AMINTIRI – Petru Talpes

Prefată

Atunci când a început să-şi scrie amintirile în anul 1967, Petru Talpeş (23 aprilie 1896, Cornereva . 5 septembrie 1979, Timişoara), ofiter combatant în cele două mari conflagratii ale secolului XX, nu intentiona să le publice, ele fiind destinate doar membrilor familiei.
Pe parcurs, avem destule motive să credem că s-a răzgândit.
Memoriile copilului de tăran din Cornereva, ajuns prim-procuror la Tribunalul Timiş-Torontal din Timişoara (1942.1948) ar putea fi un scenariu de film de aventuri. Ele ne poartă prin muntii Cernei, un tinut al comorilor ascunse de lotri, .şcoala ungurească. din Orşova şi Caransebeş, frontul italian din Primul Război Mondial, lagărul de la Şipote (jud. Iaşi), oraşe din Moldova, după dureroasa retragere din toamna 1916, Basarabia începutului de an 1918, împânzită de soldati bolşevizati sau Odessa (1941). A avut şansa să cunoască mari personalităti, dacă ar fi să pomenim doar pe: episcopul şi viitor patriarh Miron Cristea, secretarul Episcopiei de Caransebeş, Cornel Corneanu, dramaturgul Zaharia Bârsan, compozitorul Sabin Drăgoi, primul dirijor al orchestrei Radioteleviziunii Române, Ion Luca Bănăteanu (coleg de liceu şi de bordei, la Şipote), scriitorul Ionel Teodoreanu (în perioada studentiei de la Iaşi), ministrul Grigore Iunian, viitorul prefect de Timiş.Torontal Octavian Furlugeanu, Coriolan Băran, fost prefect al judetului şi primar al Timişoarei, prof. Constantin Daicoviciu etc.
În 15 august 1916, tânărul cadet Petru Talpeş a avut curajul să treacă de partea armatei române, refuzând să tragă împotriva fratilor săi; părăsind lagărul, a făcut parte din Corpul voluntarilor ardeleni. bucovineni. Bucuriei Marii Uniri, eveniment de la care se împlinesc 90 de ani, i-a urmat, peste ani, refugiul din Ardealul de Nord, în toamna anului 1940, moment în care era prim-procuror la Odorhei.
Cariera sa de magistrat integru de două decenii se sfârşeşte brusc în februarie 1948, refuzând să găsească vinovat, aşa cum cereau organele de partid, un acuzat. Disponibilizarea întregului complet de judecată s-a dorit un exemplu pentru toti magistratii. Au urmat ani grei pentru el şi membrii familiei sale: de abia în septembrie 1949 angajându-se într-un post modest la C.E.C., putând în sfârşit primi cartela de alimente.

Vali Corduneanu

Cuvânt înainte
M-am hotărât la bătrânete să scriu amintirile ce mi-au mai rămas în memorie, nu pentru a fi publicate, neavând valoare literară, nici istorică, ci pentru a rămâne în familie pentru copiii, nepotii sau strănepotii care, auzind că au avut un bunic care a participat ca ofiter de rezervă în cele două războaie mondiale, vor fi curioşi să afle prin ce am trecut şi ce experiente am câştigat într-o viată trăită în cele două cataclisme şi în perioada dintre ele şi după ele, până la data când va sosi ceasul să părăsesc acest pământ şi să trec .dincolo., într-o lume în care imensa majoritate a oamenilor de pe această planetă o cred ca parte normală a sălăşluirii sufletului uman şi în care, cu vremea, vor trece şi ateii şi materialiştii din prezent şi viitor, când însăşi ştiinta, ce progresează cu paşi gigantici, îi va face să cunoască adevărul.

I. Copilăria. Data naşterii
Am sosit pe această lume în Cornereva, la 23 Aprilie 1896, ca primul fiu al părintilor mei, David şi Ana şi, în acelaşi timp, ca primul nepot al bunicului meu dinspre mamă, Matei Surdulescu, zis şi Fraiman, după porecla cu care-l botezaseră sătenii. Cred că această poreclă a bunicului se trage dela cuvântul german .Freimann., adecă om liber, în sensul că, şchiopătând de un picior, a fost scutit de serviciul militar, rămânând deci liber în comparatie cu cei trei frati ai săi, cu casele şi gospodăriile vecine, cari au fost siliti să-şi facă datoria ca ostaşi ai împăratului austro-ungar Francisc Iosif I, serviciu care apoi l-am făcut şi eu ca flăcău, la etatea de 18 ani, în primul război mondial, cum voi arăta mai târziu.
II. Locul unde m-am născut
Lumina zilei am văzut-o prima dată în pitorescul sat Cornereva, din actualul raion Orşova, regiunea Banat, sat care se întinde pe o suprafată de 42 km pătrati, pe trei văi principale ce se întind unele pe o lungime până la 9 km lungime până unde casele se înşiră unele după altele, ca în Elvetia, unele fiind clădite sus pe coastele dealurilor până la o altitudine de circa 700 m.
Poate că mai sunt sate cu întindere aşa de mare în tara noastră, dar nu cred să existe un alt sat care să aibă o pozitie ca o adevărată fortăreată naturală, ca satul meu. Fiecare vale e străbătută de câte un pârâu de munte, în care, în copilăria mea, se găseau şi păstrăvi. În afară de văile principale: Ohaba, Ramna şi Topla, se mai ramifică din acestea şi alte văi mai scurte, străbătute şi ele de câte un pârâiaş. Nu mai vorbesc de numeroasele izvoare ce tâşnesc din pământ în locuri unde nici nu te aştepti, cele mai multe înzestrate cu jgheaburi de lemn de vreun creştin, pentru uzul public, pentru a i se pomeni fapta pe lumea cealaltă.

Din valea din mijloc, Ramna, se ramifică dela jumătatea ei, spre nord-vest, valea Strugăsca, iar mai sus, spre dreapta, spre răsărit, .Ogaşul Pucios., iar mai sus, pe vale, mergând tot spre munte, tot la răsărit, se ramifică valea numită .Frăsâncea., pe care curge un pârâu grăbit ce izvorăşte din poalele muntelui, în care şi astăzi se mai prind păstrăvi.
Urmând tot mai sus, spre muntele Cozia, valea Ramna se termină într-o fundătură numită .Camena., unde se termină şi drumul de vehicole şi de unde se poate urca pe poteci în pădurea de fag, în circa 2 ore, până la .Petrile Albe.., un mic platou ce se iveşte după terminarea împărătiei pădurilor, la circa 1300 m altitudine, de unde apoi începe urcuşul de încă 530 m până la .Vârful Babii., care domină muntii mai învecinati şi, din vârful căruia, se vede toată valea Cernei cu tot farmecul ei, ce nu se poate descrie, ci trebuie văzută fie când soarele răsare, fie când apune. Lungimea văilor se calculează dela centrul administrativ al satului, situat spre sud, unde apele Ohabei şi Ramnei se întâlnesc şi unde casele sunt unele lângă altele, ca în orice alt sat de pe şes.
Dela 3500 m, pe Ramna, spre răsărit, este valea Topla cu izvorul ei căldicel ce creşte pe măsură ce curge în jos, dar care, dela izvor, pe o lungime de circa 200 m, nu îngheată iarna. Denumirea văii vine dela numele slav al pârâului, .Tieplo., având întelesul de .cald..
Valea .Topla. începe chiar de la vărsarea pârâului cu acelaşi nume în pârâul mai mare Ramna, peste acesta din urmă fiind construit un pod, pentru a putea trece spre Topla. Mai spre nord de acest pod, nu departe de el, se împreună cu pârâul de munte .Studena.. ce străbate o vale îngustă cu acelaşi nume, dar care tine tot de valea Topla, ca denumire generală.
Mai am de amintit şi descris valea .Ohaba.., ce porneşte din centrul satului spre nord, pe o lungime de circa 9 km până la .Furca Obitei., care este un deluşor despărtitor de ape, dincolo de care începe .Poiana Ruschi., străbătută fiindu-i valea de râul de munte .Igeg.., jos, la o depărtare de cca 5 km dela .Furca Obitei.. Această Poiană a Ruschii este stăpânită până la râul Igeg tot de cornerevin  tenii de pe Ohaba, care au sălaşe clădite din lemn şi culturi de pomi fructiferi plantati prin fânatele ce o acoperă. Poiana Ruschi, fiind destul de largă până la poalele muntilor, oferă şi ea o privelişte încântătoare. Am uitat să amintesc că .Furca Obitei. este la o înăltime de circa 800 m şi drumul urcă până la ea în formă de serpentină, începând dela poalele ei, cu cca 50 m mai jos.
Am amintit că satul meu este, poate, ca o fortăreată naturală unică în tară, fiind înconjurat spre apus de dealurile de circa 1000 m înăltime, ce pe vremuri au fost acoperite de păduri de fag; aceste dealuri, ocolind centrul satului spre sud, se unesc cu versantul sudic al muntelui .Arjana., iar mai spre sud se formează o vale strâmtă, acoperită de păduri şi stânci pe o lungime de circa 8 km, numită .Cheia Globului., fiindcă dealurile ce o formează pe o parte şi alta, înalte de cca 200.400 m, se întind spre sud până la satul .Globul Rău.. Spre răsărit satul este înconjurat de muntii ce formează lantul muntos numit .Domogled., înalti de peste 1800 m, iar la miazănoapte de muntele .Cozia., înalt de circa 1300 m. Toti aceşti munti sunt păşuni bogate pentru turmele de oi şi vite, folosite nu numai de cornerevinteni, ci şi de către multe alte comune învecinate, a căror coproprietate o formau ca avere grănicerească, donate de către stat acestor comune ca o recompensă pentru serviciul militar obligatoriu dela 18.60 ani, spre a apăra granitele împotriva năvălirilor turce etc.

În acest scop, locuitorii erau organizati milităreşte, cu echipamentul de răsboi necesar mereu asupra lor şi cu obligatia de a-şi duce hrana necesară pe timp de o săptămână, pe spesele lor proprii, în cazul când erau chemati să facă fată primejdiei, la hotarele imperiului. În acel timp mai aveau şi alte avantaje însemnate: erau oameni liberi scutiti de soarta iobagilor; primeau lemne şi sare gratuit şi uşurări de impozite. Această stare de coproprietate grănicerească a încetat odată cu instaurarea regimului socialist în tara noastră.
Poalele muntilor sunt acoperite cu păduri de fag seculare, presărate ici-colea cu brazi, tei şi frasini, cari acum se găsesc din ce în ce mai rari, mai ales brazii, cari erau căutati de strămoşi pentru fabricarea şindrilei de acoperit casele. În prezent, de câtiva ani, aceste păduri au început să fie tăiate cu mijloace moderne, materialul lemnos fiind transportat din cătunele Camena, Smogotin şi Frăsâncea cu autocamioane până la Gara Cruşovăt şi Iablanita. În acest scop, au fost construite drumuri forestiere moderne, spre marea satisfactie a locuitorilor din sat, cari pe vremurile copilăriei mele trebuiau să iasă în clacă la reparatul lor, mai ales pe Cheia Globului, din cauza deselor surpări şi astupări, produse de ploile cari declanşau alunecări de pietriş etc. de pe coastele abrupte.
Deoarece pătrunderea în Cornereva nu este posibilă decât prin cele două .chei. (Cheia Globului şi Cheia Ruschii), este uşor de înteles că accesul pe aceste văi înguste era foarte uşor de împiedecat, chiar de către o mână de oameni, când vrăjmaşii ar fi îndrăznit să se aventureze spre această localitate. Oferind adăpost sigur împotriva năvălitorilor, această comună trebuie să aibă o vechime din epoca geto-dacilor. Conform traditiilor locale, văile comunei au fost un refugiu sigur şi al lotrilor şi chiar al haiducilor. Conform diferitelor poveşti ce se păstrează din moşi-strămoşi pe teritoriul întins al comunei, refugiatii sau lotrii şi-ar fi îngropat comorile în locuri uşor de reperat, pe văi, păduri şi munte, unele dintre comori fiind chiar găsite după indicatiile rămase dela cei care le-au ascuns şi care, din diferite piedici, n-au mai ajuns să le ridice. Despre aceste poveşti cu comori mă voi ocupa într-un capitol separat. Comuna a fost şi este locuită numai de români, numărând câteva mii de suflete, având azi peste 800 numere de case. Ocupatia locuitorilor a fost şi este creşterea vitelor, în special oieritul şi pomicultura.
În ce priveşte agricultura, teren prielnic în acest scop fiind numai fâşii înguste pe la poalele dealurilor, cu exceptia luncii din marginea de sud a centrului satului, . produsele agricole, adecă porumbul, care este hrana principală a locuitorilor sub formă de mămăligă, . solul, redus ca întindere arabilă, nu oferă cantităti suficiente de cereale pentru toti locuitorii. În acest sat de munte izolat s-au păstrat nealterate datini străbune, ca şi portul cu oprege la femei, afirmativ de origine scitică.

Păcat că acest port, datorită pătrunderii modei orăşeneşti, începe să dispară.
După cum mi-a povestit un prieten, fost ofiter activ, care a stat de vorbă cu profesorul Iorga, când acesta a vizitat biserica din sat şi aşezarea satului, profesorul sustinând că acest sat ar fi fost un refugiu pentru lotromani şi haiduci, l-a întrebat dacă în comună se întâmplă ca unii să mai fure lucruri de la sătenii lor sau pe unde se duc, acesta i-a răspuns că, din păcate, acest urât obicei s-a mai păstrat, dar nu se referă la toti locuitorii, fiind numai cazuri izolate.
Adevărul este că şi eu am auzit că, după ultimele două războaie mondiale, au fost cazuri când s-au organizat mici bande, care se îndeletniceau cu furtişaguri. Cu toate acestea, marea majoritate a locuitorilor au păstrat datina strămoşească de ospitalitate şi omenie.
Multe ar mai fi de spus despre satul meu, dar obiectul acestor amintiri nu se întinde la facerea unei monografii a satului. Ceea ce am arătat mai sus a fost o descriere sumară a locului meu de naştere, a locuitorilor şi ocupatiei lor.
Citind vol. II din .Istoria Banatului Severin., scrisă de prof. Patriciu Dragalina din Caransebeş, la pag. 185, acesta face o mentiune de existenta în 1525 a unui proces dintre comuna Domaşnea şi Cornereva, care sunt despărtite de un deal. Procesul, probabil, a fost pentru dreptul de proprietate a acestui deal bun pentru păşune, un proces asemănător, foarte vechi, dintre aceste comune fiind tranşat prin reforma agrară, legiferată îndată după înfăptuirea României Mari, după primul război mondial, dealul din litigiu, numit .Vât., fiind defalcat între cele două comune. Dela acea dată domneşte pacea între cele două comune vecine.

III. Bucuria bunicului Matei
Bunicul meu dinspre mamă, Matei, avea casa mare de lemn aşezată pe ziduri de piatră, având şi subsol, casa fiind acoperită cu şindrilă de brad. Pe lângă casă, care era situată în fundul .Camenii., pe lângă care curgea un pârâu ce isvora dela poalele muntelui Cozia, la o distantă de circa 1500 paşi dela casă, acest pârâu avea apa cristalină şi curată, fiind şi potabilă, deoarece, de la casa bunicului în sus, spre izvor, erau numai două case, departe una de alta la câte 100.200 metri, cari se foloseau de el. Pârâul, rostogolindu-se mereu în jos printre şi peste pietre, îşi cânta cântecul lui sonor cu acelaşi timbru, în auzul căruia ne sculam dimineata şi adormeam seara, păstrându-şi acelaşi ritm monoton, de natură a linişti pe orice om nervos. Îşi schimba însă tonul când, în urma unor ploi torentiale, îşi schimba culoarea străvezie în una tulbure şi urâtă, bolborosindmânios şi umflându-se, ameninta să macine şi malurile printre care curgea. Cea mai groaznică ispravă a făcut-o în anul 1912, despre care voi vorbi mai târziu, urmând acum să descriu bucuria bunicului. Bunicul Matei era considerat ca unul dintre cei mai harnici şi deştepti de pe Valea Camenii. Era iarna dogar, iar vara făcea lucrările agricole. Nu era nici sărac de tot, dar nici bogat. Se spune că afară de cele 7 zile de coasă de pe dealul din spatele casei si 2 zile arătură în jos de casă, pe lângă pârâu, celelalte terenuri le-a cumpărat .cu barda., adecă cu banii ce-i câştiga prin fabricarea de butoaie şi putini, comenzi numeroase primite de la săteni, putini zise şi streazuri, în care îşi păstrau tuica sau comina de prune. Pentru a le face fată, mama spunea că bunicul se culca odată cu găinile, dar la ora 3 dimineata era în picioare, îşi făcea o mămăligă, mânca şi se apuca de lucru.
Unul din cele două terenuri .cumpărate cu barda. era sus de tot, aproape de masivul Cozia, o păşune, adecă fânat, în întindere de 8 zile de coasă, obtinut prin defrişarea de pădure. Acest teren avea în mijloc rezervat un crâng neatins de topor, la marginea căruia curgea un izvoraş. Terenul acesta se numea .Curătura.., ca şi terenurile învecinate, ale fratilor bunicului, care şi ei, la rândul lor, au defrişat pădurea, adecă au curătat-o pentru a-şi crea loc de fânate care, după cositul fânului, servea apoi ca păşune până la căderea zăpezii. Din crângul de circa 400 m pătrati bunicul îşi tăia pari pe care îi împlânta bine în pământ, pentru a face în jurul lor claia de fân şi pe care apoi aşeza .povăznite., 4.6 legate între ele la vârful clăii, pentru ca vântul să nu smulgă fânul din jurul parului. Fiindcă terenul era parte pe coastă, parte pe un mic platou, fânul se aducea pe platou tras pe .târş. de cai sau boi. Aşa-zisul târş nu era altceva decât o cracă mare de fag cu mai multe ramuri, pe care se aşeza fânul cu furcile, în mărime de un porconi (circa 200 kg) şi după aşezare se lega fânul cu o funie prinsă de vârful târşului şi strânsă peste fân şi legată apoi bine de capătul gros al târşului, pentru a se păstra fânul pe acesta în timpul trasului până la locul unde se aşeza în .boghie. (claie în formă de căciulă uriaşă, străpunsă de parul ce am amintit). Boghiile acestea erau clădite temporar şi toamna erau coborâte jos şi clădite aproape de casă, în formă tot de claie, dar de o grosime şi înăltime mai mare, numită .fungei. în care intrau 2.3 boghii, şi din care se consuma portie cu portie iarna, în măsura cerintelor de hrană a animalelor. În aceste fungee multi săteni obişnuiau să pună pe la mijloc mere, care se păstrau bine până primăvara, când stocul de fân era folosit până la nivelul sau stratul unde erau puse fructele.

Al doilea teren mare şi cel mai bun pentru fânat, câştigat cu barda de către bunic, era pe versantul dealului dinspre răsărit, întins între două dealuri, în mărime de 25 de zile de coasă, partea de sus a acestui teren ajungând până la .Plai., înăltime de 1000 metri, de unde începea pădurea seculară de fagi. Acest teren era o .pagină. între cele două dealuri şi avea sus, la mijloc, şi în partea de jos, câte un izvoraş. Deasupra de tot, pe unde trecea plaiul spre munte, folosit de săteni şi celelalte comune, care îşi urcau primăvara turmele la munte şi le coborau toamna, . bunicul avea o stână de bârne, pe care mai târziu tatăl meu, după moartea bunicului, a transformat-o într-un sălaş, ce servea şi ca stână şi ca loc de dormit, cât timp oile şi vitele erau tinute sus la păşune, ziua şi noaptea, până la venirea iernii.
Deoarece se întâmpla ca vitele vecinilor să scape şi să se înfrupte din boghiile străine ce nu erau îngrădite cu gard, din cauza asta se iscau certuri între păgubaş şi proprietarul vitelor şi, dacă paguba nu era reparată pe cale paşnică, se ajungea la constatare prin delegatii comunali (jurati), şi, dacă nici pe această cale părtile nu se împăcau, se ajungea la judecătorie, cu cheltuieli şi avocati. Este drept că aceste din urmă cazuri erau destul de rare.
Câştigarea acestei averi .cu barda. a fost desigur o bucurie mare pentru bunicul Matei, dar nu de această bucurie este vorba, ci de cea ocazionată de naşterea mea. Aceasta nu este de mirare şi se explică prin faptul că bunicul Matei şi bunica Maria au avut nu mai putin de şapte fete şi nici un băiat. Gânditi-vă ce grijă a fost pe capul lui să mărite toate fetele, să le dea zestre câte o bucătică de pământ şi un anumit număr de oi şi vite cornute etc., aşa cum era obiceiul în sat. Deci, la venirea mea pe lume aveam şase mătuşi, dintre care cinci erau deja măritate.
Cea mai mare mătuşă, Petra, s-a căsătorit cu Ivaşcu Dumitru, cu gospodăria la două bătăi de puşcă în jos, lângă pârâul de pe Camena.
Această mătuşă a avut un copil, pe vărul Trăilă, aproape de o vârstă cu mine, şi o fată, Stana, mai în etate, ce s-a căsătorit cu Nistor Gherescu, mai în jos, la 2 km, la Gura Smogotinului, unde părăseşte pădurea un pârâu voinic plin cu păstrăvi. Atât vărul Trăilă, cu care m-am jucat mai mult în copilărie şi ne-am înteles ca fratii toată viata, cât şi verişoara Stana, acum văduvă, sunt în viată când scriu aceste rânduri. Deoarece părintii mei, în anul 1919, au vândut averea din Camena şi s-au mutat la Caransebeş, pentru motivele pe care le voi arăta mai târziu, când mă ajungea dorul de a vedea locurile copilăriei, am fost primit şi găzduit veri de-a rândul, până acum 4 ani la verişoara Stana şi fiul ei, Nistorică clarinetistul, ei având o casă încăpătoare cu o pozitie romantică, chiar lângă gura Smogotinului, unde iese pârâul din pădure. Cu 4 ani în urmă, vărul Trăilă, având 2 feciori însurati în gospodărie cu dânsul, şi-a transformat casa veche într-o locuintă modernă cu patru camere şi hol, punându-mi la dispozitia mea şi a familiei mele cea mai frumoasă cameră, pentru ori de câte ori îl voi onora cu vizita mea şi a familiei.
A treia fată a bunicului Matei a fost Ana, mama mea, care era chemată de toti Anuta. Mama fusese căsătorită pe valea Ohabei, numai tin minte numele primului ei sot, care a murit la un an după căsătorie. Mama rămânând văduvă, bunicul Matei a adus-o acasă la el şi a măritat-o apoi cu tatăl meu David Talpeş, din fundul văii Toplei, la circa 6 km depărtare de casa bunicului, în care vale se găsesc familiile Talpeş, tata venind ca ginere în casa bunicului. De multe ori mi-am pus întrebarea: nu cumva vreun strămoş Talpeş şi-o fi avut originea prin Moldova şi Bucovina, deoarece când destinul m-a dus prin Moldova am aflat că în Vaslui şi în jur sunt foarte numeroase familii Talpeş şi poate pe vremuri vreun strămoş, fugind de tătari, şi-o fi găsit refugiul în Cornereva. O simplă presupunere, din cauză că familii cu numele Talpeş se mai găsesc în Toplet şi Orşova, dar acestea sunt plecate tot din Cornereva. Actuala familie Talpeş din Orşova este rudă mai îndepărtată cu familia mea, bunicul lor fiind cunoscut de mine când eram copil mic, iar el era comerciant şi cârciumar în centrul satului Cornereva şi era poreclit .Durac. şi a tinut ca nevastă pe o soră a bunicului Matei, dacă îmi aduc bine aminte. Deoarece bunicul, cum am amintit, nu a avut nici un fecior, iar tatăl meu mai avea un frate mai mare Ignat şi o soră Petria, tata rămânând orfan de părinti la 12 ani, bunicul l-a adus .ginere în casă., ca sot al mamei; în acel timp toate fetele, adecă mătuşile mele erau măritate, cu exceptia celei mai mici, Crina.
A treia mătuşă, mai mică după mama, a fost mătuşa Maria, căsătorită cu Iancu Nemeş, cu gospodăria tot în fundul Camenii, la circa 500 paşi de casa bunicului. Acest Iancu Nemeş cu mătuşa Maria a avut o singură fată şi toti au murit în răstimp de 2 ani, . după credinta părintilor mei şi a tuturor vecinilor . din cauza unei comori spurcate pe care a găsit-o în grădina sa unchiul Iancu, istorie pe care o voi povesti la capitolul .Comorile din Cornereva..
O soră a bunicului Matei a fost căsătorită cu brigadierul silvic Ion Lozici, din centrul satului. Acesta urmase 4 clase medii la şcoala regimentară (Regimentsschuhle) din timpul ocupatiei austriece.
Taica Lozici cunoştea perfect limba germană şi a avut două fete: una mătuşa Ioana, căsătorită cu un ceferist Matei din Bolvaşnita, având ca fiică pe Ioana, în prezent văduvă, fostă functionară la poştă, sotul ei fiind Bugariu, fost învătător în Petroşenita, iar ca fii pe Ionică şi Gheorghe, acesta din urmă decedat acum doi ani. Acesta a fost ofiter activ în armata austriacă, iar după primul război mondial, intrând în armata română, a fost locot.-colonelul Matei Gheorghe, comandant al unei unităti de tancuri, care după insurectia de la 23 aug. 1944, din proprie initiativă, a cooperat cu armata rusă, trecând cu tancurile peste muntii Carpatilor Orientali şi luptând până la dezrobirea Cehoslovaciei, fiind considerat ca un erou. Faptele lui de arme şi fotografia sa se pot vedea în broşura .Atacă tancurile., editată de Min. Armatei în 1967.
Terminând cu înşirarea rudeniilor, de abia acum ajung să povestesc în ce a constat .bucuria bunicului Matei.. O repet în două cuvinte: naşterea mea! S-ar putea obiecta că orice bunic se bucură când i se naşte un nepot. Acest lucru e firesc şi adevărat. Dar bucuria bunicului meu era incomparabil mai mare decât a altor bunici. De ce? s-ar întreba cineva. Răspunsul şi explicatia sunt foarte simple. Gânditi-vă că bunicul a avut şapte fete şi nici un băiat!
Mă năşteam ca primul băiat în casă, tatăl meu venind ca ginere în casa bunicului. Şi doamne, ce bucurie, ce mai ospăt a organizat bunicul chiar în ziua naşterii mele. În primul rând a împodobit masa de jur-împrejur, pe margini cu cetină de brad şi flori, iar în mijloc, adecă pe masă, mâncări şi beutură, în scopul ca ursitoarele mele să fie multumite când vor intra în casă să-mi .toarcă viitorul. . relatare auzită de la mama, când ajunsesem măricel. Din descrierea vietii mele se va vedea dacă ursitoarele au fost sau nu binevoitoare şi dacă le-a plăcut masa pregătită în cinstea lor de bunicul.
Comparând destinul de până acum cu al celorlalti fii de tărani de vârsta mea din satul Cornereva, adoptând de formă credinta tăranilor între care m-am născut, pot afirma că ursitoarele au răsplătit în mare măsură aşteptările bunicului şi că într-adevăr mi-am făurit un destin deosebit şi bun. [.] În 23 aprilie, ziua naşterii, mama i-a spus bunichii să mă lase să trăiesc, căci se vede ca aşa a fost voia lui D-zeu şi ea nu vrea să-şi facă păcate. Bunica s-a răzgândit şi mama i-a spus că poate din cauză că în timpul sarcinii, cu câteva zile înainte de naştere, a alunecat pe o coamă de deal şi a căzut cu pântecele de un bolovan, poate din cauza acea arătam aşa cum arătam [vânăt, n.n.].

Pe vremea aceea, şi chiar multă vreme mai târziu, în sat nu existau moaşe, decât unele femei mai bătrâne care asistau pe femeile care năşteau sau acestea năşteau chiar pe câmp, singure, fără nici o asistentă, fără urmări dezagreabile pentru ele sau copilul născut. Aşa s-a întâmplat că pe mama a asistat-o numai bunica când m-am născut. Iată însă că s-a întâmplat o minune. În ziua următoare, fata mea, din vânătă, începuse să se schimbe într-o culoare gălbuie şi, după câteva zile, am luat o înfătişare de copil cu fata normală. Ce bucurie a fost pe mama văzând această .minune., cum credea ea şi o critica pe bunica pentru intentiile ucigaşe de care dăduse dovadă.
Nici tata, nici bunicul nu erau acasă în ziua naşterii, fiind plecati în centrul satului la primărie, pentru aranjat ceva treburi, iar la întoarcerea lor bunica nu le-a dat voie să mă vadă, spunând că nu se cade să mă vadă decât la trei zile, iar bunicul, în culmea fericirii, a aranjat masa pentru ursitoare, cum am amintit deja, invitând ca oaspeti pe fetele şi ginerii săi şi fratii din vecini.

După doi ani mama a născut pe fratele meu Nistor, iar după alti doi ani pe fratele cel mai mic, Matei, botezat cu acest nume la dorinta bunicului. Aşa am crescut, jucându-mă cu fratii mei şi cei din vecini până la etatea de şase ani. Bunicul era în culmea fericirii, având trei nepoti, şi de multe ori se lăsa dela lucrul său ca să ne facă jucării, căci tata în fiecare vară era plecat la munte, ca păcurar la oi, şi tocmai la stâna comună a Talpeşeştilor din muntele .Opeşata., situat deasupra Cernei, vis-a-vis de satul Izverna de peste granita cu Vechiul Regat, granită ce o forma râul Cerna.
Când aveam vreo şase ani, moartea a intrat pe neaşteptate în casa noastră. Era luna Iulie, când cireşele erau în toiul coptului în satul nostru de munte, cu climă relativ rece. Cu o zi înainte plouase aşa de tare, încât pârâul ce curgea pe lângă casă se umflase şi era tulbure. Bunicul se urcase într-un cireş să culeagă cireşe şi avea la el un toporaş pentru tăiat crengile uscate. La un moment dat, mătuşa Crina, sora mai mică a mamei, care încă nu era măritată, vine alerg ând din partea de sus a grădinii, pe marginea căreia curgea pârâul umflat, şi spune bunicului că .Condei., aşa era porecla vecinului din susul pârâului, s-a apucat să ia pietre şi lespezi de pe marginea grădinii noastre şi le aşază pe marginea grădinii sale, pentru a proteja astfel grădina sa, să nu fie spălat şi ras pământul de  furia apei, care astfel rodea pământul din grădina noastră din matca apei.
Am văzut cum bunicul, la această ştire, s-a coborât din pom şi cu toporul atârnat pe mâna stângă s-a dus la numitul .Condei., unde acesta continua să facă isprava amintită, şi, după câteva schimburi de vorbe, bunicul i-a dat o palmă, iar Condei a scos din buzunarul hainei un pumnal şi l-a înfipt în pieptul bunicului, care s-a prăbuşit la pământ, iar Condei a dispărut.
Bunicul, sângerând, a fost adus pe o pătură în casă şi aşezat pe pat. Nefiind vată în casă, a fost legat la rană cu fâşii de pânză. Tata, înştiintat de acest eveniment, a venit urgent dela munte, lăsând oile în seama unei rude şi, la cererea bunicului care mai trăia, a adus şase martori, oameni bătrâni, între care şi pe Talpeş, zis Durac şi a făcut testament verbal prin care a lăsat bunicii o mică parte din avere şi alte despăgubiri în vite şi bani pentru fetele măritate, separat zestre în pământ, vite şi bani pentru mătuşa Crina care nu era măritată, iar casa şi cea mai mare parte a averii a lăsat-o în părti egale mamei şi tatei. A treia zi bunicul a murit, şi, la autopsie, s-a constatat că ficatul
i-a fost străpuns de pumnal. Era în etate de 50 ani. Dacă bunicul nu ar fi avut posibilitatea să facă testament, toată averea ar fi fost fărâmitată şi mama târâtă în proces de celelalte surori pentru împărtirea moştenirii.
Asasinul a fost prins şi condamnat la un an şi jumătate închisoare, pentru motivul că, fiind pălmuit de victimă, care avea topor, din spaimă a depăşit limitele apărării legitime. Un exemplu de cauze mici care produc efecte tragice.
Tata a respectat testamentul, îndeplinind toate sarcinile impuse, averea imobilă a fost păstrată, fiind micşorată doar cu o grădină cu pomi fructiferi, dată ca zestre mătuşii Crina la căsătoria ei cu Nistor Talpeş, zis Gantu, din valea Topla, după trei ani de la moartea bunicului.
* * *

Tot de la mama am aflat, când devenisem mare, că la vreo câteva luni după moartea bunicului Matei, umbla din casă în casă un ghicitor numit Ghirtu, om bătrân cu părul aproape alb, care ar fi cutreierat nu numai Banatul, ci şi Muntenia, şi ar fi fost până la Piteşti, cum ar fi sustinut el.
Venind şi în casă la noi, s-a oferit să ghicească şi viitorul nostru, al copiilor, care ne adunaserăm în jurul lui şi mama s-a învoit, căci fiind femeie miloasă şi aşa l-ar fi ajutat cu ceva, fie că ar fi ghicit sau nu. Iată ce profetii a făcut moşul Ghirtu, după spusele mamei: .Dta ai trei feciori, dar nu ştiu dacă e bine să-ti spun tot viitorul lor sau să-l ascund, ca să nu te necăjeşti de pe acum.. La îndemnul mamei, acesta a continuat: .Celor doi mici le stă moartea neaşteptată, iar cel mare (eu) va scăpa de moarte ca prin urechile acului, tot atunci când vor muri fratii lui. Acesta, scăpat de moarte, când va fi june va merge în bătaie prin tări streine, va ajunge domn mare şi se va însura cu o fată oacheşă dintr-o tară dela răsărit şi se va mira tot satul de el şi va scăpa sănătos din toate necazurile prin care va trece.
Mama auzind acestea i-a răspuns că va fi cum e voia lui Dumnezeu, l-a cinstit şi acesta a plecat mai departe, fără ca mama să se neliniştească, zicând în sinea ei că orice minciună poate să-i înşire, căci şi aşa nu-l poate controla şi ca om sărac trebuie să trăiască şi acesta din ceva. Cum era să creadă mama că eu, copil de tăran, destinat a păzi oile, când voi ajunge mare să ajung în bătaie (răsboi) în tări streine şi domn mare şi, pe deasupra, să mă însor şi cu o fată din tară streină dela răsărit?!
Dar iată că în primăvara următoare a isbucnit o molimă în tot satul şi copiii au început să piară ca muştele, nefiind crutată nici o casă de pe văile şi centrul satului, ca şi din alte sate vecine. Bănuiesc că a fost scarlatină. Cei doi frati ai mei au murit amândoi în decurs de două săptămâni, iar eu eram între viată şi moarte timp de şase săptămâni, devenind numai piele şi os. Mama mi-a spus că cu greu înghiteam câte o lingură de lapte, iar ceva mai târziu mă făcea să înghit, cu greu, zilnic o lingură de tuică. După şase săptămâni am început să mănânc mai bine şi m-am înzdrăvenit.

După aceste nenorociri, mama şi-a adus aminte de prorocirea lui Ghirtu şi s-a mirat, neştiind ce să creadă, dacă a fost o întâmplare sau moşul îşi cunoştea bine meseria. De altfel, poporul nostru, ca şi alte popoare din restul lumii, crede în .ursita. pe care o are fiecare om încă dela naştere.
După moartea bunicului, tata a părăsit ciobănia, iar oile le-a dat în pâlc, fie la stâna familiei Talpeş din Topla, fie cea de la .Petrile Albe., făcută în comun cu familia Milu şi Ivaşcu, cumnatii mamei, din Camena.
Până când am împlinit aproape opt ani devenisem de ajutor tatei, ducând zilnic vaca cu lapte la păşunat la .Curătură., plecând cu ea de funie după ce se ridica roua şi apoi pe la orele 10, fiind sătulă, o coboram şi, pe căldură, se odihnea în grajd, iar după-amiază o scoteam din nou la păşune până la înserat, când mama o mulgea, ca şi dimineata, într-o găleată de lemn şi, după ce termina, îmi întindea găleata să beau cât pot. Părintii mei, ca şi alti tărani, nu fierbeau niciodată laptele de vacă, care se consuma aşa crud sau lăsat să se acrească sau pus în .bădâni. (putină), care după ce era umplut în 1.2 zile se bătea şi se obtinea unt, iar ce rămânea se numea .zară. şi se bea goală în caz de sete sau se mânca amestecată cu mămăligă caldă.
Bunica a mai trăit încă vreo şapte ani după moartea bunicului şi mă iubea foarte mult, spunându-mi fel de fel de poveşti, în timp ce sta şi torcea, fie în casă, fie afară în curte.
Tata şi mama, ne mai putând să facă fată singuri gospodăriei, au angajat un servitor numit Catran, fugit din .tară. (Vechiul Regat). Acest servitor era foarte harnic, dar mare fumător, mai bine zis sugător de tutun. Era încins cu un brâu lat de piele, în care îşi tinea tutunul din care scotea între degete câte o doză mică şi o băga în coltul gurii unde o tinea, iar după câtva timp o scuipa. Brâul de piele mirosea a tutun, fiind îmbibat prin păstrarea îndelungată a acestei otrăvi, iar dacă mă ocup de acest servitor o fac din cauza unui obicei ciudat al acestuia, nemaiauzit şi pomenit de altă lume. Când i se isprăvea tutunul, lua briceagul şi îşi tăia câte o bucătică de piele din partea superioară a brâului, pe care o băga în coltul gurii, cum proceda cu tutunul. Pielicica astfel îi dădea senzatia de gust al tutunului.
Cu vremea, tot tăind mereu din partea anterioară a brâului, acesta se îngustase grozav în fată, iar în spate rămânea intact. Toti care îl vedeau îi cunoşteau năravul şi făceau haz. Primăvara tata mâna vacile sterpe la munte la .Petrile Albe., în grija văcarului, iar cei doi cai erau lăsati liberi tot acolo la munte, în paza Domnului, aşa cum procedau şi alti vecini. Caii se adunau instinctiv în herghelie, de bunăvoie, şi, fiindcă aveau păşune ladiscretie, rar se depărtau în altă parte a muntelui, rămânând nu departe de stâni. Erau însă cazuri când se aventurau şi pe muntii din vecinătate, iar când stăpânul avea nevoie de ei de multe ori erau căutati 1.2 zile de-a rândul, până erau găsiti. De furat nu se puteau fura, căci nu se lăsau prinşi decât de stăpânul lor binecunoscut, iar urşii făceau pagube mai mult în vite cornute decât în cai.
Încă de la etatea de şase ani, tata m-a dus călare la stâna din Opeşata. Acolo am dormit prima dată în apropierea pădurii, în stână, pe jos, aproape de vatra focului, care nu se stingea decât târziu de tot pe la miezul noptii. Atunci am avut ocazia să ascult concertul de dimineată al păsărilor din pădure şi atunci am văzut prima dată şi pui de mistreti, aduşi la stână în împrejurările următoare: tata plecând primăvara cu oile la pustă, cum se zice, unde se găsea păşune, pe când satul nostru era acoperit de zăpadă . deplasare care o făceau toti proprietarii de oi, cu care ocazii îşi vindeau mieii şi caşul . păşunând în hotarul comunei Zerveşti, de lângă Caransebeş, a cumpărat, în schimbul unei oi, o frumusete de cătelandru dela un localnic de acolo şi cătelul a rămas cu numele Zârvan, dela numele satului de unde fusese cumpărat. Acest cătel era o rasă de câine de oi, cu părul roşcat-închis, cu părul lung ca la oi, dintre care de abia i se vedeau ochii. Fiind hrănit bine, a crescut mare de tot şi voinic tot pe lângă oi. Avea un lătrat rar şi gros şi nici un câine nu îndrăznea să se lege de el la luptă când venea toamna acasă şi se întâlnea cu câinii vecinilor. Dar nici lupii nu îndrăzneau să se apropie de oile pe care el le însotea pe munte sau în pădure, împreună cu ceilalti câini.

În ziua următoare după ce am ajuns la stână, câinii au luat la goană în pădure, pe lângă stână, o scroafă cu purcei mistreti. Pe când restul câinilor urmăreau scroafa prin pădure, .Zârvan. al nostru, mai deştept, a înhătat un purcel şi l-a dus plocon la stână, purcelul fiind încă viu. Tata povestea mai târziu că acest câine a mai prins încă doi purcei mistreti în perioada în care pâlcul de oi era tinut tot în muntele Opeşata.
Pentru a avea un scut în cazul când s-ar fi încăierat cu lupii, Zârvan purta în jurul grumazului nişte colti de fier, cum era obiceiul să pună şi alti ciobani la câinii lor. Zârvan nu se dădea la oameni, dar devenise spaima câinilor din vecini, când aceştia se încăierau toamna, după coborârea oilor dela munte. Într-o dimineată de toamnă, tata l-a găsit mort, fiind otrăvit cu .omag. de vecinii invidioşi, cum spunea el. .Omagul. era o plantă foarte otrăvitoare, care se găsea pe stânca unde începe .Camena Seacă., la circa 1 km mai jos de casa noastră şi sătenii o puneau în mâncarea destinată câinilor care veneau vara să roadă ştiuletii de porumb, în timpul când aceştia nu erau încă bine copti. Am plâns mult după răbdătorul meu prieten de joacă Zârvan, fără să mai descriu mâhnirea părintilor, mai ales a tatei, care spunea că un astfel de câine nu va mai găsi. Ca să vedeti ce credintă poartă un câine fată de stăpânul lui, tin să arăt o adevărată odisee a acestui exemplar rar de animal. În 1904, an extrem de secetos, tata, împreună cu alte rude, pentru a salva oile dela pieire, prin luna aprilie, a dus pâlcul de oi la şesul din susul Dunării, aproape de Biserica Albă, tinut locuit în mare parte de către sârbi, unde zăpada se topise mai devreme şi câmpul oferea păşune bună pentru oi. După câteva săptămâni, la întoarcerea acasă, Zârvan nu era de găsit cu toate căutările întreprinse de tata în satul unde a stat în acel tinut de lângă Biserica Albă şi a fost silit să se întoarcă cu oile fără acest câine credincios. L-a considerat definitiv pierdut, fie prin omor sau furat de vreun sârb. Cu o lună mai târziu, după ce pâlcul de oi era deja sus la munte, într-o dimineată mama iese în curte şi îl vede pe Zârvan culcat pe pământ, schincind şi dând bucuros din coadă în dreapta şi în stânga. Era într-un aşa hal de slăbiciune încât, la vederea mamei, de abia s-a sculat în labele de dinainte. Era lihnit de foame şi epuizat fiziceşte, după un drum de aproape 200 km, ce a parcurs prin zeci de sate streine, fără hrană şi adăpost, făcând drumul întors spre casă şi hăituit desigur de câini streini şi oameni, primejdii numeroase, prin care numai el le ştia, dar noi le bănuiam.
Mare ne-a fost bucuria la toti când l-am revăzut. Hrănit bine şi tinut acasă vreo două săptămâni, Zârvan avea înfătişare ca la plecarea pe drumul lung parcurs cu pâlcul de oi. Tata era convins că vreun sârb, doritor a avea un astfel de câine, l-a ademenit şi închis şi după ce l-a tinut astfel fie că l-a legat cu vreo sfoară prea slabă, fie că l-a lăsat liber, în speranta că s-a acomodat cu noul stăpân; animalul, văzându-se liber, dorul de munte, de pădure şi pâlcul de oi al stăpânului lui l-au îndemnat să-şi încerce norocul pentru a reveni acasă, făcând un drum atât de lung, plin de primejdii pentru un câine ce nu putea fi considerat decât vagabond. Probabil că el mergea numai noaptea, iar ziua se odihnea camuflat în vreun loc potrivit.
Ceea ce este de admirat era în primul rând simtul de orientare în recunoaşterea drumului la întoarcere, în care drum a trebuit să treacă şi prin oraşul Orşova şi orăşelul Mehadia. Am considerat că Zârvan din copilăria mea ar fi fost un tovarăş demn de .Colt Alb., scris de Jack London.
Până la etatea de 8 ani, cât am stat în sânul căminului părintesc, am acumulat aceleaşi experiente în credinte ca oricare alt copil de tăran din satul meu, în contact permanent cu muntele şi pădurea şi cu jivinele din aceasta din urmă, inclusiv ursul, regele animalelor din pădurile din Europa. Am fost martor a două întâmplări în care ursul a jucat rolul principal. Prima a fost la etatea de 7 ani, când am însotit pe tata în pădurea Igegului, la locul numit .?utule., unde se aflau oile noastre cu ale unchiului Dumitru Ivaşcu, fiind păstorite în pădure de către fratele acestuia Trăilă Ivaşcu, care, împreună cu tata, construiseră o stână din bârne şi copaci, în formă de colibă tuguiată,
în care erau la adăpost de ploaie şi în care dormeau lângă focul atâtat pe vatra de pământ din colibă. Încă în prima noapte, fiind culcat pe un cojoc, aproape de focul din stână, la un moment dat am fost trezit din somn de lătratul furios al câinilor şi deschizând ochii am văzut pe tata şi pe unchiul Trăilă intrând grăbiti în stână şi, apucând fiecare
câte un tăciune aprins, au alergat în grabă spre seciul oilor (îngrăditură de pari cu nuiele), urmati de hărmălaia mare care o făceau câinii şi astfel, cu tăciunii aprinşi, au fugărit ursul care venise să dijmuiască oile. Aceasta s-a întâmplat noaptea. Fiind întuneric, pe urs nu l-am văzut, dar am urmărit cu ochii locul pe unde am văzut tăciunii aprinşi rotindu-se prin aer, depărtându-se pe o mică distantă dela seciul oilor spre interiorul pădurii, continuând să aud lătratul neîntrerupt al câinilor.
A doua ocazie a fost pe la etatea mea de 10 ani. Plecasem cu tata călare, fiecare pe un cal, pentru a primi dela ciobanul dela stâna din Opeşata produsul pe trei zile de caş etc. dela cioporul de oi, cât i se cuvenea tatei, conform măsurătorii oilor noastre la intrarea lor în pâlc, aşa cum era obiceiul. Era prin luna iulie, când cireşele erau în toiul coptului pe văile Cornerevei, coacere mai târzie din cauza climei reci dela poalele muntilor împăduriti. După ce am urcat pe .Petrile Albe. şi am lăsat în urma noastră şi Vârful Babei, înalt de peste 1800 m, şi am ajuns deasupra .Gropii., tot pe cărarea de pe coama muntilor, eu mergând înainte deoarece caii cunoşteau drumul, chiar dacă nu l-am fi cunoscut noi, la un moment dat iapa pe care o călăream a început să sforăie şi să bată pasul pe loc, spre mirarea mea, căci era prima dată că se comporta astfel. Tata, văzând aceasta, a descălecat. La sfatul lui, am descălecat şi eu şi, dându-mi frâul de la iapa lui, mi-a spus să stau acolo liniştit cu caii şi să nu-mi fie frică, caii simtind probabil vreo jivină sălbatică. A mers vreo 15 paşi până la un loc de unde avea vedere jos spre .Groapa. străbătută de un pârâiaş ce curgea jos, pentru a străbate pădurea şi a se vărsa în Cerna. După ce a stat câtva timp acolo, s-a întors la mine, a luat amândoi caii de frâu şi am mers spre locul ce-l părăsise deasupra .Gropii., deşi caii nu mergeau bucuroşi. Ajunşi la acel punct, mi-a făcut semn să mă uit jos în vale, fără să vorbesc. Privind, am văzut
jos în vale, la circa 150 m, o ursoaică cu doi pui de urs, care se îndeletniceau cu scormonirea pietrişului sau nisipului din albia pârâiaşului, scotea laba afară şi se uita să vadă dacă a prins ceva şi apoi arunca furioasă spre spate continutul din gheare şi reîncepea operatia. La un moment dat, îl văd pe tata că-şi scoate revolverul mare din gura traistei, un revolver cu magazie rotativă şi gloante cu calibru de circa 10 mm şi trage în sus un foc. S-a produs o detunătură mare, multiplicată de pădurile dela poalele muntelui, iar ursoaica, fără să ne vadă, s-a speriat grozav şi a început să alerge în jos, apoi spre pădure şi puii, neputând să tină pasul cu ea, erau împinşi rotogol înainte, când unul, când altul, până au dispărut toti trei în pădure. După aceea, ne-am continuat drumul spre destinatie. Afară de aceste cazuri n-am mai avut ocazie să văd vreun urs decât la grădina zoologică sau la ursarii care umblau cu urşi îmblânziti, aceasta când am ajuns prin oraşe.
Am întrebat după aceea pe tata, în timpul mersului, dacă ştie de ce cerceta ursoaica cu laba albia pârâiaşului. .Ca să prindă raci., mi-a spus tata, şi eu l-am crezut, căci nici după judecata mea nu găseam altă explicatie, cum nu găsesc alta nici acum. Ursul este omnivor şi mergând zilnic la izvorul cristalin să bea apă o fi văzut raci sau broaşte în apă şi aşa s-o fi hotărât să mai varieze alimentarea.
Nu pot descrie vraja noptilor petrecute fie la munte, fie cea din mijlocul pădurilor seculare. Aşa ceva trebuie trăit.
Credinta sătenilor printre care am crescut este că ursul nu atacă pe om decât atunci când omul îl atacă. Am auzit povestindu-se unele întâmplări cu urşii, chiar din gura celor care văzut direct sau au pătit ei înşişi scene hazlii sau curioase. Unele mi-au fost povestite de către vecinii mei, cari au grădină de pomi roditori aproape de marginea pădurii sau stupine nu prea departe de pădure. Astfel, la un vecin Gheorghe Milu, zis Cătelul, de sub Cozia, a treia casă dela noi, pe lângă alt pârâu, în repetate rânduri, când poamele erau coapte, ursul s-a urcat în pom şi, cum nu avea timp să culeagă fructele, a găsit de cuviintă să rupă crăcile şi să se aşeze sub prun pentru a se desfăta. O altă întâmplare cu totul hazlie s-a întâmplat cu soacra verişoarei mele tana Gherescu, pe care toată lumea o numea Baba Floarea. Aceasta toată vara obişnuia, ca şi alte femei, să culeagă zmeură din pădure pe .Smogotin. şi astfel câştiga parale, vânzându-le la Băile Herculane sau la Orşova. .Într-o dimineată . îmi povesteşte Baba Floarea . am plecat cu găletile de lemn la Smogotin să le umplu. Aveam trei găleti: una mai mare în traistă şi câte una în fiecare mână. Umplusem găleata din traistă şi încă una de mână şi, pentru a o umple şi pe ultima, m-am îndreptat spre o tufă mai mare de zmeură, unde am început să culeg. În partea cealaltă a tufei auzeam fâşâituri şi trosnituri uşoare de crengi rupte şi, crezând că este vreuna din vecinele cu care am plecat la cules, mi-am văzut de treabă. Terminând cu culesul acea parte a tufei şi, nefiind încă găleata plină, am trecut pe partea celalaltă să văd dacă mai sunt fructe. De abia am ocolit cu 4.5 paşi şi cu cine crezi că dau ochii? Moş Martin nu s-a speriat de mine . el culegea pe partea de unde auzeam zgomotele . şi când m-a văzut a început să mormăie şi să mănânce mai departe liniştit, considerându-mă ca pe o tovarăşă la cules. Eu însă, când l-am văzut la doi paşi de mine, am rupt-o fugind la vale şi strigând în gura mare: «Fugiti că e ursul», părăsind şi traista şi găletile pline cu zmeură. Celelalte femei au fugit şi ele şi ne-am întors acasă, pe drum povestindu-le pătania. Unele au început să-şi facă cruce, iar una mai şăgalnică făcea haz şi îmi spunea că am fost proastă că am fugit, în loc să mă fi înteles cu ursul şi să-l fi poftit să servească din găleată..
O altă întâmplare petrecută acum câtiva ani, din care se poate vedea firea ciudată a ursului, care nu atacă pe oamenii paşnici, ci numai pe cei care îl atacă: la Furca Obitei din Cornereva un grup de oameni şi femei urcau pe cărarea ce merge sus spre muntele Cozia.
Jos pe coastă, ei observară un urs sau ursoaică care tindea să treacă de-a curmezişul coasta, spre a ajunge mai repede în pădurea dela poalele muntelui. Toti, ca împinşi de un resort, au început să zbiere şi să chiotească cu huo, hoho, pentru a speria ursul, care la auzul hărmălaiei îşi iutea paşii spre a se depărta de grupul oamenilor.
Aceştia, văzând că ursul dă semne de frică, au început să arunce spre el în jos bulgări de pământ sau pietre, de ursul îşi vedea de drum, întorcând din când în când capul spre oameni. Una din femei, voind să-şi arate curajul, apucând un bolovan l-a aruncat cu toată puterea în urs, pe care din întâmplare l-a nimerit în spate. Deşi piatra azvârlită nu era mare, probabil că a fost de natură mai mult a-l necăji pe urs, decât a-i produce o durere mai mare, şi jivina s-a hotărât să dea o lectie oamenilor care l-au atacat, fără ca el să fi dat acestora ocazia a se purta cu el. Primind lovitura, jivina s-a îndreptat spre grupul oamenilor, care au început să tipe şi să se împrăştie, iar ursul, ajung ându-i, s-a repezit exact la femeia care-l lovise şi i-a aplicat o labă pe umărul drept, pe care l-a rănit destul de serios, deoarece rupsese din umăr şi o bucătică de carne, după care ispravă s-a depărtat în fugă, fără să se atingă de alte persoane.
Iată o lectie dată de un animal sălbatic oamenilor care nu-şi văd de treburile lor şi nu ştiu cum să se poarte cu alte fiinte ce nu le fac nici un rău, cu atât mai ruşinos că oamenii se înşală unii pe altii, se duşmănesc şi se omoară unii pe altii în războaie, năravuri care sunt străine animalelor sălbatice din aceeaşi specie.

