţiunii este substanţial analizat in paginile lui Mihai Rădulescu, ca şi acela al colaboraţionismului, cu lunecoasele lui trepte de subsol.
Mulţi dintre eroii lui Mihai Radulescu poartă haina sacerdoţiului, chinurile lor morale fiind sporite în contul îndatoririlor suplimentare pe care aceştia le au faţa de semeni.
„Istoria literaturii române de detenţie“, cartea care îl consacră pe Mihai Rădulescu în spaţiul istoriei noastre literare, este şi prima carte de acest gen pentru istoria noastră, nu numai literară, ci şi aceea a civilizaţiei. Noua istorie critică a literaturii memorialistice de detenţie trebuie considerată, în primul rând, una didactică (reeducarea – tema acestei istorii – constituie un fenomen unic, în istoria didacticii universale).
Un popor fără istorie nu poate rezista în înfruntarea cu viitorul. Acesta e marele crez al omului Mihai Rădulescu. Şi crezul lui i-a insuflat puterea de a răzbi printre nenumăratele ispite ale vieţii. Cu acest crez s-a şi stins din viaţă, după o perioadă de ani de suferinţă, în ianuarie 2009.

Întrebare: Cine eşti, Mihai Rădulescu?
Răspuns: Un anonim, conştient că, dacă nu duce până la capăt recuperarea literaturii naţionale din detenţie, într-o formă, oricare, organizată, muncă la care s-a înhămat, această memorialistică riscă să se piardă în uitarea unei lumi dezinteresate de rădăcinile proprii. Atât mai ştiu să spun astăzi despre mine. Dacă încerc altă frază, mă sufoc …

Tags

Related Posts

Share This