La şcoală
Deşi, ca unicul copil la părinti, le eram acestora de mare ajutor, cu toate că eram numai de opt ani, tata, la sfatul primit dela brigadierul silvic, dela finantii-grăniceri şi jandarmi, cari toti în timpul serviciului lor erau ospătati în casa noastră cu mâncare şi tuică . la sfatul repetat al acestora de a mă da la şcoală, spunându-i că arăt a fi un copil istet şi harnic . tata le-a ascultat sfatul şi s-a hotărât să mă trimită la şcoală pentru a învăta să scriu şi să citesc, ştiintă de care el era aproape cu totul lipsit, deoarece el nu avusese decât două clase primare şi cu greu putea silabisi un text scris, căci, după spusa lui, în timpul celor doi ani cea mai mare parte a timpului o petrecea jucându-se cu alti copii pe dealul Cucuiata, în loc să frecventeze regulat şcoala. Această neglijentă din copilărie tata a plătit-o scump în viată, cum spunea el, căci omul fără carte e ca şi omul care pleacă la răsboi înarmat cu un ciomag, în loc de puşcă şi sabie.

Pe vremea aceea învătământul primar nu era obligatoriu sub stăpânirea maghiară, aceasta având tot interesul ca supuşii să fie cât  mai proşti, pentru a fi mai uşor stăpâniti. Iată-mă deci la etatea de 8 ani şi patru luni înscris în clasa I primară la şcoala confesională din centrul administrativ al satului, plecând în fiecare dimineată, de noapte, la şcoală cu încă doi copii din valea Camena: cu Petru Milu, zis Marita, cu trei ani mai bătrân decât eram eu, şi cu Petru Milu a lui Cătelu, cu un an mai bun ca mine. Numele de Marita şi Cătelu erau poreclele pentru toti cei din casa lor, foarte rare fiind familiile care să nu fi avut o poreclă după care sătenii se identificau uşor, spre a se deosebi de alte familii cu aceleaşi nume.
Mama îmi pregătea mâncarea, pe care mi-o punea în săculetul de lână în care aveam abecedarul şi caietul, mâncare suficientă pentru a-mi ajunge până seara la asfintitul soarelui, când mă întorceam, după ce parcurgeam aproape opt km la dus şi tot atâtia la întors, pe jos. Pregătit deci din vreme, aşteptam să vină întâi Papi a lui Cătelu, cum i se spunea lui Petru Milu, care locuia în ultima casă, aproape de marginea pădurii din fundul văii Camena, în grădina căruia urşii se ospătau cu prune. Amândoi eram înarmati cu ciomege de alun, lucrate frumos, pentru a ne apăra de câinii ce se iveau de-a lungul drumului nostru lung. Ajunşi în dreptul casei lui Petru, zis Marita, mai precis Truică a lui Marita (în satul meu Truică este numele prescurtat dela Petru, Petrică, şi de aici Truică, cum mă strigau şi pe mine părintii şi cealaltă lume), Papi a lui Cătelu striga: .Hai mă nea Truică. şi acesta venea dela casa de sub coastă, mai la vale cu circa 400 paşi de casa mea şi o luam la picior cu pas vioi spre şcoală. În drum spre şcoală mai întâlneam şi alti copii de pe Valea Ramnei, apoi cei din valea Toplei, foarte putini la număr.
Şcoala avea doi învătători: pentru cl. I.II Otel Trifon, iar pentru cl. III şi a IV-a pe Cornel Cerbu. Numărul total al elevilor din cele patru clase era de circa 35.40 elevi, dar nici aceştia nu frecventau regulat şcoala. Eu urmam în mod regulat şi respectam cu sfintenie sfatul mamei de a fi cuminte, ascultător, de a nu mă certa sau bate cu alti copii. Este adevărat că văzându-mi de treabă şi fiind rezervat, n-am avut nici un necaz din partea altor copii, iar pentru joacă nu aveam timp, mai ales noi, copiii de pe vale, care după terminarea orelor de clasă de după masă, ne grăbeam să ne întoarcem acasă pentru a nu ne prinde noaptea pe drum.
Se întâmpla însă să mai zăbovesc lângă şcoală din cauza tovarăşului Truică a lui Marita, care aproape zilnic era încăierat cu nişte elevi de pe Valea Ohabei. Acesta nu era bătăuş din fire, nici nu căuta râcă altora, dimpotrivă duşmanii lui nu-l lăsau în pace şi zilnic, înainte de a pleca spre casă, trebuia să-şi încaseze portia de pumni dela vrăjmaşi Nu-mi dădeam seama care era cauza că nu-l lăsau în pace. Probabil figura lui cam caraghioasă, fata lunguiată, obrazul stâng brăzdat dela ureche spre nas de o dungă roşie si lată de circa un cm, provocată de o arsură, iar nasul lung şi ascutit. Cred că era antipatic celor de pe Valea Ohabei, asta era cauza.
Odată cu venirea iernii am scăpat de naveta casă-şcoală, căci tata m-a cazat la mătuşa Ioana Matei, verişoara primară a mamei, fiica brigadierului I. Lozici, cu locuinta în centrul satului, aproape de şcoală. Când s-a încălzit vremea, prin aprilie 1905, iarăşi am făcut naveta casă-şcoală până la terminarea clasei I.
Şcoala din sat fiind confesională, limba de predare era limba maternă, deşi era obligatorie şi câte o oră de limbă maghiară, când şi când, în care nu învătam decât alfabetul maghiar şi numai cei începând cu clasa a II-a.

La şcoala ungurească
În fine, terminând clasa I primară, ştiam să citesc orice din abecedar şi putină matematică, conform programului şcolar. Tata era foarte multumit de mine, fiindcă mă lăudase învătătorul ca pe un elev bun, liniştit şi conştiincios.
În timpul vacantei mi-am reluat îndeletnicirea de păstor al vacii şi de ajutor în alte treburi gospodăreşti, fiind sănătos şi otelit fiziceşte. Nu mult după începerea vacantei, tata, care avea cai buni şi cărută, a fost chemat de notar şi rugat să meargă la Orşova şi să aducă pe învătătorul Muntean Petru de la şcoala primară maghiară din Orşova, împreună cu familia acestuia, pentru a petrece vara în aer de munte.
Aşa s-a întâmplat că după cazarea familiei Muntean la săteanul Constantin Gherescu, zis Patăr, cu casa la Gura Smogotinului, la marginea pădurii şi lângă pârâul de munte Smogotin, plin de păstrăvi, am cunoscut această familie. Învătătorul era român, cum arată şi numele lui. Sotia era unguroaică din apusul Ungariei, iar cei doi copii şi 4 fete erau crescuti de mama lor în spirit maghiar, dar vorbeau şi româneşte. La rugămintea învătătorului, tata m-a lăsat toată vacanta să fiu ghidul şi tovarăşul de joacă al copiilor lui, până aproape de sfârşitul lunii august.
Tata se pregătea să transporte la Orşova familia sus-amintită.
Copiii învătătorului, auzind că eu nu merg cu ei la Orşova, au început să facă gălăgie, căci nu pleacă fără mine. Învătătorul a convins pe tata în felul următor: să mă dea la şcoala ungurească, căci dacă cunosc limba stăpânitorilor voi avea multe avantaje în viată şi trecere în fata autoritătilor, iar după ce voi termina cele patru clase primare voi şti bine ungureşte şi voi putea fi angajat ca scriitor la primăria din sat, pe lângă notar. Tata obiecta că nu are atâtia bani, ca să plătească tinerea mea la oraş. Învătătorul l-a convins că nu trebuie să cheltuiască decât banii pentru cărti şi haine, iar pentru restul s-au înteles să-i dea în natură învătătorului diferite alimente, conform obiceiului, şi tata a acceptat.
Aşa m-am văzut înscris în clasa a II-a maghiară la Orşova, în gazdă la învătător. Greu mi-a fost la început, că nu ştiam nimic ungureşte, decât să număr şi câteva cuvinte. Învătătorul, gazda mea, pentru a mă ajuta, a dat ordin copiilor ca să nu mai vorbească nici un cuvânt româneşte cu mine, ci numai ungureşte. În felul acesta, la şcoală auzind numai limba maghiară, la fel şi la gazdă şi în timpul jocurilor cu copiii, până la Crăciun, adică în trei luni şi jumătate (şcoala începuse la 5 septembrie), începusem să mă descurc, iar la sfârşitul anului şcolar eram notat printre elevii buni la limba maghiară.
Din cauză ca tatăl meu nu mai putea face fată pretentiilor mereu crescânde ale gazdei pentru furnizarea de alimente, în anul următor, tata a căutat altă gazdă, la un fierar, care mai avea încă doi copii în gazdă. Nouă, copiilor, ne-a plăcut gazda fiindcă ne lăsa să alimentăm cărbunii din atelier cu ajutorul .foalelui. şi ne permitea să stăm gură-cască pe lângă el, privindu-l cum face potcoave, zafturi de fier pentru roti etc. Se numea Dorobantu şi avea atelierul pe strada principală, în stânga, cum vine omul dela gară. Aşa am terminat şi cl. III-a.
În toamna anului şcolar 1907.1908, fiind prieten cu doi frati Stroescu, ai învătătorului din comuna Iablanita, care erau în gazdă la un cismar, aceştia mi-au spus că pot veni în gazdă cu ei şi cismarul este de acord, dacă vom plăti ca şi ceilalti copii. Tata s-a înteles cu cismarul în ce priveşte cheltuielile mele de întretinere şi am ajuns astfel să locuiesc cu încă 3 copii (cei doi frati Stroescu şi un văr al acestora, tot Stroescu) la acel cismar, care avea casa pe strada de sus, lângă pârâul Gratca, vis-a-vis de un hotel-restaurant. Aveam paturile aranjate pentru câte doi copii în etaj, chiar în incinta atelierului de cismărie, în care mai lucra, afară de gazdă, şi o calfă şi un ucenic. Este uşor de închipuit că, timp de 10 luni, văzând zilnic în ce constă meşteşugul unui cismar, toti copiii cunoşteam tehnica cismăritului, deşi nu în întregime în practică, dar ştiam fiecare să facem cusătură cu două ace, petecit, pingelit şi potcovit, folosind uneltele meşterului, care se uita cu bunăvointă la strădaniile noastre.
Aşa am terminat şi cl. IV-a maghiară şi vorbeam curent şi cu uşurintă limba oficială a statului. Toti cei trei ani petrecuti în Orşova mi-au lăsat amintiri neşterse şi impresionante. Retrăind timpul de când, încărcat în căruta tatei, am plecat spre Orşova, am fost impresionat când tata a oprit căruta în dreptul stâncii şi podului dela Toplet, unde Cerna curgea lin şi fără zgomot pe o distantă de circa 20 paşi şi când tata mi-a adus aminte de legenda lui Iovan Iorgovan, cu balaurul cu 7 capete, de care îmi povestea bunica, oprind, mi-a arătat apa lină a Cernei, în care Iovan Iorgovan a aruncat o mreană de aur ca râul să nu mai facă zgomot; mi-a arătat cu mâna sus, deasupra copacului, urma în piatră a calului eroului şi a locului unde acesta a cerut Cernei să tacă ca să audă glas de fată, răpită de balaur. Ajunşi la Orşova, trecând podul lung de peste Cerna, am văzut cum se revarsă acest râu vijelios în Dunăre. Am rămas uimit văzând mărimea şi măretia Dunării. În cei trei ani trăiti în oraşul de pe marginea Dunării, nu era zi ca noi copiii să nu mergem pe malul ei, unde era şcoala, unde erau fel de fel de negustori, vânzători de peşte proaspăt, turci care vindeau zahăr şi bragă, dulceturi şi, în aceeaşi piată, oameni dela munte, în special săteni de ai mei care vindeau mere, brânză etc. În anotimpurile călduroase, noi, copiii, ne împărteam în două tabere, hoti şi jandarmi, şi ne jucam prin lăstărişul
crescut pe malul Dunării, la afluenta Cernei. N-am uitat nici sfatul bunicii, care, la plecare, mi-a atras atentia să nu mă scald la marginea Dunării, căci balaurul de abia aşteaptă să mă înghită, deşi, la scurt timp după ce m-am aşezat în oraş, mi-am dat seama că nu este nici un fel de balaur, căci vedeam copiii făcând baie, fără să pătească ceva, iar mai târziu un coleg din cl. IV-a, cu numele Dănilă Păsui, a făcut pariu că trece Dunărea înot până în insula Ada-Kaleh, pe care a şi trecut-o, fiind urmărit de o barcă. N-am uitat nici sosirea şi plecarea din port a diferitor vapoare şi plutirea lor pe fluviu, privelişte care ne atrăgea ca lumânarea pe fluturi.

Îmi aduc aminte de parcurgerea drumului spre casă, după terminarea anilor şcolari, şi intrarea în vacante. Tata numai în prima vacantă, după terminarea cl. II-a, a venit cu căruta noastră până la Orşova pentru a mă aduce acasă. Ajunşi la Plugova, peste noapte am rămas la taica Petru Surdulescu, fratele bunicului Matei, căsătorit cu o plugoveancă şi stabilit acolo. Începând cu vacantele de Paşti şi vacantele mari din cl. III-a şi a patra, mergeam singur până acasă.
Luam trenul până la Mehadia, de acolo pe jos până la taica Surdulescu din Plugova, unde dormeam peste noapte, iar dimineata plecam tot pe jos, trecând prin Globul Rău, Cheile Globului, Bogâltin, până acasă în fundul Camenii. Acest drum, calculat dela Mehadia, însemna până acasă circa 30 km. Când ajungeam în centrul satului natal, mă odihneam la mătuşa Ioana Matei, adică în casa brigadierului silvic Lozici, cumnatul bunicului Matei, apoi continuam drumul până acasă.
Prin anul 1907, când eram în cl. III-a primară, la Caransebeş, prin stăruinta lui Constantin Burdea, preşedintele Comunitătii de Avere grănicerească şi deputat în Parlamentul maghiar, s-a înfiintat prima clasă a liceului maghiar şi un internat pentru fii de grăniceri, în care aceştia se bucurau de întretinere gratuită, adică casă, masă şi haine, atât internatul, cât şi liceul fiind înfiintate din fondul existent în acest scop al Comunitătii de Avere grănicerească. Este adevărat că fondul era destinat pentru înfiintarea unui liceu român, cu internatul respectiv, dar guvernul maghiar, care ducea o politică de maghiarizare a nationalitătilor din Ungaria, nici nu voia să audă de înfiintarea unui liceu românesc, deşi deputatul Burdea, care era înscris în partidul guvernamental şi avea mare trecere pe lângă stăpânire, a încercat trei ani de-a rândul să obtină aprobarea pentru un liceu românesc, dar zadarnic. Acest fapt l-am auzit atât eu, cât şi alti tineri şi intelectuali
români, chiar din gura acestuia, târziu, după înfiintarea României Mari, când eram student şi ne mutasem cu familia în Caransebeş, prin anul 1920. Constantin Burdea era considerat de toti românii bănăteni şi ardeleni ca un renegat. Venea zilnic după-masă la cafeneaua dela Pomul Verde din Caransebeş şi când ne-a amintit de încercările lui de a obtine înfiintarea liceului românesc, ministrul Cultelor din Budapesta, afirmativ i-ar fi spus: .Vrei să înfiintezi un cuib de vipere şi la Caransebeş, nu ajunge cel din Braşov şi Beiuş?.
.Văzând că unicul mijloc de a da regiunii de granită un liceu este numai cel maghiar, am socotit . spunea Burdea . că decât să rămână grănicerii în stare de incultură mai bine să aibă liceu unguresc, căci cultura este mai importantă, indiferent în ce limbă este dobândită..
Într-adevăr timpul i-a dat dreptate.
Terminând 4 clase primare la Orşova, vorbeam bine limba maghiară şi posedam bine cunoştintele cerute dela un elev absolvent a acestor 4 clase, conform notelor fiind considerat ca un elev bun. La Orşova, din satul meu aveam colegi la şcoală pe Ion Grozăvescu şi fratele său mai mic, Liviu, fiii părintelui Grozăvescu, preot în satul Cornereva. Tata nu mai voia să urmez liceul, dar eu stăruiam să merg la Caransebeş, pentru a nu rămâne în urmă de cei doi copii ai preotului şi a lui Ion Duicu, brigadier silvic din satul nostru, căci acesta din urmă şi cu fiul mai mare al preotului amintit terminaseră cl. I de liceu maghiar din Caransebeş când eu terminasem cl. 4-a primară la Orşova, fiind primiti în internatul grănicerilor, cu toate avantajele mentionate. Atât preotul Grozăvescu, cât şi jandarmii şi finantii şi pădurarii, cari în serviciul lor se perindau pe la casa noastră, până la urmă convingând pe tata că dându-mă la Caransebeş nu va avea altă cheltuială cu mine decât taxa de înscriere şi cumpăratul cărtilor, tata s-a lăsat convins şi aşa, în 1908, am ajuns elev în cl. I a liceului maghiar din Caransebeş.
Când am ajuns şi primit în internat, veniseră o droaie de copii de tărani din toate comunele grănicereşti din Banat, aproape toti îmbrăcati în costume româneşti, unii fiind şi în etate de peste 15 ani.
La internat am fost cu totii îmbrăcati într-o uniformă cu chipiu, ce se asemăna cu aceea soldătească. Eram supuşi unei severe discipline, aproape militare. Administratorul internatului era un plutonier major din armată, pensionar. Tot timpul nostru era programat: sculare, îmbrăcat, după aceea, în curtea internatului, o înviorare de 10 minute, prin fugă în grup, apoi ceaiul şi, la 7,45, plecarea la şcoală, care se termina la ora 13, adică zilnic 5 ore. După-amiază, până la ora 15, odihnă sau joacă în curte, dela 15.16 plimbare în grup la Teiuş.
Dela 17.19 studiul în sală, câte 10 la o masă din sala de mâncare, având ca şef al mesei cel de-al 10-lea, unul din cl. II-a. După cină, iar o oră de studiu. În orele de studiu eram supravegheati de câte unul din cei doi profesori dela liceu, care locuiau cu noi la internat. O dată pe săptămână mergeam în serii la baia comunală pentru îmbăiat.
Ni se recomanda să vorbim numai ungureşte, dar noi, în timpul jocului, uitam de această recomandare şi ne aminteam de ea numai când, întâmplător, se apropia vreun profesor.
Directorul internatului era profesorul de istorie Patriciu Drăgălina, fratele generalului erou Dragalina din războiul de întregire a neamului. Patriciu Drăgălina era şi vicepreşedintele Comunitătii de Avere şi era profesor la Şcoala Pedagogică şi Teologică română şi era un erudit istoric. El a scris .Istoria Banatului Severin., în 3 volume, dintre care, în prezent, posed primele două volume, lucrare care nu se mai găseşte decât rar la vreun particular.
După trei ani de internat, elevii fiind din ce în ce mai numeroşi, nu mai puteau fi cazati toti în internat şi astfel unii au fost cazati pe la diferite gazde, particulari din oraş, tot pe cheltuiala internatului.
Aşa am ajuns în cl. 4-a să fiu găzduit la o bătrână, Simon Paraschiva, cu încă un coleg, ?itoni Romulus. Această bătrână era îngrijitoarea .Casinei Române., dela etajul I din Palatul numit pe atunci Koronghi, azi spital din centrul oraşului. Era foarte evlavioasă, în timpul serilor citindu-ne fapte minunate şi minuni din Vietile Sfintilor. Cu timpul, eram atât de vrăjiti de aceste povestiri încât ne făceam, şi eu şi colegul, diferite planuri, cum să ajungem la Sf. Munte Athos să ne dedicăm vietii monahale. După chibzuieli mai mature, cu timpul am părăsit acest plan şi ne-am văzut de treabă, socotind că este mai normal să trăim viata ca toată lumea, aşa cum vom reuşi să ne-o creăm după terminarea şcolii.
Am profitat mult de timpul cât am stat în gazdă la maica Paraschiva, care locuia la etajul I, lângă cele trei odăi spatioase ale .Casinei Române., a cărei îngrijitoare era. Într-adevăr, la Casină, mai ales după-masă, veneau aproape toti intelectualii români din oraş, pentru a citi ziarele sau cărtile din biblioteca bogată a casinei. Aceste cărti îmi erau la îndemână, căci gazda mea tinea cheile dela dulapurile în care erau aranjate cărtile, după autori. Erau cărti scrise şi în limba maghiară şi chiar în italiană şi franceză. Pe aceste din urmă, le răsfoiam şi mă miram de asemănarea atâtor cuvinte cu cele din limba noastră, de origine latină. La liceu, în fiecare zi, aveam în program câte o oră de limba latină, fiind obligati a trece în vocabular şi a învăta toate cuvintele noi ce se iveau în textul ce trebuia să traducem, începând încă din clasa I, cu opera lui Cornelius Nepos, nouă, elevilor români, ni se părea mult mai uşoară limba latină decât celorlalti colegi de altă nationalitate. Din această mare asemănare a limbii noastre cu cea latină, aşa tineri cum eram, ne-am convins de originea romană a strămoşilor noştri, convingere care ne-a otelit ulterior simtământul national, în lupta ce o duceau nationalitătile din Ungaria împotriva politicii de maghiarizare practicată de stăpânirea şovină dela Budapesta şi de asuprire a nationalitătilor. Acest simt national român ne stăpânea mai ales când am depăşit etatea de 14 ani, dar fată de profesorii noştri treceam ca elemente, pe jumătate sau chiar în întregime, asimilate pentru ideea statului maghiar. De unde erau să ştie profesorii noştri că prin clasele superioare noi ne întruneam în grupuri răzlete prin pădurile Teiuşului şi tineam şedinte în care citeam din istoria românilor scrisă de istoricii români şi proză şi versuri de autori din patria mamă, cum şi autori ardeleni: Agârbiceanu, poetii Coşbuc, Goga etc.

În timpul cât am locuit la maica Paraschiva, în palatul numit pe atunci Koronghi, fiindcă era clădit de un moşier bogat dintr-o comună învecinată Caransebeşului, palat frumos cu două etaje, destinat a fi închiriat pe apartamente, prin 1910.1911, în etajul superior al palatului, s-a mutat sora episcopului Miron Cristea, ce era
căsătorită cu un medic veterinar, Becker, din Ungaria de apus şi tot în acelaşi palat, prin 1912, s-a mutat şi nepoata episcopului, căsătorită cu avocatul dr. Alexandru Moraru, la care locuia şi cumnatul său, Grigore Antal, elev cu o clasă superioară la acelaşi liceu, devenind prieteni buni şi nedespărtiti.
După ce am terminat patru clase de liceu, tata, venind să mă ia acasă şi să se socotească cu gazda, mi-a spus şi mie şi gazdei că nu vă mai lăsa să continui şcoala, pe de o parte pentru că am învătat destulă carte, încât pot fi angajat ca functionar la primăria din comuna noastră, iar pe altă parte continuarea liceului din partea mea ar necesita cheltuieli cărora nu le mai poate face fată. Auzind acestea tare m-am întristat, iar gazda a sărit cu gura pe tata, spunându-i că, din moment ce sunt printre elevii cei mai buni la şcoală, era păcat să mă retragă. Văzând că tata persistă în hotărârea sa, gazda s-a urcat la etajul superior, la sora episcopului, pe care o ajuta deseori în lucruri gospodăreşti şi care mă cunoştea şi pe mine, fiind prietenul nepotu lui ei, şi atunci atât gazda, cât din Dna respectivă au venit la tata, care aştepta la gazdă, şi văzându-l pe tata, sora episcopului i-a spus: .Baci Davide (îl cunoştea, căci mai venise pe la gazdă), Petru învată bine şi eu am să vorbesc cu fratele meu, care este preşedintele «Fundatiei Gojdu», să-i facă rost de o bursă, care este de vreo 30 coroane lunar, fără lunile de vacantă, iar în acest caz Dta nu vei avea nici o cheltuială.
. Tata, auzind aceasta, a rămas convins şi a promis că la toamnă mă va înscrie în clasa V-a a liceului. Peste vară, într-adevăr am primit înştiintare că mi s-a acordat 30 coroane bursă lunară, bursă care numai în cazuri exceptionale se acorda elevilor din liceu şi era destinată studentilor dela universitate, cu obligatia ca aceştia, când vor ajunge în situatie materială bună, să o restituie, pe măsura posibilitătilor, fundatiei respective. Multi, foarte multi din intelectualii români din Ardeal şi Banat, îşi datorau realizarea carierei lor numai burselor primite dela fundatia Emanoil Gojdu, cu sediul în Budapesta, care dispunea de un fond de peste zece milioane coroane în bani la bănci şi numeroase imobile de mare valoare.
După terminarea clasei a V-a a liceului, când am ajuns acasă, mare i-a fost mirarea tatălui meu când i-am arătat 5 coroane economisite, sumă suficientă pentru a-mi cumpăra o pereche de ghete în acea vreme, iar el putea să tocmească la coasă 5.6 cosaşi pe o zi întreagă. În aceste conditiuni, am ajuns să termin 7 clase de liceu cu o lună mai devreme ca în anii obişnuiti, în 15 mai, în loc de iunie, din cauza primului răsboi mondial ce isbucnise în iulie 1914 şi care necesita carne de tun şi dintre tinerii de 17.18 ani.

În război
Făcându-se recrutarea în 15 mai 1915 şi găsindu-mă sănătos tun, comisia, împreună cu alti colegi din clasa 7-a, ne-a înrolat, făcându-ne o singură concesie şi anume să alegem în care armată să fim repartizati: în cea austro-ungară, cu limba de comandă germană, sau în armata maghiară de apărare a tării (honved). Eu, cu alti colegi de clasă, am ales Reg. 43 austro-ungar, cu garnizoana în Caransebeş, iar o parte din regiment era la Biserica Albă, atunci în Banatul Iugoslav. Alti colegi au optat pentru Reg. 8 Honvezi la Lugoj, deoarece cunoşteau la perfectie limba maghiară. Fiind asimilati cu voluntarii cu termen redus la un an, am început instructia pregătitoare de ofiteri de rezervă în cadrul Regimentului 43 Caransebeş.
În vremea aceea, mica Românie independentă ducea o politică de neutralitate sub regele Carol I, la guvern fiind Partidul Liberal, în frunte cu prim-ministrul Ionel Brătianu, poreclit ulterior şi .Sfinxul., din cauza străşniciei cu care îşi ascundea intentiile politice externe fată de puterile europene încleştate în marele răsboi. Atât Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia), cât şi Marea Antantă (Rusia, Franta, Anglia şi Italia), fiecare căuta să atragă România de partea lor. Toti românii supuşi Austro-Ungariei, cât şi Rusiei, erau convinşi că România, până la urmă, va intra în răsboi să desrobească pe unii din fratii robiti şi aceasta o va face alăturându-se părtii care va rămâne fără îndoială învingătoare înspre sfârşitul răsboiului. Conform unei judecăti întelepte, România nu se putea avânta în lupta dintre uriaşi fără a avea asigurată izbânda finală şi fără a-şi periclita independenta în caz de eşec. Se mai punea întrebarea pe care dintre frati să-i desrobească: pe basarabeni sau Ardealul, Bucovina şi Banatul. Ambele părti beligerante erau şi ele convinse că, până la urmă, România va intra în răsboi.

În vara anului 1915, când eram instruit în detaşamentul din Reg. 43 Caransebeş, pentru a urma şcoala de ofiteri de rezervă, guvernul austro-ungar, din precautie, a găsit necesar ca toate regimentele româneşti să fie mutate, cu garnizoanele respective, prin Boemia, cât mai departe de granita cu România, fiindu-le frică ca în caz de răsboi cu România aceste regimente să nu treacă de partea românilor, aşa cum au procedat unele regimente cehe, care au trecut şi s-au predat ruşilor. Aşa s-a întâmplat că Reg. 43 din Caransebeş, compus 99% din români, să fie mutat tocmai în nord-estul Boemiei, în oraşul Icin, aproape de regiunea sudetilor, nu departe de oraşele mari Reichenberg [Liberec, n.n.] şi Gablonz [Jablonec, n.n.]. Cehii, care duceau şi ei o luptă aprigă ca şi românii contra intentiei şi măsurilor de desnationalizare practicată de Imperiul Austro-Ungar, compus în majoritate de diferite nationalităti, la intrarea noastră în Icin ne-au primit cu flori şi o căldură sufletească adevărat frătească, în special detaşamentul nostru, de tineri intelectuali şi candidati de viitori ofiteri. Am fost împărtiti şi cazati pe la case particulare, unde eram tratati ca nişte frati. Părintilor, care rămăseseră amărâti la ştirea înrolării mele, le trimiteam scrisori de îmbărbătare, între altele că până voi termina şcoala de ofiteri se poate termina şi răsboiul şi îi voi revedea, deşi nici eu nu credeam în aşa ceva.
După vreo două săptămâni, detaşamentul meu a fost trimis pentru a urma cursurile pregătitoare de ofiteri de rezervă tocmai în oraşul Gablonz, un oraş frumos, de mărimea Timişorii, nu prea departe de oraşul Reichenberg, considerată capitală a regiunii sudetilor (regiune locuită şi de cehi şi de germani, aceştia din urmă fiind în minoritate). În acest oraş Gablonz era foarte dezvoltată industria casnică de giuvaeruri false, având şi fabrici de stofe. După două luni am terminat cu succes şcoala şi, reuşind la examen, am fost avansat la gradul de caporal şi trimis la regiment în Icin. Multi din colegii mei n-au reuşit la examen şi au rămas cu grad inferior, iar eu şi ceilalti avansati; am fost avansati în scurt timp la gradul de aspiranti-cadet, iar când s-a format un batalion de mers (al 15-lea), cu destinatia frontul italian, am fost trimis şi eu în calitate de comandant de pluton.
Reg. 43 lupta pe frontul italian dintre Trieste . Gorica . Doberdo, o regiune deluroasă şi acoperită, în mare parte, cu stânci şi pietre, denumită regiunea .Carstului.. Regimentul nostru era cu lagărul la Costamievita, la circa 10 km de linia de foc. Zece zile eram în linia de foc şi alte 10 zile în refacere la Costamievita. Batalionul din care făceam parte nu a fost trimis direct în linia de foc, ci ne apropiam prin etape, făcând exercitii de luptă, conform experientei dobândite până atunci de cei de pe front. Când am ajuns la San Daniel, o localitate prin care am trecut spre lagărul regimentului de pe front, am rămas cu totii înmărmuriti de vederea unui cimitir uriaş, cu mii şi mii de morminte a ostaşilor căzuti pe frontul spre care ne apropiam.
Ultima etapă, până la Costamievita, lagărul de refacere al regimentului, a fost cea mai obositoare pentru mine şi soldatii din batalionul în care eram, aceasta din cauză că aveam misiunea să facem o demonstratie de pregătire de ofensivă pentru a înşela pe italieni şi ai face să creadă că austriecii îngrămădesc şi aduc zilnic
trupe pe sectorul Triest . Gorica. În realitate, batalionul cu care am plecat din Icin, având ca însotire tunuri de lemn, plecam dimineata şi ajungeam pe la asfintitul de soare în lagăr, aşa că puteam fi văzuti şi din uriaşul balon captiv al inamicului şi de către avioanele italiene .Caproni., ce sburau la mare înăltime deasupra noastră, în timpul mersului nostru. După o odihnă de 4.5 ore, pe întuneric, iar ne întorceam la gara St. Daniel pentru dimineata următoare, să facem acelaşi drum. Această poveste s-a repetat şase zile de-a rândul.
În sfârşit, după 2 zile repaus în Costamievita, iată-ne cu batalionul trimis în prima linie de foc în tranşeele dela San Martino.
Tranşeele erau adânci de înăltimea unui soldat, în unele locuri acoperite cu grinzi groase de lemn. Frontul era liniştit, rar se auzea câte o împuşcătură, iar în unele locuri tranşeele inamice erau la o depărtare de 40.50 m, încât artileria nu putea trage în tranşeea inamică fără a periclita pe soldatii proprii.

Botezul focului
Cu o zi înainte de ocuparea tranşeelor din I-a linie, toti comandantii de companii şi plutoane am fost convocati într-o cavernă (peşteră), unde ni s-a pus în vedere că în ziua următoare, seara, va trebui să atacăm cota de pe dealul dela San Martino ocupat de italieni şi pregătirea şi planul se va face în dimineata următoare chiar în tranşee, de unde vom porni la atac, fixându-se fiecărui pluton portiunea ce va ataca şi modul de procedare, adică artileria noastră va bate tranşeele inamice, iar seara la ora 8,50 va veni timpul ca noi să pornim la atac, iar inamicul să nu poată avea rezerve pentru contraatac. În timpul acelor explicatii şi planuri, ca din senin, o bubuitură groaznică s-a produs în partea dreaptă a tranşeei unde erau adunati ofiterii şi am auzit nişte vaiete înfiorătoare şi scurt timp, cam la 1.2 minute, nişte sanitari au trecut prin fata noastră cu tărgi, transportând mai multi soldati grav răniti, cu sângele tâşnind din unii din ei, îndreptându-se spre primul post de ajutor. La vederea acestei scene, mi s-a întunecat vederea şi, cu supremă sfortare, pentru a nu cădea jos, m-am răzimat de peretele tranşeei. Revenindu-mi, unul din camarazi m-a întrebat că de ce sunt alb la fată ca varul, iar eu i-am răspuns: .Nu văzuşi ce trecu prin fata noastră?.
Ce se întâmplase? Italienii aveau aruncătoare de mine cu aer comprimat, mine în formă de pară, cu trei aripi, şi în vârful ei un focos, care la cădere exploda. Lansarea ei nu se auzea, dar soldatii noştri o vedeau prin aer şi, înainte de a cădea, ei fugeau la dreapta şi la stânga, pentru a ieşi din zona explozivă. Italienii au observat acest fel de apărare şi atunci aruncau câte două mine paralel, mine pe care soldatii noştri le numeau .mâte., dar dacă aceste 2 mine cădeau chiar în tranşee, soldatii de pe portiunea dintre ele nu mai aveau scăpare.
Şi austriecii aveau o mină mult mai mare, de 35 kg, în formă de butoi, care avea o fortă de distrugere mult mai mare şi ai noştri o numeau .Iancu. şi italienii se fereau şi ei, ca şi ai noştri, fugind la dreapta şi la stânga.
Iată şi seara decisivă, când trebuia să atacăm. Artileria noastră a început, încă înainte de lăsatul serii, să bată pozitiile inamice. Italienii răspundeau, căutând să bată pozitiile artileriei noastre. Era iadul pe pământ, într-o seară fără lună, ca cerul albastru. Ghiulele sburau pe sus, deasupra capetelor noastre, fără ca vreuna de-a duşmanului să cadă între noi.
Se apropia ora decisivă. Mi-am adus aminte de o istorisire povestită de moşul Vartolomeu Surdulescu, fratele bunicului meu, pe când eram şcolar. El a fost şi a luptat în armata austriacă contra Rusiei la Königrätz [1868, n.n.] şi mi-a povestit că un soldat din armata austriacă era .gires., adică gloantele nu-i făceau nici un rău şi cădeau de pe el ca nişte alune. L-a întrebat ce vrajă a făcut şi acela i-ar fi spus şi destăinuit următoarele: .Înainte de a intra în luptă să scoti din ranită o bucată de pâine şi, tinând-o în mâna stângă, să o loveşti de câte trei ori cu vârful baionetei şi să zici:in uc cor us miuspotolius şi să guşti de trei ori din ea. Aceasta este vraja, însă trebuie să crezi în ea, fără nici o îndoială.. Moş Vartolomeu era analfabet şi toată viata lui a fost cioban la oile familiei sale dela stâna de pe .plai., la 1000 m înăltime, nu departe de stâna tatei, şi a trăit 94 de ani. Când mi-a povestit acestea eram student în liceu, în etate de circa 14.15 ani, şi, deşi ştiam forta de pătrundere a unui glont din arma militară, am înclinat a crede în cele spuse de bătrân, gândindu-mă că nu avea nici un interes să mă mintă şi mai ales din cauza folosirii celor şase cuvinte ce păreau a fi de origine latină, imposibil să fie învătate de bătrânul analfabet. Cuvintele auzite de el probabil le-a mai alterat, căci .in uc. probabil a fost .in hoc. etc.
Mai erau vreo 10 minute până la pornirea la atac şi mi-am zis: .Ce pierd dacă execut şi eu formula auzită dela moş. şi am procedat în consecintă. Atacul a fost executat, n-am avut nici o pierdere de oameni şi am ocupat tranşeea de pe colină a inamicului, în care am găsit câteva cadavre. M-am aşezat în jurul unui cadavru şi a trebuit să respingem cu grenada de mână trei contraatacuri ale inamicului, iar tranşeele erau în cea mai mare parte distruse şi, fiind terenul stâncos, noi am improvizat tranşee din saci umpluti cu pietriş. Colina fost ocupată de batalionul nostru în seara zilei de 15 mai 1916.

Erou şi decorat fără merit deosebit
În zorii zilei, inamicul s-a resemnat, s-a aşternut linia pe front. Era ziua de 16 mai. Cam pe la amiază, un soldat vine şi îmi raportează că de sub nişte bolovani mari, unde stă el în tranşeea improvizată, parcă ar auzi vorbe sub stânci. Ştiam că toată regiunea .Carstului. este plină de grote, care erau amenajate ca adăposturi şi dormitoare, atât de italieni, cât şi de ai noştri. În pluton aveam ca sergent pe un caransebeşean, numit Stoica, care fusese mai demult pe front în Galitia şi dase dovadă de multă bravură la respingerea contraatacurilor italiene de care am vorbit. L-am luat cu mine şi, împreună cu soldatul raportor, i-am pus să dea bolovanii la o parte şi, în curând, eram în fata unei grote inundate de întuneric. Bănuind că în timpul bombardamentului artileriei noastre italienii s-au adăpostit în acea grotă, fără să mai aibă posibilitatea să iasă, fie că bombardamentul a aruncat bolovani, astupând intrarea, fie că ei însăşi au astupat-o aşteptând salvarea dela ai lor, am luminat cu bateria electrică de buzunar grota, în timp ce sergentul şi soldatul, cu puştile întinse în jos şi am văzut o grotă mare în care erau amenajate paturi la fundul ei, până unde era o scară de scânduri, iar pe paturi umbre omeneşti. Sergentul a strigat: .Soldati italieni, sunteti prizonieri, predati-vă armele şi ieşiti afară!. Primul a sosit un ofiter, apoi, rând pe rând, fiind luati în primire de plutonul meu de 48 de oameni, au fost înşirati de-a lungul tranşeei şi, plecând în fruntea lor cu ofiterul italian, i-am dus până la comandantul companiei mele.
Acesta a raportat la comandantul de batalion, unde au fost duşi cei 135 de prizonieri, care au fost preluati de un pluton de rezervă şi duşi înapoia frontului.
În ziua de 17 mai a apărut generalul de brigadă şi a lăudat întregul batalion de reuşita atacului şi ne-a citit şi comunicatul Marelui Cartier, prin care se anunta că, cu ocazia ocupării cotei de la San Martino, au fost luati şi 135 de prizonieri inamici. Am fost decorat cu marea medalie de argint, iar comandantii de companie şi comandantul batalionului au primit şi ei câte o decoratie.
Peste 2 zile a venit ordinul ca atât mie, cât şi colegilor care au fost recrutati în 15 mai 1915, să ni se dea 2 luni concediu, pentru a merge la liceu să ne pregătim şi să dăm examenul de maturitate. Aşa am ajuns peste alte 3 zile la Caransebeş. Am uitat să spun că, înainte de a ajunge pe front, am fost avansat la gradul de cadet şi cu acest grad, ajuns la liceu, purtând decoratia de răsboi primită, după terminarea examenului de bacalaureat, m-am fotografiat împreună cu ceilalti câtiva camarazi veniti de pe front în acelaşi scop, fotogra fiindu-ne cu directorul şi profesorii clasei a VIII-a, cari ne-au lăudat pentru patriotismul şi tinuta noastră de pe front. Ordinul a fost să nu ne mai întoarcem direct pe front, ci la partea sedentară a regimentului dela Icin din Boemia, unde urma să se formeze al 18-lea batalion de mers pe front în care să fim încadrati.
Profitând de câteva zile ce-mi mai rămăseseră până la întoarcerea la regiment, am data fuga până la părinti în Cornereva, pe care îi înştiintasem că am venit pe 2 luni în Caransebeş pentru examen şi că locuiesc tot la fosta mea gazdă, maica Paraschiva. Când am intrat în sat, văzându-mă cu sabie şi decorat, mai ales jandarmii, s-au mirat, şi şeful lor plutonier, având grad inferior mie, m-a salutat ostăşeşte, iar eu i-am strâns mâna şi i-am povestit isprava de pe front, apoi mi-a pus viza pe biletul de concediu, conform dispozitiilor.
Pe tata l-am găsit cosind singur în fâneata din spatele casei şi era chiar o întunecime de soare partială. Am dormit numai o noapte acasă şi iarăşi am trecut prin clipele dureroase ale despărtirii, manifestate mai ales de părinti, care ştiau că merg iar pe câmpul unde oamenii se ucid unii pe altii fără să se cunoască şi fără să lupte din convingere, ci numai din porunca împăratului. Seara, înainte de culcare, tata mi-a propus să trec în România, peste munte, şi mă va duce el până într-un sat unde are buni prieteni şi astfel scap cu viată, fără a o periclita în răsboi. Acest gând îmi venise şi mie încă pe drum, când am plecat de pe front. Îndeplinirea era uşoară, dar îmi puneam întrebarea care vor fi consecintele, atât în ceea ce priveşte viitorul meu în cazul când voi dezerta în patria mamă şi aceasta va rămâne până la sfârşit neutră sau, intrând în răsboi contra ungurilor, nu va reuşi să obtină alipirea Transilvaniei şi Banatului, chiar şi în ipoteza că ar intra în răsboi contra ruşilor şi ar alipi Basarabia, căci în caz de victorie a Puterilor Centrale, monarhia austro-ungară s-ar consolida şi conditiile românilor din Imperiu nu s-ar mai schimba în bine. Afară de aceea, dacă dezertam ce soartă ar fi avut părintii mei, care ar fi fost învinuiti că mi-au înlesnit trecerea peste granită? Tata văzând şi el că acest plan este periculos, am hotărât să mă întorc la regiment, spunându-mi şi el şi mama că fiecare om are ursita lui şi cine are zile scapă din orice primejdie.
Astfel, m-am înapoiat în Boemia la regiment, unde, în scurt timp, s-a organizat un alt batalion de mers pentru front şi în care am fost încadrat cu gradul de cadet şi comandant de pluton. Batalionul era comandat de maiorul Walter, un şvab scurt, gras şi îndesat, ce se mişca alene ca un moşneag. În plutonul meu figura şi Ion Luca, zis ulterior Bănăteanul, coleg de liceu, cu grad de caporal, şi Mitru Sgăvârdea, contabil la Episcopia Caransebeşului, iar în companie mai erau şi alti colegi de liceu, între care Eugen Feneşan, din Mehadia, şi Nicolae Ijac, coleg de clasă din Caransebeş.
Întreg batalionul, îmbarcat într-un tren, am plecat spre Italia, dar ajungând în Budapesta mult ne-am mirat că trenul a pornit spre Seghedin. Credeam că ne vor duce în Serbia, dar, ajungând la Arad, ne-am dat seama că alta este destinatia batalionului. Ne-am dat seama că vom fi duşi pe frontiera cu România, măsură de precautiune din cauza politicii de sfinx a României, fie că au intuit că România s-a hotărât să treacă de partea Marii Antante, care ar fi dus la desrobirea Ardealului, Bucovinei şi Banatului. Se ştie că România a fost presată să intre în răsboi pentru a uşura frontul francez, unde se dădea bătălia pe viată şi pe moarte dela Verdun, având promisiunea că, odată cu intrarea României în răsboi, Generalul Saraille va începe şi el ofensiva dela Salonic, pentru a face jonctiunea cu românii, iar ruşii vor începe şi ei o ofensivă pe frontul galitian şi vor da ajutorare şi armatei române. Se ştie că nici una din promisiuni nu s-a respectat.
Batalionul nostru a debarcat la Dumbrăveni, de acolo, după o şedere de 2 săptămâni, s-a deplasat tocmai în trecătoarea Buzăului, la Sita Buzăului, la câtiva km de granita română. Acolo am început să facem tranşee pe micile portiuni de pe malul stâng şi drept ale râului Buzău, pe lângă care era ieşirea în defileul strâmt, cu dealuri împădurite de ambele părti, încât dela şosea liziera pădurii nu era mai departe de 30.40 m, în unele locuri şi mai aproape. Batalionul a fost cazat în dreapta râului, într-o fabrică de cherestea, iar ofiterii într-o clădire a jandarmeriei de frontieră. În imediata apropiere era un pod, peste care se intra direct pe şoseaua defileului.
România continua să fie neutră. Noi o duceam foarte bine pe frontieră, eram izolati şi departe de satul Sita Buzăului, dar după masă, în timpul liber, pescuiam şi seara ne distram la un gramofon al unui jandarm.
De îndată ce am văzut pozitia geografică a locului unde ne aflam, am şi întocmit planul de a trece la români fără luptă, în cazul declaratiei de răsboi a României, considerând terminat răsboiul, cu primejdiile lui pentru mine. Planul meu de a trece la români fără luptă, când aceştia ne vor ataca, n-am îndrăznit să-l destăinui nici
unui coleg de clasă din plutonul meu, decât unui brav sergent român dela Vârşet, mare autodidact, de al cărui patriotism român nu mă îndoiam. Pe acesta l-am pus în curent cu planul care era ca să ne lăsăm prinşi fără a ne retrage cu grabă sau să intrăm în pădure şi să stăm până ne depăşesc trupele române, căci de rezistentă lungă a batalionului nu putea fi vorba, românii actionând prin flancurile ce le oferă dealurile împădurite, putând să captureze întreg batalionul.
Intentia noastră era să nu apărem ca trădători şi dezertori. Rămânea să vedem care va fi situatia în momentul declanşării răsboiului.
În ziua de 13 august, deci cu două zile înainte de atacul României, patrulele noastre de pe granită au adus un soldat român, dezertor din armata română, care era evreu de origine. Era complet echipat de răsboi şi în rănită cu un cozonac, afară de altă hrană şi conserve. Întrebat de ce a dezertat, a spus că a comis o gravă
indisciplină fată de un gradat şi, pentru a scăpa de sanctiunile grave ce îl aşteptau, a preferat să fugă la noi. Cred că a mintit şi a simtit că România va începe răsboiul, iar cozonacul din ranită era un indiciu pentru mine că s-a dat soldatilor în vederea unui mare eveniment. În 15 aug. era sărbătoarea Sf. Marii şi cea mai bună patroană, dacă în acea zi s-ar declara răsboiul. Dezertorul a fost trimis la comandamentul dela Braşov, iar noi n-am dat prea mare însemnătate acestui fapt izolat. Se spunea că în armata română se aplică soldatilor şi bătaia ca pedeapsă, în cazuri de indisciplină, şi ştiam că evreii nu sunt din firea lor răsboinici, încât am considerat întrucâtva explicabilă fuga evreului.
Ziua următoare, 14 august, era la fel de frumoasă şi senină ca şi cele precedente, iar după terminarea programului, după-masă, ne-am reluat îndeletnicerea de a pescui şi seara de a asculta plăci la gramofon. Pe la ora 20, camarazii mei erau aproape toti culcati, iar eu developam un clişeu dela un mic aparat .Ernemann. 4×6, într-un colt roşu improvizat, fiind dezbrăcat de bluză.

Trecerea la fratii desrobitori
În seara de 14 august, în timp ce în coltul roşu, improvizat cu pături, continuam să developez nişte fotografii luate peste zi, au început să se audă o serie de împuşcături la răsărit, spre granită, care au durat circa 5 minute. Toti am ieşit în curtea cazărmii, să ne dăm seama ce ar putea fi. La urmă am ajuns la concluzia că fiind ajun de sărbătoare, fratii de dincolo au făcut o petrecere, iar altii erau de părere că s-ar fi produs un incident de frontieră. S-a întronat iar liniştea peste noapte şi ne-am întors fiecare în locul lui, iar eu trebuia
să termin developatul fotografiei.
Peste ca 10 minute intră în dormitor ca o furtună adjutantul batalionului strigând: .Alarmă, România la ora 10 a declarat răsboi Austro-Ungariei.. Soldatii au fost treziti imediat, lumea nu mai avea timp să-şi încheie şireturile la bocanci, spunându-se că putem fi capturati din moment în moment şi fiecare comandant de companie a primit ordinul ce pozitie să ocupe imediat, iar aceştia, la rândul lor, au dat ordine comandantilor de pluton, pentru executarea fulger.
Cerul era senin, noapte fără lună. Pentru planul meu norocul nu putea să mă slujească mai bine, dar în acelaşi timp plutonul meu ocupând linia dela malul stâng al râului şi încălecând o parte de teren până aproape de liziera pădurii, încălecând deci singura şansă pe unde trebuia să răzbească armata română. În caz de ordin de a rezista, plutonul meu şi cel din stânga mea, dela liziera pădurii, trebuiau să sustină greul luptei. În fata plutonului era o mică pantă a terenului, iar la marginea pădurii, la circa 50 paşi, era o colibă de
lemn. Ordonanta mea rămăsese să-mi aducă bagajul dela locuintă, eu plecând doar cu un baston, binoclu, un revolver şi o lampă electrică de buzunar. După ce am luat pozitia pe teren ordonată, fulgerător, m-am decis că e momentul să-mi realizez planul de trecere la frati, fără a trage un foc şi fără a părea dezertor. Am chemat la mine pe sergentul credincios şi i-am spus că voi merge la comandantul de companie să-i spun că, neavând pozitie bună de tragere, din cauza terenului în pantă din fata plutonului, voi pleca să reperez o linie mai bună pe care apoi să o ocup şi, dacă se va întâmpla să nu mă mai întorc, în caz de retragere, să meargă înapoi ca melcul, aşa cum va permite situatia. El m-a înteles, a salutat şi eu i-am strâns mâna cu putere, spunându-i .La revedere, în libertate.. El era de părere să ordon plutonului să ne urmeze în pădure, dar aceasta nu-mi convenea. Trădarea ar fi fost evidentă şi dispuneam de soarta a zeci de oameni fără consimtământul lor şi, afară de aceea, răsboiul este răsboi şi soarta poate fi schimbătoare, deci am luat riscul numai pentru persoana mea. Toată lumea de pe pozitiile ocupate era încordată, aşteptând, din moment în moment, aparitia şi luarea contactului şi luptei cu .inamicul.. Conform planului discutat la repezeală, cum am amintit, am plecat din fata plutonului la marginea şoselei de lângă podul de lemn din spatele plutonului, unde se afla locot. Weszeli, comandantul companiei, şi i-am spus că, neavând pozitie bună de tragere, sunt silit să merg înainte, pe panta terenului, pentru a repera o pozitie mai bună. El a consimtit, văzând şi el că era o pantă şi mi-a spus: .Mergi repede, dar ai grijă să nu păteşti ceva, căci în acest moment putem fi surprinşi de inamic, care de fapt ar fi putut fi aici, dat fiind distanta de circa 4 km până la vama dela frontieră.. Am plecat în văzul lui, urcând panta uşoară şi, după 50. 60 metri, uitându-mă înapoi, nu mai vedeam nimic şi nici urmă de soldat, deci nici eu nu mai puteam fi văzut.

Acum trebuia să iau o hotărâre: încotro s-o apuc. Dacă mergeam înainte pe şosea, spre frontieră, ori puteam să mă întâlnesc cu detaşamentul nostru dela vama frontierei, cu care s-au schimbat focurile de armă auzite când eram cu camarazii în dormitor, în cazul când acest mic detaşament nu ar fi fost capturat, ori să mă întâlnesc cu .inamicul., care putea să tragă asupra mea. Am coborât deci jos, pe marginea albiei râului, care era cu aproape 2 m mai jos sub nivelul şoselei şi, întuneric fiind, cum e noaptea cu cer senin, fără lună, m-am întors în susul râului, până dinapoia podului de lemn ce se afla în spatele plutonului şi, nevăzut de nimeni, am ieşit pe şosea şi, de pe aceasta, pădurea începând la circa 20 paşi, am intrat în ea pe o cărare care îmi era cunoscută şi care urca sus, până în vârful dealului.

Intrat în pădurea cuprinsă de o beznă complectă, zărind printre vârfurile copacilor numai stelele ce luceau pe cer, am părăsit poteca şi urcam în sus pieziş, spre răsărit, în directia frontierei, cu gândul de a ajunge prin pădure pe teritoriul românesc, care era la cca 4 km. Am bâjbâit prin pădurea deasă şi am tot urcat cca 2 ore. Jos nu se auzea nici un zgomot, în vale pe şosea, şi mă miram că nu se aude nici o împuşcătură. Am presupus că batalionul nostru a primit ordinul să se retragă, bănuială care în ziua următoare s-a şi adeverit, cum voi arăta mai târziu. După circa două ore urcuş greu, fiind silit să-mi croiesc drum prin tufişuri dese şi pe întuneric, căci era imprudent să mă servesc de bateria electrică de buzunar, mort de oboseală, am ajuns lângă un stejar gros, lângă care era un loc mai plan, unde m-am întins pe spate să mă odihnesc. Fără să-mi dau seama, am fost furat de un somn adânc şi m-am trezit datorită unei bubuituri grozave, ce era amplificată de ecoul pădurii. Când am deschis ochii, soarele era sus de tot pe cer şi, uitându-mă la ceasul de buzunar, era aproape ora 9 şi jumătate. Se auzea zgomotul produs de un avion. Am socotit că acesta a aruncat vreo bombă pe coloanele inamice de pe şosea, fără să pot stabili dacă era avion românesc sau unguresc, căci nu-l puteam vedea, din cauza pădurii.

Prima întrebare ce mi-am pus-o a fost dacă mai sunt pe teritoriul Ardealului sau am depăşit granita. Era ziua de Sf. Maria, zi splendidă cu soare şi linişte în pădure, doar ici-colea cântecul unor păsărele. Gândul îmi sbura acasă şi parcă vedeam desfăşurarea praznicului pe care familia noastră îl aranja în cinstirea adormirii Maicii Dlui, fiind hramul bisericii din sat, praznice tinute de majoritatea locuitorilor din comună. La aceste ospete se invitau rude, vecini şi orice străin ar fi nimerit pe la case din alte sate, căci veneau la petrecere fiind negee [nedee, n.n.]. În seara de 14 aug. se aranja o masă cu mâncări de post şi se numea .cinişoara., iar praznicul, adică masa mare, se servea în ziua de 15 la amiază şi petrecerea dura până în ziua de 16 august. Desigur că la praznic vor fi vorbit şi de mine şi de soarta mea, părintii ştiind că sunt pe valea Buzăului, în Ardeal.
Revenind la situatia mea din pădure, am început să continui urcarea prin pădure şi, în scurt timp, am zărit o mică poiană, ca un platou în mijlocul pădurii; în marginea poienii, era o stână din bârne, în formă de cort, prin vârful căreia ieşea fum, iar pe lângă stână păşteau trei vite cornute. Între mine şi stână era un ogaş, unde era un izvor aranjat cu jgheab. Era imprudent să merg direct la stână, căci în cazul când aceasta se găsea tot pe teritoriul ungar, fiind situată pe ruta de patrulare a jandarmilor şi a unei mici unităti din batalionul nostru, în stână s-ar fi putut să am o surpriză neplăcută, cu consecinte grave. Am stat deci camuflat într-un tufiş şi tineam stâna
sub observare.
După vreo zece minute astfel petrecute, la un moment dat, văd o fetită de circa 9.10 ani ieşind din stână cu o găleată de lemn, îndreptându-se spre izvor, unde şi-a umplut găleata, în care timp eu mă şi deplasasem în spatele ei. Când m-a văzut, de spaimă începuse să tremure, dar eu i-am spus cu voce blândă: .Nu-ti fie frică,
deoarece eu sunt român, nu-ti fac nimic şi aş vrea să ştiu cine se află în stână., mângâind-o cu mâna pe cap, în timpul ce-i vorbeam. Fetita s-a liniştit imediat şi mi-a răspuns că este numai moşul, care în acel timp strânge caşul. Mergând cu ea spre stână, la întrebarea mea a răspuns că este din Sita Buzăului şi a potolit şi un dulău, în acelaşi timp, care începuse să latre la vederea mea. Ajungând la gura fără uşă a colibei, văzând un bărbat cu părul sur, în etate de vreo 50.60 ani, strângând caşul dintr-o căldare mare, i-am dat bună dimineata, iar răspunzându-mi m-a rugat să-l iert câteva minute, până termină şi m-a invitat să şed pe un scaun mic, cu trei picioare. După ce m-am aşezat pe scăunel, el m-a întrebat, cu mirare, de ce sunt singur, căci de obicei patrulele ce se opresc pe la stână sunt compuse din mai multi ostaşi, aşa cum veniseră pe la el şi cu două zile mai înainte.
Fără să aştepte explicatia mea, în continuare, m-a întrebat ce s-a întâmplat seara jos în vale, căci a auzit mai multe împuşcături şi că el, om bătrân, n-a mai pomenit ca domnii să vâneze noaptea la jivine, căci altceva nu putea să se întâmple. Atunci i-am răspuns: .Baciule, ai dreptate că aseară s-a început o mare vânătoare, dar nu pentru jivine, ci de unguri şi că România aseară a declarat şi primit răsboi pentru a dezrobi şi a făuri o tară mare, să cuprindă pe toti românii din Ardeal-Banat şi Bucovina.. La această neaşteptată veste ce i-am dat, moşul a terminat repede cu strânsul caşului într-o strecătoare de lână, pe care a atârnat-o într-un cui, deasupra căldării în care se scurgea zerul din caş, apoi, spălându-şi mâinile cu apa din găleata adusă de fetită, şi le-a şters de o cârpă de cânepă şi, ieşind în fata colibei, s-a întors cu fata spre soare şi, făcându-şi trei cruci, a zis: .Maica Dlui pe care o sărbătorim astăzi să-i păzească şi să stea în ajutor.. Amin, i-am răspuns eu şi ne-am dat mâna, spunându-ne fiecare numele. I-am povestit că sunt din Banat, singur la părinti şi că comandam jos pe vale un pluton de ostaşi, români şi ei, şi că pe mine nu m-a lăsat inima să lupt fratilor ce au pornit să ne dezrobească, cu pretul vietii lor, de sub robia ungurilor şi de aceea am plecat să mă predau de bună voie. Moşul m-a lăudat şi m-a întrebat că de ce nu am luat cu mine şi plutonul meu. I-am dat explicatiile necesare şi cauzele, spunându-i că nu am voit să dispun de soarta lor, ci numai de a mea şi moşul m-a înteles, apoi m-a invitat să fiu oaspetele lui, punând căldăruşa pe foc pentru o mămăligă şi s-a pregătit să facă şi un balmuş, în timp ce eu îi povesteam că şi tatăl meu a fost cioban şi ştiu şi eu cum se face balmuşul şi cum se încheagă şi se strânge caşul şi se face şi urda, lucruri văzute de mine la tatăl meu încă de mic copil. Moşul era foarte vesel. Am cinstit cu un păhărel de vinars (tuică foarte tare), dar, dela prima înghititură, am început să tuşesc şi moşul râdea, spunându-mi că atunci când voi ajunge la etatea lui nu voi mai tuşi când o voi gusta.
După terminarea prânzului, fiind sătul, am întrebat pe moş dacă nu este vreun loc de unde s-ar putea vedea drumul din vale şi mi-a răspuns că, după câteva sute de paşi, mă va duce la locul dorit.
Multumindu-i pentru masă, l-am întrebat ce îi datorez, băgând mâna în buzunar după portofel. Moşul s-a supărat foc şi m-a întrebat dacă la mine în Banat se cer bani pentru ospătarea unui strein, într-o astfel de zi de sărbătoare mai ales. I-am răspuns că la noi se ospătează gratuit orice strein ar poposi la casa noastră şi a altor săteni, moşul mi-a răspuns că de ce vreau să stric frumosul obicei de ospitalitate al tuturor românilor. L-am rugat atunci ca să-mi permită nu să-i plătesc ospitalitatea, pentru care i-am multumit, ci s-o cinstesc pe nepotica lui cu 20 coroane, bani cu care să-şi cumpere ce va dori, ca amintire dela mine şi de ziua însemnată ce o trăim. Moşul s-a scărpinat în cap, a luat fetita de mână şi i-a spus să-mi multumească şi eu i-am băgat banii în sân (2 bancnote de câte 10 coroane).
Am urmat apoi pe moş prin pădure, până sus lângă o stîncă, de unde se vedea o bună parte din şoseaua din vale. Privind cu binoclul, vedeam un şir de cărute, ce transportau desigur alimente şi munitie, pe lângă care, afară de vizitiu, mergea câte un soldat cu armă şi valea răsuna de cântece din fluier şi veselie. Luptătorii, probabil, erau deja departe, înainte spre Ardeal. Am dat şi moşului binoclul trieder, după ce i l-am potrivit pentru ochii lui şi, privind, moşul nu se mai sătura să renunte la minunata privelişte, pe care eu o văd şi acum ca aievea. I-am spus bătrânului că plec jos la şosea, să mă predau. El mi-a dat fetita să-mi arate o potecă de ducea până jos. Mi-am luat rămas-bun, şi după aceea fetita m-a dus până la potecă; am pupat-o şi am trimis-o înapoi la bătrân, spunându-i că nu e nevoie să meargă cu mine până jos, căci este ziuă şi mă duce poteca însăşi. Fetita a rămas pe loc, urmărindu-mă până am dispărut din vederea ei. Mă gândesc şi aş dori să ştiu dacă mai trăieşte; trebuie să fie în etate de peste 60 ani, măritată şi cu nepoti. Păcat că i-am uitat numele moşului şi numele de botez al fetitei, pentru a afla veşti despre acea fetită, căci moşul nu cred să fi prins vârsta de 100 ani, deşi nu ar fi imposibil.
Am coborât jos, până la liziera pădurii, la 15 paşi de şoseaua pe care se scurgea convoiul nesfârşit de cărute. Din precautiune, am pus batista în vârful bastonului şi, păşind calm, am ieşit din pădure, mergând spre şosea. Fiind văzut, deodată aud: .Uitati-vă un ungur cum vine din pădure spre noi.. Eu, continuând mersul negrăbit, le răspund: .Nu sunt ungur, ci român, frate cu voi. Trăiască România Mare!.. .Auzi mă că e român.. Cărutele continuau drumul lor, cu soldatii însotitori, iar eu mă alătur de o cărută, lângă care mergea un caporal, căruia mă prezint şi îi spun cum am venit să mă predau de bunăvoie, fără să lupt contra lor, care vin să ne dezrobească. Caporalul mi-a strâns mâna şi s-a prezentat, spunând că este functionar la Prefectura judetului Buzău şi m-a rugat să merg cu el pe lângă cărută, căci el nu poate opri convoiul şi mă va preda primului ofiter pe care-l va întâlni pe drum cu alti prizonieri. Aşa am mers aproape jumătate de oră, când, dela o cotitură a şoselei, văd că vine un grup de soldati austro-ungari, conduşi între baionete de soldati români, în fruntea cărora era un sublocotenent. Când am ajuns la cca 30 paşi de grup, aud voci strigând: .Uitati, acolo este comandantul nostru!. Şi între multi din plutonul meu era sergentul de care v-am vorbit şi colegul meu de liceu Ion Luca, caporal, ulterior în viată zicându-şi Bănăteanu, artist emerit, şef de orchestră populară. Sublocotenentul român opreşte grupul, mă ia în primire dela caporal, mă prezint, se prezintă şi el şi mă îmbrătişează. Era învătător în comuna Nehoi, de unde trebuia să ne îmbarcăm în trenul ce se forma, acolo fiind cap de linie ferată, şi unde trebuia să ajungem până seara şi să fim cazati, cum îmi spunea sublocotenentul în timpul mersului. El m-a luat lângă el şi ne povesteam unul altuia din viata noastră. La un moment dat, în depărtare zărim că vine un automobil, la văzul căruia sublocotenentul îmi spune: .Frate dragă, nu te supăra, treci în fruntea soldatilor Dtale, după cele două santinele din frunte, căci desigur în automobil trebuie să fie un ofiter superior şi nu vreau să mi se facă observatie că nu respect regulamentul privind modul de escortare a prizonierilor.. M-am conformat şi, după câteva clipe, automobilul se şi opri în fata grupului nostru. Sublocotenentul luă pozitie de drepti şi auzii: .Dle general, am onoarea să mă prezint, sunt sublocotenentul (i-am uitat numele spus) şi conduc X prizonieri, toti români, a căror comandant este Dlui, care s-a predat de bunăvoie, fără a trage un foc împotriva noastră., şi mă arătă, cu mâna îndreptată spre mine. Lângă general, care nu era altul decât Gl Scărişoreanu, comandantul brigăzii ce avea misiunea să pătrundă în Ardeal, cum mi-a spus după aceea sublocotenentul, zic că lângă general, care avea o stea pe chipiu, era şi un soldat bandajat la cap şi bandajul roşu de sânge. Generalul, uitându-se fix la mine, la rândul meu imitând formula de prezentare folosită de sublocotenent, am ieşit doi paşi înainte, lângă sublocotenent, am salutat şi m-am prezentat şi eu, spunându-mi gradul, numele, că am făcut parte din batalionul din Reg. 43 Caransebeş, destinat a apăra defileul Buzăului şi că, în calitate de român, am preferat să trec fără luptă de partea fratilor dezrobitori, eveniment al dezrobirii aşteptat cu atâta dor de toti românii din Ardeal şi Banat. Generalul m-a mai întrebat dacă ştiu ce forte au mai fost în spatele frontului, la care am răspuns negativ.

Atunci din porthartă a scos o hârtie în formă pătrată, a scris cu stiloul ceva pe ea şi, lipindu-i marginile, a predat-o sublocotenentului, cu ordinul să o predea comandantului lagărului de prizonieri unde vom fi transportati, apoi sublocotenentul şi eu, salutând milităreşte, maşina s-a depărtat de noi în directia Ardealului, iar luându-mi locul lângă sublocotenent, cu grupul de prizonieri, ne-am continuat mersul spre Nehoiu, unde am ajuns pe înserate şi prizonierii au fost cazati pe la diferite case, iar pe mine sublocotenentul m-a invitat să fiu oaspetele lui şi la cină şi la dormit în camera lui. Bineînteles că tot timpul, şi pe drum şi acasă la dânsul, ne-am povestit fiecare evenimente şi impresii din viată, până noaptea târziu. I-am dat pretiosul binoclu, pe care ar fi fost obligat să mi-l confişte încă de la început caporalul care m-a luat în primire, şi sublocotenentul s-a bucurat de neglijenta caporalului.

În ziua următoare, amfitrionul meu, cu care m-am împrietenit, m-a dus în vizită pe la toate cunoştintele lui şi toti nu mai pridideau să-mi pună fel de fel de întrebări despre Banat şi starea de lucruri dela noi. Familia vizitată de noi mai în urmă ne-a retinut la prânz, iar locuitorii duceau şi ei de ale mâncării prizonierilor, aflând că sunt tot români, deşi acestora li se pregătise prânzul din grija sublocotenentului. Seara ne-am îmbarcat cu totii în tren, călătorind toată noaptea, până când, ziua următoare spre seară, trenul s-a oprit în gara Rediu, situată cam la jumătate distantă pe linia Iaşi-Dorohoi. De aici, făcând pe jos cca 4 km, am ajuns în tabăra de prizonieri de lângă satul Şipote, aproape de Prut, unde am fost predati administratiei lagărului şi sublocotenentul, cu escorta, îndeplinindu-şi misiunea, s-a despărtit de noi, luându-şi un călduros rămas-bun dela mine.

În lagărul de prizonieri Şipote
Sosind în lagăr, mai erau şi alti prizonieri, aduşi de curând de pe altă parte a frontului, şi mai erau şi refugiati politici din Rusia.
Am fost repartizati şi cazati în bordeie de pământ, în lagăr neexistând decât o baracă locuintă pentru colonelul de cancelarie Lupu, care era comandantul lagărului, o altă baracă, cu locuinte şi birouri pentru căpitanul administrator Botez şi subalternii lui şi soldatii de pază. Căpitanul Botez adusese în lagăr la sine şi sotia, cu două fete, dintre care cea mai mare, foarte frumoasă, era studentă la Universitatea din Iaşi, iar cea mică era urâtică şi se uita cruciş, fiind elevă în cl. V de liceu, informatii aflate cu câteva zile în urmă. Eu şi colegul meu de liceu Ion Luca ne-am aranjat într-un bordei mai mic, destinat pentru gradati.
Bordeiele erau în pământ, cu acoperişul din bârne deasupra solului, acoperite tot cu pământ, aveau numai uşă cu fereastră în ea.
Masa se servea dela cazan pentru toată lumea. Ziua următoare, administratorul căpitan a trimis un caporal după mine, m-am prezentat şi m-a rugat ca din oamenii mei să-i aleg echipe de zidari, tâmplari etc., care să lucreze la ridicarea de barăci de locuit şi altii să se ocupe permanent cu tăierea şi aducerea lemnelor dela pădurea învecinată, plus bucătari etc. Desigur că, cu toată graba, i-am îndeplinit dorinta.
A patra zi, acelaşi caporal m-a invitat să merg cu el la comandantul lagărului, la care urma să mă prezinte din ordinul administratorului căpitan. Am mers cu caporalul, acesta, după ce a bătut la uşă şi a auzit vorba de intră, a salutat, raportând că a adus pe cadetul
Talpeş Petru. La rândul meu, am salutat şi m-am prezentat după
formula românească, deja învătată. După ce m-am prezentat, colonelul
mi-a întins mâna, a făcut semn caporalului să plece, apoi m-a
poftit să mă aşez pe scaun în fata lui, oferindu-mi tabachera să mă
servesc cu tigare. I-am multumit, spunându-i că deşi am încercat să
fumez încă pe frontul din Italia, unde primeam gratuit tigări fine,
n-am putut să mă obişnuiesc cu fumatul. După aceea m-a întrebat
dacă resimt regimul de prizonierat în lagăr. I-am răspuns că, în
comparatie cu viata plină de primejdii şi privatiune de pe front,
oricare soldat ajuns prizonier se simte mai fericit, iar eu cu atât mai
mult mai fericit fiindcă trăiesc pe pământul tării mamă, chiar dacă
trebuie să locuiesc în bordei, ceea ce nu este prea plăcut. Atunci, colonelul,
un bărbat înalt, frumos, în etate de circa 40.50 ani, după aprecierea
mea, mi-a zis: .Dle cadet, Dta, dacă doreşti, poti scăpa chiar de
mâine de bordei şi lagăr şi să fii liber.. Făcând ochii mari şi văzând
pe fata mea o expresie de uimire, a adăugat: .Eu sunt sigur că dacă
primeşti dela mine o autorizatie permanentă de liberă circulatie pe
unde doreşti, nu vei fugi înapoi la unguri, dela care ai fugit de bunăvoie,
căci şi Dta ştii că nu te-ar primi cu bratele deschise. Iată ce propunere
avem noi pentru a-ti îndulci regimul de prizonierat. Aproape
de gara Rediu, lângă conacul boieresc al fratilor Corjescu, este un
brutar evreu care pregăteşte pâine pentru tot lagărul. Noi avem
nevoie de un om de încredere, care să înlocuiască un sergent de-al
nostru de acolo şi nu vei avea altă treabă decât să iei în primire sacii
de făină, ce sosesc cu trenul, pentru lagărul de prizonieri, cam la 2.3
zile odată, să-i treci într-un registru ce vei primi dela Dl căpitan
Botez, îi predai brutarului cântăriti, contra semnăturii acestuia, şi, la
sfârşitul fiecărei săptămâni, prezinti raportul pentru verificare Dlui
căpitan, pentru a verifica dacă brutarul lucrează sau nu cinstit.
Locuintă vei găsi pe la cineva, în sat, noi îti avansăm leafa în lei, în
loc de coroanele ungureşti şi cu hrana te descurci Dta cu gazda. Vei
primi chiar mâine dimineată un permis de liberă circulatie, semnat
de mine, pe care să-l prezinti în sat şefului postului de jandarmi, ca
să te cunoască şi iei contact şi cu şeful gării, cu care vei avea de
lucrat. Acum depinde de Dta să hotărăşti, noi nu vrem să dăm
ordin.. Am răspuns că la o asemenea schimbare a vietii mele de
prizonier nici prin gând nu mi-ar fi trecut şi că sunt fericit că pot să
vă fiu de folos şi sunt gata de plecare pentru acea misiune. Colonelul
mi-a dat mâna şi, zâmbind, mi-a răspuns că speră să mă mai vadă şi
el prin sat. N-am înteles ce a voit să spună şi ce ar putea să caute prin
sat. Ulterior, după trei zile, am desluşit tâlcul ultimelor lui vorbe.
În dimineata următoare, înarmat cu actele amintite, însotit de
acelaşi caporal, am mers în satul Rediu, unde am făcut cunoştintă cu
şeful postului de jandarmi, apoi am cunoscut pe şeful gării şi sotia
acestuia; caporalul s-a întors în lagăr, iar şeful gării m-a trimis în
gazdă la o bătrână ce locuia într-o căsută modestă, dar curată,
aproape de gară, care pe lângă o odaie închiriată, s-a obligat că-mi
găteşte şi de mâncare, după dorinta mea, ce trebuia să i-o spun în
fiecare seară, pentru a doua zi, dându-i avans pentru ceea ce trebuie
să procure. La bătrână nu am stat decât două zile, căci, a treia zi dela
sosire, mergând ca de obicei în gară, la taifas cu şeful gării şi sotia
acestuia, care mă puneau să le povestesc despre viata românilor din
Banat, despre războiul făcut etc., iată că văd în chioşcul de lângă gară
pe Dna şefită a gării că stă la o măsută şi sorbea din ceşti cafea
turcească cu o doamnă de statură mijlocie, cu ochii verzui, părul
castaniu deschis, în etate de circa 40 ani, după aprecierea mea. Am
salutat şi mă pregăteam să intru la şeful gării, când sotia acestuia mă
strigă: .Dle Talpeş, ia pofteşte aici, să te prezint unei cucoane
simpatice.. M-am dus, am sărutat mâna sotiei şefului, după care
aceasta, vorbind celeilalte doamne a zis: .Dna Corjescu, acesta este
tânărul bănătean de care v-am vorbit ieri că ştie să povestească o
multime de lucruri interesante.. M-am aplecat şi am sărutat mâna
Dnei Corjescu. Am fost invitat să şed la masă şi am fost servit şi eu
cu o dulceată şi o ceaşcă de cafea turcească. Atunci, Dna Corjescu
m-a întrebat ce origine socială am. I-am răspuns că părintii mei sunt
tărani. La aceasta, Dna mi-a spus că dacă sunt tărani, cum au putut
să-mi dea o astfel de educatie şi posibilitate de a studia. (În prealabil
îi spusesem că am luat bacalaureatul şi în armată am avut cel mai
mic grad de ofiter). A continuat: .Atunci, tatăl Dtale probabil nu este
un tăran ca tăranii de pe moşia mea.. I-am răspuns: .Dnă, tatăl meu,
ca toti locuitorii din comuna mea şi alte circa 80 comune, de-a lungul
granitei cu România, nu sunt iobagi, ci sunt cu totul liberi, având
proprietatea lor, unii mai mare, altii mai mică, după hărnicia lor, şi în
Banat şi Ardeal nu mai există nobilime română, căci cu sute de ani în
urmă a existat, dar s-a maghiarizat.. I-am explicat de grănicerimea
din cele cca 80 comune şi de jumătatea din munti şi păduri pe care o
folosesc sătenii în comun. I-am explicat şi de marea fundatie Gojdu,
de bursele ce le oferă tinerilor români mai săraci, ca să poată să-şi
facă studii universitare etc. Dnele au rămas mirate de cele ce le
povesteam.

Dna Corjescu mi-a mai zis: .Strămoşii Dtale trebuie să fi fost
moldoveni, căci în jurul Vasluiului şi în alte părti, numele de Talpeş
este foarte răspândit.. .N-ar fi imposibil Dnă, dar cu greu îmi pot
imagina cum ar fi ajuns tărani din Moldova într-un sat din muntii
Cernei, chiar dacă s-ar fi refugiat cu ocazia vreunei năvăliri tătare.
Este însă interesant că bănătenii au pronuntarea moale, exact ca
moldovenii, deşi între ei sunt ardeleni şi munteni, cu pronuntarea
tare, cauze care nu mi le pot explica..
După această conversatie, dna Corjescu mă întreabă că unde
locuiesc şi unde mănânc. Când i-am spus de baba Voichita de lângă
gară, cu o oarecare revoltă în glas mi-a zis: .Vai de mine, se poate aşa
ceva, când eu am la conac opt camere libere şi locuiesc singură,
numai cu administratorul de moşie. Dacă vă face plăcere, cu mare
plăcere vă pun la dispozitie o cameră şi scăpati şi de grija hranei, căci
veti lua masa permanent cu administratorul de moşie, atât dimineata,
la prânz, cât şi la cină, căci la noi bucătăreasa găteşte totdeauna
mai mult decât este necesar. Dacă vă convine, chiar acum, în
seara aceasta, veniti cu mine, trăsura din fata gării ne aşteaptă. Dta
mergi repede la gazdă şi ia-ti lucrurile şi desocotirea o poti face şi
mâine.. .Dnă, n-am cuvinte cum să vă multumesc, şi nici nu ştiu
cum aş putea să mă revanşez pentru bunătatea ce arătati pentru mine
şi mă simt fericit.. .Lasă problema revanşei, căci eu sunt în câştig de
cauză, că mai pot schimba câte o vorbă cu un tânăr intelectual,
dezrădăcinat de familia sa în altă tară.. Am mers repede la gazda
mea, i-am spus că sunt invitat să locuiesc la conacul boieresc, că sunt
aşteptat şi a doua zi mă voi desocoti cu ea. Ea mi-a spus: .O, Dle,
mare noroc ai, mergi sănătos şi să mai dai pe la mine..
Mi-am luat rucsacul primit dela căpitanul Botez, căci nu aveam
alt bagaj decât un schimb de lingerie [lenjerie, n.n.] primită tot dela
căpitan din magazia taberii şi, în câteva minute, eram la chioşcul din
gară. M-am urcat într-o trăsură, la care era înhămat un cal frumos şi
peste 5.6 minute am ajuns la conac, ajutând Dnei Corjescu să
coboare. Am urcat în curte câteva scări de piatră şi m-am văzut
instalat într-o cameră în care era o pianină, un pat de bronz, o masă
mijlocie cu 3 picioare, 2 fotolii, 3 scaune, lavabou şi câteva picturi în
ramă, pe perete, afară de aceea o canapea mai îngustă, pe care se
putea dormi şi pe ea. .Vă place camera, Dle Talpeş?., mă întrebă
Dna. .Cred că e cea mai frumoasă din toată casa.., răspund eu. .Te
înşeli Dle, este doar una obişnuită, ca şi alte câteva destinate oaspetilor
noştri, cu deosebirea că aceasta posedă o pianină.. . răspunse
gazda. .Iar diseară vă fac cunoştintă cu administratorul meu de
moşie şi sper că vă veti întelege., adăugă ea şi plecă din odaie. .Dnă,
sunt încântat şi n-am cuvinte să vă multumesc.. M-am instalat, întradevăr
mă simteam fericit, în comparatie cu situatia camarazilor
rămaşi în bordeie şi cu a acelora care au rămas pe front să lupte din
ordin, chiar contra românilor sau a altor duşmani ai Austro-Ungariei.
În ziua următoare, după ce am primit dela tren un transport de
saci cu făină, pe care i-am predat brutarului, încă înainte de masă,
devenind liber, am colindat împrejurimile conacului, în spatele
căruia era o colină plantată cu vie şi pomi roditori şi era şi o pădure,
mai bine zis un crâng destul de întins, până la care, dela gară,
drumul urca în pantă uşoară câteva sute de metri. Era să uit că în
seara precedentă gazda mi-a făcut cunoştintă cu administratorul de
moşie Horga, un om cam chior de un ochi, din fire tăcut, în etate de
cca 30.35 ani, cu care am cinat într-o sufragerie mică, lângă bucătărie,
înspre curte, unde avea şi locuinta, el având gospodărie şi vreo
20 pogoane proprietate personală într-un sat, nu prea departe, situat
lângă prima statie, Todireni, spre Dorohoi, unde se ducea în fiecare
sâmbătă cu trenul de seară şi se întorcea pe la prânz, cu alt tren. Cu
toată înfătişarea lui, în fond s-a dovedit a avea o inimă bună, ne-am
înteles foarte bine şi se purta omeneşte cu tăranii cari erau obligati
să-şi facă zilele de muncă obligatorii pe moşia boierească. Dela el am
aflat că moşia ce o administra era proprietatea a trei frati Corjescu,
dintre care unul era în străinătate, într-o functie diplomatică, altul
neînsurat era plecat în război, iar al treilea, sotul amfitrioanei, era pe
la Prefectura de Politie sau Comenduirea Pietei din Iaşi, exact nu-mi
mai amintesc, şi că era în divort cu Dna Corjescu, pe care fratii o
lăsaseră la conac să conducă moşia de cca 3000 de fălci (o falcă
aproape ca 1 ha) şi că sotul ei afirmativ era încurcat cu o evreică
frumoasă din Iaşi. Tot el mi-a mai spus că gazda mea de fapt era o
frantuzoaică din regiunea Pirineilor francezi, cunoscută de sotul ei la
Paris, în tinerete, unde îi plăcea să stea o mare parte din an, din
toamnă până în primăvară, iar peste vară plecau pe la diferite
statiuni, ca toti boierii, unde se distrau sau îşi cheltuiau banii pe la
ruletă etc.
În aceeaşi zi, după ce am hoinărit prin împrejurimile viei şi
pădurii, cum spusei, pe la orele 16, întorcându-mă în cameră, m-am
întins pe canapea să mă odihnesc, fără să pot dormi ziua, rătăcind cu
gândul la trecutul meu şi la felul cum se va desfăşura viitorul şi al
meu şi în ce priveşte războiul. Eram la curent că armata română
înainta victorioasă în Ardeal. Deodată, am auzit în curte sosind o
trăsură şi voci, între care şi vocea Dnei Corjescu, spunând: .Poftiti
Dle colonel, vă aşteptam în ceardac, de unde v-am văzut trăsura.
Sunteti punctual ca un adevărat militar.. Am sărit de pe canapea, pe
care mă întinsesem îmbrăcat şi, alergând la fereastră, am văzut că
dintr-o trăsură cu 2 cai albi, splendizi, cum nu mai văzusem, se
coboară colonelul, cu cele două fete ale căpitanului Botez, şi,
împreună cu Dna Corjescu, urcară treptele care erau în fata camerei
mele; uşa era deschisă, fiind vară, şi intrară cu totii în camera mea.
Eu salutai milităreşte pe colonel, apoi, după ce salutai şi pe domnişoare,
pe care nu le cunoscusem până atunci, cărora gazda mă
prezentă, cerându-mi scuze, m-am îndreptat spre uşă, să plec. La
acest gest al meu, aud pe colonelul Lupu că îmi zice: .Ehe, Dle
Talpeş, nu cumva te deranjează societatea noastră, de vrei să ne
părăseşti. Te rog stai cu noi şi o să ne simtim cu totii bine, ceea ce
doreşte şi gazda noastră, Dna Corjescu.. .Vai de mine, dar nici nu se
poate altfel, luati loc vă rog., şi îndată strigă femeia de serviciu,
căreia îi dădu ordine pe ton scăzut, care plecă grăbită. Colonelul se
aşezase pe un fotoliu, Dna Corjescu pe altul, eu pe un scaun, fetele pe
canapea. Atunci, colonelul mi se adresă: .Vezi Dle Talpeş că ne-am
întâlnit în acest sat, cum ti-am spus la plecarea Dtale. Ştiam eu că
Dna Corjescu, când te va cunoaşte, nu te va lăsa să locuieşti în altă
parte.., apoi a sosit femeia de serviciu cu o tavă de argint cu 5
farfurioare cu dulceată, cu pahare şi ne-a servit pe toti. Atunci am
mâncat prima dată în viata mea dulceată de trandafiri. După servirea
dulcetii, femeia a adunat ceştile şi paharele şi, peste câteva minute,
s-a întors cu tava cu 4 ceşti de cafea turcească, fiica cea mică a
căpitanului nefiind servită. După ce s-a băut şi cafeaua, o văd pe Dra
Coca, fiica cea mare a căpitanului Botez, ducându-se la pianină, se
aşază pe scaunul special, ridică capacul lunguiet al pianinei şi începe
să cânte o bucată clasică, pe care nu o mai auzisem. Cânta splendid,
ca o adevărată măiastră, iar colonelul, cu tigara aprinsă, şi amfitrioana
ascultau încântati avalanşele de sunete ale pianinei. După
terminarea bucătii, fata fu aplaudată de colonel şi Dna Corjescu;
m-am conformat şi eu, să nu par caraghios şi rău crescut. A urmat o
mică pauză, în care gazda mă întreabă: .Dar Dta, Dle Talpeş, nu
cunoşti nici un instrument muzical?. .Mult stimată Dnă, eu cânt din
fluier şi flaut; am cântat din flaut în orchestra liceului, bucăti mai
uşoare, cunosc notele, dar n-am făcut studii de Conservator, ci am
luat lectii particulare dela un profesor ceh, care cunoştea mai multe
instrumente şi era angajat şi plătit să ne învete de conducerea
internatului liceului unde am urmat studiile. Pot cânta lieduri, doine,
dar la nici un caz n-aş putea să o acompaniez pe Dra Coca la pian.
Mie îmi plac şi liedurile şi doinele.. Răspunse colonelul: .Păcat că
n-ai la dispozitie un flaut.. După aceea, gazda mă întrebă dacă nu
cunosc printre prizonieri pe cineva care ştie să cânte din vioară, la
care am răspuns că am un coleg de liceu care ar putea să acompanieze
cu succes pe Dra Coca, dar nu are nici el vioară. I-am spus că
este Ion Luca, caporal, rămas în bordeiul din care am plecat. .Dtale,
ti-ar conveni să locuiască cu Dta, în această cameră?., mă întrebă
gazda. .Nu-i aşa, Dle colonel, că i-ati permite să iasă şi acel tânăr din
tabără?. .Desigur Dnă, dacă ne vom convinge că îşi cunoaşte
meseria., răspunse colonelul şi îşi notă numele colegului, pentru ca
acesta să fie adus în ziua următoare la mine, după ce, în prealabil,
gazda a promis că va face rost de o vioară, ca împrumut dela un
lăutar din sat.
În ziua următoare, Ion Luca s-a prezentat cu un caporal, pe la
orele 15, l-am prezentat proprietarei, care s-a uitat cam lung şi
curioasă la el, i-a dat vioara împrumutată din sat; Ion Luca a început
să cânte câteva bucăti, după care gazda a rămas multumită. La orele
17, apare colonelul, cu fetele în trăsură şi intră toti tot în odaia mea,
eu prezentându-i colegul şi spunându-i colonelului că, deşi este
numai caporal, colegul meu este bacalaureat şi a fost unul din cei mai
buni elevi ai liceului, fiind cu o clasă superioară mie. Gazda ne-a
tratat pe toti ca şi în ziua precedentă, după care colegul a cerut dela
pianistă partitura ce acesta voia să o cânte şi, după câteva minute,
colegul a început, fără dificultate, să o acompanieze cu vioara,
cerându-şi scuze în prealabil că vioara este de calitate inferioară şi
are corzi simple. După terminarea primei bucăti, părti din
.Traviata., de Verdi, colonelul l-a felicitat pe viorist şi a aprobat ca
acesta să rămână cu mine ca ajutor (!), deşi nici eu nu făceam altceva
decât tăiam frunzele la câini, în cea mai mare parte a timpului. După
plecarea musafirilor, Luca mi-a multumit că datorită mie a scăpat din
lagăr şi mi-a spus că m-am născut în zodia porcului, aşa noroc am.
Peste zi, colegul se ducea la câmp cu administratorul. Când am
rămas singur cu gazda, aceasta m-a întrebat dacă colegul nu este
tigan, căci aşa arăta. Eu, deşi ştiam că e tigan, fiul unui lăutar din
Bozovici, i-am răspuns: .Dnă, la noi în Banat este o regiune la şes
unde locuitorii sunt foarte bruneti şi arată ca tiganii, dar nu sunt
tigani.. Cu ce convingere o fi rămas Dna nu ştiu. Apoi m-a întrebat
dacă cunosc limba franceză şi, la răspunsul meu negativ, m-a întrebat
dacă vreau să-mi fie profesoară de franceză, căci am timp suficient
pentru studiu. Am acceptat cu mare multumită. Peste câteva zile,
gazda a plecat la Iaşi, la o nepoată căsătorită cu un boier Negruzzi,
pe care mai târziu am cunoscut-o, datorită tot gazdei mele, în împrejurările
pe care le voi aminti mai târziu. La întoarcerea din Iaşi, gazda
mi-a adus cadou cel mai frumos flaut de concert, cu cap de abanos, şi
colegului o vioară nouă.
Viata noastră continua fără griji, dar a mea s-a schimbat pe
neaşteptate, din vina mea, plecând din .semiparadisul. în care
trăiam şi renuntând şi la lectiile de limba franceză ce mi le dădea
gazda cu multă răbdare, fiind multumită că eram elev sârguincios şi
pronuntam corect cuvintele învătate. Iată ce s-a întâmplat. Cam după
2 săptămâni dela ieşirea mea din lagăr, am fost chemati toti prizonierii
pentru a fi văzuti de Ionel Brătianu, primul-ministru, însotit de
un general, câtiva ofiteri şi civili, toti aceştia intrând în cercul uriaş
format de toti prizonierii din lagăr, care între timp se înmultiseră.
Oaspetii veniseră să vadă cum se prezintă tabăra şi în ce conditiuni
trăiesc prizonierii, mai ales cei români. După o scurtă cuvântare, în
care a explicat motivul pentru care a pornit România războiul, adică
pentru făurirea României întregite, generalul a pus întrebarea dacă
este vreunul din ofiterii români prizonieri cari cunosc trecătorile
peste Carpati. S-au prezentat, ieşind din cerc, trei ofiteri ardeleni,
dintre care mai tin minte că unul era locotenent şi se numea Zamfir,
fiecare spunând ce trecătoare cunoaşte peste Carpati, afară de defileurile
cunoscute. .Din părtile Banatului nu-i nimeni?., întrebă
generalul. După o scurtă gândire, ies şi eu din cerc, mă prezint şi
spun că eu sunt din satul Cornereva, că tatăl meu are o stână
deasupra Cernei, vis-a-vis de satul Izverna, că are prieteni peste
granită, în comuna Cloşani, Paharnic etc. şi cunosc şi eu trecerea prin
acele locuri peste munti. .Foarte bine . zise generalul . dar cred că
vă dati seama ce vă aşteaptă în cazul în care a-ti cădea în mâna
ungurilor. Gânditi-vă bine şi, cine va trece peste acest eventual risc,
să meargă acum la cancelaria administratiei şi să facă o cerere
adresată Ligii Culturale, prezidată de Dl profesor N. Iorga, prin care
renuntati la cetătenia ungară şi optati pentru cea română.. Nici nu
mă gândeam la această conditie, toti patru ne-am făcut cererile şi
le-am predat adjutantului generalului, conform dispozitiei dată de
acesta. .Dlor, veti aştepta în lagăr, până când veti primi ordinul de
plecare în misiune..
După ce m-am întors la gazdă, colegul Luca i-a spus acesteia că
am înnebunit şi m-am săturat de trai bun şi m-am lansat într-o aventură
periculoasă, ce mă poate duce la spânzurătoare. Dna Corjescu
s-a uitat lung la mine şi a zis: .Nu e nebunie Dle, ci este un delir
patriotic, pentru care îl laud, deşi, pe de altă parte, îmi va părea rău
că ne părăseşte şi nu ştiu dacă ne vom revedea vreodată. În definitiv,
nu este sigur că va fi nevoie să-l cheme şi pe el..
După vreo două săptămâni, cei trei ofiteri ardeleni au primit
ordinul de prezentare şi au plecat, însotiti fiecare de un sergent.
Gazda mea, auzind aceasta, mi-a spus că de mine nu mai au nevoie,
căci altfel aş fi primit şi eu ordin, iar Luca a adăugat: .Dnă, i-am mai
spus odată că prietenul meu e plin de noroc.. Am continuat lectiile
de franceză cu gazda mea, care îmi adusese, odată cu flautul, şi un
manual şcolar pentru începători la limba franceză.
Lectiile n-au mai durat decât cinci zile, când s-a prezentat un
sergent rezervist din Iaşi, cu ordinul să-l însotesc până în Oltenia, la
detaşamentul ce fusese comandat de generalul Drăgălina, care fusese
rănit. Nemtii, după respingerea din Ardeal a armatei române, cu
enormele forte aduse dela Verdun şi de pe alte fronturi, încercau să
spargă frontul român pe la vreuna din trecători. După mai multe
încercări nereuşite pe la alte trecători, în sfârşit reuşiseră să spargă
frontul pe la Tg. Jiu şi să invadeze Oltenia. Când am ajuns cu ser
gentul însotitor la Ploieşti, nu se mai putea merge la destinatia
ordonată pentru mine, fiindcă în gară toată lumea vorbea că armata
română se apropie de Craiova şi detaşamentul Dragalina a fost
izolat, nemaiavând legătură cu restul armatei române ce se retrăgea.
Sergentul, în această situatie, m-a rugat să-l aştept pe peronul gării,
până se va duce la comandantul militar al gării să-i raporteze situatia
în care ne găseam şi să ceară ordin cum să procedeze cu mine. După
circa o jumătate de oră, iese pe peron şi îmi spune că comandantul
gării a cerut telefonic instructiuni dela Marele Stat Major şi i s-a spus
să fiu întrebat ce cale vreau să aleg: sau să fiu trimis înapoi la lagărul
de prizonieri sau, dacă accept, să fiu dus şi predat Cartierului
General al Armatei a II-a română, comandată de Generalul Averescu,
instalat pe Valea Prahovei, în comuna Floreşti. Mă găseam iarăşi la o
răscruce şi trebuia să mă decid. Întoarcerea în lagăr ar fi însemnat o
viată tihnită, fără riscuri, aşa cum am povestit-o, dar am ales celălalt
drum, călăuzit că odată ce am hotărât să servesc armata română, este
indiferent la care unitate voi fi repartizat, în plus, faima g-lui
Averescu mă fascinase. Întreg neamul românesc vedea în el pe cel
mai capabil şi iscusit general şi apăra frontul cel mai important. Am
răspuns deci că merg la Floreşti şi am şi plecat cu primul tren, însotit
de sergentul ce avea ordinul original şi apoi modificat cu alternativa
ce depindea de mine.
De abia peste un an m-am convins că hotărârea luată a fost cea
mai norocoasă, căci în anul 1917 începuse groaznica epidemie a tifosului
exantematic în toată Moldova, flagel care a pustiit mai multe
vieti omeneşti din armată şi populatia civilă decât gloantele duşmane
şi acest flagel a decimat şi prizonierii din lagărul dela Şipote.
Ajungând la Floreşti, am fost predat căpitanului de cavalerie
Apostolescu, care la început, ca de altfel şi ceilalti ofiteri, s-a mirat
văzând că nu sunt adus ca prizonier (eram tot în uniforma mea de
cadet din armata austro-ungară), ci ca voluntar, gata a servi armata
română, în măsura puterilor mele. La cartier am fost repartizat la
serviciul de informatii, al cărui şef era căpitanul Ciupercă, ajuns
ulterior general, comandant de armată în Basarabia, în cel de-al 2-lea
război mondial. La acelaşi serviciu functiona, spre marea mea uimire,
şi scriitorul ardelean Zaharia Bârsan, sublocotenent în armata
română, şi Dl Dumitru Lascu, avocat din Oradea, afirmativ fost candidat
în alegerile parlamentare contra lui Tisza István, prim-ministru
al Ungariei, acesta ieşind învingător datorită presiunilor şi metodelor
întrebuintate în alegeri, contra candidatilor români. Când m-a cunoscut,
Zaharia Bârsan a exclamat: .Iată că avem şi un pui de bănătean
printre noi şi trebuie să ne îngrijim frăteşte de el.. Atunci Dl Dumitru
Lascu, care era locotenent în armata română, refugiat şi el mai
demult din Ardeal cu alti intelectuali, care cum a avut norocul să
treacă în tara mamă, încă înaintea isbucnirii războiului cu România,
i-a răspuns lui Z. Bârsan: .De Dl Talpeş mă voi ocupa eu. El va fi
mereu acolo unde voi fi eu, şi la masă, şi la gazdă.. Dl Lascu, la
înfătişare era un om din cale afară de antipatic: de statură submijlocie,
cocoşat destul de vizibil, cu mustete ca nişte tepe de arici
tunse scurt, dar cu nişte ochi sfredelitori şi cu o mină de aur şi un
nationalist atât de înfocat, cum n-am mai avut ocazia să mai întâlnesc
pe altul. Despre toate aceste calităti m-am convins în timp scurt, cât
devenisem ca o umbră a lui. Tot timpul, când eram numai noi doi, fie
la plimbare, fie încartiruiti, el mereu povestea despre viata lui şi a
românilor din jud. Bihor şi caracteriza şi critica şi diferite personalităti
marcante din viata politică a românilor şi din Ardeal şi din
patria mamă.
De mâncat, mâncam la popota cartierului, cu ceilalti ofiteri,
fiind considerat că fac parte din cartierul armatei, deşi eram îmbrăcat
în uniformă de cadet austro-ungar, ceea ce atrăgea mirarea, mai ales
a civililor din localitătile pe unde m-a dus soarta, care, necunoscând
rolul meu, mă vedeau circulând liber, dar se lămureau când mă
auzeau vorbind limba română ca şi ei. Pătrunderea la cartier, care era
instalat într-un frumos castel cu etaj al familiei Cantacuzino, era
controlată de santinele înarmate, dar acestea mă cunoşteau, după ce
fuseseră puse la curent cu rostul meu. De fapt, nu aveam nimic de
lucru, iar corespondenta găsită la rarii prizonieri unguri sau nemti
era tradusă de Dl Lascu.

Dimineata, când mă plimbam prin satul Floreşti, treceam zilnic
prin fata unei cârciumi, mai mult din curiozitate de a vedea un
moşneag bătrân, care regulat, în fiecare dimineată, venea la crâşmă
nu să se îmbete, ci să-şi consume aşa-zisa cafea cu lapte, care însă
consta într-un pahar de 200 g vin roşu, în care moşneagul înmuia un
corn cumpărat proaspăt, din care apoi muşca câte o bucătică, urmată
de o înghititură de vin. Moşul cu părul alb era un tăran îmbrăcat
destul de curat şi părea sănătos, nefiind gârbovit de spate şi mergea
drept, cu paşi de plimbare. Am stat de vorbă cu el şi l-am întrebat de
ce nu mănâncă dimineata mai bine lapte cald cu corn, în loc de vin,
căci este mai hrănitor. Moşul mi-a răspuns că laptele este pentru
copii, iar stomacului lui îi prieşte putin vin curat cu corn, dar cu
măsură, căci tot ce trece peste măsură, în orice privintă, nu este lucru
sănătos. L-am considerat ca pe un tăran bătrân, ca pe un filozof
întelept, căci şi eu, deşi tânăr, la etatea când majoritatea tinerilor îşi
bat joc de tineretea lor, cheltuind-o în betii, nopti pierdute şi desfr
âuri, eram călăuzit de principiul, auzit de la strămoşi şi auzit şi în
şcoală, că drumul mijlociu e cel mai sănătos şi orice exagerare este
dăunătoare în orice activitate din viată s-ar produce. .Aurea medias.
a strămoşilor noştri romani. Poate că şi călăuzirea mea după acest
principiu şi apoi după lozinca .mens sana in corpore sano., practic
ând cu pasiune diferite sporturi, au fost cauzele care, până la etatea
de 70 ani, am fost sănătos tun şi la 71 ani, intrând cu lozincile amintite,
crezând că sunt tot tânăr, într-o după-amiază, în mai 1966, m-am
apucat şi am cărat din stradă, în pivnita locuintei, cu 2 găleti, 4 300 kg
cărbuni brichete, din cauză că omul tocmit pentru această treabă n-a
venit, iar la orizont se anuntau nori întunecati. După cinci ore şi
jumătate de lucru neîntrerupt, văzându-mă sotia şi fiica mea că sunt
leoarcă de năduşeală, au venit şi ele să-mi ajute la căratul ultimei mii
de cărbuni, dojenindu-mă pentru efortul făcut, care putea fi evitat,
lăsând treaba pentru ziua următoare. După terminarea lucrului, mă
simteam mort de obosit, m-am schimbat şi m-am culcat mai devreme
de obicei. În dimineata următoare am simtit o durere curioasă de
inimă, nu insuportabilă, ci aşa parcă ar fi strânsă cu mâna, şi cotul
stâng rece. Cu toată această senzatie de peste zi, totuşi, pe la ora 3
noaptea am adormit şi dimineata, durerea persistând şi povestind
faptul ginerelui meu Barbu, medic internist, acesta m-a chemat la
spital, unde mi-a făcut o electrocardiogramă, cu diagnosticul
.preinfarct cardiac. şi prescriindu-mi 6 săptămâni odihnă în pat şi
regim alimentar sever, plus injectii cu heparină, plus evitarea de
eforturi fizice şi de supărări, respectând întocmai recomandatiile
date, mă simt destul de bine, fără nici o durere. Povestesc aceasta, ca
o paranteză la subiectul principal, pentru a adeveri că orice exagerare
este dăunătoare.
Revenind la firul întrerupt al amintirilor ce le redau, în Floreşti,
după cca 10 zile de şedere, din cauza înaintării nemtilor spre
Bucureşti, pentru a evita încercuirea sa, Armata a II-a, deci şi Cartierul
în primul rând, a trebuit să se retragă spre Moldova. Aşa am
văzut cu ochii mei groaznica şi dureroasa retragere a tuturor românilor
ce nu voiau să trăiască sub ocupatia streină, a retragerii autoritătilor
şi armatelor române printr-o toamnă ploioasă, pe drumuri
desfundate, cu rezervoarele de petrol dela Băicoi în flăcări, cu
convoaie de cărute cu civili cu bruma de avere ce puteau duce cu ei,
cu femei bine îmbrăcate din Bucureşti şi alte localităti care se opreau
pe marginea câmpului ostenindu-se să aprindă vreun foc pentru a se
încălzi sau usca vreun obiect de îmbrăcăminte, în răstimpul când
ploaia măruntă se îndura să se întrerupă pentru scurt timp; unităti de
cazaci, cu lăncii lungi, în care refugiatii şi conducătorii armatei
noastre îşi puneau nădejdi de respingerea inamicului, nădejdi
zadarnice, deoarece aceşti cazaci, la contactul cu inamicul, o rupeau
la fugă înapoi şi am văzut când unul din cazaci, trecând pe lângă
căruta unui tăran, în care acesta avea un purcel într-o trăistută, din
care se vedea numai capul animalului, cazacul cu sulita înfiptă în
traistă a ridicat-o şi, spre hazul camarazilor, şi-a văzut de drum,
urmat de blestemele păgubaşului.
Cartierul Armatei a II-a s-a oprit, în fine, la Focşani, instal
ându-se în pensionul-internat numit Robescu, dacă îmi aduc bine
aminte. Ploile încetaseră şi în acest oraş am stat vreo două săptămâni,
frontul armatei române scurtându-se cu speranta că se va putea
rezista. Într-o zi însorită, pe la ora 11, mă plimbam cu Dl Lascu prin
centru, dela un restaurant până la o librărie, la un colt al străzii, pe
unde se plimba multă lume ca pe Corso, cum se obişnuieşte. S-a
întâmplat un caz care mi-a întărit convingerea că există un destin
pentru fiecare om şi că forte nevăzute îl călăuzesc pentru împlinirea
destinului său trasat încă dela naştere (.superstitie. spun marxiştileniniştii).
După ce ne-am plimbat un tur dela restaurant până la
librărie, distantă de cca 200 m, în pas de plimbare obişnuit, când am
ajuns în dreptul librăriei, de unde urma să ne întoarcem, tot pe
trotuar, până la restaurantul din centrul oraşului, mi-a venit,
deodată, un îndemn ca să mă opresc şi să mă uit la cărtile expuse în
vitrina librăriei, exprimând această dorintă dlui Lascu, cu mentiunea
că în Banat n-am avut ocazia să văd operele scriitorilor din tara
mamă, decât putine la număr, ce erau în biblioteca .Casinei
Române. din Caransebeş. .Bine frătioare, hai să le vedem. şi ne-am
oprit cam 5 minute, examinându-le copertele şi titlul, cu autorii lor.
Deodată, ne simtim zguduiti de o detunătură ca de trăznet, venită
dinspre restaurant, tresărind amândoi şi, în scurt timp, vedem
alergând pe stradă, înspre noi, nişte cai înşeuati, dar liberi, unul din
ei rănit, cu rana sângerândă. Ce s-a întâmplat? Sus în văzduh se
auzea zgomotul unui aeroplan. Lumea începuse să se adune în
grupuri în fata restaurantului, spre care plecarăm şi noi, să vedem ce
s-a întâmplat. Doi soldati şi câtiva civili fuseseră răniti şi geamurile
sparte la restaurant şi casele vecine de schijele unei bombe aruncată
de un avion austriac la marginea străzii, în fata restaurantului până
la care trebuia să ne facem şi noi tura de plimbare, dacă nu ne
opream să vedem vitrina librăriei. Doctorul Lascu, întorcându-se
spre mine, îmi spuse: .Dzeu te-a îndemnat să te opreşti în fata
librăriei, căci astfel la întoarcerea noastră de acolo, socotind timpul şi
mersul, am fi căzut chiar în zona de explozie a bombei şi cine ştie ce
am mai fi pătit..
De abia la etatea de 42 ani mai târziu, am ajuns să ştiu, în mod
sigur şi dovedit şi ştiintificeşte că destinul omului e trasat dela
naştere până la moarte şi că fiecare om are un spirit însotitor, prieten
ce nu-l părăseşte nici o clipă şi care, având cam acelaşi grad de
evolutie, veghează şi îndrumă prin sugestie pe om să-şi împlinească
destinul, fie bun, fie nenorocit, aşa cum i-a fost hărăzit. Acel prieten,
nevăzut de mine, m-a îndemnat să mă opresc în fata librăriei, tot
acela m-a îndemnat să trec la români fără să lupt împotriva lor şi tot
acela mi-a sugestionat toate actiunile mai importante din viată,
prevăzute în cartea cerească a ursitei. Oh, doamne, ce de taine mai
sunt în Univers şi în legătură cu viata noastră, necunoscute decât de
putine persoane, între care se numără savanti cu renume mondial,
chimişti, medici, fizicieni etc., pe care nu e cazul să-i enumăr aci şi
mijloacele ştiintifice folosite de ei pentru cunoaşterea adevărului,
negat şi hulit de savantii ce nu cred decât în ceea ce pipăie şi aud sau
văd, cu simturile limitate ale muritorilor, fără să recunoască şi al 6 şi
7-lea simt, dezvoltat la un număr foarte restrâns din muritori. Dacă
spatiul cărtii îmi va permite, voi reveni asupra acestui subiect, ştiintă
zisă ocultă.
Revenind la firul întrerupt şi şederea în Focşani, îmi amintesc
de o întâmplare în aparentă neînsemnată, dar care denotă iarăşi existenta
destinului, de data aceasta fără urmări decisive în viata mea,
dar folositoare. Eram tânăr, în etate de 20 ani, cu visurile, ambitiile
legate şi inerente acestei vârste. O amintire plăcută. Într-o duminică
am intrat în biserica mai din centrul a Focşanilor, din convingere,
crezând în Dzeu şi fiul său, care s-a răstignit pentru salvarea omenirii.
De obicei, cei mai multi oameni sunt robii pasiunilor diferite
fată de care ratiunea şi vointa devin neputincioase. La terminarea
serviciului divin, înghesuială la ieşirea din biserică. Lângă mine, văd
o fată de 16.17 ani, înaltă aproape ca mine, cu părul castaniu, mai
mult brun, cu tenul alb, cu ochii mari şi căprui, o fată frumoasă ce
m-a frapat dela prima vedere. Am privit-o insistent, m-a observat, s-a
roşit un pic la fată şi şi-a lăsat ochii în jos. M-am dat la o parte să-i
înlesnesc ieşirea, gest observat de ea. Am urmat-o până în stradă, iar
din stradă am urmărit-o dela circa 10 metri, până a ajuns la coltul
unei străzi. Aci şi-a întors capul şi a văzut că este urmărită şi a
dispărut după colt. Oare cine o fi? Desigur că este focşăneancă şi
m-am întors din drum, cu credinta că poate în Dumineca viitoare o
voi vedea din nou la biserică.
Dumineca viitoare însă n-am mai apucat-o în Focşani, căci, cu
două zile mai înainte, retragerea spre Moldova a reînceput, . linia
frontului neputând fi mentinută din motive strategice, . pentru a
scurta frontul şi mai mult. Aşa am ajuns în toiul iernii, căci începuse
să cadă zăpada mai abundent, şi cartierul Armatei a II-a s-a instalat
în Bacău, nu departe de centru, în .Vila Ananie.. La sosire în Bacău,
ofiterul cu cartiruirea personalului cartierului m-a cazat, împreună
cu un elev-plutonier, refugiat din Prahova, cu care m-am împrietenit
şi era adunat de cartier în retragerea dela Focşani, într-o mare sală de
dans şi în care erau două canapele înguste şi scaune multe. Cazarea
refugiatilor, şi chiar a militarilor, era o problemă greu de rezolvat,
căci pe lângă puhoiul de refugiati din Muntenia, ocupată de nemti, o
mare parte a locuintelor le ocupau unitătile armatei ruseşti, încât ai
noştri erau cazati chiar în camerele ocupate de familia proprietarilor
de case, în număr până la refuz, socotindu-se loc de dormit şi
duşumelele, bucătăriile, mansarde şi orice adăpost, moldovenii
preferând pe români, în locul ruşilor care, cei mai multi, erau ispititi
să calce legile ospitalitătii, sătui de război. Ca bagaj nu aveam decât
un rând de albituri, ca rezervă într-o ranită şi o plapumă pătură de
lână fason militar, iar sala rece, deşi avea o sobă mare de teracotă,
fără lemne. Atât eu, cât şi noul meu prieten, ne-am perpelit toată
noaptea de frig, dar mai ales din cauza păduchilor de care hainele
noastre erau bine populate, ca şi a tuturor refugiatilor civili sau
militari, aceste insecte neavând vreo preferintă, numai om să fie
gazda lor. Ne-am dat seama că nu mai puteam locui în aceste
conditiuni şi a doua zi dimineată am pornit, din casă în casă, să
găsim măcar o bucătărie încălzită, unde să ne aciuim. Zadarnică
încercare, făcută până aproape de apusul soarelui, când am ajuns
până la un pârâu ce mărginea partea de răsărit a oraşului, peste
pârâu un pod de lemn de unde începea islazul întins al oraşului,
dincolo de pod mai fiind înşirate vreo 5.6 case modeste. Înainte de a
trece podul, în partea stângă, era în fundul unei grădini o căsută cu
ceardac acoperit, cu două camere, iar la peretele dinspre pârâu o
.aplecată. (un fel de cameră din trei ziduri, cel lung pornind de sub
streşină casei în unghi de 45 grade până la sol, parte clădit şi cu
grinzi de lemn, un alt zid îngroşat prevăzut cu o uşă cu geam şi în
partea din fund o altă uşă, din care se putea ieşi şi urca până în
bucătăria clădirii principale. .Hai să încercăm şi acolo., zisei eu şi,
intrând pe poarta grădinii, mergând pe aleea îngustă până la
.aplecata. descrisă, batem la uşă şi ne iese în fată o femeie prost
îmbrăcată, ce ne făcea impresia unei servitoare, fiind cu mâinile
suflecate, deşi era timpul rece. Îi spunem ce căutăm, dar ne răspunde
că nu ea este stăpâna casei, dar se duce să o înştiinteze şi noi să
aşteptăm în fata ceardacului. După scurt timp, apare o doamnă în
etate de circa 60 ani, cu părul castaniu, mai mult argintat, slabă, cu
ochi albaştri, pe care o salutăm cu tot respectul şi îi spunem
necazurile noastre, fără să amintim de păduchii ce ne invadaseră
hainele şi corpul. Doamna ne privi lung, cu o privire duioasă, şi ne
spune că-i este milă de noi, dar într-o cameră locuieşte ea cu sotul
grav bolnav de mai multă vreme, care nu poate părăsi patul, iar în
cealaltă cameră o altă doamnă mai în etate, tot rudă apropiată, şi
singurul mod de a ne servi ar fi numai aplecata în care stă femeia
sărmană ce ne-a deschis uşa, care nu are pe nimeni în lume şi este
tinută de ea de milă, de când era mai tânără, şi aceasta îi vede de
treburile gospodăreşti drept recunoştintă. Dacă ne multumim cu
aplecata, ne-o poate pune la dispozitie, să mergem să o vedem şi să
ne hotărâm. Vedem interiorul aplecatei. Era o sobă de cărămidă, o
măsută mică, un pat de fier şi o canapea îngustă, un scaun şi un
lighean pe un scăunel mic de lemn. Mai era vorbă să nu ne placă?!
Dna aştepta în picioare, în ceardac, unde o lăsasem, îi spun că ne
convine de minune aplecata şi o întrebăm cât ne costă chiria.
Doamna, uitându-se iar lung la noi, ne răspunde: .Sărmanii de voi,
vă mai gânditi să-mi plătiti chirie în situatia în care se găseşte tara, cu
o parte din populatie în refugiu, îndurând toate mizeriile unei astfel
de vieti fără căpătâi. Nu-mi datorati nimic tinerilor, vă dau lemne
pentru două zile, dar mai mult nu pot, căci, cum vedeti în curte, nu
cred să-mi ajungă nici mie să ies din iarnă, aşa că, după două zile, să
vă aprovizionati cum veti şti, iar Aglaia, care a locuit până acum în
aplecată, se va muta şi dormi în camera ocupată de ruda mea şi tot
de la Aglaia să cereti să vă dea cazanul şi troaca când vreti să vă
spălati albiturile şi vă spune ea cum să procedati.. Ne-am urcat în
ceardac, i-am multumit şi i-am sărutat mâna, iar ea a dat dispozitie
Aglaiei să-şi ia lucrurile din aplecată şi să se mute la doamna X (i-am
uitat numele) şi să ne facă foc în sobă.
Ne-am prezentat fiecare şi ea, auzind că sunt bănătean şi cum
am trecut şi fugit din armata austro-ungară, mi-a răspuns că
străbunii ei şi ai sotului care se numeşte Rojinschi, nobili polonezi, au
trebuit să se refugieze în România cu ocazia ultimei răscoale a
polonezilor contra Rusiei, şi că este ajutată şi ea de un nepot, tot
polonez, ce posedă cea mai mare cofetărie şi ceainărie în Piata Cuza-
Vodă din centrul Iaşilor, la parterul Hotelului Imperial, care o
vizitează din când în când, şi pe care îl vom cunoaşte, fiind f. bine
situat materialiceşte. Am apreciat mărinimia acestei femei, cu origine
şi suflet adevărat nobile, la care deseori m-am gândit în viata mea,
ulterior.
Instalati în aplecată, cu soba de cărămidă bine încinsă, duce ce
am tras grosul jăratecului în gura sobei, de nu te puteai apropia decât
la jumătate de metru, luând rând pe rând păturile, apoi hainele şi, în
fine, tot ce era pe noi, trecându-le prin fata jăratecului în gura sobei,
acesta a nimicit toti păduchii şi ouăle lor, scăpând definitiv de aceşti
paraziti, răspânditori a tifosului exantematic isbucnit în primăvara
anului 1917, medicii neştiind prima dată cauzele epidemiei. După cca
două săptămâni, colegul meu prahovean, fiind elev la şcoala militară,
a fost trimis în Iaşi şi eu am rămas singur. Gazda mă invita în camera
ocupată de ruda sa şi îi povesteam viata mea şi a celor refugiati de
unguri. Am cunoscut şi pe nepotul bogat al gazdei, cu numele
Funiac, din Iaşi şi pe sotia lui, care vizitau pe gazda mea cam la o
lună odată, gazda spunându-mi că aceştia au două fetite mici, în
şcoala primară. Toti vorbeau perfect limba română, încât nimeni nu
s-ar fi îndoit să sunt streini de origine, deşi când veneau în vizită
vorbeau şi poloneza.
Eu continuam să iau masa la popota ofiterilor cartierului,
retinându-mi-se o sumă modestă din leafa ce o primeam ca prizonier.
Purtam tot uniforma mea austriacă, fapt ce atrăgea mirarea locuitorilor
din oraş, văzându-mă că umblu singur şi liber. În primăvara
anului 1917, încă pe la începutul anului, a sosit misiunea militară
franceză, condusă de generalul Berthelot, pentru instruirea şi reorganizarea
armatei române şi înzestrarea ei cu armament francez, adus
cu multă greutate prin Rusia. Gl Berthelot era în Iaşi, unde se afla şi
guvernul român refugiat, iar grupul francez de instruire destinat
Armatei a II-a, condusă de colonelul francez Charmand, cu câtiva
ofiteri şi un medic, au rămas la cartierul Armatei a II-a, comandată
tot de generalul Averescu, şeful Statului Major fiind Gl Mărdărescu.
O parte din alti ofiteri şi subofiteri francezi au fost repartizati la
diferite centre de instruire ale armatei noastre.
Popota cartierului nu ducea lipsă de alimente, dar armata şi
populatia civilă o ducea greu, fiind îngrămăditi în Moldova. Obiectele
de primă necesitate . încăltăminte, zahăr etc. . erau rationalizate
şi se distribuiau la cerere individuală, cu aprobarea intendentei
armatei. Primăvara a început tifosul exantematic, încă în lunile de
iarnă. Numai în Bacău erau zilnic înmormântati 70.80 oameni, civili
şi militari. Se stabilise de serviciul sanitar că păduchii transmit
microbul bolii. După putintă, căutam să mă feresc de aglomeratii şi
har Dlui că am scăpat teafăr. Ca o curiozitate amintesc un fapt ce a
produs întristare în tot cartierul armatei şi în oraş. Colonelul Dimitriu,
şeful intendentei Armatei a II-a, pentru a se feri de păduchi, îşi
făcuse rost de chiloti lungi de mătase şi lingerie de mătase, care nu
era agreată de păduchi şi lega chilotii strâns jos, peste ciorapi, iar
manşetele dela cămaşă la fel strâns legate, pentru a împiedeca
pătrunderea păduchelui. Dar cine credeti că a murit de tifos exantematic,
singur din tot personalul cartierului? Tocmai acesta, care îşi
luase aceste măsuri de protectie, poate împins de o premonitie
tainică a mortii sale.
Autoritătile, pentru a face fată alimentării populatiei, au luat
măsuri ca nici o palmă de pământ, chiar în oraşe, să nu rămână
necultivată în primăvară. Astfel, neavând nici o treabă, am fost
chemat şi pus sub ordinele căpitanului Roman, însărcinat cu identificarea
şi măsurarea tuturor grădinilor şi locurilor din Bacău ce
puteau fi cultivate, proprietarilor promitându-li-se semintele necesare,
în caz de lipsă. Astfel mi-a revenit mie un cartier, urmând să
vizitez casă cu casă şi să măsor suprafata de cultivat şi să notez
adresa proprietarilor respectivi sau a detinătorilor terenului.
O surpriză plăcută
În executarea acestei misiuni, într-o zi intru în curtea unei case,
în fundul curtii fiind o grădină destul de mare. Casa era cu etaj şi bat
la uşa dela parter. Iese o doamnă de statură mijlocie, slabă, uimită,
văzându-mă în uniforma de cadet, mă prezint şi îi spun scopul
vizitei. Când auzi că sunt din Banat, din regiunea Mehadiei, fata i se
lumină şi îmi răspunse că şi ea este bănăteancă, din apropierea
Lugojului, căsătorită cu sotul ei, Ilie Oană, notar din comuna ?ântari,
de lângă Braşov, şi a trebuit să se refugieze cu armata română, când
aceasta s-a retras, pentru a scăpa de răsbunarea ungurilor, fiindcă
sotul ei primise cu flori şi sărbătoreşte venirea românilor dezrobitori.
M-a poftit în casă şi m-a tratat cu nişte prăjituri şi un pahar de vin,
prezentându-mi o fată cam de 10 ani şi alta de 14.15 ani şi un băiat
de circa 13 ani, spunând că sotul ei este angajat la un birou al
primăriei. În acest timp, se deschide o uşă şi, spre marea mea uimire
şi a celei venite, revăd fata pe care o văzusem la biserica din Focşani.
Gazda mă prezintă fetei: .Uite Florico, un tânăr bănătean fugit şi el
dela unguri., la care eu îi răspund instantaneu: .Doamnă, eu cunosc
pe fiica Dvs. din vedere, încă din biserica dela Focşani. şi îi povestesc
din trecutul meu. .Aşa-i când fetele tinere umblă singure prin oraş
strein., răspunse doamna. Florica mi-a spus apoi că este elevă în cl.
VI de liceu.

De aci înainte, după ce am măsurat grădina, eram zilnic invitat
la ceai după-masă în această familie, cunoscând şi pe tatăl fetelor, un
om serios, dar f. simpatic, cărora le povesteam din trecutul meu.
Într-o seară, fiind invitat la masă la această familie, în sânul căreia mă
simteam fericit, am văzut în chioşcul din grădină un chef făcut de
generalul Moşoiu, cu alti ofiteri şi lăutari, până noaptea târziu,
auzind multe cântece ardeleneşti. Într-o zi de sărbătoare am fost
invitat de familia Oană într-o excursie la un proprietar din comuna
Fântânele, unde am fost foarte bine primiti şi ospătati. Nu aş putea
spune că eram îndrăgostit de Florica Oană, dar simteam o bucurie şi
fericire deosebită în societatea ei şi desigur că aş fi dorit-o de sotie,
dacă ar fi fost să aleg între ea şi alte fete, dacă aş fi fost în situatia de a
mă putea căsători.
Primăvara era pe sfârşite. Între timp, adică mai demult, cunoscusem
la popotă şi pe locot. de rezervă Vernescu, în civilie inginer
hotarnic la Ministerul de Domenii, în etate de 42 ani, şi prieten cu Dl
Lascu. Dl Vernescu mă simpatiza şi mă chema deseori să-l însotesc la
plimbare prin oraş. Organizându-se o excursie la o moşie boierească,
în urma invitatiei proprietarului respectiv, Dl Vernescu m-a luat şi pe
mine, între oaspeti figurând, şi medicul maior francez. Călătoria s-a
făcut în două trăsuri. Gazda m-a primit cu aceeaşi afectiune ca şi pe
ceilalti, aflând că sunt român bănătean. Ing. Vernescu deseori îmi
spunea că, după terminarea războiului, să-mi fac studiile universitare
la Bucureşti, să-l vizitez acasă, dându-mi adresa şi spunându-mi că el
mă însoară şi, cu relatiile şi prietenii ce-i are, mă va ajuta să răzbesc.
Avea o pasiune ciudată de a păcăli pe toti prietenii şi colegii dela
cartier, excluzând pe cei cu grade superioare, cu care n-avea relatii
amicale.
Pe generalul Averescu l-am văzut o singură dată, de la o
distantă de 10 paşi, şi anume în Floreşti, plecând cu automobilul spre
front. Nici el, nici şeful său de Stat Major, Generalul Mărdărescu, nu
luau masa la popota cartierului, ci acasă unde locuiesc. Cu toate acestea,
pe Gl Mărdărescu îl întâlneam des pe la birourile cartierului, mă
cunoştea încă dela Floreşti, în urma raportului căpitanului Ciupercă,
şeful serviciului de care apartineam. Gl Mărdărescu avea un obicei
ciudat, cunoscut de toată lumea. Fuma tigări de foi şi deseori era în
curtea vilei, ce era păzită la intrare de către santinelă, sau, întâlnind
alt soldat, îi cere să întindă mâna stângă înainte, cu degetele întinse,
şi atunci freca vârful tigării de degetul soldatului, în aşa fel ca să cadă
jos mucul tigării, adică cum ar fi procedat cu o scrumieră. Chiar dacă
soldatul ar fi simtit arsura tigării, nici unul nu arăta că suferă.
Pe nobila mea gazdă poloneză o văd într-o după-amiază ieşind
pe cerdac în hohote de plâns şi, apropiiindu-mă de ea, îmi spune că
sotul ei a murit şi nu ştie cum să afle un frizer, să-i aranjeze barba şi
să-i tundă putin şi părul, crescute peste măsură. Frizerii erau foarte
rari, din cauza plecărilor în război, iar cei mai bătrâni aveau prea
multă clientelă la atelierul lor, decât să meargă la marginea oraşului
să tundă un mort. Încă de când eram elev în internat, obişnuiam să
ne potrivim părul cu foarfeca între noi, colegii, şi acasă, în vacantă, îl
tundeam şi pe tata, căci în satul meu nu exista nici un frizer, iar
tăranii se tundeau unii pe altii şi se bărbiereau singuri. La cartier era
un soldat frizer, dar acesta de abia răzbea să-i tundă şi radă pe ofiteri
şi eu greu ajungeam, odată la 3 săptămâni, la tuns, deci nici vorbă nu
era să găsesc la repezeală un frizer pentru decedatul Rojinschi, situatie
care i-am spus-o gazdei mele. .Vai de mine, cum o să-l îngrop în
halul cum arată., se văita buna mea gazdă. .Nu vă faceti nici o grijă
Dnă, eu mă pricep şi la tuns şi la bărbierit şi n-am nevoie decât nişte
foarfeci ascutite şi de un pieptene, iar Dvs. să stati lângă mine şi
să-mi dati indicatii, cum să-i potrivesc barba şi părul.. Zis şi făcut. În
cca ½ oră, am terminat lucrul şi gazda mea a rămas f. multumită,
spunând că nici un adevărat frizer n-ar fi făcut treabă mai bună. La
rugămintea ei am trimis o telegramă f. urg. nepotului său la Iaşi, care
a venit la înmormântare. O compătimeam din tot sufletul pe buna
gazdă, care a refuzat să se mute la Iaşi, la nepotul ei, nevoind să-şi
vândă casa şi să părăsească mormântul sotului, pe care îl vizita des.
Bătrâna tinea f. mult la mine şi eu o ajutam din răsputeri la cultivarea
grădinii, ajutat de Aglaia, şi din grădină ajunsese să aprovizioneze
cele necesare bucătăriei, vorbesc de tot felul de zarzavaturi.
Tot pe la sfârşitul primăverii 1917, ziarele vorbeau că în Rusia
s-a pornit o actiune pentru formarea unor unităti de voluntari
români dintre prizonierii ardeleni-bucovineni. Am cerut o audientă
generalului Mărdărescu, care, primindu-mă, i-am arătat dorinta mea
de a fi primit în armata română, amintindu-i de actiunea din Rusia,
printre prizonierii de acolo, şi spunându-i că aproape n-am nimic de
lucru rămânând la cartier, iar tara are nevoie de luptători. Generalul
m-a primit amabil şi mi-a aprobat hotărârea şi m-a pus în biroul de
alături, unde era adjutantul său, adică un fel de comandant al
cartierului . maiorul Costandache . să-mi fac cererea personal, pe
care apoi i-am arătat-o şi el a luat-o şi a dat-o maiorului Costandache,
spunându-mi să aştept până va fi rezolvată de Ministerul de Război
din Iaşi, unde o va trimite.
Mă aflam iarăşi la o răscruce, schimbându-mi viata tihnită şi
fără griji, pentru alta periculoasă, ca pentru orice luptător în răsboi.
Familiei Oană nu i-am amintit nimic de cererea de mai sus. Voiam să
le fac o surpriză şi să fac o impresie, mai ales Florichii, înfătiş
ându-mă ca ofiter în armata română, căci dela maiorul Costandache
am aflat că cererea a fost înaintată cu recomandatia de a fi primit
sublocotenent cu vechimea gradului de cadet din armata austriacă.
Între timp, nu mai tin bine minte data, în vara aceluiaşi an, în Iaşi
sosise primul batalion format din voluntari ardeleni-bucovineni, foşti
prizonieri în Rusia, care fusese primit şi inspectat de însuşi regele
Ferdinand, în cadrul unei mari sărbători şi delir patriotic, manifestat
de toti românii din Iaşi, şi sperante bune pentru viitor, în întreaga
Moldovă. Am aşteptat încă mult timp, fără să primesc vreun rezultat.
În fine, a sosit şi timpul să apuc alt drum în viată.

Ofiter în armata română şi în Corpul voluntarilor
ardeleni
Prin Înaltul Decret Regal No. 1112 din 15 aug. 1917, exact la un
an dela intrarea României în răsboi şi trecerea mea la frati (ce coincidentă!)
am fost numit sublocotenent în armata română, cu vechimea
de 1 martie 1916, vechimea gradului de cadet din armata austriacă;
până la această dată purtam, în armata austriacă, gradul de cadet
aspirant.
Mi-am luat rămas-bun dela nobila mea gazdă, recomand
ându-mi să-l vizitez pe nepotul ei din Iaşi, pe care îl cunoscusem;
rămas-bun cu felicitări din partea familiei Oană şi dela cunoscutii
dela cartier. Am plecat la Iaşi, conform instructiunilor primite, la
Reg. 4 Vânători, unde se adunau şi erau cazati voluntarii din Rusia.
Apoi, la cererea mea, am fost repartizat provizoriu la Reg. 17
Mehedinti din Turnu Severin, pentru ca la întoarcere să fiu aproape
de Banat. Am primit dela minister suma de 900 lei primă de echipare
şi avans de leafă şi mi-am procurat echipamentul românesc.
După aceea am cunoscut mai multi ardeleni veniti din Rusia ca
voluntari, între care şi pe maiorul Cernea, ce plecase ca locotenent
din Reg. 43 Caransebeş la isbucnirea războiului mondial; după ce am
suferit şi eu de icter, ce se răspândise în Iaşi ca epidemie, toti voluntarii
am fost trimişi la Centrul de Instructie Bacău, pentru a învăta
comanda şi instructia românească de război. În Bacău, vizitându-mi
cunoştintele, am fost primit cu multă amabilitate de toti, în special de
familia Oană şi dna Rojinschi.
Pe la sfârşitul lunii dec. 1917, cu instructia terminată, am luat
parte la dezarmarea armatei ruse bolşevizate ce mai stationa în
Moldova, fără a avea chef să lupte alături de armata română, şi care
era în stare de descompunere, devenind un pericol pentru siguranta
populatiei civile. Ruşii se lăsau dezarmati fără împotrivire, bucuroşi
că pot pleca pe la casele lor. Unele unităti ale lor, mai disciplinate,
mai tineau o mică parte din front, alături şi încadrate de unităti
române, dar au fost cazuri când au părăsit frontul, care apoi trebuia
grabnic refăcut cu rezerve române.
Tot pe la sfârşitul lunii dec. 1917, înfiintându-se la Hârlău
Corpul de voluntari ardeleni-bucovineni am fost trimişi şi vărsati cu
totii acolo, înfiintându-se 3 regimente: Reg. 1 Turda, în satul Scobinti,
de lângă Hârlău; Reg. 2 Alba-Iulia, în localitatea Cotnari şi Ceplenita
şi Reg. 3 Avram Iancu, în satul Deleni, la 4 km nord-est de Hârlău,
regiment care s-a înfiintat ulterior, după dezastrul suferit de soldatii
ardeleni în Basarabia, care au reuşit să fugă din captivitatea bolşevicilor,
aşa cum am reuşit şi eu, ceea ce voi povesti îndată pe pagina
care va urma. Comandantul Corpului Voluntarilor era colonelul,
ulterior devenit general, Olteanu, cu reşedinta în Hârlău. În acest
orăşel, în care multe veri o fi petrecut Ştefan cel Mare, care a zidit o
frumoasă biserică, ce se vedea că este f. veche. Localitatea era năpădită
de comercianti evrei, cum erau de altfel şi celelalte oraşe şi
târguri din Moldova, în majoritate locuite de evreii ce se revărsau din
Galitia, printre răbdătorii moldoveni, eliminând prin concurentă şi
solidaritatea lor pe comerciantii şi proprietarii băştinaşi.
Eu făceam parte din Reg. 2 Alba-Iulia, cazat în vestitul Cotnari
şi Ceplenita şi fusesem numit ofiter cu cvartiruirea regimentului,
inclusiv a comandantului regimentului, pe acesta din urmă
cazându-l la etajul vilei frumoase a marelui proprietar cu numele
Zarifopol, care era plecat în străinătate. Moşia acestuia era administrată
de către o rudă a sa apropiată, Maier, care era dela Tecuci, şi
locuia cu sotia şi fiica sa, elevă în liceu, chiar în castelul proprietarului.
După terminarea cazării, Dl Maier m-a întrebat dacă eu
mi-am găsit cameră şi la răspunsul meu că voi merge în satul
Ceplenita, la distantă de cca 500 paşi de castel, mi-a oferit o cameră
lângă administratorul său ajutor, la parterul vilei. Seara m-a invitat la
cină, m-a prezentat sotiei şi fiicei sale, şi atunci am băut, prima dată
în viata mea, vin de Cotnari.
Fata lui era de 17 ani. Nu era nici urâtă, nici frumoasă, dar peste
vreo săptămână, în care timp eram mereu invitat ca oaspe la gazdă,
m-am trezit cu căpitanul meu că mă întreabă dacă nu vreau să mă
căsătoresc cu Dra Maier, care era şi moştenitoarea lui Zarifopol, căci
această propunere a făcut-o Dl Maier, rugându-l să-mi afle intentia în
această privintă. I-am răspuns că nu eram de însurat, fără carieră,
despărtit de părinti, şi că nu mă interesează averea fetei şi când va
veni timpul însurătorii voi lua o fată chiar săracă de tot, dar să-mi
placă, afară de aceea răsboiul nu este terminat şi nu ştim ce soartă ne
paşte pe noi toti voluntarii proveniti din armata austro-ungară. L-am
rugat să spună Dlui Maier motive rezonabile, să nu se simtă jignit,
nici el, nici fata şi că mă voi hotărî numai după terminarea răsboiului
şi după ce îmi voi revedea părintii, care nu mă au decât pe mine, şi
nu ştiu dacă sunt în viată sau mort.
Prizonierul bolşevicilor în Basarabia şi evadat
Fusese dat ordin ca un batalion de voluntari ardeleni-bucovineni,
sub comanda maiorului Cernea, să pătrundă pe căi paşnice în
Basarabia, sub motivul că merge să preia şi să păzească diferite
depozite de alimente şi armament dela armata rusă, evitând folosirea
fortei şi ciocniri cu unitătile bolşevice ce stationau şi benchetuiau în
Basarabia. În batalionul Cernea a intrat şi compania din care făcea
parte şi plutonul meu. Fiecare regiment de voluntari a trimis câte un
batalion pentru ocupare paşnică a Basarabiei, trecând Prutul prin
diferite puncte. Compania din care făceam parte, compusă din 101
oameni (4 plutoane), în ziua de 4 ian. 1918 a trecut Prutul pe la
Leova, de pe malul stâng al râului, unde se instalase şi comandantul
brigăzii, şi am mers până în satul Tigheci, la 4 km spre interior, unde
compania a fost cazată peste noapte. Eu am nimerit să dorm în casa
unui cioban, originar din Ardeal, căsătorit acolo cu o basarabeancă,
având o situatie materială bună. A fost f. bucuros că sunt din Banat şi
soldatii toti din Transilvania. Satul era curat românesc şi nici urmă
de bolşevici. În ziua următoare am început marşul spre interiorul
Basarabiei, seara am trecut şi prin oraşul Comrat, în care erau bande
de bolşevici. Se auzeau neîntrerupt chiar şi focuri trase în aer de
cheflii. Nu ne-a întrebat nimeni ce căutăm pe acolo şi am mers încă
până la un sat aşezat pe o mică colină, unde am rămas peste noapte.
O întâmplare a făcut să fiu găzduit de data aceasta tot de un cioban,
originar din Dobrogea, căsătorit şi stabilit în acel sat, cum mai erau şi
alti ciobani stabiliti acolo şi în satele vecine, cum spunea gazda. Iarna
era blândă, fără zăpadă, însă noaptea cu ger potrivit. Comandantul
companiei noastre era locot. Şerb, bănătean din apropierea Aradului,
dar el trebuia să asculte de ordinele maiorului Ulian, ofiter de
intendentă, pentru ca bolşevicii să se convingă de intentiile noastre
paşnice, destinati a păzi depozite.
Ziua următoare, ca o zi de primăvară, pe la apusului soarelui,
coborând un teren de pe coline, am ajuns în Besarabscaia, un târg de
mic orăşel, pe lângă care trecea linia ferată nord-sud ce străbătea
Basarabia, pornind dela Chişinău. Am poposit pe islazul din margi
nea oraşului, cu puştile în piramidă şi soldatii pe jos, la odihnă, după
marşul obositor de peste zi. Nici n-a trecut o jumătate de oră şi ne-am
trezit cu vreo 4 soldati ruşi şi un civil, care luând contact cu maiorul
Ulian, l-a întrebat ce căutăm noi înarmati până în centrul Basarabiei
şi că desigur avem intentii răsboinice. Maiorul a explicat civilului,
care vorbea româneşte, în ce scop venim. Acela a răspuns că, dacă
cele spuse de maior se vor dovedi adevărate, ne primesc şi ne
cazează în oraş, în care se află un regiment de infanterie şi unul de
artilerie rusească, însă găzduirea se face cu conditia să depunem
armele într-o magazie ce va fi păzită de o santinelă de a noastră şi
una rusească, până vor primi informatii dela comisariatul militar rus
din Chişinău, dacă cele afirmate de maior corespund adevărului.
Maiorul, ofiter de intendentă, nu prevăzuse această situatie, şi i-a
rugat să se depărteze pentru a ne sfătui dacă acceptăm conditia sau
ne retragem de unde am venit. Părerea lui a fost să acceptăm conditiile
dezarmării şi cazarea noastră în libertate prin orăşel, pentru a
evita orice ciocnire cu bolşevicii şi vom vedea apoi, în zilele următoare,
ce vom face. Eu şi sublocotenentul Grama am fost de părere să
ne retragem până în satul unde era dobrogeanul de care am vorbit şi,
de acolo, prin curier sau telefon, dacă se poate, să primim ordin dela
comandamentul brigăzii din Leova, căci odată dezarmati eram ca şi
prizonieri, la cheremul bolşevicilor, despre care toti ne făcuserăm cea
mai proastă idee, aflând că rupeau galoanele şefilor lor şi nu mai
ştiau ce este disciplina şi umanitatea. Bineînteles că a trebuit să
ascultăm de ordinul maiorului. Delegatii bolşevici, luând cunoştintă
de acceptarea conditiei lor, se arătară foarte amabili. Au cazat trupa
prin cartierul nord-estic al orăşelului şi au găsit şi ne-au dat camere
bune pentru ofiteri, eu şi ordonanta mea Gheorghe fiind cazati
aproape de marginea oraşului, nu departe de şoseaua principală ce
da în oraş. Seara am fost poftiti ca oaspeti (numai ofiterii) la popota
ofiterilor ruşi, care ne-au primit f. bine şi ne-au pus în vedere şi
situatia lor neclară şi fără putere asupra soldatilor, care ascultă
numai de ordinul Sovietului, căruia trebuie să se supună şi ei.
Ziua următoare totul era în ordine. Soldatii noştri se amestecau
cu cei bolşevici, care îi atrăgeau frăteşte la chef, dar unui plutonier al
nostru i-au rupt galoanele, fiindcă refuzase cârdăşia cu gazdele. În
seara următoare, după ce mă plimbasem şi eu prin oraş şi peste zi ne
întâlnisem cu maiorul şi ceilalti ofiteri ai companiei, maiorul îndemn
ându-ne să fim liniştiti, deşi santinela noastră ce păzea armele a
doua zi dimineată fusese înlăturată, pe motiv că ajunge o santinelă
rusă, cum spun, în seara următoare, ordonanta mea întârziase să vină
la ora convenită la locuintă, unde aveam bagajul. L-am văzut venind
gâfâind, cu mutra alarmată, spunându-mi: .Dle sublocotenent sunteti
în pericol şi trebuie să fugiti înapoi la Leova, căci am aflat dela un
soldat basarabean că bolşevicii au auzit, nu se ştie cum şi prin cine,
că doi ofiteri au fost contra depunerii armelor, dar încă nu ştiu care
sunt din cei 5 şi umblă să-i identifice.. Dându-mi seama la ce aş
putea să mă aştept dacă mă vor dibui . ce uşor era să se îmbete
vreun soldat de-al nostru . am hotărât să fug, dar cum? După depunerea
armelor, deşi nu eram declarati de prizonieri, totuşi bolşevicii
instalaseră santinele pe toate străzile la ieşirea din oraş, şi eu,
neştiind ruseşte, datorită şi uniformei române, era greu să ies, neobservat,
iar noaptea nu mă puteam orienta cum să ocolesc pe undeva
să mă strecor. Deoarece pericolul nu era chiar iminent, am dat bani
ordonantei să-mi facă rost dela gazdă de o căciulă şi ceva palton civil,
în schimbul mantalei, ceea ce a şi reuşit încă în aceeaşi seară dela
gazda mea, care era tot român basarabean civil şi nebolşevizat.
În zorii zilei, cu noaptea în cap, însotit de Gheorghe, m-am
apropiat de marginea satului, la distantă, să nu fiu văzut de santinela
bolşevică şi, fiind ceată foarte deasă, îmi băteam capul cum să
procedez. Era zi de târg şi intrau cărute multe în oraş şi ici-colea câte
una ieşea, fiind tărani cei care mânau caii. Ceata persista de nu se
vedea mai departe de 10-15 metri. Tot aşteptând, văd că vine în trap
o cărută tărănească, în care era legat un porc zăcând pe paie, şi de
cărută era legată o a doua cărută, pe jumătate plină cu paie, în care
nu era nimeni. Fusesem bun gimnastician în liceu şi practicasem
aproape toate sporturile. Fulgerător, fără să mai am timp să spun o
vorbă ordonantei, când căruta din urmă ajunsese în dreptul meu, mă
agăt de jireadă şi mă trântesc pe paie, ca un om beat. ?ăranul în
cojoc, care mâna caii, habar n-avea că am sărit în căruta din urmă,
din cauza zgomotului ce făceau cărutele. Când căruta a ajuns în
dreptul santinelei, aceasta a strigat ceva ruseşte cărutaşului, făcând
cu mâna spre gură, ca şi când ar goli sau bea ceva, la care cărutaşul a
răspuns .niet. şi şi-a văzut de drum. Peste un minut eram deja ieşit
din raza vizuală a santinelei, în dreapta şi stânga islaz, şi, apucând
iarăşi jireada am sărit jos, fără nici o frică şi fără să simtă cărutaşul.
Ceata fiind tot deasă, am luat-o peste câmp, spre coline, în directia
apusului, fără să caut şoseaua, adică drumul pe care venisem, planul
fiind să mă depărtez cât mai mult de oraş, ştiind că până în satul
unde dormisem la ciobanul din Dobrogea nu mai era altă localitate şi
acolo tinteam. Mai târziu ceata s-a ridicat, am găsit drumul, şi seara,
încă devreme, am ajuns la dobrogean, care a rămas mirat văz
ându-mă singur şi cum sunt îmbrăcat. I-am povestit pătania. Mi-a
dat de mâncare, căci eram înfometat, mi-a spus să mă odihnesc până
va răsări luna şi să plec spre oraşul Comrat, să merg peste câmp,
departe de şosea, orientându-mă după stâlpii de telefon şi să ocolesc
Comratul, pentru a nu întâni pe nimeni încă în timpul noptii, iar
după ce voi scăpa de Comrat să merg tot departe de şosea, până voi
ajunge la o pădure, care este la marginea Tigheciului, unde nu va
mai fi nici o primejdie, deoarece în sate nu sunt bolşevici, fiind urâti
de locuitori din cauză că se strâng şi chefuiesc în oraşe.
După ce m-am odihnit, la răsăritul lunii m-am aşezat pe marş şi
pas vioi. Când am ajuns la marginea oraşului Comrat a trebuit să
ocolesc mult spre răsărit, deoarece erau nişte râpe prăpăstioase, produse
de ploile ce rodeau şi duceau în jos pământul, râpe pe care
numai alpinişti echipati ar fi putut să le escaladeze. După ce am
ocolit râpele, am dat de o coastă plantată cu vii şi împărtită în loturi
mai mari, despărtite de garduri, peste care a trebuit să trec, până am
scăpat de vie, şi am ajuns deasupra colinei pe unde ducea drumul
spre Tigheci. Am mers tot paralel cu drumul, peste câmpul înghetat,
dar fără zăpadă. Eram obosit şi aveam nevoie de odihnă, dar îmi era
frică să stau jos, să nu mă apuce somnul şi să înghet de frig, deci cu
paşi mai domoli am continuat să merg spre Prut, la lumina lunii, fără
să întâlnesc tipenie de om sau vietate. Când am ajuns la marginea
pădurii, totuşi m-am odihnit putin pe un copac răsturnat şi tăiat cu
ferestrăul aproape de pământ şi de unde încep crengile. Cocoşii se
auzeau cântând în sat, ştiam că sunt în pădurea Tigheciului în
sigurantă. Se mijise de ziuă şi, nu departe de trunchiul unde mă
odihnisem, am dat de un drum îngust de pădure. Dinspre sat se
auzea venind un car şi voci omeneşti. Vorbeau româneşte (basarabeni),
ambii cu topoare pe mână şi unul, cu un ferestrău, fiind mai
bătrân, erau în carul tras de boi. Dându-le bună dimineata, s-au uitat
la mine cu vădită nedumerire, răspunzându-mi la salut şi unul
întrebându-mă de unde sunt şi de ce umblu singur prin pădure.
Mi-am închipuit că mă consideră ca pe un hot sau ştiu eu mai ce şi
le-am răspuns ce am pătit şi dacă este departe Tigheciul. La cele
auzite dela mine, unul a exclamat: .Mă bătu-i-ar Dzeu să-i bată, aceia
nu sunt oameni, ci jivine!., apoi mi-au spus că, mergând pe drum,
îndată voi fi la marginea Tigheciului. Le-am multumit şi după zece
minute intram în curtea casei ciobanului ardelean, la care dormisem
în prima noapte, care, văzându-mă, a rămas şi el perplex. După ce
i-am povestit pătania, a dispus ca sotia sa să-mi dea de mâncare şi
mi-a pregătit patul să mă culc şi, până la amiază, să dorm, iar după
prânz mă va duce el cu căruta până la Leova.
Aşa s-a întâmplat şi, pe la apusul soarelui, transportat de buna
mea gazdă, într-o cărută trasă de doi cai frumoşi, m-a lăsat chiar în
fata comandamentului brigăzii. M-am prezentat în fata colonelului
comandant căruia i-am povestit cele întâmplate la Besarabscaia şi
cum am fost nevoit să fug pentru a raporta cazul. Mi-a cerut
informatii precise de fortele bolşevice de acolo şi, când i-am spus că
am auzit că ar fi un regiment de infanterie şi unul de artilerie, m-a
criticat că în calitatea mea de ofiter trebuia să mă documentez precis.
După aceea m-a pus să scriu cele întâmplate, să dorm la o adresă care
mi-o dă adjutantul lui, şi a doua zi dimineată să plec la Huşi cu un
plic sigilat, pe care să-l predau acolo. M-am conformat şi am predat
plicul, şi, la Comandamentul Diviziei din Huşi, unde iarăşi am dat o
declaratie scrisă de cele întâmplate şi mi s-a spus că peste două zile
voi fi trimis tot cu un plic sigilat la Ministerul de Război, la Iaşi, unde
voi primi ordinul în ce mă priveşte personal.
După ce mi-am îndeplinit misiunea şi la Iaşi, am primit ordinul
să mă prezint la Reg. 3 Avram Iancu din Deleni. Am ajuns şi la
Deleni, unde regimentul era pe cale de organizare, din oamenii deveniti
în plus dela celelalte două regimente şi alti foşti prizonieri la ruşi,
scăpati. Am fost numit adjutantul maiorului Necşulescu, comandantul
batalionului din care făceam parte. Comandantul regimentului
era locot. colonelul David, ce se instalase în două camere la etajul
castelul printului Ghica-Deleni, care avea moşie întinsă acolo, însă el
lipsea, şi numai frumoasa lui sotie locuia acolo cu administratorul de
moşie. Se vorbea prin sat că printul o luase dela o familie de tigani,
muncitori clăcaşi de pe moşia lui, fata fiind o frumusete, a dus-o la
Paris, unde i-a dat instructia şi educatia necesară, şi vorbea perfect
frantuzeşte, posedând toate manierele şi cunoştintele de cultură
generală. Ceea ce era mai curios, se spunea, că deşi născută şi
crescută în bordei şi fum, după educatia primită în Franta devenise
atât de simtitoare încât nu putea suferi mirosul de tutun pe care îl
simtea dela distantă. Satul Deleni era la cca 4 km nord-est de Hârlău,
era plin de pomi roditori, case tărăneşti acoperite cu stuf, cele mai
multe, şi era aşezat pe un vârf de deluşor, cu împrejurimi împădurite,
oferind o privelişte romantică. Aci m-am simtit foarte bine, nu
numai eu, ci şi ofiterii şi trupa, căreia i se făcea instructie.
La vreo săptămână după sosirea mea a venit şi sublocotenentul
Grama, care mi-a povestit că a reuşit şi el să fugă cu ceilalti ofiteri,
fiind travestiti în tărani, dar pe maiorul Ulian bolşevicii l-au bătut
groaznic şi l-au transportat apoi, aproape mort, la spital, iar trupa
dusă toată ca prizonieri spre Odessa. Mă gândeam ce soartă aş fi
avut dacă n-aş fi reuşit să fug la timp. Peste câteva săptămâni, unii
din soldati au reuşit să scape şi au sosit şi ei la Deleni, fără să se ştie
de soarta celor multi rămaşi în mâna bolşevicilor. La Deleni, între alti
bănăteni, era şi Sabin Drăgoi, cu grad de sublocotenent, care a organizat
cor dintre noi şi serbări, cântând el însuşi la vioară. Dna maior
Necşulescu avea o fire de amazoană. Sotul ei era f. gras şi mult mai
în etate ca sotia sa şi îi îndeplinea toate dorintele, între care şi dorinta
de a învăta călăritul şi m-a rugat să o învăt, ceea ce am reuşit în scurt
timp. Mă invita la început numai pe mine la călărit şi alerga în galop
spre pădurile din apropiere, iar eu cu frica în sân să nu o trântească
calul şi să am răspundere fată de maior, dar după ce parcurgeam
astfel o distantă lungă, descălecam în câte un loc frumos şi ne
odihneam, iar ea mă întreba dacă iubesc pe cineva. Eu i-am răspuns
că da, îmi place f. mult o femeie, dar care este căsătorită şi nici n-aş
îndrăzni să-i spun ce simt pentru ea. A înteles că mă refer poate la ea,
căci mi-a spus că eu fac parte dintre bărbatii timizi. Era cu şapte ani
mai bătrână ca mine şi ceea ce îi spuneam nu era adevărat, o făcusem
să o flatez, dacă ar fi crezut că m-aş fi referit la Dsa. După alte câteva
astfel de escapade, deoarece mânca la popotă, şi eu, ca adjutant al
sotului, stam la masă în dreapta ei, iar maiorul în partea stângă a ei, a
început să mă laude că atât de bine am învătat-o să călărească încât,
în galop, mă lasă mult în urma ei şi ar dori să facă o cavalcadă cu mai
multi ofiteri. Sotul i-a aprobat dorinta şi s-a întocmit lista amatorilor,
în total şapte, inclusiv eu. Au urmat zilnic cavalcade, pe la apusul
soarelui, şi Dna era mereu înfrântă, fără să ghicească că nici unul
dintre noi nu voiam să i-o luăm înainte. Se organizau serate dansante,
dar Dna fiind singura femeie între noi, ea dansa şi cocheta cu
toti; fiind cu totii convinşi că vrea să ne zăpăcească din ambitie, dar
toti eram convinşi că era o sotie credincioasă, dar exaltată şi dornică
de petreceri. Ne-a rugat ca, după ce va veni vremea să ne despărtim,
să-i scriem, dându-ne adresa ei din Bucureşti, aceasta în prezenta
sotului ei, care i-a întărit dorinta. Maiorul era un om blând, iubit de
toti ofiterii şi trupă.
Între timp, soarta armatei române şi a întregului popor începea
să devină tragică. Din cauza descompunerii armatei ruse bolşevizate,
care nu ştiu pentru ce luptase nici până atunci, armata germană
înaintase în Ucraina până la Kiev. Armata română era amenintată să
fie învăluită pe la spate de nemti, în tară şi în Basarabia unităti
ruseşti erau şi ele în pericol. În această situatie, armata română,
rămasă singură şi trădată de aliatii ruşi, pe la sfârşitul anului 1917 a
fost silită să încheie un armistitiu cu nemtii, după ce abandonase
ideea unora de a lupta într-un triunghi al mortii până la ultimul om.
După armistitiu, urmau să înceapă tratative de pace. Armata fiind
încă nedemobilizată, a dezarmat, la începutul anului 1918, şi izgonit
din Moldova trupele ruseşti în descompunere. În acelaşi timp, adică
chiar în 24 ian. 1918, conform notitelor mele păstrate, Basarabia s-a
declarat provincie independentă, iar prin luna martie 1918 Sfatul
?ării a hotărât alipirea ei la tara mamă, România, cerând ajutor
armatei române să o curete de armatele bolşevice. Românii, ajutati şi
de unitătile Corpului voluntarilor ardeleni, i-au dezarmat şi, după
unele lupte violente, i-au izgonit peste Nistru, ocupând astfel Basarabia,
la cererea acesteia. Era o mare bucurie în inimile tuturor româ-
nilor alipirea Basarabiei, la ceea ce nimeni nu ar fi îndrăznit să viseze
la începutul războiului, al cărui scop era eliberarea Transilvaniei şi a
celorlalte tinuturi româneşti. Popoarele au destinul lor, ca şi oamenii.
Germanii urgentau imediata încheiere a păcii, pentru a dispune
de toate fortele pe frontul de vest, în Franta, după ce scăpaseră de
grija ruşilor, cu care încheiaseră pacea. Guvernul român primise
ultimatum, cu amenintarea că întreaga tară va fi ocupată şi, în fata
acestei primejdii, România a fost silită să încheie pacea dela
Bucureşti, prin luna mai 1918, acceptând, silită, conditii extrem de
grele, numai să salveze fiinta neamului şi independenta politică. În
această situatie, misiunea franceză îşi făcea bagajele să se înapoieze
în Franta, traversând întreaga Rusie, până la Vladivostok. Voluntarii
români, foşti prizonieri, erau alarmati încă înainte de încheierea
păcii, din cauza zvonurilor ce circulau că va fi cerută extrădarea lor
de către unguri, aşteptându-i spânzurătoarea. Cea mai mare parte
voiau să plece cu misiunea franceză, mişcare care era sustinută şi de
francezi, care astfel sperau să străbată mai uşor drumul enorm, plin
de primejdii, printr-o tară în descompunere. Cei care urmau să
rămână în tară primiseră sugestia să-şi schimbe numele, eu aleg
ându-mi numele de Silviu Argeşanu. Neştiind limba rusă, am considerat
ca o aventură nebunească, chiar şi pentru camarazii care o
învătaseră în timpul captivitătii, să întreprindă un astfel de drum,
urmând să treacă deghizati printre armata de ocupatie germană din
Ucraina, în grupuri mici, răzlete, ca să nu atragă atentia, plus
aventura în haosul bolşevic. Înainte de plecarea misiunii franceze, în
ultimul moment, s-a primit ordin de la guvern că se interzice
plecarea lor cu misiunea franceză şi să rămânem pe loc şi vom fi toti
repartizati pe la diferite regimente din tară, cei care nu-şi găsesc alt
mijloc de existentă, şi că zvonul de extrădare este fals. M-am mai
liniştit. Prizonierii unguri şi nemti au fost puşi în libertate, fiind
trimişi în Ungaria şi predati. Dacă rămâneam cuminte în bordeiul de
la Lagărul din Şipote ajungeam şi eu acasă pe la începutul lui iunie
1918, gândeam eu, văzând viitorul întunecat, cu imposibilitatea de a
mă întoarce la părinti, dacă nemtii vor câştiga războiul până la urmă.
Astfel s-a desfiintat Corpul voluntarilor ardeleni-bucovineni.
Cu o ultimă petrecere, ne-am luat, cu totii cei din Deleni, rămas-bun
dela Dl maior şi sotia sa, care insista să nu-i uităm, căci sunt dornici
să ştie ce soartă vom avea fiecare. De atunci nu i-am mai văzut. Cu
multi ani de zile în urmă, întâlnind în trenul Caransebeş . Bucureşti
pe camaradul Sabin Drăgoi, acesta mi-a spus că la premiera operei
sale .Năpasta. a vizitat pe sotii Necşulescu, oferindu-le invitatii de
onoare la spectacol. L-am mai vizitat pe amicul Drăgoi în 1967, la
Bucureşti, în splendida lui casă, dar l-am găsit complet îmbătrânit,
bolnav şi mişcându-se greu. Anul trecut am auzit că ar fi murit. Aşa e
viata.
Unde şi cum mi-am petrecut restul anului 1918
După desfiintarea Corpului voluntarilor români, o parte din
ofiteri, care erau mai tineri, neavând curajul să înfrunte greutătile
vietii civile, au preferat să se activeze în armata română, altii să se
ocupe de comert şi afaceri, mai ales în Chişinău, şi prin alte oraşe
basarabene, unde erau f. bine primiti şi ajutati, unii căsătorindu-se
chiar. O altă parte a ofiterilor, ca şi mine, cerurăm să fim repartizati
provizoriu pe la regimentele româneşti, până la terminarea războiu
lui mondial. Astfel am fost repartizat la Reg. 49 Infanterie din
Râmnicu Sărat, împreună cu alti câtiva bănăteni (Iancu Vitan, Vodă
Cornel etc.). Reg. era cantonat în satul Tătarca, pe malul Prutului, la
cca 18 km de Galati. Acolo, din tot regimentul, se mai aflau numai 44
soldati, restul fiind trimişi la munca câmpului, pe diferite moşii.
Nimeni nu avea nimic de lucru, locuitorii erau pescari, vin şi pâine se
găseau mai uşor ca în alte părti.
Într-o zi, comandantul regimentului, colonelul Petru Popovici
(numele îl retin după notite), întreabă pe ofiteri care se pricep la
grădinărit. Nu răspunse nimeni, afară de mine şi spusei că am mai
făcut grădinărit în Bacău, în cadrul cartierului Armatei a II-a, ceea ce
era adevărat, dar ştiam doar ceea ce văzusem cum procedau soldatii
şi civilii. Îndată am primit ordinul să plec în comuna Viforeni, din
jud. Botoşani, ca ajutor al locotenentului Gherghiceanu, care avea
misiunea să facă grădinărie mare pentru necesitătile regimentului lui
şi a populatiei, având circa 80 soldati, în majoritate grădinari de
meserie. Mai aveam şi misiunea de a aduna fân pentru regiment.
Locot. Gherghiceanu era fiul generalului Gherghiceanu. M-a primit
cam rece, auzind că sunt transilvănean, pe care ulterior mi-a spus că
nu-i simpatizează, din cauză că obişnuiesc să-i critice pe cei din
Regat. Într-o săptămână am devenit prieteni buni. Satul, aşezat pe o
colină, era compus numai din câteva zeci de case, în apropiere fiind
localitătile Monastirea, Bătrâneşti, un cătun la cca 4 km numindu-se
Cuza-Vodă. Amândoi ne simteam liberi, cu alimentatia o duceam
mult mai bine ca cei dela regiment şi oraşe şi cu distractiile şi mai
bine. La sugestia locotenentului, plecam călare în vizită pe la proprietarii
din cătunele amintite, fiind deseori invitati la proprietarul
Simionovici, care avea două fete de măritat, cea mai mare fiind pe
placul colegului, iar pe cea mică o curtam eu, nu din dragoste, ci din
politetă, căci nu aveam gânduri de însurătoare. Dacă nu mă înşel,
locotenentul, după terminarea războiului, s-a şi căsătorit cu simpatia
lui, cum am fost informat cu ani în urmă, cu ocazia unei concentrări
pe o lună la R. Sărat. În localitatea Monastirea mergeam în toate
sărbătorile, acolo văzând prima dată jocurile moldoveneşti şi o nuntă
cu obiceiul respectiv. Gherghiceanu, cu grădinarii lui, fusese trimis
cu mult înaintea mea, aşa că la sosirea mea se proceda deja la udarea
prin irigare a plantelor tinere.
În vara aceea bântuia peste tot gripa spaniolă, pe care am
suportat-o şi eu şi camaradul meu cu greu, împreună cu parte din
soldati. Noroc că ne-a tinut vreo 5-6 zile şi am dus-o pe picioare,
puterea ei în acel timp fiind în scădere.
În aceeaşi toamnă 1918, francezii, spărgând frontul bulgar în
Balcani, ajunseseră la Dunăre, iar germanii, după primele succese pe
frontul francez, s-au văzut opriti de contraofensiva generalului Foch,
fiind uimiti de aparitia tancurilor. Atunci începuse şi destrămarea
armatei austro-ungare, şi România, la îndemnul francezilor, cu
diviziile ce-i rămăseseră după pacea dela Bucureşti, a mobilizat
repede şi a pornit spre Bucureştiul ocupat de Gl Mackensen, care,
văzându-se amenintat din sud şi nord, a început să se retragă spre
Germania, părăsind toate teritoriile româneşti, reocupate de armata
română. Regele Ferdinand a intrat triumfal în Bucureşti. În Germania
se declanşase revolutia şi împăratul fusese detronat. Războiul era
pierdut pentru Puterile Centrale. În Ardeal şi Banat se formau gărzi
nationale, alungând autoritătile maghiare. Toamna, prin septembrie,
am fost demobilizat şi am plecat la Iaşi, pentru a mă înscrie la
Universitate, având economii făcute din solda de ofiter.
Student la facultatea de drept . Universitatea Iaşi
Părintii încă nu ştiau nimic de soarta mea, eu neputând pleca,
Banatul fiind ocupat de sârbi, care aveau planul să-l ocupe în întregime.
Trebuia să aleg o carieră, să ajung cât mai repede la o diplomă.
Se înfiintase un cămin studentesc în Palatul Sturdza şi o cantină
contra pret modest, în apropiere. Cea mai mare parte a studentilor
erau bucovineni, cari făceau senzatie în oraş, purtând, cu putine
exceptii, portul national, identic cu cel moldovenesc. Mai erau şi
studenti basarabeni, plus cei din Iaşi şi din alte oraşe sau sate din
Moldova şi chiar din Muntenia. Eu eram singurul student bănătean
înscris la facultatea de drept, având de dat examenele din trei ani în
numai doi ani, recunoscându-se la toti foştii mobilizati frecventa şi
înscrişi pe cuvânt de onoare, în mod provizoriu, până la data
prezentării, ulterior, a diplomei de maturitate.
Aveam casă şi masă astfel asigurată pentru câteva luni cu banii
ce-i economisisem peste vară la Viforeni. După înscrierea la facultate,
prima vizită am făcut-o familiei Funiac, nepotul nobilei mele gazde
din Bacău, despre care am mai amintit. Dl Funiac avea cea mai mare
şi elegantă cofetărie şi ceainărie, ajutat de personal numeros, dintre
care ajutorul său cofetar şi-a deschis, mai târziu, o cofetărie chiar la
Timişoara, dar i-am uitat numele. Sotii Funiac aveau două fetite mici:
una blondă, ce semăna cu mama sa şi era elevă în cl. II-a primară, iar
cea mai mare, brunetă şi drăgută, semăna cu tatăl său. Am fost f. bine
primit şi dl Funiac, cunoscându-mi istoricul şi situatia, împins de un
gând nobil, de a mă ajuta, fără să mă jignească, m-a întrebat dacă aş
putea medita pe cele două fetite, privind lectiile lor, şi ce pretentii
băneşti aş avea. I-am răspuns că o fac cu cea mai mare plăcere şi mă
multumesc cu orice sumă vrea Dlui să-mi ofere, dacă nu consimte să
le meditez gratuit. M-a întrebat dacă sunt multumit cu 150 lei lunar,
ceai şi prăjituri la discretie, când doresc în cofetărie, iar Duminica să
fiu oaspele Dlor la masă. Când am auzit de aceste oferte, i-am spus că
suma oferită mi se pare nemeritată şi mă multumesc cu celelalte
avantaje, Dlui a spus că se simte jignit dacă îl refuz şi că banii îmi vor
prinde bine, căci sunt tânăr şi poate dornic şi de teatru şi concerte.
I-am multumit şi mă ocupam serios de meditarea fetitelor, văzând şi
părintii că şcoala merge mai bine.
A doua vizită am făcut-o la Dna Margareta Negruzzi, nepoata
Dnei Corjescu, care mi-a dat la plecarea mea dela moşia ei adresa,
spunându-mi că i-a vorbit de mine şi neapărat să o vizitez când voi
avea ocazia să trec prin Iaşi, căci vrea să mă cunoască. N-am idee ce
putea să-i povestească despre mine Dna Corjescu, ca să o facă
curioasă pe nepoata sa. Am căutat-o, avea cu sotul ei, boierul Petru
Negruzzi, o casă frumoasă, cu un etaj, cam la mijlocul oraşului, la
răsărit de Piata Cuza-Vodă, unde începe colina ce urcă la Copou. Am
găsit-o singură, cu un copilaş de vreo doi ani şi m-a primit foarte
amabil. Eu după aceea m-am interesat de Dna Corjescu şi mi-a
răspuns că este tot singură la moşia dela Rediu şi se plictiseşte,
lipsindu-i şi orele de muzică şi vizitele colonelului, deoarece lagărul
de prizonieri s-a desfiintat. Am rugat-o să-i transmită respectuoasele
mele salutări şi că nu voi uita niciodată ospitalitatea ce mi-a oferit în
situatii grele. După aceea mi-a fixat o zi când vine şi sotul ei acasă,
căruia să mă prezinte, şi care este plecat şi mare parte stă la moşie. În
ziua fixată am cunoscut şi pe sotul Dnei, care mi-a pus o serie de
întrebări privitoare la timpul petrecut după plecarea mea dela
conacul mătuşii sale şi despre Banat şi bănăteni. Sotia i-a spus că sunt
de origină .răzeş., probabil după interpretarea dată de Dna Corjescu
situatiei grănicerilor bănăteni, proprietari de munti şi păduri în
comunitate. Am simtit că boierimea tinea la privilegiul originei
nobiliare şi dacă ar fi ştiut că sunt un fiu de tăran simplu, ca cei de pe
moşia lor, m-ar fi privit cu alti ochi. Dna Margareta Negruzzi era o
femeie brunetă, foarte frumoasă, cu trupul svelt, înăltută şi era în
etate de 24 de ani. Aflând că sunt student la facultatea de drept, mi-a
spus că are un verişor după mamă student în anul trei la filozofie şi
că îmi va face cunoştintă cu el, ceea ce s-a şi întâmplat în ziua fixată.
M-am mirat când l-am cunoscut, căci părea ca un om matur de circa
30 ani. Am aflat că de fapt nu se grăbea să-şi termine facultatea şi îi
plăcea viata de student, prelungind-o cât mai mult.
Deoarece masa o luam dimineata, la prânz şi seara la cantină,
care era organizată şi condusă chiar de către studenti, fiind angajati
numai doi bucătari de meserie, iar la masă studentii erau serviti cu
rândul de către studente. Într-o zi, la prânz, m-am aşezat în dreapta
unei studente, care discuta cu alta din stânga ei, şi am auzit-o pe
vecina mea zicând: .Să vii odată să vezi Lugojul.. Am întrebat-o de
ce a pomenit Lugojul, căci mă interesează, fiindcă eu îl cunosc,
deoarece sunt bănătean din părtile Mehadiei şi liceul l-am terminat la
Caransebeş, luând examenul de maturitate în 1916. La auzul acestora,
vecina mea s-a întors repede cu trupul şi fata spre mine,
spunându-mi că este lugojancă, înscrisă la facultatea de litere în anul
I. Mi-a spus că se numeşte Duzescu (am uitat celălalt nume de botez)
şi că n-a ştiut că mai este un bănătean student la Iaşi şi m-am
prezentat şi eu. Lugojanca era cam grasă, de statură mijlocie şi nu pot
zice că era frumoasă sau atrăgătoare, dar era bănăteancă şi, de atunci,
obişnuiam să mergem la acelaşi schimb de masă. Mai târziu, cum voi
arăta, cunoştinta noastră mi-a fost de folos la amândoi.
Prin luna noiembrie, după retragerea nemtilor din Bucureşti, cu
ocazia intrării triumfale a regelui în Capitală, s-au dat bilete de
călătorie gratuite pentru studentii Universitătii, doritori a lua parte la
acea serbătoare, la care am participat şi eu cu colega din Lugoj, după
care ne-am întors la Iaşi.
După ce la 1 dec. 1918 se proclamase Unirea Ardealului şi
Banatului cu patria mamă, am aflat din ziare că o delegatie, în frunte
cu episcopul Miron Cristea din Caransebeş, va veni la Bucureşti,
pentru a preda regelui actul de unire şi delegatia va fi găzduită la
Palatul Regal, având ca secretar pe Caius Brediceanu. Arăt ziarul
colegei lugojence şi îi spun că eu sunt hotărât să plec la Bucureşti,
pentru a încerca să merg acasă odată cu episcopul Miron Cristea, pe
care-l cunosc şi mă cunoaşte, părintii mei de doi ani neavând veşti
dela mine. .Merg şi eu, căci eu cunosc pe Caius Brediceanu., răspunse
colega mea. Ajunşi la Bucureşti, mergem la palatul din spatele
Palatului Regal, destinat oaspetilor, portarului îi spune colega mea că
îl caută pe Dl Brediceanu, care după scurt timp vine la intrare şi,
auzind dorinta noastră, şi că mă cunoaşte episcopul, mi-a dat un bilet
de intrare în vagonul special, spunându-ne să fim la ora 5 după-masă
în gară şi să intrăm în vagon, fără a ocupa locuri în cabină. Ne-am
conformat şi ne-am văzut în tren. Pe la 5 şi jumătate apare episcopul,
ajutat de Dl Cornel Corneanu, secretarul episcopiei, să urce în vagon,
cu un om de serviciu, urcând în prima cabină dela intrare o multime
de bagaje şi pachete, în care cabină luă loc episcopul, apoi Dl
Corneanu. Mai urcară în alte cabine şi ceilalti membri ai delegatiei şi
alte persoane. Noi şedeam pe coridor, la fereastră, nu departe de
prima cabină. După ce trenul a plecat, în unele cabine au început
cântece ardeleneşti, cu destupare de sticle. Atunci am apărut în uşa
compartimentului ocupat de episcop şi Dl Corneanu şi, salutând,
zisei: .Sărut mâna Preasfinte.. Se uită mirat la mine câteva clipe. .Tu
eşti Petre, nu era să te recunosc, atât de mare ai crescut. Cum ai ajuns
aici?. şi, întinzându-mi mâna, am sărutat-o, cum era obiceiul, am dat
mâna şi cu Dl Corneanu, care mă cunoştea şi el bine, pe când venea
zilnic la .Casina Română.. .Ia loc şi ai să fii oaspetele nostru la cina
rece gătită la Palat, ce ni s-a dat pe drum, căci desigur eşti flămând..,
zise episcopul şi rugă pe Dl Corneanu să mă trateze. Eu spusei că
n-am cinat, dar nu mi-e foame şi mai am o colegă lugojancă studentă,
care e pe coridor, povestind pe scurt, cum ne-am hotărât să venim
dela Iaşi la Bucureşti, să ne încercăm norocul, eu cunoscându-vă pe
Dvs. şi ea pe Dl Caius Brediceanu, dela care am şi primit promisiunea
de a ne urca în vagon pe coridor. .Cheamă-ti şi colega, să ia şi ea
cina.. Am prezentat-o şi, după ce am fost ospătati, am multumit,
voind să ies pe coridor, dar am fost retinuti, aşteptam venirea Dlui
Brediceanu să ocupe încă un loc, care a şi venit ultimul dintre toti,
având o servietă şi, când ne-a văzut, a spus episcopului: .Unul, Dlui,
arătând spre mine, merge să-şi vadă părintii, care îl cred mort de doi
ani (îi spusesem eu dimineată), este caransebeşean, cunoscut de
Preasfintia voastră, iar domnişoara este lugojanca de-a mea, cum era
să le refuz dorintele?.

Trenul special (doar un vagon de cl. I şi locomotiva) a pornit,
iar în compartimentele celelalte cheful nu înceta. Cineva cânta cântecul
ardelenesc ce începea cu .Hai sură şi iar sură, noaptea bea şi
ziua fură/ Noaptea fură iepele, ziua fură fetele etc.. Cu tot zgomotul,
după câtva timp episcopul adormise, Caius Brediceanu trecu în
restul compartimentelor, în care cântecele încetară, dar vorbăria şi
ciocnitul paharelor nu.
În Sibiu, episcopul a coborât cu alti câtiva, noi şi Dl Corneanu,
schimbând trenuri la Simeria, colega a plecat spre Ilia . Lugoj, iar eu
şi Dl Corneanu, prin Subcetate, am ajuns şi dormit în Băutari, şi în
dimineata următoare am ajuns la Caransebeşul ocupat de trupe
sârbeşti, ca şi restul Banatului. După vizitarea cunoştintelor, a Dnei
Elvira, sora episcopului, şi a fostei mele gazde, maica Paraschiva, am
plecat, cu trenul, până la Teregova, de unde apoi, pe jos cca 25 km,
am ajuns la casa părintească, fiind întâi văzut de căteaua albă care,
schincind, s-a repezit la mine, ridicându-se cu labele spre piept. Nu
pot descrie emotia mamei, care purta doliu, şi a tatei, când am apărut
ca din senin în fata lor. Au început să plângă de bucurie şi nici eu
n-am putut să-mi stăpânesc lacrimile. Sosirea mea a stârnit vâlvă
prin vecini şi rude, care veneau să mă vadă şi să le povestesc cum am
scăpat cu viată şi de ce nu i-am înştiintat că trăiesc. Mama, adres
ându-se tatei, i-a zis: .Vezi Davide, întelegi acum visul de alaltăieri,
că visam că a venit dela răsărit un aeroplan, s-a rotit de trei ori
deasupra casei şi iarăşi a plecat, tot spre răsărit. Mi-ai spus că trebuie
să primim vreo veste despre copil, fie că e în viată, fie că e mort, şi
iată că a venit chiar el.. Tata, deşi tăran simplu, cum am mai amintit,
obişnuia să tălmăcească visurile. A organizat apoi o masă serbătorească,
dar eu peste trei zile am plecat la Toplet, la un pictor de
şcoală, Ştefan Bornuz, împreună cu care, conduşi de tatăl lui, am
trecut peste munti şi am coborât la gara Vârciorova, pentru a evita
contactul cu autoritătile sârbeşti dela Orşova şi vama de acolo.
Prietenul meu s-a înscris la Silvicultură, iar eu, din Bucureşti, am
plecat la Iaşi să-mi continui studiile, drum lung şi anevoios, în
vagoane arhipline, cu geamuri sparte, unii urcati chiar pe platforma
vagoanelor, deşi era luna decembrie, dar fără iarnă grea.
În Iaşi, la aceeaşi facultate, aveam între altii coleg pe Ionel
Teodoreanu, viitorul mare scriitor, şi pe Vintilă Petala, acesta din
urmă fiul generalului Petala, care mai avea o fată căreia îi făcea o
curte aprigă frumosul meu prieten Octavian Furlugeanu, locotenent
activ de cavalerie, împreună cu care eram deseori invitat în casa
generalului. Prietenia cu fiul generalului mi-a prins bine ulterior, şi
iată în ce împrejurări. În timpul campaniei dela Tisa a armatei
române, împotriva Ungariei bolşevizate, în fruntea căreia era Bela
Kun, am fost şi eu mobilizat la Reg. 49 Râmnicu Sărat, unde fusesem
definitiv repartizat, cum am mai amintit. Eram încă la partea
sedentară, aşteptând să ne vină rândul la plecarea pe noul front, deşi
românii trecuseră Tisa şi înaintau spre Budapesta. La regiment am
aflat că Generalul Petala era comandantul Corpului VI Armată şi era
instalat în Cluj, unde prietenul meu, fiul generalului, functiona în
calitate de comisar regal la Curtea Martială de acolo, deşi avea numai
gradul de sublocotenent şi terminase şi el numai doi din cei trei ani
de studii, ca şi mine. I-am scris dacă poate obtine repartizarea mea la
aceeaşi curte martială, până la demobilizare. Peste o săptămână am
primit ordinul respectiv şi am fost numit grefier la Curtea Martială,
deşi mai era şi acel ofiter ce îndeplinea această functie, dar pe lângă
un alt complet de judecători.
În timpul activitătii mele la Cluj, am fost înaintat la gradul de
locotenent, prietenul meu Furlugeanu s-a căsătorit şi a devenit
ginerele generalului şi, drept cadou de nuntă, i-am promis că-i aduc
un tap sau o căprioară, dacă obtin 10 zile concediu, ceea ce mi-a şi
reuşit, să-i aduc un tap negru mijlociu, împuşcat chiar de mine în
pădurile Igegului, cu ocazia unei vânători de două zile în ajunul
anului 1920, întovărăşit de Liviu Grozăvescu, fiul preotului, şi încă
alti cinci vânători buni din sat, rezultatul vânătorii fiind trei capete
de căprioare şi 3 tapi, aproape fiecare câte unul. A fost primul şi
ultimul vânat mare împuşcat şi pe loc am şi mâncat o bătaie la fata
locului dela ceilalti tovăraşi, conform obiceiului vânătoresc. Vânatul
a sosit la timpul potrivit pentru ospătul căsătoriei, iar pielea argăsită
cred că o păstrează întinsă în cameră şi acum amicul Furlugeanu,
care m-a întâlnit acum trei ani în Timişoara, vizitând în Mehala o
rudă bătrână.
O surpriză plăcută în Cluj
Într-o după-amiază, plimbându-mă prin centrul ce ocolea statuia
impunătoare a lui Matei Corvin călare, de lângă biserica
romano-catolică, în întâlnesc pe Dl Oană, fosta mea gazdă ospitalieră,
refugiat în Bacău. Văzându-mă locotenent, întrebă ce vânt m-a
adus prin Cluj şi i-am explicat prin ce împrejurări şi cui datorez adu
cerea mea la Curtea Martială. Şi-a manifestat bucuria şi mi-a spus că
el este director sau şef de serviciu la o sectie a Consiliului Dirigent al
Transilvaniei şi mi-a dat adresa, cu invitatia de a-l vizita, dacă îmi
face plăcere chiar şi în ziua următoare, fiind definitiv mutat cu familia
la Cluj. Am promis cu multă, multă plăcere şi, în ziua următoare,
după-masă, am revăzut întreaga familie, care m-a primit cu vechea
amabilitate, în special vechea mea simpatie, Florica, care mai crescuse
şi era mai veselă şi spirituală. Eram invitat des la masă şi pe
Florica o găseam din ce în ce mai atrăgătoare. Eram convins că familia
m-ar fi dorit ca ginere, fata mi-ar fi plăcut s-o am de sotie dintre
toate fetele pe care le cunoscusem până atunci, dar eu eram încă un
neisprăvit şi nu aveam gând de însurătoare până nu-mi voi croi o
situatie, după ce voi termina încă ultimul examen, adică anul III la
Iaşi. Florica şi mama ei, fără să fie vorba de căsătorie, mă sfătuiau
să-mi termin studiile de drept la Cluj, dar eu le spuneam că la Iaşi
încă în mai voi termina, căci, în timpul liber la Curtea Martială, mă
pregăteam din cursurile primite dela Vintilă Petala, care şi el se pregătea,
urmând să ne prezentăm, deodată, şi că la Cluj examenele şi
materia lor erau altfel împărtite şi durau mai mult ca ani de studii.
Le-am promis că mă voi întoarce să-i văd după ce voi primi diploma
de licentă dela Iaşi, pentru a nu-i dezamăgi în sperantele ce le
nutreau.
Mai aveam posibilitatea să mă activez şi să fiu, în scurt timp,
avansat căpitan, datorită marii mele vechimi, ce mi se acordase la
avansarea de locotenent, dar eram sătul de militărie şi îmi plăcea
libertatea, deşi Vintilă Petala îmi spunea că voi ajunge sigur în
justitia militară cu diploma de licentă, viată mult mai plăcută şi mai
stabilă ca localitate, în comparatie cu alte arme. Nici această posibilitate,
de a ajunge repede la un grad cu leafă bună, nu m-a ispitit şi
când, în primăvara lui 1920, am fost demobilizat, m-am dus la Iaşi şi,
terminând examenele, am obtinut diploma de licentă în drept, care,
în civilie, pe atunci şi chiar ulterior, îmi deschide mai multe căi
profesionale: magistratura, administratia, avocatura, după 2 ani de
stagiu, dar numai în Vechiul Regat, din cauza altor cerinte, conform
legilor ungureşti, care erau încă în vigoare în Transilvania şi Banat.
Cu diploma în buzunar, fără a mai trece să pierd vremea prin
Cluj, am alergat acasă, la Caransebeş, unde familia mea se mutase
(altă poveste cu intentia tatei de a mă însura cu cea mai bogată fată a
fabricantului numit tot Talpeş Petru, originar tot din Cornereva,
căsătorie plănuită de părintii fetei şi de părintii mei).
Trebuia să mă întorc grabnic la Iaşi, cu minimum 2000 lei,
pentru a putea să plec în excursia de studii la Grenoble, în Franta,
unde era un centru international, predându-se cursuri de literatura şi
istoria Frantei. Cei ce voiau să participe urmau să depună o miză de
2000 lei, în care se cuprindea transportul, cazarea şi masa pe timp de
peste 3 luni de zile, cât durau cursurile gratuite, unde veneau studenti
şi adulti din toate tările lumii, cu exceptarea celor care
luptaseră împotriva Frantei şi a aliatilor lor. Cu care ocazie, Universitatea
din Iaşi urma să predea Universitătii din Grenoble o urnă
continând cenuşa eroilor francezi, morti în bătălia dela Mărăşeşti,
care făcuseră instruirea armatei române în cadrul misiunii franceze,
de care am mai pomenit. Miza de 2000 lei era modestă, în comparatie
cu avantajele de care urma să ne bucurăm, această datorită sprijinului
larg şi fondului sporit prin ajutorul statului. Planul călătoriei
era să plecăm cu trenul până la Galati, de acolo cu vaporul Dacia pe
ruta Constanta, cu oprire şi vizitarea Constantinopolului, oprire la
Pireu, vizitarea Universitătii din Atena şi a Acropolei, continuarea
călătoriei prin Canalul Corint, ocolirea capului de sud a Italiei,
vizitarea Messinei şi Universitătii ei, din strâmtoarea cu acelaşi
nume, şi, în continuare, debarcare la Neapole, cu pauză de o săptăm
ână; de acolo, vizitarea oraşelor Pompei şi Herculanum, ce fuseseră
acoperite pe vremuri prin eruptia vulcanului Vezuv; în continuare,
vizitarea Romei şi locurilor istorice din apropiere, apoi continuarea
tot cu trenul a drumului pe coasta de apus a Italiei, Genua şi prin
Modena, intrarea pe la poalele Alpilor francezi . oraşul Chambéry şi,
în sfârşit, la Grenoble. Pe cine nu ar fi ispitit o astfel de călătorie? Am
scris Florichii ce mă împiedecă să-i vizitez la Cluj şi graba care mă
presa. Tata, care niciodată n-a şovăit toată viata lui să-mi facă rost de
banii de care aveam nevoie, ştiind că sunt calculat şi nerisipitor, mi-a
făcut rost (cred că tot dela proiectatul cuscru) de 5000 lei, spun
ându-mi că va trebui să am şi bani de rezervă în buzunar, ulterior
convingându-mă câtă dreptate a avut.
Pentru excursie s-au înscris peste 90 studenti şi absolventi,
dintre care multi bucovineni, din Banat eu singur; circa 50 studente,
11 profesori universitari, cu sotiile lor, plus profesorul Nicolae
Şerban, profesor de limba franceză la Univ. Iaşi, şi alte câteva familii
ai unor studenti transilvăneni, de la Univ. Iaşi. Pe la sfârşitul lui mai
ne-am îmbarcat cu totii la Galati, pe vaporul Dacia. Când vaporul a
părăsit Sulina şi s-a îndreptat spre largul mării, am avut o senzatie de
frică, dar peste un ceas mă acomodasem. Dl Ştefănescu-Galati, profesor
universitar, a organizat un cor, învătându-ne să cântăm în
greceşte imnul national grec, când vom fi primiti la Universitatea din
Atena, în mod oficial. Seara am ajuns în Bosfor, în mijlocul căruia
vaporul a stationat toată noaptea, neputând trage la chei decât
dimineata, pentru a fi controlat.
Înainte de acostare la chei, am putut admira splendida privelişte
ce ni se înfătişa, partea nord-vestică a oraşului fiind clădită pe
colină. Am vizitat moscheia fosta catedrală Sf. Sofiamuzeul militar,
unul din cele mai faimoase din lume, mormintele sultanilor, cimitirul
creştin de pe dealul din spatele oraşului, unde am găsit morminte
româneşti de foşti domni sau înalti dregători, cari şi-au trăit ultimii
ani în acest oraş. Am vizitat apoi faimosul bazar, unde găseşti tot
felul de mărfuri şi obiecte, pentru cumpărarea cărora aproape că eşti
tras de mânecă de către vânzător, când treci prin fata şatrei lui şi,
dacă ştii să te tocmeşti, le obtii la cca 30% din pretul pretins la
început. Am vizitat, tot în grup, splendida moschee .Ahmed.,
situată îndată după trecerea, spre apus, a podului de peste golful
.Pera., în nici o moschee vizitatorul neavând voie a pătrunde înainte
de a purta papucii pregătiti şi înşirati la uşă. În partea nordică a
oraşului este situat cartierul modern, iar pe malul dinspre oraş al
golfului este fostul palat al sultanilor, situat pe acelaşi mal, dar mai
spre răsărit se vede turnul, fostă închisoare. Populatia este cosmopolită,
dar dominată ca număr de cea greacă. Pe străzi, în fata caselor,
micii negustori au mese aşezate, încărcate cu dulciuri, siropuri,
narghilea, să fumezi, sau vezi jucători de table, aşezati în jurul
măsutelor.
După ce am văzut tot ce era demn de văzut în acest oraş,
vaporul nostru, care ne servea noaptea şi de hotel, la scurtele popasuri
de 1-3 zile, destinate a ne permite vizitarea oraşelor pe lângă
care vom mai trece, şi-a continuat plutirea pe Marea Marmara, după
ce am trecut prin strâmtoarea Dardanelelor, marea fiind presărată cu
o puzderie de insule şi insulite, toate locuite afirmativ de greci. Am
avut ocazia să vedem, cu totii, un splendid apus de soare pe această
mare, pe care se schimbau culorile curcubeului pe măsură ce noaptea
se apropia. O astfel de ocazie călătorul o are numai când cerul este
senin şi marea liniştită şi fără vânt, suprafata mării fiind fin şi uşor
încretită, dându-ti impresia că este de marmură. Călătorind toată
noaptea, în zorii zilei corabia noastră a acostat în portul Pireu, situat
la cca 7-8 km sud de Atena. Aci o surpriză. Delegatii Universitătii din
Atena, înştiintati la timp oportun de către conducerea excursiei
noastre, ne aşteptau cu 50 de automobile, lăsându-ne, după un
parcurs de cca 10 minute, în fata clădirii Universitătii din Atena,
unde am fost primiti oficial, ca oaspeti. Am fost surprinşi că unul din
delegatii care ne-a aşteptat şi luat în primire încă la venirea noastră în
Pireu, vorbea perfect româneşte, aflând apoi, tot dela el, că era un
student la facultatea teologică din Atena, fiul unor negustori din Tg.
Jiu. Acest student, al cărui nume l-am uitat, ne-a servit, cu alt delegat
al Universitătii, drept călăuză în vizitarea oraşului şi a locurilor
istorice din apropiere. Întâi am vizitat cu totii Acropole, care domină
cu colina ei întreg oraşul, admirând templele şi tot ce este zidit pe ea
de vechii greci; tot ce vezi acolo este numai artă, ca constructie şi
sculptură sau scene în relief pe ziduri de marmură. Ni s-a arătat şi
am văzut, spre poalele de sud-est a Acropolei, locul de unde s-au
revărsat pe vremuri faimoasele filipice ale celebrului orator
Demostene. Pe la ora 12, terminând vizitarea Acropolei, am coborât
la poalele ei, de unde ne-am urcat, urmând să mergem să luăm masa
la un restaurant, unde numita noastră călăuză aranjase, la cererea
directorului excursiei noastre, rezolvarea acestei probleme.
Sunt silit să redau un fapt neaşteptat, petrecut la poalele
Acropolei, cum am amintit. Când ne pregăteam să mergem în oraş,
iată că apare un domn grec, cu barbă şi ochelari, şi intră în vorbă cu
studentul nostru gorjean. Grecul vorbea şi gesticula, atrăgând atentia
profesorului Nicolae Şerban, conducătorul excursiei noastre. Acesta
se adresează călăuzei noastre, întrebându-l ce doreşte acel domn care
vorbea greceşte. Studentul îi răspunse că grecul ne roagă să-i fim cu
totii oaspeti la prânz, la auzul cărei invitatii profesorul Şerban întrebă
pe student dacă acel domn este normal sau smintit la cap, invit
ându-ne pe toti la masă. Studentul îi răspunse că îl cunoaşte şi să-l
urmăm cu încredere, prezentându-l pe grec profesorului Şerban.
Urmându-l pe grec, am intrat cu totii în cel mai mare şi modern
restaurant din centrul Atenei, unde am luat cu totii loc la o masă
intimă şi unde au început chelnerii să ne servească, grecul fiind
aşezat între profesorul Şerban şi studentul gorjean. După servirea
felului doi, deodată, se scoală grecul, cu paharul plin de vin, şi, într-o
românească perfectă, ni se adresă tuturor: .Scumpii mei oaspeti!
N-aveti idee ce bucurie am simtit acceptând să fiti oaspetii mei şi văd
surpriza dv. văzându-mă vorbind limba română. Aflati dar că eu
m-am născut şi crescut în Brăila, unde am urmat la şcoala româ-
nească, părintii mei fiind greci, de meserie armatori, care, după ce au
strâns o avere frumoasă, s-au înapoiat în Atena, iar eu sunt proprietarul
nu numai acestui restaurant, ci şi a altor restaurante şi hoteluri
din Atena, iar pentru a vă avea ca oaspeti am colaborat din timp cu
tânărul meu prieten din Gorj, ce v-a servit drept călăuză.. Am aplaudat
cu entusiasm şi i-a răspuns profesorul Şerban, aşa cum se cuvine.
După masă am vizitat Salamina, unde Temistocle a distrus
flota persană, călăuza arătându-ne şi colina de unde afirmativ Xerxes
a privit bătălia. Seara, Universitatea din Atena ne-a oferit o masă pe o
peninsulă artificială, lângă portul Pireu, fraternizând studentii greci
cu noi, masa îmbelşugată fiind servită sub cerul liber, până noaptea
târziu, când am mers apoi la corabie şi ne-am culcat. Din Pireu am
rămas şi cu o amintire proastă. Am schimbat o sumă mică, pentru
monede greceşti, dar ulterior am constatat că am fost păcălit,
dându-mi-se monede scoase din circulatie. Ne-am luat rămas bun,
după cină, dela călăuza noastră, studentul gorjean, care cu acea
ocazie ne-a spus că grecul care ne-a fost amfitrion la prânzul amintit
este unul dintre cei mai bogati oameni din Atena şi că are un agent în
portul Pireu, cu ajutorul căruia invită pe vizitatori din România să-i
ospăteze.
Dimineata următoare vaporul nostru şi-a continuat drumul şi,
trecând prin canalul Corinth, a ieşit în Mediterană şi, ocolind vârful
cizmei Italiei, a ancorat în portul Messina, din strâmtoarea Siciliei.
Aci am vizitat Universitatea, clădită din lemn, ca multe alte clădiri,
după groaznicul cutremur din 1908, care a distrus aproape în întregime
oraşul. Înainte de a ajunge la Messina, vaporul a trecut nu
departe de vulcanul Etna, care fumega încet, printre două stânci pe
care Homer le numea în Odisseia ca fiind Scylla şi Caribda.
Părăsind Messina, corabia noastră ne-a debarcat în Neapole,
unde am ajuns dimineata, pe la răsăritul soarelui, fiind un timp
frumos, cu cerul senin. Cât timp vaporul aştepta, aproape de chei,
pentru a i se indica locul de acostare, iată că un barcagiu se apropie
cu luntrea şi, ajungând lângă corabie, face semn cu mâna, arătând o
monedă pe care a aruncat-o în apă şi apoi, sărind şi scufundându-se,
a scos-o şi a arătat-o pasagerilor de pe punte, făcând semn să i se
arunce jos, pe lângă barcă, monede. I s-au aruncat, pe rând, numeroase
monede, pe care barcagiul le scotea din apă şi, după ce le arăta,
le băga în gură. Astfel şi-a umplut falca stângă, apoi pe cea din
dreapta, şi, când gura era plină, a înotat până la barcă şi şi-a deversat
într-o pungă monedele pescuite. Apa din port era murdară şi ochii
lui erau roşii. M-am gândit la ce mijloace recurg unii oameni săraci
pentru a-şi agonisi pâinea zilnică.
În Neapole am cazati într-un internat de fete, stând câteva zile.
În acele zile am vizitat muzeele cu sculpturi şi picturi, unul din ele
păstrând spre vedere, în vitrine, obiectele pretioase dezgropate din
oraşul Pompei, distrus de cutremur în anul 79 în e.n. Am admirat
bijuteriile de aur, lucrate cu mare măiestrie. Fostul palat regal era
transformat tot în muzeu şi peretii interiori erau acoperiti, în bună
parte, cu covoare lucrate în goblen, de mărime impresionantă, reprezent
ând diferite scene de vânătoare, serbări etc. Într-o zi, în drum
spre ştrandul dela mare, unde am mers în grup să facem baie, am
trecut şi prin piata de peşte, de pe marginea portului, şi m-am minunat
văzând diferite vietăti pescuite şi căutate de italieni, unele fiind
consumate pe loc, aşa crude cum erau, fiind doar stropite cu putină
zeamă de lămâie. De, gusturile sunt diferite. Într-o zi s-a făcut în
grup excursie la Insula Capri, iar în ultima zi ne-am deplasat cu
trenul pentru a vizita oraşele dezgropate Pompei şi Herculanum.
Am rămas adânc impresionat de aspectul Pompeiului, ale cărui străzi
erau pavate cu lespezi, aşa cum au fost pe vremuri, iar vilele erau cu
mozaic, cu fântâni şi peretii pictati în frescă, cu culoare pompeiană.
M-au impresionat tablourile, în număr de şase, reprezentând
membrii familiei, dacă nu mă înşel, în fata reşedintei de vară a patricianului
Marcus Olconius. După cum se ştie, Pompei era reşedintă de
seamă a nobililor romani. Interesul meu era cu atât mai mare,
deoarece, cu vreo doi ani înainte, citisem romanul istoric .Ultimele
zile ale oraşului Pompei., scris de englezul Bulwer Lytton. Casele
erau toate fără acoperişuri, iar zidurile erau năpădite de mure, care
începuseră să se coacă. În anumite locuri erau vânzători de diferite
obiecte, afirmativ antice, dezgropate. Mi-a plăcut şi am cumpărat o
mică statuetă de metal în negru, reprezentând pe păstorul .Adonis.,
pe care o păstrez şi acum, ca amintire, în vitrină. O parte dintre noi
s-au urcat până la marginea craterului Vezuviului, iar altii s-au
deplasat la al doilea oraş apropiat, Herculanum, la a cărui dezgropare
se mai lucra. Seara ne-am reîntors la Neapole, urmând ca a doua
zi să plecăm cu trenul la Roma. Nu pot să nu amintesc aci obiceiul
napolitanilor de a-şi întinde rufele spălate pe sfori întinse şi legate
peste stradă, până la casa de vis-a-vis, proprietarii, recte locuitorii,
făcându-şi servicii reciproce, prin tragerea sforilor pentru agătarea
rufelor. Oare o mai dăinui şi astăzi acest obicei? La plecarea din
Neapole, în grabă, am uitat în sertarul noptierei binoclul, pe care
l-am regretat şi mi-a lipsit în restul călătoriei.
În fine, iată-ne ajunşi la mama Roma. Şi aci am fost primiti
oficial de către Universitate şi cazati, pentru câteva zile, tot într-un
internat. Studentele noastre, îmbrăcând costumele nationale, au atras
o multime de curioşi pe străzile pe care treceam. A fost o înfrătire
generală între studentii şi studentele românce şi cei italieni,
legându-se prietenii şi notări de adrese. Prima vizită am făcut-o la
Columna lui Traian, la poalele căreia ne-am fotografiat cu totii,
păstrând şi astăzi fotografia în grup. După aceea am vizitat Forul
Roman, Colosseum, Capitoliul, biserica Sf. Petru, cu vizitarea Capelei
Sixtine, în care am admirat opera marelui Michelangelo şi ca arhitect
(cupola bisericii Sf. Petru) şi ca sculptor (statuia lui Moise) etc. Am
mai vizitat biserica în care se află mormântul apostolului Pavel,
biserică ce îi poartă numele, pe peretii interiori putând fi văzute
portretele tuturor papilor, începând cu Sf. Petru, un număr de firide
mai fiind goale pentru viitorii papi. Într-o zi am vizitat catacombele,
făcute de primii creştini, care cuprindeau şi altare şi cimitire, fiind
obligati a ne tine de mâini unii de altii, pentru a nu ne despărti de
ghid, cu riscul de a nu mai vedea lumina zilei, căci catacombele se
întind sub întreaga suprafată a Romei, fiind adevărate labirinte, în
care numai primii creştini se puteau orienta după anumite semne de
pe pereti, din care cauză prigonitorii lor nu îndrăzneau să-i urmărească.
Într-o altă zi am vizitat muzeele din Roma şi, într-o dupăamiază,
fortăreata San Angelo, de pe malul Tibrului, urcând până pe
terasa superioară, unde se puteau vedea grămezi de bolovani, ce
erau destinati a fi aruncati pe inamicii care ar îndrăznit să atace acel
mare castel fortificat. În subsolul castelului am văzut mormântul
împăratului Adrian. Într-o altă zi ne-am deplasat cu autocarul pe Via
Appia, până la statiunea de vară Frascati, la cca 22 km depărtare de
Roma, renumită pentru vinurile sale cu acelaşi nume. O parte a Via
Appia era ca în timpul romanilor, cu ziduri de cca 80 cm în porti,
mergând paralel, pe o mică distantă, şi cu apeductul, construit tot de
romani.
După ce am văzut tot ce era demn de văzut în Cetatea Eternă,
am părăsit Roma cu un tren electric, ce ne ducea paralel cu malul
apusean al Italiei şi, nu departe de acesta, după părăsirea Milanului,
trecând printr-o sumedenie de tuneluri, ajungând la Modena, de
unde am intrat în Franta, până la Chambéry şi de acolo am ajuns la
tinta noastră finală: Grenoble. Aici am fost primiti oficial de Universitate
şi am fost cazati pe la diferiti particulari, masa . dimineată, la
prânz şi seara . luând-o cu totii într-un restaurant, decupându-ni-se
după fiecare masă bonul dintr-o cartelă. Acest oraş, de mărimea
Timişorii, are o pozitie pitorească, fiind aşezat la poalele Alpilor, pe
malul apusean al râului Iser, ce curge tumultuos, după ce primeşte şi
apa din cascadele Alpilor dinspre răsărit de oraş, aceste căderi de apă
alimentând marea uzină electrică a oraşului, ale cărui fabrici sunt în
întregime alimentate numai cu această energie electrică, cea mai
importantă fiind fabrica de mănuşi, cu renume european. În acest
oraş era un centru international al studentilor excursionişti din toată
lumea, cu exceptia celor din statele care luptaseră contra Frantei şi a
aliatilor lor din primul război mondial. Era şi o societate de patronaj
din cetătenii oraşului, care ne înlesnea legarea de cunoştinte şi
fraternizare cu tinerii şi fetele din oraş şi excursionişti, cari veneau să
urmeze cursuri de limba şi literatura şi istoria Frantei. O dată pe
săptămână, se tineau ceaiuri dansante, pe natiuni, precedate de
programe artistice, la cari veneau studenti, adică tineri şi fete din
oraş, însotite de mamele lor, înfiripându-se astfel prietenii durabile.
Eu posedam foarte foarte putin limba franceză, cunoştintele rezum
ându-se la cca 12 lectii, primite dela Dna Corjescu, de care am
amintit, pe timpul când figuram ca prizonier la Şipote, recte în
comuna Rediu.
Universitatea Iaşi, reprezentată prin prof. Nicolae Şerban şi alti
profesori excursionşti, cu ocazia unei serbări organizate, la care a
venit dela Paris şi a vorbit şi Take Ionescu, care era ministru de
finante al României, a predat Universitătii din Grenoble urna ce
continea cenuşa eroilor francezi morti în bătălia dela Mărăşeşti, în
care au luptat cot la cot cu ostaşii români, pe care îi instruiseră la
tactica răsboiului modern şi folosirea armamentului francez. Atât
noi, cât şi auditorul francez, au rămas încântati de uşurinta şi elocinta
discursului în limba franceză, rostit de Tăchită gură de aur, cum se
numea în România.
Programul nostru şi a tuturor celor veniti să învete franceza era:
dimineata cursuri separate pe natiuni, de gramatică, iar după-masă
două ore cursuri comune, mai bine zis conferinte de istoria literaturii
franceze, o oră, iar ora următoare prelegeri din istoria Frantei, aceste
programe de după-masă tinându-se în marele amfiteatru al
Universitătii. Eu căutam să profit cât mai mult de timp pentru
însuşirea limbii, în care scop, în orele libere, cu dictionarul şi caietul
de notite, mă duceam în grădina publică, aşezându-mă pe bancă în
apropierea mamelor sau guvernantelor ce croşetau şi discutau, iar
copiii se jucau. Expresiile auzite le traduceam şi le notam, mai ales pe
cele auzite dela copii, pe care le asociam cu jocul lor, când le-au
exprimat, ajutându-mă să mi le amintesc mai uşor.
De mare folos mi-a fost sprijinul acordat de dna Germaine
Gallea, fiica directorului uzinei electrice din oraş, pe care am cunoscut-
o cu ocazia unui ceai dansant, de care am pomenit. Ne-am
simpatizat f. mult reciproc, ea fiind de 17, iar eu de 20 ani, afectiune
mai mult decât frătească, cu făurirea unui vis de viitor, ce nu s-a
putut realiza din cauza mea, care a trebuit să mă întorc acasă odată
cu grupul întreg, având paşaport comun, dar am întretinut corespondentă
timp de doi ani, până când am primit o carte poştală
expediată din Viena, trimisă cu ocazia voiajului ei de nuntă. Această
admirabilă şi frumoasă fată mi-a fost cea mai bună profesoară,
ajutându-mă, în desele şi lungile noastre plimbări prin grădina
publică, să mă exprim corect, ea ghicind de multe ori ceea ce voiam
să-i spun şi nu ştiam. Oare ce s-o fi ales de ea? O mai fi trăind, după
nenorocirea ce s-a abătut asupra Frantei, cu ocazia celui de-al doilea
război mondial? I-am păstrat fotografia până la căsătoria mea cu
minunata şi buna mea sotie care, văzând-o şi întrebându-mă cine
este, văzând-o după explicatia mea că a rămas putin gânditoare, am
aruncat atât fotografia, cât şi teancul de scrisori în foc, fapt pentru
care draga mea sotie m-a certat, spunându-mi că trebuia să le păstrez
ca fiind amintiri din timpul burlăciei mele, fără să constituie vreun
pericol pentru căsnicia noastră.
În zilele de duminică se făceau excursii cu autocarul până sus,
la cabanele din Alpi. După ce trecuseră două luni şi începusem cu
chiu şi vai să mă fac înteles de francezi, într-o dimineată m-am urcat,
la întâmplare, într-un tren ce mergea spre apus, pe o distantă de cca
25 km, la capătul liniei fiind un sat în care era o fabrică de hârtie,
dacă îmi aduc bine aminte. Satul era la poalele Alpilor, casele fiind
clădite, în bună parte, şi sus pe coastă. Am început să urc drumul în
sus, privind şi văzând un tăran cosind grădina m-am oprit şi i-am
dat .Bună ziua., fiind curios să-l întreb de ce îşi ascute coasa lăsândo
jos cu călcâiul, în loc să o tină sus, cum se ascute pe la noi. Nu prea
a înteles ce am voit să-i spun şi, luându-i coasa din mâini, am
ascutit-o, în timp ce mă uitam la el, ceea ce l-a mirat foarte mult,
făcându-mă atent să nu-mi tai mâna. I-am spus că sunt român şi fiu
de tăran şi am învătat încă dela 12 ani să cosesc împreună cu tatăl
meu. A voit să intru în casă, dar eu nu voiam să pierd timp, voind să
urc până sus de tot, unde se vedea liziera pădurii, iar în vârf Alpii cu
zăpadă. Când am ajuns deasupra satului, m-am odihnit putin, în care
timp am văzut ce nu-mi vedea să cred ochilor. De sus, de pe drumul
pe care urcasem şi eu, iată că venea un car tras de doi boi, încărcat cu
doi trunchi de brad. Ceea ce m-a uimit era felul cum erau înjugati
boii, care nu aveau jugul după grumazi, ci după coarne, aşa că bietele
animale mergeau cu capetele întinse, fără să le poată mişca în
dreapta sau în stânga, pentru a alunga muştele ce stăteau ciorchine în
jurul ochilor şi pe fată. ?ăranul, văzând că mă uit insistent la boi,
ajungând în dreptul meu, a oprit şi, văzând că sunt strein şi nu din
satul lui, m-a întrebat dacă îmi plac boii lui de îi privesc aşa de mult
şi că de unde sunt eu. I-am răspuns că boii îmi plac, dar nu-mi place
cum sunt înjugati, şi în România, de unde sunt eu, jugul se pune
după grumazul boilor, făcându-i un desen pentru a întelege mai
bine. La văzul desenului, de data aceasta francezul s-a mirat, spun
ându-mi că felul nostru de a înjuga trebuie că produce mari dureri
şi răni pe umerii boilor şi nici povară grea nu pot duce. I-am spus că
la noi boii se deprind cu jugul cam pe la etatea de doi ani şi trag
poveri mari. Francezul îmi spunea că puterea boului este în coarne,
doar trebuie să fi văzut şi eu cum se bat boii, căutând să împingă
adversarul cu capul şi coarnele. Am stat pe gânduri, judecând şi am
rămas nelămurit, care fel de înjugare e mai avantajos, nu cumva
francezul are dreptate. Ne-am luat rămas bun, văzându-ne fiecare de
drum. Am urcat sus pe drum, până la marginea pădurii, unde era o
colibă de lemn, aşa cum e şi pe la noi la munte, iar un tăran cosea şi
el fânul. Am stat de vorbă şi cu acesta, tot pe tema felului de a se
ascuti coasa, i-am arătat şi lui cum se ascute la noi şi am cosit o
brazdă (otcoş, cum se spunea pe la noi), după care tăranul m-a
invitat în colibă şi m-a ospătat cu pâine, brânză şi lapte. Cu trenul ce
pleca din sat pe la orele 17, seara, am ajuns în Grenoble.
Primul onorariu câştigat ca licentiat în drept a fost tot la
Grenoble, după circa 2-3 săptămâni de la excursia amintită, bani
câştigati prinzându-mi bine şi venind tocmai când rezervele mele se
cam subtiaseră. Într-o zi, când luam masa în grup la restaurantul
obişnuit, intră un domn şi, cu vocea tare, ne întrebă dacă este printre
noi vreun jurist care cunoaşte limba maghiară, pentru a traduce un
contract din această limbă în cea franceză. Cum nu era nici un alt
jurist, m-am ridicat eu, dar am spus că nu posed bine franceza. Am
fost rugat să-i fiu de ajutor, să citesc contractul şi să încerc. Am mers
într-o cafenea, unde, într-o odaie retrasă, ne aşteptau un domn şi o
doamnă şi avocatul francez, care mi-a dat contractul, spunându-mi
că acest contract a fost redactat de avocatul Dr. Sebestyen din
Ungaria, pentru concesionarea unei mine clientului său, mina fiind
într-o localitate din Ungaria de vest şi, dacă nu reuşim să-l traducem,
este silit să se deplaseze la Paris, la un traducător oficial. Am început
să traduc şi, folosindu-mă şi de latină pentru unele expresii juridice
obişnuite, am ajuns la sfârşit, după cca două ore de strădanie. Atât
avocatul, cât şi clientul, au rămas multumiti, în timpul lucrului m-au
tratat cu cafea neagră, iar la urmă, fiind întrebat ce îmi datorează
pentru munca mea, le-am răspuns că am făcut-o cu mare plăcere şi,
dacă le-aş cere bani, ar fi primul meu onorariu câştigat ca licentiat şi
încă într-o tară streină, iubită de români. Clientul avocatului mi-a
răspuns că nu este obişnuit şi în situatia de a fi servit de cineva în
mod gratuit şi, scotând din portofel 30 fr. m-a întrebat dacă sunt sau
nu multumit cu atât. Le-am răspuns că sunt foarte multumit, mai ales
că banii îmi vor prinde bine, deoarece cursul leului scăzuse catastrofal
dela sosirea mea în Franta. Cu banii în buzunar, am plecat multumit,
leul fiind în acel timp cotat 100 lei pentru 18-20 fr. francezi.
Terminând cursurile şi şederea în Grenoble, înainte de plecare
fiecare excursionist a primit dela Soc. de Patronaj amintită câte o listă
tipărită cuprinzând pe toti excursioniştii români şi streini, cu adresele
lor, cu consemnul ca, în cazul când în viată vreunul va trece prin
tara altuia, şi ar trece prin greutăti, să apeleze la fostul coleg sau să-l
viziteze de plăcere. Posed şi acum lista cu sute de nume, pe care o
alătur ca anexă la acest manuscris.
Adio, frumosule Grenoble şi frumoasele amintiri trăite acolo şi
am plecat, tot grupul, la Paris, minunatul oraş al luminii. La Paris am
fost găzduiti cu totii în internatul Liceului Ludovic al XIV-lea,
aproape de Sorbona, şi pe acelaşi bulevard Sebastopol, dacă nu mă
înşel. Aici am stat peste 14 zile şi acest timp este atât de scurt încât
n-ar ajunge să vizitez amănuntit nici Louvrul, dar să pot vizita tot ce
e mai demn de văzut în această capitală a lumii. Din această cauză, a
fost întocmit un program de vizite scurte şi fugare, ordinea lor nu
mi-o mai amintesc, dar n-am uitat ce am văzut, şi anume:
1) Vizita oficială la primăria oraşului, unde am fost serviti, după
cuvântările de rigoare, cu sanviciuri şi vinuri franceze, iar după
aceea fotografiati în grup, în fata primăriei, împreună cu amfitrionii,
fotografie care o păstrez.
2) Vizitarea Luvrului, mai mult în trecere.
3) Palatul Luxemburg, cu celebrele picturi, în holul palatului
fiind o multime de pictori care copiau diferite tablouri, pe care le
vindeau vizitatorilor.
4) Un spectacol la Opera din Paris, pe afiş fiind .Samson şi
Dalila., operă care greu se poate monta în alte clădiri, căci trebuie să
se prăbuşească clădirea din piesă când Samson dărâmă stâlpii ce o
sustin.
5) Un spectacol la Comedia Franceză, jucându-se .Moartea
înlăntuită. (.La morte enchaînée.).
6) Într-o înainte de masă, .Palatul Invalizilor., în care am
văzut mormântul lui Napoleon, iar într-o sală alăturată se putea
vedea calul sur împăiat al acestuia şi apoi înşirati şi reprezentati
figurile din ceară sau gips, în uniformele lor, toti faimoşii generali ai
celebrului împărat, în acel palat fiind şi unul din marile muzee
militare ale lumii. Am fost f. impresionat, privind timp mai
îndelungat mormântul împăratului, aflat într-o rotondă, împrejmuit
de jur-împrejur cu zid, coşciugul acoperit cu lespede fiind lăsat în jos
la cca 1 m şi jumătate. Prilej de meditatie asupra rostului vietii.
Grandoare şi prăbuşire.
7) În altă zi am vizitat .Jardin des Plantes. şi .Jardin de
Luxembourg., dacă nu mă înşel nu departe una de alta, în această
din urmă grădină o multime de copii se jucau pe malurile lacului
artificial, cu bărcute sau vaporaşe de hârtie, urmăriti de pe bănci de
către mamele sau guvernantele lor.
8) Călătorie cu metroul şi urcarea în turnul Eiffel, Bois de
Boulogne şi plimbarea prin diferite locuri şi piete, Arcul de Triumf
din Piata Concorde; mi se pare că din această piată se ramifică cca 12
străzi, exact nu-mi mai amintesc după atâta vreme, faptele de mai
mică însemnătate fiind mai superficial înregistrate de memorie.
9) Vizitarea palatului şi grădinii din Versailles, palat clădit de
Regele Soare, Ludovic al 14-lea, pe fatada înaltă a portii fiind reprezentat
un soare. Acest palat este ca din poveşti, mare şi impunător.
Deoarece vizitele se făceau oficial şi în grup, toate uşile ne erau
deschise. Aci am văzut enorma sală, mai bine zis hol al oglinzilor, în
care s-au desfăşurat, la vremea lor, baluri şi petreceri. Am văzut
dormitorul perechii imperiale, apoi jos, la parter, sala de teatru a
castelului, de mărimea Teatrului din Timişoara, dar fără loje. În
spatele palatului, o multime de fântâni arteziene, după care apoi
cobori pe nişte trepte unde începe faimoasa grădină din Versailles,
cărarea, în dreapta şi stânga, fiind ornată cu diferite busturi, crengile
arborilor de pe margine tunse la linie, iar în fundul grădinii un lac
artificial, după care se întinde, pe distantă apreciabilă, în jur, grădina,
adecă parcul cu diferite alei.
10) Vizitarea Micului şi Marelui Trianon, unde, la acesta din
urmă, s-a încheiat pacea după primul război mondial. Nu-mi mai
amintesc la care din aceste două am văzut trăsurile aurite ale cărui
rege, şi în apropierea căruia din Trianon am văzut căsuta şi gospodăria
quasitărănească a nefericitei Maria Antoaneta, în care îi plăcea
să se retragă în zilele ei de glorie, neştiind că încă în plină tinerete va
ajunge sub ghilotină. Iarăşi prilej de meditatie: Grandoare şi
decădere!
11) Într-una din dimineti, însotiti ca ghid de un maior francez,
care a luptat la Verdun, în marea şi sângeroasa bătălie declanşată de
germani, am vizitat câmpul de bătălie din acel loc. Întâi am intrat în
fortul Veux, intact, primul fort din centura de forturi ale Verdunului,
cucerit de nemti prin predarea lui de către francezi, siliti din cauza
lipsei de apă. Am văzut apoi fortul Doumont şi efectul asupra întăriturii
acestuia a unui obuz de 42 cm, lansat de către faimoasa Dicke
Berta, tunul, denumit astfel de către germani, producând o spărtură,
ca într-o mămăligă, în zidul de câtiva metri grosime a fortului. Şi
acest fort a fost cucerit temporar de nemti şi recucerit de francezi,
prin lupte corp la corp. Pe întreg teritoriul vastului câmp de bătălie
nu era un metru pătrat de teren fără să nu poarte o groapă provocată
de obuz, fie trase de inamici, fie în contraofensiva franceză. Înainte
de ajunge la câmpul de bătaie, am trecut pe lângă un loc numai
moloz, năpădit de buruieni, văzând un stâlp de lemn, pe care era
prinsă o scândură ce poartă inscriptia .Ici etait Fleury. (Aici era
Fleury), un sat ras pur şi simplu de pe fata pământului. Peste câmpul
de bătălie nu era voie să umbli decât pe câte o cărare îngustă, căci în
dreapta şi stânga ei se mai lucra de echipe de oameni la descoperirea
cadavrelor, consemnul fiind să nu călcăm pe alături, căci călcăm pe
oseminte de eroi. Călăuza noastră, maiorul francez, după ce ne-a
descris fazele bătăliei, ne-a dus la o portiune de circa 7-8 m tranşee,
în care soldatii francezi au fost îngropati de vii de explozia obuzelor
în imediata apropierea tranşeei, văzându-se afară din tranşee numai
baionetele lor din vârful armelor, pregătiti să pornească la atac corp
la corp. Acea tranşee a rămas cu denumirea de .Tranşeea baione
telor.. Cu nu mai ştiu câti ani după aceea am citit într-un ziar din
Bucureşti, cred că în .Universul., că un milionar american, vizitând
câmpul de bătălie şi văzând acea tranşee a baionetelor, a rămas atât
de impresionat încât a donat o sumă importantă pentru acoperirea şi
ridicarea unui mare cavou, rămânând neatinsă acea tranşee.
12) În ziua următoare grupul a făcut o excursie la oraşul Reims,
dar o parte, printre care eram şi eu, am preferat să hoinărim prin
Paris.

13) În penultima zi a plecării noastre, întreg grupul a vizitat
oraşul Lyon, oraş foarte frumos, la marginea căruia se întâlneşte
Rhônul cu Saônul, văzând în oraş şi o statuie înfătişând aceasta, prin
îmbrătişarea unui tânăr cu o tânără. Am fost primiti oficial la
primărie de către primarul Edouard Heriot, mare om politic. Partea
de nord a oraşului este străbătută de fluviul Rhôn, peste care mai
multe poduri înlesnesc trecerea şi urcarea pe colina Fourvière, pe
vârful căreia este o catedrală cu aceeaşi denumire, colina find presărată
cu clădiri. Am urcat cu totii până la această catedrală, de unde
admiram întreg oraşul şi regiunea, până la orizont. Am uitat să spun
că, odată cu plecarea spre Lyon, ne-am luat rămas bun şi cu oarecare
regret dela Paris, urmând ca dela Lyon să mergem la Marsilia, unde
ne aştepta frumoasa corabie .Romania., proaspăt ieşită din renovarea
ei, pare-mi-se în şantierul din Genua, şi fiind anume trimisă la
Marsilia, pentru a ne readuce în tară. În aceeaşi zi, seara am plecat cu
trenul din Lyon la Marsilia, unde am stat jumătate de zi, vizitând
oraşul apoi, luându-ne locurile pe frumoasa corabie, am parcurs
Mediterana, dela apus la răsărit, pe un timp frumos, oprindu-se
pentru lăsarea şi luarea de pasageri şi mărfuri numai în Pireu şi
Constantinopol (Istanbul). Când am intrat în Marea Neagră ne-a luat
în primire o furtună puternică, cu vânt rece, şi am trecut cu totii prin
mare spaimă, vaporul fiind săltat ca o coajă de nucă de valurile
înfuriate ale mării. Pe lângă spaimă, am suferit cumplit şi de răul de
mare, cea mai mare parte din noi vomitând sau încercând să vomităm,
căci leac nu există pentru acest rău, doar obişnuirea organismului,
cum sunt obişnuiti marinarii de profesie. Cu mare greutate a
putut acosta vaporul în portul Constanta, unde am debarcat şi, de
acolo, ne-am luat rămas bun dela tovarăşii de drum, fiecare plecând
pe la casele lor sau la continuarea studiilor. Eu m-am dus la Iaşi,
pentru a-mi ridica diploma de la facultate şi a-mi lua rămas bun dela
Dna Margareta Negruzzi şi familia Funiac, aceştia din urmă fiind
nepotii nobilei mele gazde Rojinschi din Bacău.
Acasă
Cu diploma de licentiat în drept, am plecat acasă la Caransebeş,
părăsind definitiv Iaşul, dar nu şi amintirile ce m-au legat toată viata
de acest oraş, Heidelberg al României.
În primăvara lui 1919, părintii mei lichidând averea din
Cornereva, pentru a scăpa de munca grea de pe dealurile satului
natal, mai ales în vederea anilor dela bătrânete, de care nu scapă nici
un muritor care atinge acea etate. În cumpăna acestei hotărâri a stat
faptul că eu, cu studii universitare, nu mai puteam să fiu împreună
cu ei în satul natal, pe când în Caransebeş, unde se mutaseră cu ani
în urmă mai multe familii din Cornereva, aveam mai multe
perspective de succes în viată.
Între cei mutati mai demult din satul natal în Caransebeş era şi
un Petru Talpeş, care devenise unul dintre cei mai bogati oameni din
acel oraş, având fabrică de tiglă, prăvălii, case, pământ, stupărie,
îngrăşătorie de porci, având un singur băiat şi o fată. Tata îl cunoştea
mai demult, vizitându-l ori de câte ori venea la mine, când urmam
liceul acolo. Acesta l-a sfătuit pe tata să se mute în acel oraş, găsindu-
i şi o grădină mare de 2 ½ Ha la marginea oraşului, peste linia
ferată, aproape de gara ?iglăria, pe care era şi o casă cu 2 camere,
dintre care una, în lipsă de grajd, în mod provizoriu a fost transformată
în grajd şi, afara de aceasta, încă un loc de 1 ¼ Ha grădină,
aproape de casă, dar mai spre interiorul oraşului. Tot acest Petru
Talpeş a împrumutat tatălui meu banii necesari pentru cumpărarea
acestei averi, până ce va lichida averea din Cornereva. Astfel ne-am
mutat în Caransebeş, şi, în vara anului 1920, după lichidarea averii
din Cornereva, tata a modificat şi mărit casa, mai zidind încă 2
camere, cu coridor în fată.
Numitul Petru Talpeş, căruia între timp îi murise singurul
băiat, a avut alte planuri urzite cu tatăl meu, anume de a mă face
ginerele său, mai ales că eu aveam acelaşi nume. A promis că va
pune ½ din fabrică pe numele meu şi cealaltă pe numele fiicei sale şi,
fiindcă aceasta era neinstruită (2 clase liceu pe care îl părăsise), a mai
promis că îmi dă suma necesară să plec cu ea la Paris, pentru a o
instrui. Era un om numai cu 4 clase primare, dar foarte întelept, bun
şi cu foarte mare spirit comercial, şi eu l-am apreciat mult pentru
aceste calităti şi aprecierea ce mi-o arăta. Tata mi-a desvăluit aceste
intentii şi era încântat, spunându-mi că, devenind bogat, nici nu mai
era nevoie de altă carieră.
Adevărat că din punct de vedere material ar fi fost o căsătorie
minunată, dar dela prima vizită făcută proiectatului meu socru,
pentru cunoaşterea fetei, am rămas dezamăgit. Fata nu era nici urâtă,
nici frumoasă, dar cu nici un pret n-o doream de sotie. În acel an 1920
intrasem ca avocat stagiar, cu salar fix, la un avocat cu mare renume,
Dr. Roth Ernest; în oraş erau o droaie de fete frumoase şi culte, noi
eram mai multi tineri cu studii terminate şi eram vânati de mamele
acestora, pentru a ne ferici cu fetele lor. De altfel, eu nici nu aveam
gând de căsătorie şi, când am spus părintilor mei că la nici un caz nu
mă însor cu fiica lui Talpeş, tata a rămas cu totul deprimat. El era
materialist, eu idealist, iar mama, mai înteleaptă, deşi femeie simplă,
zicea tatălui meu: .Lasă-l să se însoare cum i-o fi ursita., iar mie îmi
spunea că pot să iau şi o tigancă, dar să fie frumoasă şi să-mi placă,
să nu avem copii urâti, să-mi fac neamul de râs. Deşi nici ea, nici eu,
nu ne mai gândeam la prezicătorul Ghirtu şi nu credeam în cele ce
prorocise mamei, deşi, în parte, până atunci tot se realizase, totuşi
după multi ani m-am convins că acel Ghirtu mi-a văzut exact
viitorul, fapt care m-a pus pe gânduri şi am început să studiez
aşa-numita doctrină ocultă, care m-a lămurit în mod indubitabil în ce
priveşte destinul hărăzit încă în cer, înainte de a se naşte orice fiintă
omenească.
Viata mea ulterioară mi-a confirmat că dacă mă căsătoream cu
fiica lui Talpeş Petru, în ajunul bătrânetii aş fi rămas fără faimoasa
avere, aş fi fost dus la Canal pentru muncă fortată după instalarea
regimului socialist din tară, aşa cum a pătit-o şi ginerele lui Talpeş
Petru, fost sergent în armată, un om simpatic, istet, care s-a căsătorit
peste 2 ani, adică prin 1922.1923, cu Florica Talpeş, după ce eu
tărăgănasem să mă pronunt asupra proiectatei căsătorii, pe motiv că
trebuie să plec în Bucureşti pentru 2 ani, pentru obtinerea doctoratului
în drept, din care proiectatii socri au dedus refuzul meu indirect
de a le deveni ginere.
Din nou student
Ca avocat stagiar, am stat un singur an în casa părintească din
Caransebeş. Tata era multumit că eram alături de el, dar f. nemultumit
că am refuzat proiectata căsătorie. În schimb, eu vedeam că din
cauza legislatiei în vigoare (ungară) în Banat şi Transilvania, nu
puteam deveni avocat independent, căci se cerea să ai doctorat şi
examen de capacitate, iar avocatii din Banat nu voiau să înteleagă că
eu am studiile universitare terminate, conform legilor din Vechiul
Regat, unde doctoratul era un lux şi era obtinut de f. putini studenti,
care aspirau la catedre universitare sau pentru a se lăuda cu un titlu
pompos, care nu le crea de altfel nici un avantaj, nici pentru cariera
de magistrat, nici pentru cea de avocat sau altă carieră administrativă,
cu licentă în drept având toate căile deschise, afară de magistratură,
în care, pentru a deveni judecător definitiv şi inamovibil, era
necesar să treci dificilul examen de capacitate pentru magistratii cu
acest titlu. Pe de altă parte, clientii cu care veneam în contact la avocatul
unde eram angajat, toti mi se adresau .Dle doctor., atribuindu-
mi-se de bună credintă un titlu pe care nu-l posedam.
Toate aceste cauze, m-au determinat să mai sacrific 2 ani din
viată şi, pentru a obtine titlul dorit, m-am înscris la Bucureşti pentru
doctorat, pe care l-am şi obtinut peste doi ani. În timpul studiilor,
datorită recomandării ing. Simeon Simu, deputat averescan, cu care
eram prieten, am fost angajat ca functionar . şef de birou . în Contenciosul
Ministerului de Domenii, unde mai era un coleg ce urma cu
mine doctoratul, deci tata nu a avut nici o cheltuială cu mine în aceşti
ani de studii. Am fost al 82-lea doctor în drept al Univ. din Bucureşti.
În primul an de studii am locuit cu colegul meu din liceu Ion
Stroescu la o gazdă pe str. Olimp, el urmând Academia de Înalte
Studii Comerciale şi ulterior a fost numit şeful Sucursalei Băncii
Nationale din Sighetu Marmatiei, unde, după câtiva ani, am auzit că
a murit de pneumonie. În al 2-lea an de studentie la doctorat am
locuit la Mitropolie, fiind invitat de bunul meu amic Grigore Antal,
nepotul mitropolitului primat Miron Cristea, devenit apoi patriarh,
iar nepotul său Grigore era secretarul său particular.
Pentru a învedera căile destinului şi uneltele ce le foloseşte
pentru a se împlini, arăt că, ajuns student în Bucureşti, am vizitat pe
ing. Vernescu, de la Min. Domeniilor, care locuia pe Aleea Suter,
după ce urci scara, recte treptele dela intrare în Parcul Poporului,
urmându-i invitatia ce-mi făcuse în timpul răsboiului, la Cartierul
Armatei a II-a din Bacău, de care am amintit. El locuia într-o vilă cu
un etaj, proprietate personală; mai avea o moşie aproape de Buzău şi
o fetită de vreo 13 ani. M-a primit f. bine şi eram deseori invitat la
masă. N-a uitat niciodată că într-o seară, în Bacău, l-am scăpat din
mâna a doi derbedei, dintr-o mahala. Încă după prima mea vizită,
când m-a prezentat sotiei sale, mi-a spus, conform vechii promisiuni,
că mă va însura şi îmi va înlesni, prin legăturile viitorului socru, să
fac politică liberală şi să devin avocat cunoscut, după ce voi lucra cu
un mare avocat din Bucureşti. Peste o săptămână, m-a invitat la un
ceai dansant, când va veni, pe lângă alte familii, şi familia ing.
Dobrescu, profesor şi şef de culoare a Sect. Liberal, când voi cunoaşte
şi pe fiica acestuia, Zizi, familie care locuia aproape, mi-a zis, într-o
vilă cu etaj, chiar prima clădire din stânga, după urcarea treptelor din
parc.
În ziua fixată, eram primul sosit. Au început să sosească, pe
rând, vreo 4-5 familii cu fete şi tineri, cărora le-am fost prezentat. Cu
întârziere, sosi şi Dna cu Dl Dobrescu, cu fiica lor, cărora le-am fost
prezentat. De la prima vedere, soarta proiectatei căsătorii era decisă.
Fata, înaltă, şatenă, cu ochi albaştri, nu era nici frumoasă, nici urâtă,
avea însă cusurul că nu-mi plăcea. Ziua următoare, la dorinta Dnei
Vernescu, m-am prezentat la Dsa şi m-a întrebat dacă îmi place fata.
I-am răspuns că fata este simpatică, dar nu-mi place să-mi devină
sotie. Amfitrioana a început să înşire avantajul acestei căsătorii, că
fata este cultă, mare pianistă, care a dat şi va mai da concerte la
Ateneu, apoi că la căsătorie va primi un apartament în etajul vilei, o
moşioară lângă Giurgiu, şi, ca ultim argument, dragostea adevărată
vine după căsătorie, când sotii se vor cunoaşte mai bine, şi să mă
gândesc că o astfel de ocazie nu voi mai avea în viată, ca un fiu de
tăran să intre într-o familie distinsă. M-a rugat că atât dorinta ei şi a sotului este să fac o vizită proiectatilor mei socri şi fetei, pentru a-I cunoaşte mai bine şi a le vedea şi vila în care locuiesc. După 2 zile, făcând rost de un buchet frumos de flori, împreună cu binevoitorii mei amfitrioni, am făcut vizita dorită, fiind f. bine primit şi am fost cu totii retinuti la masă.
Familia Vernescu era în mare prietenie cu Dobreştii. Deoarece nu mai avea nici un rost să rămân în Bucureşti, fiind cu studiile terminate, mi-am luat rămas bun de la protectorii mei şi familia Dobrescu, fără a mă pronunta în privinta căsătoriei, lăsându-i în dubiu, spunându-le că merg la părinti, urmând să-i tin la curent cu activitatea mea şi că sper să mai vin prin Bucureşti.
Ajuns acasă, am povestit părintilor cele întâmplate. Tatăl meu mi-a răspuns că iar am dat cu piciorul în noroc şi cine ştie cu ce nevastă mă voi alege până la urmă. Neputând deschide birou avocatial din cauzele amintite, am hotărât că e mai bine să intru în magistratură, cu leafă sigură de la stat, decât să lucrez cu leafă la avocat. În urma unei cereri făcute la Ministerul Justitiei, având şi protectia unui deputat bănătean, în vara anului 1923 am fost numit ajutor judecător la Judecătoria Balta, în nordul judetului Mehedinti, nu departe de Izverna. Pentru a-mi lua postul în primire, pentru evitarea drumului lung şi ocolitor, am trecut Muntii Cernei cu tata şi un cal cu bagajul, tata având cunoscuti în Izverna şi comunele învecinate, încă din timpul Austro-Ungariei. Balta era un sat simplu şi am găsit o locuintă mai bună la un comerciant. Tatăl meu era multumit că avea un fiu judecător şi numai muntii ne despărteau de satulnatal, în care aveam numeroase rudenii. Ministru al Justitiei, care mă numise în acest post, era Jean Th. Florescu, din acelaşi partid liberal cu ing. Dobrescu. Am scris familiilor Vernescu şi Dobrescu că m-am hotărât pentru cariera mea de magistrat şi locul unde functionam.
Probabil că au rămas f. deceptionati, aşteptându-se la alte semne de viată din partea mea.
Ca judecător în Balta îl aveam pe Dl Pavlide, originar din T. Severin, cu acesta şi sotia fiind în relatii f. bune. Peste două luni, primesc o adresă de la Ministerul Justitiei, prin care mi se comunica să mă prezint în aceeaşi calitate la Judecătoria Pârlita-Săruleşti, din jud. Ilfov, care era la a 4-a gară dela Bucureşti . linia Constanta. Am rămas uimit, căci deşi eram la dispozitia ministerului, erau cazuri extrem de rare ca, fără cerere, un judecător să fie transferat, fără voia lui, în alt colt de tară. Judecătorul Pavlide mi-a făcut chiar o critică, în aparentă îndreptătită, că am lucrat pe ascuns şi n-am avut încredere în el, să-i destăinuiesc intentia de mutare, deşi i-am dat cuvântul de onoare că nici n-am visat la o astfel de transferare, mai ales în inima Bărăganului, localitate de care habar n-aveam. Nici mie nu-mi convenea acest transfer, căci mă îndepărtam la distantă prea mare de părinti. Înainte de a pleca la noul post, am trecut pe la părinti, cărora nici lor nu le convenea transferul, dar ei, cu credinta în ursită, îmi spuneau că n-am ce face şi să urmez sănătos drumul acesteia. Ce dreptate au avut.
Înainte de a mă prezenta la noul post, am trecut pe la Min. Justitiei, pentru a fi lămurit cărei cauze se datoreşte transferul meu şi am aflat, şi de la un şef de serviciu cunoscut, că am fost transferat la dorinta ing. Dobrescu, care ar fi dorit să fiu numit chiar în Bucureşti, dar, nefiind loc, m-a mutat în cel mai apropiat loc vacant dela Bucureşti, fapt confirmat şi către ing. Vernescu, pe la care am trecut, spunându-mi să mă gândesc bine, să nu mă încurc cu vreo învătătoare sau cine ştie ce fată dela tară, sfătuindu-mă să mai trec şi pe la Dobreşti. Eu eram f. nemultumit şi n-am mai trecut nici pe la el, nici pe la cealaltă familie.

La Judecătoria Săruleşti
Pentru a ajunge la noul post, am luat trenul din Bucureşti spre Constanta şi, la a 4-a statie, Săruleşti, am coborât, am urcat într-o cărută tărănească, venită după clienti de transportat din gară şi, după un parcurs de cca 3 ½ km, am ajuns la sediul Judecătoriei. Prezent ându-mă la judecătorul şef, acesta m-a îndrumat la familia Demirule, de origine greacă, unde am fost găzduit. Satul era sediu de judecătorie din cauză că era centrul geografic al plasei administrative şi judecătoreşti. Era aşezat într-o depresiune, în partea dinspre răsărit era lacul Mostiştea, plin de peşti şi raci, care curgea până la Oltenita, în Dunăre. Fiind sediu de plasă, afară de judecători (şeful şi eu), mai era administratorul de plasă, medicul de plasă şi un singur avocat, venit din jud. Craiova. Pe marginea lacului, mare şi zăgăzuit, era un conac boieresc, în care locuia un arendaş grec, moşia fiind mică, în urma reformei agrare. Mai spre nord era o altă moşie, a boierului Pitişteanu, iar dincolo de gara Săruleşti se întinde moşia Brăiloiu, având conacul peste linia ferată din gară, moşie administrată de un alt Demirule, frate cu grecul Demirule la care locuiam. Gazda avea două fete de măritat, dar ambele urâte, în special cea mai mică, iar Demirule din gară avea un băiat şi o fată brunetă, f. frumoasă, curtată de un tânăr grec din Bucureşti. Moşierul Brăiloiu, boier de vită veche, dacă nu mă înşel, murise, la conac fiind numai sotia sa, cu o nepoată, Zozo, o brunetă de o rară frumusete.
Cu ocazia unei plimbări cu avocatul, prin sat, am întâlnit două fete, una mai mare, şatenă, şi una mai mică, de vreo 17 ani, brunetă, cu trup zvelt, ochi negri şi foarte frumoasă, care mi-a plăcut dela prima vedere. Am fost prezentat. Erau surori, domnişoarele Popescu, fiicele fostului director al şcolii primare din sat, decedat de peste 10 ani. Rămăseseră orfane de tată, mai aveau 5 frati şi o soră şi locuiau într-o casă mare, cu pridvor acoperit în fată şi în spate, spre grădină, casa având un hol lung, la dreapta căruia erau 2 camere, în stânga alte 2 şi bucătăria, holul fiind larg, încât se putea întinde masă lungă pentru ocazii deosebite. Fiind atras de bruneta cea frumoasă, în ziua următoare, fiind Duminică, m-am dus la cele două surori să le fac o vizită. Am cunoscut-o pe mama lor, rămasă văduvă, cu atâtia copii. Afară de casă, am aflat că mama fetelor mai avea 6 Ha teren arabil, iar 25 pogoane (cca 13 Ha) teren le dăduse ca zestre fiicei sale cele mai mari, Marioara, cu ocazia căsătoriei acesteia cu ing. Mardare Ştefan, originar din Moldova, iar ea era învătătoare în Bucureşti. Cel mai mare dintre copii, Ionel, era judecător la Judecătoria Balaci, din jud. Teleorman, căsătorit cu fiica unei proprietărese de case din Oltenita. Fratele mijlociu, Mitită, era învătător provizoriu în altă comună, sora sa, Steluta, de care am pomenit, era şi ea înlocuitoare de învătător, sora ei, bruneta care m-a frapat, Alexandrina, strigată pe scurt Didina, era liceană, iar cei trei frati mai mici erau şi ei pentru diferite şcoli.
Această fetişcană splendidă, brunetă, cu picioare şi trup de zeită, dar relativ săracă şi fără zestre, aceasta era fata .oacheşă. din tara streină de la răsărit, despre care ghicitorul Ghirtu a prezis că-mi va fi sotie, cum am mai amintit pe la începutul acestor memorii.
Peste jumătate de an, fără să anunt părintii, am fost căsătoriti la ofiterul stării civile, fără să ne preocupe problemele materiale. Căsătoria mea a stârnit mare sensatie în sat, dar mai ales în Caransebeş, când am dus-o să o cunoască părintii şi am ieşit cu ea la plimbare prin oraş; mamele fetelor rămase nemăritate încă şuşoteau, zicând: .Uite-l pe Talpeş, s-a dus să se însoare în Regat, când aici erau atâtea fete şi ele frumoase.. Nevasta mea a fost pe placul tatălui, dar mai ales al mamei. Anul următor am adus şi pe tata în vizită la soacră-mea. Ca plugar, i-a plăcut pământul fertil al Bărăganului, dar ca om dela munte nu se împăca cu şesul drept şi nesfârşit al regiunii. I-am spus că mă voi strădui să viu ca judecător, dacă nu la Caransebeş, cât mai aproape de casa părintească.

După căsătorie, m-am mutat în casa încăpătoare a soacrei mele, în care, în ian. 1927 s-a născut prima mea fiică, Emilia. Ca o curiozitate, amintesc faptul că, după căsătorie, draga mea sotie mi-a spus că,  conform obiceiurilor fetelor, şi-a pus şi ea la Bobotează sub pernă un fir din busuiocul luat dela unchiul său, preot în sat, şi în acea noapte ar fi visat un tânăr asemănător cu mine. De!, superstitie sau nu.
Multe şi necunoscute sunt tainele Tatălui a toate creator, ce vedem şi ce nu putem vedea cu ochii noştri.
Ca ajutor-judecător aveam un salariu de 3265 lei lunar, iar în sat unicul avocat câştiga 50-60.000 lei lunar, fără să se ocupe de procese, ci numai cu acte de notariat, destinate a fi autentificate. Deşi nu duceam lipsă de nimic şi ajutam şi pe soacra mea cu ce puteam, dat fiind faptul că se legiferase examenul de capacitate pentru a rămâne în magistratură, am socotit că e mai prudent să-mi asigur un venit destul de important din practicarea avocaturii, iar examenul îl pot da oricând mă voi plictisi de avocatură sau aceasta nu ar mai renta să o practic. Astfel, în 1925, mi-am dat demisia din magistratură, înscriindu-mă în baroul avocatilor din Bucureşti, urmând să practic avocatura pe lângă judecătoria unde functionasem ca judecător, acest fapt contribuind la obtinerea unei clientele sporite. În prima lună am câştigat 32.000 lei şi aşa tot timpul, până prin 1927, când a intrat în vigoare legea Mihalache, care punea restrictia ca vânzarea terenurilor agricole să nu se mai facă fără aprobarea Consiliului agricol din Bucureşti. În urma acestei restrictii, clientela din acte de notariat a scăzut brusc, deoarece tăranii se duceau şi aşa în mod obligatoriu la Bucureşti pentru obtinerea aprobării şi cu care ocazie angajau avocati de acolo. Totuşi, din procese, mai încasam lunar cca 10.000 lei, ceva mai mult ca leafa unui judecător şef.
Spre toamna anului 1927, plecând la Caransebeş, un fost avocat din Teregova, mutat la Caransebeş, mi-a propus să merg la Teregova şi să iau în primire biroul avocatial al defunctului avocat Reichl, birou care avea multă clientelă şi că acolo, dat fiind că sunt şi în plasa satului meu natal, voi avea clientelă mare, pe lângă venitul ce-mi revenea ca cotă parte ce-mi va da sotia defunctului din creantele neîncasate ale sotului, neîncasate de acesta, dar ce le voi încasa eu.
Planul acesta mi-a convenit, mai ales părintilor, deoarece mă apropiam la o oră distantă cu trenul de casa părintească. Soacra mea, având copii mici plasati la şcoala ce o urmau, a fost de acord să mă urmeze şi să lichidăm gospodăria din Săruleşti şi, deocamdată închiriind casa, ne-am mutat la Teregova, preluând biroul cu functionarul respectiv de la văduva avocatului.

Aveam clientelă numeroasă, mai ales că mai primeam clienti şi dela fostul meu coleg de şcoală Constandinovici, avocat mai demult în Teregova, care nu mai prididea cu multimea clientilor. Într-un an şi jumătate realizasem creante de peste 600.000 lei, dar numai pe hârtie, căci în realitate efectiv nu intrau în casă în medie decât cca 15.000 lei lunar, din următoarele cauze: sistemul era că venea clientul, îşi arăta plângerea sau problema şi, dacă avocatul era de părere că are şansă să câştige, angaja procesul, dar dela client nu primea decât procura şi banii de timbre pentru actiune, onorariul urmând să fie încasat dela partea care a pierdut procesul. Ori f. putini erau clientii care se grăbeau să-şi achite datoria dacă pierdeau procesul şi mai putini se grăbeau adversarii din proces să achite onorariile, destul de mari, conform tarifului la care fuseseră obligati să le plătească nu avocatului, ci adversarului din proces. Tot ce intra mai uşor erau onorariile din procesele penale, injurii, calomnii, furturi, când clientul de obicei plătea avocatului înaintea procesului, întreg sau suma partială cuvenită. Procesele penale erau mult mai putin numeroase decât cele civile. Pentru a ajunge la încasarea onorariilor hotărâte de instantă, avocatul nu avea altă cale, în 80% din cazuri, decât a proceda la executarea silită a debitorului, după ce se deplasa cu executorul, el sau functionarul lui, în satul debitorului, pentru a-I pune sechestru pe vite, obiecte şi apoi, la alt termen, pentru efectuarea licitatiei, dacă cu ocazia primei deplasări pentru sechestru nuputea plăti, şi erau multe cazuri când nu puteau plăti nu din reavointă, ci din neputintă. Astfel de executări silite am fost silit să fac şi eu şi de multe ori, fată de mizeria în care era datornicul, renuntam la cea mai mare parte a sumei sau chiar la tot, încasând, în unele cazuri, numai cheltuielile de deplasare. Avocatul trebuia să fie necrutător şi fără milă pentru debitor, dacă dorea să-şi încaseze onorariul ce i se cuvenea să îl plătească clientul lui, dacă nu-l putea încasa dela adversarul care pierduse procesul. Marea majoritate a avocatilor, ştiind că poate încasa onorariul dela oricare din părtile aflate în proces, angajau procese ştiind bine că le vor pierde. Când m-am izbit de aceste realităti, eu aveam prea multă milă pentru a executa pe debitori şi conştiinta să nu angajez procese dela clientii care nu aveau dreptate, refuzându-i şi spunându-le adevărul.
Unii din aceştia or fi povestit că nu angajez orice proces şi le vor fi tălmăcit în sens răuvoitor. Am avut un caz, când, refuzând un astfel de client, totuşi a câştigat la judecătorie angajând alt avocat, datorită slăbiciunii judecătorului ce functiona, care se ştia că împarte dreptatea şi după argumente mai pipăibile, şi m-am trezit că clientul refuzat îmi zice: .Vezi Dle avocat, ati zis că n-am dreptate şi totuşi am câştigat.. I-am răspuns că să aibă răbdare şi să aştepte hotărârea din apelul ce făcuse partea adversă prin mine, fiind trimis de prietenul coleg Constandinovici, şi, la urmă, la tribunal, unde m-am deplasat, clientul refuzat a pierdut, plătind toate cheltuielile dela ambele instante. Atunci mi-a spus că îi pare rău că nu m-a ascultat.
Cât am profesat la Teregova, mi-am procurat, la comandă, dormitor modern, lucrat de un meşter dulgher din Caransebeş, folosind scândurile de cireş uscate, tăiate încă la Cornereva, din cireşii groşi doborâti de tata, înainte de lichidarea averii de acolo, dormitor de cireş ornamentat cu tablii de paltin cret. În prezent, acest secret al dormitorului îl mai ştie numai sotia mea şi eu, ceva analog cu misterul patului lui Ulisse, care a lămurit-o pe sotia sa, Penelopa, pentru a-l indentifica în mod sigur că este sotul ei.
Mama, încă de mult timp, îmi spunea că nu-i place profesiunea de avocat, deoarece mă supun blestemelor celor pe care îi executam pentru încasarea sumelor datorate, poporul considerând pe avocati ca .belitori., adecă jupuitori. Pe mine nu mă mai interesa câştigul mare de bani şi tânjeam după profesia de magistrat, carieră de mare prestigiu. Astfel, m-am hotărât, în toamna anului 1928, să mă prezint la examenul de capacitate a magistratilor şi într-o zi, cu încă doi concurenti magistrati, am reuşit.
În acea vreme a partidelor politice trebuia să ai o proptea pentru a fi numit, proptea politică, care mie îmi lipsea, dar totuşi aveam norocul ca ministru al justitiei să fie Iunian, binecunoscut a fi un om corect, la care te puteai adresa direct. Am cerut audientă şi mai aşteptau în anticameră încă 8 persoane, între care am recunoscut pe celebrul actor comic Tănase, deoarece mersesem cu sotia la mai multe spectacole ale sale, încă în timpul când locuiam la Săruleşti, cunoştintă nu în persoană, ci din vedere. Eu îl cunoşteam de altfel încă din timpul războiului în Iaşi, unde era mereu pe afişul Teatrului National de acolo, având ca parteneră pe nu mai putin celebra artistă Marioara Cisti. Dar cine nu-l cunoştea, în Bucureşti mai ales, pe Tănase!?
M-am mirat când l-am văzut printre solicitantii de audiente. Obiceiul era să fim introduşi câte unul, în ordinea sosirii, între orele 11-13, dar trecuse şi ora 12 şi nimeni nu intra, nici nu ieşea. Deodată,se deschide uşa şi apare Iunian în persoană, cu statura lui mică şi cu ochelari, se scuză că a fost retinut de alte treburi, ce nu le putea amâna, şi ne-a poftit pe toti deodată, rugându-ne să fim cât mai scurti posibil în expunerea cererilor, deoarece este presat de timp.
Am intrat cu totii grămadă şi, zărindu-l pe Tănase, ministrul se duse spre el şi îl întrebă: .Dar Dta Dle Tănase ce necazuri ai?. .Am şi eu necazurile mele cu un nepot care aş vrea să fie numit în magistratură în Moldova, cât mai aproape de Vaslui, dacă e posibil, ca începător.. .Bine, dacă e băiat bun. Dar ce note a avut la facultate?., întrebă ministrul. .Poftim diploma de licentiat în drept., care i-o întinse Tănase. După ce o examină, ministrul păru multumit şi îi promise că îl va numi când se va face primul loc vacant, examinând atent pe protejatul lui Tănase. Se ştia obiceiul lui Iunian de a se interesa de notele solicitantilor în magistratură. După ce se ocupă şi de problemele a încă 4 persoane, ce erau înaintea mea, îmi veni şi mie rândul.
.Ei tinere, Dta ce doreşti?. .Dle ministru am fost jude-ajutor la Judecătoria Săruleşti până în anul 1925, când, din motive personale, mi-am dat demisia. Acum sunt avocat şi reintru în profesiunea avută., îi spun eu. .Ei treaba asta nu-mi prea miroase a bine, zise ministrul. Probabil ai făcut ceva care te-a silit la demisie.., şi apăsă pe sonerie. După scurt timp, intră Dl Garoescu, directorul serviciului personalului. .Adu-mi, te rog, cazierul Dlui Talpeş, demisionat dela Judecătoria Săruleşti., apoi se ocupă de alt solicitant. Dl Garoescu venind cu cazierul meu, după examinare ministrul păru multumit şi mă întrebă la care tribunal vreau să fiu numit, iar eu l-am rugat să  părintii, căci fiind fiu de tăran, vreau să fac dreptate mai ales tăranilor.
.Bine, provizoriu te voi numi unde va fi primul loc vacant, căci şi aşa soarta Dtale va depinde de reuşita la examenul de capacitate.. I-am prezentat nota dela examenul de capacitate şi, ducându-se la birou, a notat ceva pe agendă. .Voi tine socoteală să nu ajungi prea departe de Banat, dacă va fi posibil.. I-am multumit şi am ieşit.

Din nou în magistratură
N-am aşteptat prea mult şi am primit numirea tot ca ajutor dejudecător la Judecătoria Drăgăneşti, jud. Vlaşca. Am predat biroul avocatial din Teregova unui fost coleg de liceu, Iliescu, care era căsătorit cu o învătătoare din acea localitate, consimtându-i a-i ceda o cotă-parte din creantele restante ce mi le va încasa, şi m-am mutat cu sotia, fetita şi soacra la Judecătoria Drăgăneşti, mama fiind în special multumită că am părăsit avocatura. Eram multumit că aveam o leafă sigură şi mijloc de existentă asigurat pentru a trăi şi carieră mult pretuită. Deoarece mai aveam nevoie de câteva luni pentru a împlini stagiul de 3 ani ca ajutor de judecător, pe la sfârşitul anului 1929 am fost înaintat judecător inamovibil, tocmai la Judecătoria Târnăveni, jud. Târnava Mică din Ardeal.

După 6 ani şi jumătate, în care timp mi s-a născut şi a 2-a fetită, Lelia, în iunie 1936 am fost numit, la cerere, judecător-şef la Judecătoria mixtă Blaj, loc solicitat din cauza liceului de fete din acel oraş.

M-am simtit f. bine şi în Târnăveni, unde, cu 2 ani înainte de mutarea la Blaj, fusesem numit tot judecător şef, având un coleg judecător şi pe un altul ca ajutor de judecător. La Blaj, centrul greco-catolicismului, eu am fost foarte bine primit, deoarece, contrar predecesorului meu, ce îşi manifestase ortodoxia în mod neplăcut pentru localnici, eu mi-am văzut de treabă, deşi sotia era preşedinta Asociatiei Femeilor Ortodoxe. Am făcut vizită protocolară mitropolitului grecocatolic Nicolescu, un om cu totul superior şi adevărat preot, care mă invita la masă ori de câte ori avea musafiri oficiali, o dată chiar cu ocazia sosirii Monseniorului Andrea Casullo, delegat, adecă nuntiu papal, la care masă am cunoscut şi pe episcopul Hossu din Cluj. La fel, am făcut vizită protocolară şi celorlalti canonici şi am legat prietenii cu familii distinse din localitate. Locuinta, f. încăpătoare, o aveam chiar în edificiul judecătoriei, în spatele căreia era o grădină şi unde creşteam 2 porci pe an, iar în fată se întindea istorica Câmpie a Libertătii.

În fiecare vară, fie dela Târnăveni, fie dela Blaj, concediul lunar îl petreceam, cu sotia şi fetele în Caransebeş, la părinti, în care timp gospodăria îmi era condusă de blajina şi buna mea soacră, care mi-a crescut şi educat cu dragoste cele 2 fetite, împreună cu sotia mea. În Blaj n-am stat decât doi ani şi 2 luni, deoarece în septembrie 1938, cu ocazia unei mari mişcări în magistratură, fără să mă aştept şi fără să fi cerut, am fost avansatpreşedinte al Tribunalului Odorhei, în inima secuimii. Scurt timp după mutarea în acest oraş, am constatat că eram f. bine văzut de populatia din raza tribunalului, datorită faptului că cunoşteam la perfectie limba maghiară, pe care o foloseam în timpul şedintelor de judecată, ori de câte ori aveam de judecat vreun secui care nu ştia româneşte, deci nu aveam nevoie de interpret, pe de altă parte tineam relatii civilizate cu avocatii şi intelectuali maghiari din oraş. În timpul şederii mele în secuime, cu durere am constatat că erau secui de origine română, având nume românesc, religie greco-ortodoxă, ei înşişi ştiau că sunt valahi, dar îşi pierduseră limba maternă în decursul veacurilor, în mijlocul secuilor. Erau însă multi secui care vorbeau româneşte, pe care o învătaseră în timpul serviciului militar în armata română.

După doi ani de şedere în Odorhei, cu ocazia cedării, prin Dictatul dela Viena, a Ardealului de Nord Ungariei, ispravă pusă la cale de Hitler şi Mussolini, am fost mutat provizoriu la Tribunalul Sighişoara, la care am predat valorile Tribunalului Odorhei, conform dispozitiei Ministerului de Justitie, şi apoi transferat la Trib. Făgăraş, cu tot personalul refugiat din Odorhei, unde a rămas numai personalul de origine maghiară. Deoarece la Făgăraş eram transferat tot provizoriu, până la rezolvarea cererii de a fi mutat la una din localitătile indicate şi preferate, trei la număr, familia a stat la Sighişoara, timp de o lună, iar eu singur la Trib. Făgăraş, până când am primit decizia de transferat ca preşedinte de tribunal supranumerar la Trib. Piteşti, indicat de mine ca al 3-lea oraş solicitat în cerere, în care erau licee de fete. Indicasem Turnu-Severin, Bucureşti şi Piteşti.
Deşi era război, în Piteşti, cu toată familia, ne-am simtit f. bine, aveam o locuintă cu mai multe camere, chiar peste drum de liceul de fete, la care urmau şcoala fetitele mele. Apreciam cu totii din familie splendidul parc .Trivale., în care ne plimbam în toate zilele însorite de primăvară până toamna. La începutul lunii sept. 1941, ca din senin, a intrat jalea în sânul familiei, când, în calitate de vechi căpitan în rezervă, am primit o telegramă să plec cu primul tren la Regimentul din R. Sărat, de care apartineam încă de mai multă vreme. Armata română sub generalul Antonescu, aliat cu Hitler, pentru recucerirea Basarabiei, lupta contra ruşilor în regiunea Odessei.

În R. Sărat am fost încadrat, spre norocul meu, în Batalionul 2 pază şi reparatii de drumuri, unitate independentă, comandată de Locot. colonelul Ioanid. Prin scrisoare, am liniştit familia că nu sunt în formatie de luptă pe front, deşi puteam fi periclitati de partizanii bolşevici, chiar în spatele frontului. Eram ajutorul comandantului batalionului şi încă la câteva zile după ce am ajuns la R. Sărat am aflat cauza mobilizării mele. Un alt căpitan, ce trebuia mobilizat, cu mare protectie, intrase în spital şi, în locul lui, am fost chemat eu. Am ajuns până la Odessa, am văzut locul luptelor crâncene dintre armata română şi cea rusă dela Dalnik, aproape de Odessa, lupte în care multe mii de ostaşi români au pierit. Batalionul nostru se ocupa cu paza şi repararea drumurilor, având sediul la Odessa, un oraş mare şi frumos, cu port la mare. Subteranele oraşului, adevărate labirinte, erau locuite de către partizani bolşevici, care aveau intrări şi ieşiri ştiute numai de ei, dar în urma drasticelor represalii date de nemti, aceştia s-au potolit, iar ostaşii români erau simpatizati chiar de populatia înfometată, pe care o ajutau.

Crăciunul lui 1941 l-am făcut în sânul familiei, obtinând dela comandantul meu o permisie de 10 zile, fără a o fi solicitat. Ce mare a fost bucuria familiei, când, în ajunul serbării, s-au trezit cu mine în pragul casei.
Comandantul meu, la începutul lui febr. 1942 mi-a făcut cea mai mare surpriză, la care nici nu m-am gândit că ar fi posibilă. În timp ce luam masa la popotă, el mi se adresă cu următoarele cuvinte: .Dle căpitan, eşti bun de cinste. ?i-am găsit un înlocuitor la R. Sărat, astfel că, peste două zile, primeşti ordinul de demobilizare şi te poti întoarce în sânul familiei şi la serviciul Dtale.. Arătându-mi recunoştinta, prin vorbe calde şi mai multe pahare închinate pe contul meu, am zis şi eu, ca celebrul scriitor Hemingway .Adio arme. şi m-am reîntors la Piteşti, provocând o vădită fericire în sufletul familiei mele, comunicând vestea şi tatălui meu la Caransebeş, unde trăia singur, ajutat de o servitoare. Mama murise în 18 februarie 1939, din cauza unei pneumonii. Pe atunci nu era descoperită Penicilina salvatoare .

Procuror-şef la Tribunalul Timiş-Torontal, în capitala Banatului
Încă cu vreo două luni înainte de a fi demobilizat, fusesem avansat în acest grad, egal cu cel de prim-preşedinte de tribunal, dar nu puteam să ocup postul decât după demobilizare. În Transnistria, ofiterii erau mai bine plătiti şi solda în mărci germane, putând face economii. Căpitanul care a fost mobilizat în locul meu era cel care intrase în spital pentru a scăpa de front, unde credea că va fi trimis în prima linie de foc. După ce a aflat care era misiunea batalionului în care eram şi avantajele materiale şi lipsa de risc a vietii, a intervenit să fie mobilizat şi astfel nu comandantului meu, ci acestui căpitan pot să-i multumesc pentru demobilizarea mea.
În calitate de prim-procuror al Trib. din Timişoara am fost mobilizat pe loc, ca civil, şi astfel mi-am luat postul în primire. Din păcate, deocamdată, m-am mutat singur, iar familia a rămas, până la sfârşitul lunii iunie 1942, în Piteşti, pentru ca fetele să-şi termine acolo clasa în care urmau. Din iunie 1942, până când scriu aceste memorii, sunt cu familia în Timişoara, la etatea de 61 ani devenind pensionar, dar până a ajunge aci prin multe necazuri am trecut şi schimbări de serviciu.

În 1945 am fost avansat procuror la Curtea de Apel Timişoara, unde am functionat până la sfârşitul lui februarie 1948, când, cu ocazia reorganizării şi .epurării. magistraturii, am fost pus în cadrul disponibil, fără salariu şi cu 2 fete în liceu. Nu puteam cere nici o explicatie, dar am ghicit că, deşi verificat de mai multe ori de către partid, am fost considerat ca având origine sănătoasă, corect şi cinstit în timpul serviciului, totuşi, din cauza că am pus într-un proces concluzii de achitare a unui acuzat, considerat, după vederea mea, nevinovat, dar arestat de Militie şi trimis în judecată la cererea partidului . eu refuzând să fac politică . rezultatul a fost că învinuitul, arestat, a fost achitat la Curtea de Apel, iar întreg complectul de judecată, cu mine în frunte, am fost puşi în cadrul disponibil.
Au urmat ani grei, cu multe lipsuri şi greutăti în sustinerea familiei. Nefiind primit în nici un fel de serviciu timp de 1 ½ ani, nu primeam cartelă de alimente. În acest timp, am mai fost ajutat băneşte de către fratii sotiei mele şi mi-am cumpărat trei capre, care păşteau pe malul Begheiului, în fata casei, şi prisosul de lapte îl vindeam pe la vecini.
Începând din toamna anului 1949, în sfârşit am lucrat ca angajat la următoarele servicii, ajungând să primesc un salariu mizer, dar obtineam cartele de alimente la pret relativ scăzut: astfel, din sept. 1949 . vara anului 1950, ca ajutor-contabil la Regionala C.E.C, apoi de aci transferat, în aceeaşi calitate, până în 1953, la Banca Natională, apoi vreun an la I.S.C.V.A.R.M. (Întreprinderea de Stat pentru

Cumpărarea şi Vânzarea Animalelor de Rasă şi Muncă), fiind sfătuit de un bun cunoscut să intru în acest serviciu, deoarece mă voi ocupa numai cu partea juridică, fără să fiu obligat a mă deplasa în diferite târguri, pentru achizitionare de animale, pentru care nici nu posedam cunoştintele profesionale. Peste un an, cu ocazia unei inspectii din Bucureşti, deoarece întreprinderea nu avea schemă pentru jurisconsult, am fost considerat inutil şi am fost transferat, în acelaşi post, la Brăila! Evident, se prevedea că nu voi merge acolo şi astfel am rămas iar fără serviciu, dar, în scurt timp, în fine, am fost angajat ca jurisconsult la Gospodăria de Stat Agricolă din Grabati, din judetul Timiş, unde mă deplasam singur, locuind mai multe zile pe săptămână într-o cameră a gospodăriei şi în zilele de sâmbătă venind acasă la Timişoara. După aproape un an am fost transferat, tot ca jurisconsult, la Gospodăria Agricolă de Stat Cenei, mai fiind obligat să merg, o dată pe săptămână, şi la Gospodăria Agricolă de Stat Uivar şi, la fel, la altă Gosp. de Stat, Ionel, relativ învecinate, tot din jud. Timiş, la aceste două din urmă având f. putin de lucru. În vara anului 1956, având etatea de 61 ani, am fost pensionat.
Pensia a fost destul de modestă, neavând decât 27 ani de serviciu şi media salariilor pe ultimii 2 ani fiind mică, evident şi pensia a fost mică, dar trăind modest şi fetele fiind amândouă măritate, mai ales că cea mare, Emilia, locuind cu sotul ei la noi, nu duceam lipsă, sotia mea fiind de mare ajutor fiicei mele, căci ea gătea, având gospodărie comună, şi se ocupa şi de Anca, nepoata mea, născută Trăilescu, care acum, când scriu aceste memorii, este în clasa 7-a a şcolii generale.
Am uitat să amintesc că tatăl meu a decedat în 12 decembrie 1949, în etate de 84 ani, fiind înmormântat alături de mama în Caransebeş, în cimitirul de sus, dela Potoc.

Iată-mă ajuns pensionar de bătrânete, cu viată tihnită, dar neobişnuit să stau inactiv. Se vede că destinul meu mă reclama să mai muncesc pe tărâmul public. Astfel, George Facsko, sotul fiicei mele Lelia, conferentiar universitar, fusese angajat ca chimist la Subsecretariatul de Stat al Minelor, cu sediul în Ştei (oraşul denumit ulterior cu denumirea de oraşul Dr. Petru Groza), în Ardeal, unde se mutase cu sotia sa, păstrându-şi şi locuinta din Timişoara, deoarece, de 2 ori pe săptămână, venea pentru a-şi preda cursurile la facultatea de chimie.

În 1956, toamna, mergând cu el pentru câteva zile la Ştei, am făcut cunoştintă cu dl O. Bădescu, jurisconsultul şef al subsecretariatului amintit, care, afară de un jurisconsult subaltern, mai avea un loc liber de jurisconsult şi, consultându-mă dacă nu mi-ar conveni să ocup acel post, în urma consimtământului meu, am fost numit în postul respectiv, serviciu care îmi convenea, cu atât mai mult deoarece primeam, pe lângă salariul respectiv, şi pensia mea obişnuită, iar ca locuintă locuiam la ginerele meu, care avea 2 camere şi bucătărie.

Se mutase acolo, la sotul ei, şi fiica mea, şi mai venea câte o perioadă de timp şi sotia mea, cu nepotica Anca, profitând de clima subalpină a localitătii. Din Ştei, lunar o dată, eram delegat, ca jurisconsult, la Întreprinderea Minieră Banat din Oravita, care exploata uraniu la Ciudanovita, la cca 21 km depărtare, unde se clădise un mic orăşel cu blocuri, pentru muncitorii şi functionarii care nu locuiau în Oravita, cei din acest oraş făcând zilnic cursa cu autobuzele dus-întors. După rezolvarea problemelor juridice ale întreprinderii care nu sufereau amânare, mă întorceam la Ştei. Aceasta a durat până în aprilie 1957, când Subsecretariatul de Stat din Ştei a fost mutat la Bucureşti, rămânând o întreprindere de exploatare în Ştei, iar cealaltă în Banat, la Oravita, unde am fost transferat ca jurisconsult şef al Biroului Juridic. Transferul mi-a convenit, căci eram relativ aproape de casă, unde călătoream la fiecare sfârşit de săptămână. Salarizarea era mai bună, plus primele, încât am functionat la acea întreprindere până în 28 iunie 1963, ajungând la gradul de consilier juridic principal, cu salariu de peste 2000 lei lunar şi, în ultimul an, cu pensia la jumătate, conform noilor dispozitii legale. Era o prevedere că pensionarilor care renuntă la pensie şi mai servesc cel putin 2 ani, li se va recalcula pensia, tinându-se socoteală de anii serviti ca pensionar. Având frumoase economii realizate din salariu, ajuns la o etate când am socotit că am muncit destul despărtit ani de zile de familie, am demisionat. Ulterior, am regretat, deoarece pensia mi s-a mărit numai cu 1% anual, iar dacă mai serveam 2 ani pensia mi s-ar fi urcat la cca 1500 lei lunar şi, în loc de 888, cât primesc în prezent, când scriu aceste rânduri, când sunt definitiv pensionar, nedorind altceva decât sănătate, câte zile voi mai avea hărăzite a le trăi, până acum simtindu-mă bine, deşi am trecut de 2 ori prin clipe grele, o operatie de prostată, suportată uşor, şi o gripă virotică, aceasta tintuindu-mă la pat 2 săptămâni.
Ca pensionar, mă ocup de aprovizionare, urmăresc evenimentele internationale, marile realizări ale Republicii Soc. Rom. în toate domeniile, citesc cărti diferite, având acum timp suficient pentru aceasta, mă întâlnesc, o dată pe lună, cu foştii colegi de liceu care locuiesc în Timişoara, rar îmi mai vizitez satul natal şi rudele din Cornereva, cu care ocazie îmi reamintesc timpul copilăriei şi revăd dealurile, pădurile şi Muntii Cernei, pe cari acum nu-i mai pot urca din cauza inimii slăbite, care nu mă doare, dar trebuie să o menajez, evitând eforturile fizice şi supărările şi urmând un regim alimentar recomandat de medic, regim uşor suportabil cu putină vointă.

Dorinta mea este să trăiesc sănătos până îmi văd nepotica intrată la facultate; acum, când scriu aceste rânduri, la etatea de peste 75 ani, ea urmează în clasa III liceul german; iar altă dorintă a mea: să-mi revăd reîntregită tara, aşa cum a fost la 1 dec. 1918, până când a fost ciuntită de nesătioasa U.R.S.S., care drept răsplată că armata noastră, întorcând armele împotriva hitleriştilor, a luptat umăr la umăr cu cea rusă, ne-a luat Basarabia şi parte din Bucovina, neajung ându-i uriaşul teritoriu dela Vladivostok până aproape de centrul Europei, căci şi Cehoslovacia şi Ungaria sunt numai cu numele tări libere, în realitate conducătorii acestor tări şi a Germaniei Orientale, joacă cum le cântă ruşii, aceste tări fiind întesate cu armată rusească.
Scumpa noastră tară şi vecina Jugoslavia, datorită politicii externe întelepte a conducătorilor ei, sunt libere şi să sperăm că vor rămâne.
Cred că nu numai dorinta, ci a tuturor letonilor, lituanienilor etc. este să vadă odată colosul bolşevic fărămitat şi tările ocupate să fie iar libere şi cele ciuntite să fie reîntregite. Popoarele au şi ele destinul lor, ca şi oamenii, totul depinde de timp şi voia Creatorului.

* * *

Am rămas dator cu descrierea isprăvii pârâului ce curgea pe lângă casa părintească din Cornereva, apoi despre comorile din satul meu natal şi despre aşa-zisa doctrină ocultă şi despre vise, care fac parte din această doctrină, şi despre credinta despre viată şi moarte la care am ajuns să pătrund în cursul vietii. Noroc că aceste memorii ale mele nu sunt destinate tiparului, căci fiind contrare doctrinei marxist-leniniste, dacă ar ieşi din cercul strict al familiei m-ar paşte puşcăria.

Isprava pârâului. Cireşul şi puiul de cireş
Am amintit că, pe lângă casa natală din Cornereva, curgea un pârâu cristalin. Cu unu sau doi ani înainte de a se muta părintii la Caransebeş, în urma unei ruperi de nori, pârâul s-a umflat ca un uriaş, distrugând totul în calea lui, aducând copaci, rostogolind bolovani şi săpând malurile, ce le ocolea când era cuminte. Astfel, terenul din jurul casei, formând o curbă, împrejmuit fiind de un zid de cca 1 m, format din bolovani ziditi fără mortar, în partea sudică a terenului bunicul Matei sădise un cireş, altoit cu vişin, care crescuse falnic şi gros de abia doi oameni puteau să-l cuprindă cu bratele şi avea un rod bogat, putându-se culege din el aproape un cazan cireşe, din care bunicul şi tata fabricau o tuică excelentă. Când a venit puhoiul de apă, a spălat tot terenul ce era cultivat cu porumb, încâtcireşul falnic a căzut de-a curmezişul apei, care nu a fost în stare să-l mai târască, din cauza greutătii lui, şi poate şi din cauza că o parte a rădăcinii mai era prinsă în pământ. Lângă rădăcina pomului, ca prin minune, a rămas în picioare un pui de cireş de cca 3 cm diametru şi înalt de cca 160.170 cm, fiind crescut şi răsărit dintre rădăcinile tatălui său, cireşul falnic care acum sta lungit la pământ ca un om mort. Mama, fire foarte impresionabilă, şi eu, am vărsat lacrimi de jale, iar mama a spus: .Săracul cireş, a murit pentru a-şi salva puiul..
Cum am mai amintit, tata a dus trunchiul la ferăstrău şi a făcut scânduri, cum a procedat şi cu alti cireşi groşi pe care i-a tăiat, din scândurile cărora mi-am făcut dormitorul, compus din paturi, dulap de haine, masă, scaune, noptiere şi toaletă, în anul cât am stat ca avocat la Teregova.
După mutarea în Caransebeş, până în anul 1947, an în care m-am întors, fiind în vizită la vărul meu Trăilă Ivaşcu, cu acea ocazie vizitând şi locul unde m-am născut, am rămas uimit, văzând în locul cireşului doborât de pârâu alt cireş, tot aşa de falnic şi mare, ce devenise puiul de cireş.Motiv de meditatie!

Poveşti cu comori
Când eram încă copil de 4.5 ani, îmi amintesc, şi ulterior mi-au confirmat şi părintii, că au venit la bunicul 6 sârbi din Serbia, însotiti de un român numit Toni, din Orşova, acest Toni cunoscând şi limba sârbă, având asupra lor un plan al unei comori fantastice, afirmativ ascunsă de sârbi, după ocuparea de către turci a tării lor, într-o peşteră dela o cascadă din Muntii Cernei. Afirmativ, după bătălia pierdută contra turcilor, un şef sau print sârb, urmat de o numeroasă ceată, au trecut Dunărea şi s-au refugiat în Valea Cernei, aducând cu ei tot ce aveau mai valoros, ascunzându-le, după spusele lor, într-o grotă, în stâncă, la înăltime de circa 5.6 metri, la care grotă nu se putea ajunge decât urcându-se pe un brad crescut la poalele stâncii.

Stânca respectivă era traversată de un strat alb, ca un fel de brâu, numindu-se .peatra cu brăcira. (brăcira, în limbajul bănătenilor, însemnând o cingătoare de lână, lată de cca 10 cm).

Acei sârbi, însotiti de numitul Toni, care făcea pe tălmaciul, au fost îndrumati să vină la tata, care fiind mai multi ani cioban prin muntii şi pădurile Cernei, cunoştea mai bine Valea Cernei. Au plecat cu totii, însotiti de către bunicul şi tata, să caute cascada respectivă şi peatra cu brăcira, dar, datorită lungimii de zeci de km a văii Cernei şi a numeroaselor cascade mai mici, cercetarea în primul an a rămas fără nici un rezultat. Anul următor, sârbii, împreună cu Toni, au venit din nou şi au continuat cercetările, împreună cu bunicul şi tata, fără nici un rezultat. Sârbii, înainte de a pleca, au lăsat o copie după plan, pe care bunicul a pus-o într-o cutie de lemn, în casa în care îşi tinea actele, cutie care era aşezată pe scândura prinsă de-a curmezişul grinzilor din casă, la o înăltime de cca 2 m şi ceva. Planul era copiat pe o hârtie de culoare roz şi, încă din momentul în care bunicul a aşezat-o în lădită, începuse să mă atragă ca un magnet.

Într-o zi, rămas singur în cameră, am aşezat 2 scaune tărăneşti, fără speteze, unul peste altul şi, urcându-mă pe ele, am scos hârtia roz din cutie, m-am dat jos şi am privit-o. Avea trei linii trase pe ea în felul următor: Ψ Probabil să fi mai avut şi alt semn, dar nu-mi mai aduc aminte. Auzind paşi în curte, pentru a nu fi prins cu mâta în sac, am rupt hârtia, făcând-o ghemotoc, scaunele puse la loc, şi am stat ca un copil cuminte, cum m-a găsit mama intrând în casă. Sârbii nu s-au mai întors, iar eu, când la 9 ani am ajuns la şcoală la Orşova, l-am revăzut pe Toni, care căra cetătenilor apa din Dunăre într-un butoi, pe un cărut tras de un măgar. Lipsa planului nu s-a observat, ne mai interesând pe nimeni. Linia de mijloc, ce întretăia vârful de săgeată, indica probabil râul Cerna, linia din stânga: cascada, iar cea din dreapta arăta locul unde afirmativ ar fi grota. Deşi devenit mare, după plecarea din satul natal, deseori m-am gândit la această poveste de comoară, dar viata, conform destinului, ducându-mă în alte părti, n-am mai avut timp, nici posibilitate materială să caut .peatra cu brăcira..

Cu vreo 4 ani în urmă, în 1970, fiind în vilegiatură la vărul meu Trăilă Ivaşcu, care fusese mare vânător, aducând vorba de această poveste, pe care şi el o auzise dela mama şi dela mine, mi-a spus că este convins că ştie unde este locul respectiv, căci a fost după vânat până unde râuşorul numit Craiova, printr-o cascadă, se varsă în Cerna, şi în dreapta este o stâncă cu o dungă albă pe la mijloc, însă este f. greu de coborât jos, până unde se varsă cascada. Tot acest văr al meu mi-a povestit o întâmplare auzită de unchiul său încă în tineretea acestuia, afirmativ dela un locuitor din comuna Rusca, sat la 20 km, socotit din centrul administrativ al Cornerevei. Conform acestei povestiri, mai multi ruscani, ajunşi, nu se ştie pe ce cale, în posesia planului de care am vorbit, s-ar fi dus la .peatra cu brăcira.; unul din ei, afirmativ urcându-se pe o scară improvizată până la grota din stâncă, a intrat, a umplut galbeni, cât a putut duce în trăistuta ce avea la el, şi, dela vârful scării a strigat la cei din jos că a pus comoara în traistă. Cei de jos l-au întrebat dacă în traistă este tot ce a fost în grotă, la răspunsul afirmativ al acestuia cei din jos deodată au văzut un tap ieşind din grotă şi, repezindu-se la cel din vârful scării, l-a împins jos, împungându-l, iar acesta a căzut mort.
De traista cu banii din grotă povestea nu arată ce s-a întâmplat, a rămas sus sau a căzut şi ea jos. Ruscanul povestitor ar fi spus că tapul respectiv era .straja comorii. şi, fiindcă cel ce umpluse traista a mintit, deoarece cea mai mare parte a comorii rămăsese în grotă, a fost pedepsit pentru necinstea lui.

* * *
O altă versiune, privind tot o comoară ascunsă de sârbi pe Valea Cernei şi tot la o cascadă de apă ce se varsă în râul Cerna, probabil să se refere la aceeaşi comoară amintită mai sus, ar fi următoarea: sub cascadă este o grotă, în care este ascunsă comoara, circa 3 grămezi de galbeni. Grota este astupată cu bolovani la intrare, zidul astfel format fiind năpădit de muşchi, crescut după ridicarea zidului. Cel care ar desface acest zid şi ar intra în grotă, ar ieşi îngrozit afară, deoarece un şarpe de ceară, cu solzi din galbeni înfipti în corpul lui de ceară şi cu diamante în ochi, s-ar mişca, dând iluzia că se repede spre cel ce a reuşit să pătrundă în grotă, fără ca omul să ştie că şarpele este numai din ceară şi este aşezat pe o scândură dela intrare, pe care, călcând, acesta se ridică la capătul opus, pe care este aşezat şarpele. Cel care cunoaşte secretul şarpelui, acela ne mai trecând prin groaza fricei, va izbândi să-şi însuşească comoara care nu are alt păzitor, afară de şarpe.

* * *
În copilărie şi adolescentă, ca licean, am adunat circa 15 poveşti diferite referitoare la comorile din satul meu, multe îngropate şi prin păduri, dar mai ales pe munti, dar am predat însemnările respective.

Se vorbea în acel timp că multi din sătenii mei, şi chiar din comunele învecinate, au găsit comori, fie că la anumite serbători au văzut jocul banilor (o flacără albastră sau galbenă, ridicându-se de trei ori din locul comorii), fie că, auzind din vreo altă povestire locul şi semnul unde este ascunsă comoara, au căutat-o şi au găsit-o, devenind deodată bogati. Aceste poveşti au explicatia lor şi au pornit chiar dela ascunzătorii comorii respective, care, fiind arestati sau condamnati la închisoare sau pe patul mortii, adică împiedecati de a se mai duce să-şi ridice comoara ascunsă, au destăinuit secretul fie vreunui membru al familiei, fie la vreun temnicer sau altui om cu care a reuşit să vină în contact, înainte de a muri. Unii din cei cari au aflat secretul acesta s-au dus şi au ridicat-o sau, neputând merge, au spus la rândul lor altor persoane povestea, care a mers din gură în gură mai departe. Aşa se explică existenta unor numeroase săpături, în diferite locuri, pe platoul dela .Petrile Albe. etc.
Eu însumi, ca elev în clasa a 6-a de liceu, am auzit dela un văr al tatei, numit .Dulece., din Bogâltin, că la .Vârful Babii., ce se înaltă la cca 1700 m în muntii Cornerevei, s-ar afla trei pietre albe, înşirate la mici distante una de alta; în linie dreaptă, spre răsărit, la trei paşi dela ultima piatră, ar fi ascunsă o căldăruşă de galbeni. Era pe la începutul lunii septembrie, când pe munti nu mai erau nici turme de oi sau de alte vite. Tata, fiind în acea zi obosit, în urma adunatului fânului, nu a fost dispus să mai facă un urcuş de circa 3 ore până în acel vârf de munte şi m-am oferit eu, în locul lui. Numitul .Dulece., pe numele adevărat Valuşescu, luând dela tata o săpăligă mică, cu coada scurtă, ascunsă în traistă, însotit de mine, pe la ora 12, am urcat amândoi până în vârful muntelui, plini de sperante, în posesia planului sus-amintit al locului comorii. Găsind cele trei pietre, înşirate, eram plini de sperante, dar mai făcând şi cei trei paşi, de la ultima piatră, am rămas dezamăgiti. Se vedea gropita, în diametru de circa 30.40 cm, în care fusese ascunsă căldăruşa, cu pământul aşezat de jur-împrejurul gropii, dar atât pe fundul gropii, cât şi pe marginea ei, erau crescute afine, de aproape o palmă înăltime. Povestea fusese adevărată şi precisă, unde a fost ascunsă căldăruşa, dar cine ştie de câti amar de ani altă persoană sau persoane, auzind înaintea noastră povestea, au găsit-o precis şi au ridicat-o, povestea continuând să se repete din gură în gură.

Tatăl meu
M-am aşezat astăzi la biroul tatălui meu, cu intentia de a scrie despre cele mai importante momente din viata noastră de familie, şi am constatat că ar trebui să scriu sute de pagini. Pentru că trebuie să mă restrâng, voi încerca să relatez numai fapte, petrecute în viata lui, despre care nu a scris. Vreau doar să spun că întreaga mea viată a fost luminată de dragostea, respectul şi admiratia pe care i le-am purtat, atât cât a fost în viată, precum şi după moartea lui.

A fost un om de o mare modestie, omenie, a cărui corectitudine nu a fost pusă niciodată la îndoială, de o rară bunătate, cu credintă în Dumnezeu şi dezinteresat de bunurile materiale, având însă grijă, cât a putut, să avem cele necesare, dar dispretuind luxul. Până în 1948 am trăit din leafa lui de magistrat, dar, fiind o familie formată din 5 persoane, plus părintii lui, atât cât au trăit, banii trebuiau cheltuiti cu grijă.

Era tatăl meu un om introvertit, totdeauna serios, dar blând, iar fată de noi nu-şi arăta sentimentele decât prin fapte. Ne săruta când era ziua noastră sau când plecam şi veneam din vacante. Eu semănam mai mult cu mama şi, fiind .cea mică., îi săream de gât şi-l sărutam adesea. El mă tinea în brate, mângâindu-mă uşor pe spate, iar eu căutam în ochii lui acea scânteie de bucurie care-i lumina fata.

Prima mea amintire despre el datează din anii 1934.1935 când, foarte mică fiind, în curtea casei din Târnăveni, unde era judecător, m-a luat în brate şi m-a dus să miros florile de cireş, explicându-mi că în vară, din aceste flori, vor apărea fructe roşii şi dulci. Apoi, în aceeaşi perioadă, ne-a construit singur o sanie de lemn, cu care sora mea mai mare şi cu mine ne bucuram când fugea prin zăpadă să ne plimbe. Ştiu că în toate oraşele în care am locuit părintii mei erau foarte iubiti, erau în legături de prietenie cu intelectualii, iarna făceau patinaj, vara jucau tenis şi nu-mi amintesc să fi avut vreodată discutii neplăcute cu cineva. Ceea ce astăzi pare de necrezut, în familia mea niciodată nu i-am auzit certându-se sau ridicând glasul unul la altul, se sfătuiau totdeauna când luau o hotărâre, şi bunica mea, din partea mamei, l-a iubit pe tata ca pe un fiu al ei şi tata, de asemenea, a considerat-o ca pe a doua sa mamă. Am fost educate să apreciem oamenii după caracterul şi comportamentul lor, nu după rangul sau averea acestora. În liceu fiind, atât sora mea, cât şi eu, aveam prietene şi de alte conditii sociale, dacă acestea ne plăceau, spre deosebire de colege din familii mari care nu invitau la ele acasă niciodată decât fete .de conditie..

Când, după refugiul din Ardeal, am venit în Timişoara, aveam deja 12 ani şi-mi aduc aminte de perioada în care a fost primprocuror. Magistratii, atunci când erau avansati, plecau în alte oraşe, şi noi, după 5 ani la Târnăveni, ne-am mutat la Blaj. Din acea perioadă îmi amintesc că în incinta Tribunalului era şi locuinta preşedintelui, un apartament mare, cu o minunată privelişte spre Câmpia Libertătii, şi socotindu-mă destul de mare să înteleg, a început să-mi povestească întâi fapte din istoria antică, apoi despre cele ale românilor, despre vitejia şi patriotismul dovedit în război.

Într-o zi m-a luat cu el la gară, pe unde trecea sicriul poetului Octavian Goga; trenul s-a oprit 5 minute, timp în care, o parte din multimea adunată cânta melodii pe versurile poetului. După doi ani am plecat la Odorhei, unde tata a fost numit preşedintele Tribunalului, şi acolo am locuit până în 1940, când s-a cedat Ardealul. A fost, poate, cea mai fericită secventă a existentei lor, aveau multi prieteni, erau tineri, şi în societatea lor erau toti intelectualii români, care duceau o viată plăcută, se întâlneau la tenis, la patinaj, la zilele fiecăruia, când se făceau mari pregătiri, mese întinse şi era multă veselie. Atunci copiii nu stăteau la aceste mese festive, ne îmbrăcau .de Duminecă., salutam musafirii, primeam cutiile cu ciocolată şi, după 5.10 minute, ne retrăgeam. Îmi amintesc că într-un an, de Sf. Petru, ziua tatei, a venit, pe neaşteptate, bunicul din Caransebeş, îmbrăcat foarte curat, dar în hainele albe ale tăranilor, în opinci, şi ne-am bucurat mult de venirea lui. Musafirii erau aproape toti veniti, rămăsese în capul mesei doar scaunul destinat prefectului, dar când bunicul a venit tata l-a aşezat în capul mesei, socotind că bunicul David avea dreptul să stea acolo. Tot din Odorhei, retin că, într-o zi,  mergând într-o plimbare cu tata înafara oraşului, am auzit într-o tufă un zgomot ciudat; tata s-a aplecat şi a scos din tufiş un căteluş, fără ochii deschişi, aruncat desigur de cineva, pentru a scăpa de el. Mi-am scos basca din cap şi am luat căteluşul acasă, unde l-am botezat Bric; avea o culoare roşcată, l-am hrănit cu pipeta şi a rămas membru al familiei 14 ani.

Apoi, totul s-a schimbat, a venit refugiul, şi tata era foarte preocupat să salveze arhiva Tribunalului; col. Nedelcu şi maiorul Bârzescu, prieteni de familie, care au venit cu câtiva soldati, ne-au ajutat să ducem, în vagonul pus la dispozitie, arhiva şi o parte din mobila casei. Pentru noi a fost pusă o canapea, pe care ne-am culcat, iar jos, pe o pătură, dormeau Bric cu pisica, prietena sa, care ne-au însotit până la Timişoara.

În perioada petrecută la Piteşti, tata fiind pe front la Odessa, mama, împreună cu multe doamne, au făcut şcoala de asistente medicale şi au activat în spitalul de răniti. Pentru activitatea desfăşurată, mama a primit mai multe decoratii, printre care şi Ordinul Crucea Regina Maria, cl. a II-a. Spitalul a fost vizitat de mama mareşalului Ion Antonescu, dna Liza col. Baranga, momentul fiind imortalizat prin fotografiile păstrate. După doi ani petrecuti la Piteşti, tata a fost numit prim-procuror la Timişoara.

În sfârşit, tata a ajuns în Banatul său drag. Veniti din Piteşti, când am intrat în Timişoara parcă am ajuns în Rai. Oraşul era minunat, foarte curat, oamenii civilizati şi, mai ales, foarte atenti, în special cu toti refugiatii, care au fost ajutati şi ocrotiti de bănăteni.

Tata şi mama veniseră înaintea noastră, să aranjeze vila de pe str. Abrud nr. 8, repartizată tatei. Nu pot să uit că în seara când am sosit în gară, tata ne aştepta cu o trăsură. Pe atunci nu erau taxiuri, doar în Piata Traian, în fata bisericii sârbeşti era statie de trăsuri. După ce ne-am instalat în casă, iar Bric a primit o cuşcă pe terasă, tata ne-a chemat şi ni l-a prezentat pe Gheorghe, care avea obligatia să-l păzească; tata nu avut însă nevoie, şi Gheorghe venea rar la noi acasă. Ne-a tinut un .discurs. despre cum trebuie să ne comportăm la şcoală, pentru a nu avea probleme din cauza noastră; ne-a mai atras atentia ca, sub nici un motiv, dacă vine cineva cu vreun pachet sau plic să nu-l primim. Totuşi, în cei 6 ani, cât a fost în functia de prim-procuror, odată, noua servitoare, care nu fusese încă .instruită., auzind soneria, s-a dus la poartă şi a venit cu un pachetel.

Bunica a întrebat ce-i cu pachetul, servitoarea a răspuns că o bătrână, modest îmbrăcată, a sunat şi a rugat-o să dea pachetul copiilor dlui prim-procuror. Degeaba am fugit să o întoarcem înapoi, femeia dispăruse. Când tata a venit, mama i-a dat pachetul şi, cum nu avea nici un nume scris pe el, l-a deschis; înăuntru erau două pungi mici cu sâmburi de alun şi doi iepuraşi de ciocolată. Mai era un plic, pe care tata l-a deschis, şi am văzut că era foarte impresionat. În plic era o felicitare de Paşti, şi pe ea, un scris tremurat; se vedea să scrisese cineva care nu scria bine: .Domnule prim-procuror, să vă dea Dumnezeu numai bine dumneavoastră şi familiei. Sărbători Fericite de la o femeie pe care ati primit-o în audientă şi ati ajutat-o fără să o cunoaşteti. Nu vă voi uita niciodată.. Nu semnase nimeni, iar tata nu şi-a amintit despre cine era vorba; avea audientă de 3 ori pe săptămână şi venea multă lume la el. L-am privit şi ne-am dat seama că era foarte emotionat. Acest dar a fost singurul primit vreodată de tata, dar pentru el a fost extrem de pretios.

Un alt magistrat cunoscut pentru corectitudinea sa, Marius Anastasescu, a dat familiei aceeaşi dispozitie ca şi tata: să nu fie primit nimeni cu pachete sau plicuri. Fiul său, ing. Decebal Anastasescu, fost subprefect de Timiş după 1989, copil fiind, a povestit cum într-o zi a venit la ei acasă un domn cu un pachet, spunând că l-a trimis tatăl său. Deschizându-l, Decebal a văzut o cutie mare de bomboane de ciocolată; bucuros, se pregătea să deschidă cutia, când a sosit tatăl său. A întrebat de unde este cutia şi, când a aflat că a adus-o un străin, a vrut să o ia din mâna fiului, care însă nu voia să renunte la ea. Abia când tatăl său i-a dat o palmă, care l-a dus sub birou, a dat drumul cutiei. Când ne mai întâlnim ne aducem aminte cu duioşie de integritatea părintilor noştri.

Peste tot unde am locuit, aveam şi curte, iar tata săpa câteva brazde şi semăna roşii, le punea araci, şi era foarte fericit când ne dădea din recolta lui. Când am împlinit 14 ani, în toamnă, m-a chemat pe terasă, a scos nişte araci, a luat un cutit şi mi-a spus că-mi va face un joc de şah, ca să mă învete acest joc, pe care el îl juca cu prietenii. A tăiat cu grijă aracii şi, cu un cutit, a cioplit piesele. După ce le-a terminat, explicându-mi cum se mută fiecare piesă, le-a împărtit în două, cu cerneală neagră a vopsit jumătate din piese, apoi pe celelalte cu lac alb; după uscarea celor negre, le-a lăcuit şi pe acelea. După câteva zile am început lectiile. Juca foarte serios, nu făcea nici o greşeală, timp de un an mă bătea mereu. Apoi am început să fac remize, el fiind foarte bucuros. După 2 ani am luat parte la primul concurs de şah. S-a organizat prima competitie de masă, .Cupa Unitătii Tineretului., la Bucureşti, unde am luat locul 3.

A fost foarte supărat pe mine, pentru că deşi conduceam în ultima partidă şi lumea deja se ridicase să plece, am făcut, din neglijentă, o mare greşeală. Mi-a spus că niciodată să nu mă cred învingătoare înainte de a da şah-mat. Nu i-aş fi spus niciodată că am pierdut din neatentie, dar. partida a apărut în .Sportul., ziar pe care-l păstrez.

Am jucat cu tata ani de zile; odată, când era mai bătrân, a făcut o greşeală copilărească, iar eu m-am făcut că nu observ şi nu am profitat de ea. Atunci s-a ridicat de pe scaun, mi-a spus că a fost ultima partidă jucată împreună, pentru că şi-a dat seama că nu am vrut să-l înving. Şi a fost ultima partidă. Tata a murit în 5 septembrie 1979, în casa mea, în care am rămas singură, piesele de şah făcute de el fiind, pentru mine, cele mai valoroase obiecte.

Eram elevă în clasa a III-a la Liceul .Carmen Sylva. şi, deşi locuiam aproape de şcoală, aveam abonament de tramvai. Într-o dimineată, ca să nu întârzii, am luat tramvaiul şi, când a venit controlul, am constatat că mi-am uitat abonamentul. Controloarea mi-a luat ghiozdanul şi mi-a spus să vin în fata primăriei, unde avea un birou, cu amenda. Am rugat-o să-mi dea ghiozdanul, pentru că am abonament, dar l-am uitat acasă, sunt fata primului-procuror şi nu mint. Controloarea a sustinut că mint, spunându-mi să vină tata să plătească amenda. Tata m-a certat pentru că nu mi-am pregătit din timp tot ce-mi trebuia pentru şcoală şi s-a dus singur după ghiozdan.
A plătit amenda, iar controloarea i-a spus că am mintit că sunt fata primului-procuror, ca să scap. Tata i-a răspuns că am fost certată pentru neglijentă, dar nu am mintit-o. Femeia a început să se scuze, dar tata i-a spus că nu are de ce, ea şi-a făcut datoria şi eu nu trebuia să fac uz de functia lui. Ajuns acasă, m-a chemat în biroul lui, şi foarte serios şi supărat, mi-a spus că dacă încă odată mai îndrăznesc să uzez de functia lui, ca să scap dintr-o încurcătură, o să mă pedepsească aşa cum nu a făcut-o niciodată. Nu am uitat niciodată fata lui, privirea deceptionată şi tristă din cauza comportamentului meu.
Societatea tatălui meu a fost formată, în general, de familiile de magistrati, şi un prieten vechi, dr. Liviu Selegianu, cunoscut pe atunci mai ales ca simpatizant al Germaniei; niciodată nu a avut relatii de prietenie cu avocati sau angajati ai Administratiei Financiare.

Avea respect şi simpatie pentru câtiva foarte buni avocati, dar nu dorea să se creadă că ar putea să-i favorizeze. Nu făcea politică şi nu-mi amintesc să fi îndrăznit cineva să vină cu interventii la el. Tata nu era un caz izolat, magistratii erau înafara bănuielilor că ar fi putut fi cumpărati. Printre cei care îi erau prieteni şi colegi se aflau: Anghel Dragomirescu, Aurel Comoroşan, Marius Anastasescu, Brutus Imbroane, Ion Isac, Gheorghe Paloşanu, Ion Blănaru, Ion Lungulescu, Ion Popiştiu, George Georgescu-Vâlcea; erau respectati şi nimeni nu a îndrăznit vreodată să-i acuze de incorectitudine. Printre apropiati se mai numărau: familiile Coriolan Băran (fost primar al Timişoarei şi prefect de Timiş-Torontal), Nicolae Table, fost viceprimar al Timişoarei, ing. V. Toma, dr. Bodea, notarul public Dimitrie Novăcescu, dr. Fodor (ulterior rector al Facultătii de Medicină din Cluj), Constantin ?enovici, notarul Alexandru Moraru.
În vara anului 1944, pentru a ne feri de bombardamente, sora mea şi cu mine am fost trimise la prietena noastră din Murani, Doina Andraşiu, fiica fostului primar al Timişoarei, prof. Gheorghe Andraşiu.

Împreună cu alti tineri găsiti acolo şi localnici, precum fostul scriitor Marius Munteanu, am făcut o echipă de teatru şi o orchestră, dând spectacole sătenilor; s-au legat prietenii care au durat întreaga viată. După retrocedarea conacului, cei care mai trăiam, ne-am reîntâlnit la Murani. Din fericire, Doina a reuşit să refacă clădirea.

Înainte de terminarea celui De-al Doilea Război Mondial, din balconul Parchetului (aşa se numea atunci Procuratura), aflat în fata hotelului Continental de azi, priveam intrarea trupelor sovietice în Timişoara. Înainte de venirea ruşilor, tata ne-a spus să ne pregătim că vom lăsa casa aşa cum este, cu servitoarea să o păzească, iar noi vom pleca spre Caransebeş, să vadă dacă nu cumva americanii vor interveni să ne salveze. Tata a luat geamantanul cu actele cele mai importante de la Parchet, iar noi numai hainele de pe noi şi ceva mâncare; am plecat la gară şi ne-am urcat în primul tren care mergea în acea directie. În acel tren supraaglomerat am întâlnit multe cunoştinte, printre care şi familia avocatului Emil Man, din care făcea parte şi buna mea prietenă de o viată Mia. După plecarea garniturii, când am ajuns în prima gară, Remetea Mare, am aflat că nemtii bombardaseră calea ferată şi trenul nu mai mergea. Sala de aşteptare s-a umplut de călători şi nu ştiam ce să facem. După vreo oră, mama s-a ridicat şi a spus tatei că noi trebuie să plecăm acasă pe jos, pentru că este posibil ca ruşii să nu ajungă la noi, dar acolo, în gară, suntem vulnerabili şi victime sigure ale ruşilor. Tata la început a arătat că şi drumul înapoi este periculos din cauza bombardamentelor nemteşti şi, mai ales pe câmp, putem fi mitraliati. După o scurtă discutie cu mama, au decis să plecăm şi, dacă mergem prin lanurile de porumb, putem scăpa. Spre surprinderea noastră, când am părăsit gara, am constatat că toti călătorii s-au încolonat după noi şi au plecat prin porumbişte spre Timişoara. De 3 ori au trecut avioane deasupra noastră; tata striga să ne culcăm, pentru a nu fi văzuti, şi toată lumea se trântea la pământ. În sfârşit, după câteva ore, obositi şi flămânzi, plini de praf şi speriati, am ajuns acasă. Când am intrat, am găsit mutată la noi familia dr. Selegianu, prietenul tatei, cu 4 persoane, care l-au rugat să-i primească, pentru că se cunoştea atitudinea filogermană a doctorului, căruia îi era frică de ruşi. Au locuit la noi vreo două luni; toată ziua stăteau închişi în casă, numai seara târziu, pe întuneric, mai stăteau cu noi în grădină. Apoi au plecat acasă, considerând că pericolul a trecut; în oraş, mai ales în centru, nu se auzise că ruşii ar intra în case, doar seara atacau oameni şi furau.

Una din victime, când venea seara acasă (ne mutasem pe Spl. Galati nr. 5, într-o vilă, pe malul Begheiului), a fost chiar tatăl meu. Fiind întuneric, avea o lanternă cu care-şi lumina drumul, când la colt a fost oprit de 2 ruşi beti. L-au somat cu puşca îndreptată spre el, l-au buzunărit, luându-i banii şi, spre supărarea noastră, a fetelor, i-au luat ceasul de aur, cu lant gros, din buzunarul vestei, şi spre mirarea tatei, i-au pus în loc altul vechi şi stricat; i-au luat lanterna bună, i-au dat alta mai veche şi au plecat. Când a intrat în casă şi a povestit, tata zâmbea. Mama, mirată, l-a întrebat cum de-i mai vine să râdă, după ceea ce a pătit. Zâmbind, tata s-a uitat la ea, şi a întrebat-o dacă nu este mai bine că a .făcut schimb. de ceas şi de lanternă, decât să-l fi împuşcat şi să-l arunce în Bega. Avea dreptate, şi sora mea şi cu mine ne-am consolat de pierderea lantului de aur, căruia îi pusesem gând rău, să-l rugăm pe tata să ni-l dea, să ne facem inele şi brătări.
Au urmat multe nelegiuiri făcute de armata rusă, care era iritată şi de atitudinea neprietenoasă a locuitorilor, motiv pentru care tata a cerut o întâlnire prim-procurorului sovietic, pentru a protesta împotriva abuzurilor celor care veniseră ca .prieteni.. A doua zi, pe 8 noiembrie 1944, tata a organizat o conferintă de presă, prin care se făcea un apel la populatia judetului. După ziua conferintei de presă, au fost cazati în locuinta noastră un colonel rus şi ordonanta. Într-o zi, venind acasă de la şcoală, am intrat pe terasă, ocolind intrarea principală. Sub terasă, am văzut ordonanta îngenuncheată, făcându-
şi cruce. S-a speriat şi am înteles că mă ruga să nu spun ce am văzut, arătându-mi o cruce, legată de un şnur, pe care o purta sub uniformă.

Printre prietenii noştri din tinerete, mentionez câtiva, pe atunci elevi: Decebal Anastasescu, Emil Sebeşan, Iancu Sârbu, de care mă leagă o amintire din 10 mai 1945. Noi, tinerii, tineam mult la regele Mihai, participând la defilare; ajunşi în fata Teatrului, am protestat pentru că portretul suveranului nu se afla expus, fiind înlocuit de cele ale lui Marx, Engels şi Lenin. Eram foarte multi şi scandam .Regele şi Patria.. După o vreme, D. Anastasescu şi E. Sebeşan, împreună cu două eleve de la .Carmen Sylva., precum şi directorul Liceului C.D. Loga, profesorul de matematică Mioc, au fost arestati.
Fiind elevi în ultimul an, cei doi erau pregătiti pentru bacalaureat de prof. Mioc. Au fost eliberati numai în urma unei telegrame a regelui Mihai.
Mult timp după venirea ruşilor, tata, ca şi prietenii lui, şi în general toti românii, au crezut zadarnic că americanii vor interveni şi ne vor salva. A urmat instalarea comunismului, deportarea celor care aveau moşii, sărăcia anilor de după război, când totul era rationalizat; în prima parte, tata a rămas în functie, având .origine sănătoasă ., şi neavând duşmani, dar a asistat neputincios la atâtea nedreptăti. Prietenul său, dr. Selegianu, văzând cursul evenimentelor, a divortat formal de sotie, care fusese foarte bogată, sperând că astfel va putea să-şi salveze cei doi băieti, elevi. Când, în noaptea în care au fost ridicati moşierii (1/2 martie 1949), o maşină s-a oprit la casa lui şi au venit pentru fosta sotie, din greşeală l-au luat şi pe el şi pe copii. Înainte a pleca de acasă, a avut timp să-şi facă o injectie cu o doză mare de morfină, iar noaptea tata a fost anuntat că este pe moarte. Când tata a ajuns acolo, prietenul său era deja mort. Băietii au rămas singuri şi nu pot uita ziua când a avut loc înmormântarea.
Era o zi urâtă, cu lapovită, în cimitir un număr restrâns de prieteni, cei doi băieti lângă sicriul de brad sărăcăcios, cu aşternutul de hârtie; în sfârşit, dormea liniştit, acel bărbat falnic, inteligent, iubit de toti prietenii pentru caracterul său, simtul umorului, atât de apreciat atunci când ne vizitau.
În 1948, tata a fost vizitat de membrii unei delegatii de la Partidul Comunist Român, care i-au spus că a fost arestat un bărbat, pe care ei îl doreau condamnat. A fost prima dată când au fost făcute presiuni asupra magistratilor. Tata, foarte liniştit, le-a răspuns că nu trebuie să-şi facă probleme, dacă este vinovat va fi condamnat. La proces s-a constatat că acuzatul era nevinovat, fiind achitat. A doua zi, în jurul orei 12, tata a apărut trist, cu roba pe brat, şi ne-a anuntat că tot completul de judecată, care a dat sentinta, a fost desfiintat. Au urmat zile foarte grele, tata încerca să se angajeze în orice post, să poată avea cartelă de pâine şi alimente (nimic nu se putea cumpăra .la liber.), dar, după ce i se citea autobiografia, nu era primit nicăieri.
Doi ani de lipsuri şi umilinte ne-au chinuit, sora mea, studentă la Drept în Cluj, fiind ajutată de un frate al mamei; noi abia aveam ce mânca. Tata era foarte trist, neştiind cum va reuşi să ne întretină.
Mama a fost o femeie foarte puternică, l-a încurajat, a spus că ei doi se vor descurca; servitoarea a fost concediată şi mama a luat în gazdă pe fratii Savulov (ambii au devenit preoti, Mircea fiind, toată viata, preot în Fabric). Ea a gătit pentru ei, le spăla hainele, iar părintii lor aduceau de la tară, unde locuiau, suficiente alimente şi pentru noi. În sfârşit, tata a primit un post de functionar la C.E.C. Când m-am dus să-l văd acolo, era într-o sală mare, cu zeci de mese, stătea aplecat şi lucra într-un loc cam întunecat. Pentru prima dată în viata mea, am făcut un efort să nu izbucnesc în plâns şi să nu strig, să mă plâng de nedreptatea ce se făcea acestui om. Singurul gând care mi-a venit atunci . şi m-a liniştit . a fost că totuşi nu a fost închis, nu a murit în închisoare, a rămas cu familia sa şi am multumit lui Dumnezeu.
Mi-am şters lacrimile şi am rugat să-l anunte că vreau să-i vorbesc.
S-a ridicat cu greu de pe scaun şi a venit zâmbind spre mine.
După terminarea facultătii, din cauza .originii sociale., sora mea nu a putut să ajungă magistrat, cum îşi dorea; făcând în paralel Conservatorul, întâi s-a angajat la Filarmonica .Banatul., apoi a fost profesoară de vioară la Şcoala Populară de Artă din Timişoara. Şi eu am avut necazuri din aceleaşi motive. Deşi am fost campioană natională la floretă, membră a lotului national, şi am participat la competitiile internationale vreme de 5 ani, nu am putut să plec la nici un concurs în străinătate, nici măcar la Budapesta. Cu o seară înaintea plecării spre Olimpiada de la Melbourne (1956) am fost anuntată că nu am primit paşaport, locul meu fiind luat de fiica unui muncitor din Ploieşti, care nu fusese niciodată finalistă la un concurs national!
Tata niciodată nu s-a plâns de situatia lui, iar eu mi-am propus, ca de fiecare dată când mi-l închipui la masa lui, umil, aplecat spre munca lui de la C.E.C., să schimb acea imagine cu figura lui senină şi fericită, aşa cum l-am văzut odată la Cornereva, cosind împreună cu vărul lui Trăilă, care i-a fost ca un frate. (Ca şi alti tărani din Cornereva, Trăilă Ivaşcu le duceau hrană celor conduşi de colonelul Ută, ascunşi în muntii Cernei, fiind pentru acesta arestat şi trimis pentru Canal pentru 2 ani; fiind puternic îi ajuta pe încă doi detinuti în vârstă să-şi facă norma). Atunci, în acea vacantă, suind pe dealul unde se dusese să cosească cu rudele, am avut fericirea să-l văd, în acea zi însorită, cosind alături de vărul său şi cei doi fii ai acestuia. Se auzea coasa celor patru tăind iarba minunată, parfumul fânului proaspăt cosit înmiresma aerul, de jur-împrejur erau muntii Cernei, era atât de fericit, fata lui era luminată de soare şi atunci mi-am dat seama că apartinea acelui loc, că acolo se simtea aproape de Dumnezeu. Casa străbunicului Matei, unde s-a născut tata, aşezată la poalele muntelui, cu o privelişte de vis, izolată, mai există şi acum.
Mi se pare normal ca străbunicul, cu cele 7 fete, toate la fel de senine şi bune, la fel ca tata, să fie atât de deosebiti. Dacă te scoli şi vezi soarele răsărind pe după munti, întinderea pădurilor, murmurul pârâului din curtea casei şi sus cerul, cu păsările cântătoare, cum puteau fi altfel?

Tags

Related Posts

Share This

CALVARUL (Pe valurile vietii)

de Vadim Pirogan si Valentin Serbacov

“Crima se începe nu cu trupele cu fum ale crematoriilor
şi nici cu vapoarele spre Magadan, pline cu deţinuţi.
Crima se începe cu indiferenţa cetăţenilor”.

Dorm eroii somn uşor,
înşirând ca la paradă,
frunţi culcate lângă zbor,
braţe care-au fost să cadă.
Ard luceferi în caştani
peste cruci, peste morminte,
anii lor, frumoşii ani,
râd în hârci şi oseminte.

Cimitir –  Andrei Ciurunga

Victoria comunismului în multe ţări era întotdeauna corelată cu distrugerea în masă a populaţiei. Comuniştii doreau să schimbe întreaga societate. Întâi au distrus elitele conducătoare…
Apoi regimul comunist, ca şi regimul nazist, şi de altfel ca orice regim totalitar, – a mers până la a schimba structura societăţii prin distrugerea masivă a unor straturi ale populaţiei… Ei distrugeau categorii sociale, nu indivizi. Distrugeau pe cei mai buni ţărani, pe cei mai buni muncitori, pe cei mai buni intelectuali, elita oricărei clase, care ar fi putut avea un grad mai mare de independenţă. De la început, scopul principal a fost acela de a distruge orice formă de rezistenţă a societăţii …
V.Bukovski la Sighet, 2002 

Nu se poate admite ca grozăviile trecutului să fie date uitării. Ceea ce s-a petrecut este o prevenire. Trebuie să ne amintim tot timpul de trecut. El a existat, s-a dovedit posibil şi această posibilitate rămâne. Pericolul constă în refuzul de a şti, în tendinţa de a uita şi în a nu crede că toate acestea s-au petrecut în realitate.

Karl Jaspers

Încotro pe noapte şi pe ger
şi  desculţ  pe câmpuri de zăpadă,
când târâş, când prăvălit grămadă,
dus de baionetele de fier?

Mâna rece, înlemnind pe lemn,
Trage târnăcopul greu spre glie.
Vântul care arde pe câmpie
ne-a cuprins pe toţi ca la un semn.

Dar aşa-i sau poate nu-mi dau seama?
Azi îmi pare frigul mai domol.
Sub cămaşă duc, pe sânul gol,
cea dintâi scrisoare de la mama.

Cea dintâi – Andrei Ciurunga

Cuvânt înainte

În Republica Moldova sunt foarte puţine documente – cărţi despre tragedia poporului nostru în timpul ocupaţiei sovietice, care a adus numai nenorociri şi suferinţe, cu deportări, închisori, lagăre; cu  împuşcarea ai oamenilor care au luptat pentru adevăr şi dreptate. Anii trec, vin alte generaţii noi, care nu ştiu adevărul despre acele evenimente, despre crimele sovietice săvârşite pe pământul nostru: Basarabia.

Ne-au furat pământul strămoşesc, ne-au distrus credinţa, sufletul, cinstea, conştiinţa naţională. Am rămas fără Marea Neagră, fără Dunăre, fără Carpaţi, şi acum doresc să ne distrugă ca neam, alungându-ne de pe acest pământ de milenii al nostru. Ei găsesc în rândurile noastre trădători, mancurţi, profitori care pentru un loc călduţ, pentru un blid de linte îşi vând sovestea, neamul şi baştină. Datoria noastră este să dezvăluim şi să propovăduim adevărul istoric, adevărul ştiinţific, să luptăm împotriva minciunii şi perfidiei duşmanilor neamului nostru.

Această carte este o fărâmă din acel adevăr straşnic despre un regim hain, barbar şi sângeros, care a exterminat sute de mii de vieţi omeneşti în Basarabia, care n-au avut altă vină decât că şi-au iubit patria, pământul strămoşesc, au dorit să-şi crească copii în pace şi dreptate.

Autorii

Anii mei tinerei i-a strigat cineva,
tocmai când îi hrăneam cu seminţe de stea
şi era cât pe ce să pun mâna pe ei,
cineva i-a strigat şi s-au dus anii mei.
Anii – Ion Hadârcă

Valentin Şerban

Într-o frumoasă zi de vară, mă întorceam la Chişinău cu autobuzul, de la Bălţi, unde fusesem la judecata, care, în sfârşit, mi-a dat dreptate – mi-a întors casa părintească din mahalaua Pământeni, după 50 de ani de chinuri. Acolo am trăit 16 ani până la venirea barbarilor de la răsărit, care au întors lumea pe dos, nenorocind milioane de oameni nevinovaţi, oameni care doreau să trăiască în pace, în sânul familiei, să-şi crească copiii, să muncească şi să se bucure de viaţă.

Dar după o oră de mers, i-a plesnit autobuzului o roată, apoi şi a doua, fiind nevoiţi să ne oprim lângă o pădurice de copăcei tineri. Cît şoferul se porăia cu reparaţia, m-am aşezat pe un buştean la marginea păduricii, la umbră, lângă un omulean, bătrân ca şi mine, care făcea cu un baston de nuc nişte semne pe pământul nisipos. Era mic de statură, suplu, părea să fi fost un bun sportsman în tinereţe. Îmbrăcat într-un costum cafeniu deschis, era îngrijit, curăţel – se vedea că nu e chiar de la coarnele plugului. Avea o înfăţişare care te atrăgea, era pur şi simplu un bătrânel frumos, cum sunt mulţi pe acest pământ, dar pe care nu-i vezi în forfota acestei vieţi mereu în fugă.

– Frumoasă pădurice, zice el.
– Frumoasă, da nu ca cele din Siberia, am strecurat eu printre dinţi.
Bătrânul s-a uitat lung la mine, cu un zâmbet cercetător. Ochii lui  mă sfredeleau.
– Dumneata ai fost în Siberia? – m-a întrebat.
– Da… m-au dus ruşii în 1941, să mă înveţe minte…
– Şi dumneata spui ca, să ştie şi alţii, ce prăpăd a făcut rusul în Basarabia noastră românească?
– Dar dumneata de unde eşti? – l-am întrebat.
A urmat o tăcere lungă, parcă se gândea să răspundă sau nu.
– Şi pe unde ai fost în Siberia? – a răspuns el la întrebarea mea.
– Păi, am fost dus fără judecată în Taişetlag, (numit apoi Ozerlag), în regiunea Irkutsk. Acolo trebuia să-mi rămână oasele, dar m-a scăpat Dumnezeu…
– Dar eu … de trei ori am murit, de trei ori am înviat, s-au găsit oameni cu suflet care mi-au întins mâna…
A urmat iarăşi o tăcere lungă, de parcă se gândea să-mi povestească ceva sau mai bine să tacă. Apoi, cu glas răguşit, a mai adăugat:
– Am fost prin părţile celea, am trecut prin iadul sovietic.
Şi iarăşi a tăcut. Şoferul ne-a spus că va trebui să aşteptăm până o să-i aducă alte roţi de la Bălţi. Nu avem ce face. I-am povestit câte ceva bătrânului din viaţa mea… Povestea mea i-a insuflat încredere şi mă privea de acum cu alţi ochi.
Şi acolo, la umbra unui copăcel, am auzit o istorie care a întrecut-o pe a mea.
Vorbea lin, cîntărindu-şi parcă fiecare cuvânt, vorbindu-mi, într-o curată, şi frumoasă limbă românească.
– Mă cheamă Valentin Şerban. Baştina mea este satul Nemţeni, de pe malul stâng al Prutului – rîul care de atîtea zeci de ani desparte România noastră de năpăstuita Basarabie.
Străbunelul meu, Constantin Şerban, numit încă şi „moşierul Costache”, era un bătrân de statură mijlocie, spătos, purta mustăţi lungi, resfirate. Ţin minte că în fiecare dimineaţă îi plăcea să bea câte două ouă crude, pe care i le aducea bucătăreasa, „tiotea” Dunea.

Soţia lui, străbunica Anica sau Anişoara, cum o striga străbunelul Costache, era mai înaltă decât el, avea un piept mare, purta întotdeauna rochii sau fuste de mătase de culoare surie, culoarea şoarecilor.

Bunelul, moş Grigore era înalt, de un metru şi şaptezeci, bine bărbierit, cu briciul, pe care-l ascuţea de o curea lată de marinar. Purta cizme, vorbea puţin. Moldovean  din neamul Şerbenilor, învăţase carte rusească, deoarece „gubernia” basarabeană era în stăpînirea ţarului şi nu existau şcoli româneşti. Acest bunel a făcut serviciu militar la ruşi mai bine de 25 de ani, cum era pe timpul ţarilor.

Era din oameni înstăriţi, gospodari, cu multe rude şi cunoştinţe, avea mulţi cumetri, fini şi alte rubedenii. Unele rude trăiau chiar în oraşul Leova. Avea mulţi cunoscuţi în satele de-a lungul Prutului. Aşa cum avea carte rusească, a fost sfătuit, să se înroleze în armata ţaristă. Străbunelul meu Costache, sfătuit de comandantul pichetului de grăniceri din Nemţeni, care păzea graniţa pe sectorul Ungheni – Cahul, l-a dat pe Grigore în armata ţarului. Grigore a fost trimis la nişte cursuri militare, de unde a  ieşit vahmistru şi a fost încadrat ca ajutor al comandantului pichetului de grăniceri de la Nemţeni.

Comandantul avea o fiică, Maria, viitoarea mea bunică. Aceasta, din nefericire, în copilărie, şi-a spart un ochi cu acul, cosând o cămaşă de in. Părinţii ei nu mai aveau nici o speranţă s-o mărite cu cineva, căci cine ar fi luat o fată chioară de un ochi? Dar s-a întâmplat că l-au convins pe bunelul meu să se însoare cu ea, căci avea deja vârsta de 15 ani, iar Grigore era holtei la 43 de ani ai săi. Aşa era pe atunci obiceiul, că după o slujbă de 25 de ani, bărbaţii, întorşi acasă, se căsătoreau cu fete tinere.

Bunica Maria, îmbla cu şorţ colorat, era foarte vioaie, veselă, se deosebea de soţul ei. Singură mulgea cele vre-o trei vaci din gospodărie, singură turna laptele în ulcioare, apoi le cobora în beci. Îi plăcea să joace cărţi şi să citească romane, mai ales dintre cele de dragoste. Doar se căsătorise tinerică şi pe umerii ei căzuse lucru mult, căci gospodăria era mare.

În urma acestei căsătorii s-a născut mama mea, Eugenia, în anul 1897. În familia bunelului erau zece copii – şase fete şi patru băieţi. Unii au murit, dar eu îi ştiam pe unchii: Petru, Constantin,  Alexandru şi pe mătuşile Nina, Niusea şi Dusea.

          Unchiul Alexandru (Şura, aşa îl numeau toţi) a murit în revoluţia din 1917, era în armata albă a lui Denikin, care lupta împotriva bolşevicilor.

Unchiul Petru a fost căpitan de vapor şi plutea pe Dunăre de la Reni în Grecia. La una din întoarcerile din Grecia, grăbindu-se acasă unde îl aştepta iubita sa, a dat comandă mecanicului să mărească viteza. Cazanul vaporului a explodat, iar Petru a fost opărit, căci stătea pe punte, taman de asupra lui, şi a fost rănit straşnic. S-a chinuit cîteva zile cu hainele lipite de piele, cerând să fie mai bine omorât, decât să suporte aşa dureri. A murit săracul, Dumnezeu să-l ierte, că bun om era şi-l iubeau marinarii.

Unchiul Constantin, fiind bun meşter tâmplar şi iscusit sculptor în lemn, şi-a găsit de lucru la Bucureşti. Mama mea, Eugenia, a terminat la Chişinău o şcoală de doi ani. Clădirea acelei şcoli este şi azi pe strada Mateevici, colţ cu Hânceşti, o casă cu două etaje. După terminarea şcolii din Chişinău mama a învăţat la Petrograd la o şcoală de învăţători. În acele timpuri era la modă ca fetele să lucreze ca învăţătoare pentru luminarea tineretului sau ca surori de caritate. Mama s-a cerut să fie învăţătoare şi a fost trimisă în comuna Barta, lângă Ismail, aproape de comuna Hagi-Abdul; acolo în spitalul din sat, m-am născut, în 1918.

Tatăl meu, Nicolae Nicolau, era şi el învăţător. Dar după vre-o doi ani mama s-a despărţit de el, fiindcă lui îi plăceau fetele. Din clasele superioare şi în familie erau mari scandaluri. După ce l-a prins într-o grădină cu o fată, l-a gonit de la casă, căci pe vremea aceea adulterul era o mare ruşine. Mama s-a mutat cu lucrul din comuna Barta la Leova, unde era mai aproape de Nemţeni, de părinţi.

Mama mea, (Eugenia) era micuţă, purta pantofi nr.33, se îmbrăca cu gust, îi plăceau culorile roz şi bleu. Purta ciorapi numai negri. Îşi făcea părul cu nişte foarfece pe care le încălzea la „o spirtovkă”, un fel de primus mititel. Avea voce frumoasă şi cânta minunat. Într-o vreme a cântat la catedrala din Chişinău, dirijor fiind Lialicovschi. Când făceam şotii, mă punea în genunchi pe grăunţe. Străbunelul Costache a murit la 99 de ani, iar sărmanul bunel Grigore a murit de foame în 1947, când mureau oamenii cu sutele în sate. Mama atunci a scăpat cu viaţă, căci lucra învăţătoare la sovietici şi primea o raţie de merinde – îi spuneau ,,paiok”.
Era deja anul 1922. După unirea cu Ţara, din 1918, în Basarabia era nevoie de învăţători, care să ştie limba română, pe care basarabenii o numeau moldovenească. S-au organizat cursuri de limbă română, pentru că în timpul ocupaţiei ţariste ruşii au avut grijă ca să dispară limba natală a moldovenilor; toate documentele, erau în limba rusă, slujbele în biserici preoţii le făceau în ruseşte. Mitropolitul Pavel Lebedev, unul din cei mai mari şovini ruşi, interzicea slujba în biserici în limba română. Mai mult chiar – a confiscat toate cărţile româneşti din biserici şi mănăstiri, aruncîndu-le în foc. Regimul ţarist făcea totul ca să-i despartă pe românii basarabeni de ceilalţi români, din dreapta Prutului, ca şi cum ar fi fost de neamuri diferite.

Aceasta era politica ţarilor, care vroiau să ascundă răpirea în 1812, a Basarabiei şi să-i facă pe moldoveni ruşi. N-au reuşit însă barbarii de la răsărit să-i rusifice pe moldoveni, cu toate eforturile lor de asuprire, de interzicere a limbii naţionale, a adevăratei istorii. Aşa cum mama ştia bine limba română, căci acasă vorbeam româneşte, a fost trimisă la Galaţi la cursuri de calificare a învăţătorilor. A terminat cursurile cu nota bine şi s-a întors la Leova.

Mama şi-a găsit un bărbat de treabă şi eu am căpătat un tată adoptiv – Gheorghe Baldovici. Era un om înalt, drept, puternic, bărbat bine, cu favoriţi mari. Umbla în cizme înalte, negre, strânse bine pe picior, le dădea cu cremă neagră („Gladys”, se numea). Luceau ca soarele. Se descălţa cu ajutorul unui taburet. Stătea mult în faţa oglinzii, pieptănându-se şi admirându-se, că era bărbat frumos. Îi plăcea să joace cărţi pe bani, la clubul Partidului liberal. Pierdea uneori mii de lei, dar mai des câştiga, curăţându-i pe alţii. În 1947, la sovietici, în timpul foametei, au dat năvală hoţii în gospodăria noastră. Erau înarmaţi, au furat totul, au împuşcat-o pe bunica Maria, ceilalţi au scăpat.

Tatăl adoptiv murit la 83 de ani, după ce s-a întors cu mama din Siberia.

În curând s-a născut şi fratele meu vitreg – Vladimir. Pe noi, copiii, mama ne învăţa de la vârsta de 3-4 ani să citim şi să scriem. De la patru ani eu am umblat şi la grădiniţa de copii din Leova, unde educatoare era doamna Georgescu, venită   din regat, care ne-a învăţat foarte bine limba română. Mamei i s-a promis c-o să fiu primit la şcoala primară la vârsta de 6 ani şi nu de 7. Doamna Georgescu a fost şi ea de aceiaşi părere şi mi-a dăruit un penar cu creioane colorate „Hardtmut”, pentru că învăţăm bine şi citeam frumos poeziile.

Am fost trimis la şcoala primară de băieţi nr.1, nu la şcoala mamei, mixtă. Acolo era director un învăţător venit din regat, Anton Alistar, om bun, dar sever, care se mira de cunoştinţele mele la limba română în comparaţie cu ale altor copii, mai ales îi plăcea când reciteam poezii. Când veneau revizorii şcolari din Cahul sau Leova, începeau controlul cu şcoala lui Alistar.

Eram în banca întâia şi, la orice întrebare, fie de română, fie din aritmetică, eu ridicam întotdeauna mâna să răspund. Când citeam poeziile, revizorii mă mângâiau pe cap sau pe umăr, întrebândul pe director: „Bun băieţel, al cui este?” Eu îl stimam foarte mult pe dl Alistar, dar mă temeam de el, căci uneori ne dădea şi bătaie cu crenguţe subţiri de plop pentru orice ştrengărie. Îmi dădea de citit cărţi din biblioteca lui, de ale lui Ion Creangă, poveşti frumoase, spunându-mi: „Valentine, cel mai bun prieten al omului este cartea”.

De fapt şi acasă citeam foarte mult. Mama ne cumpăra regulat reviste colorate cu poveşti şi năzdrăvănii pentru copii. Cea mai frumoasă poveste pe care am citit-o pe acele vremuri şi pe care nu am uitat-o nici astăzi a fost „O călătorie în lumea basmelor”, scrisă de scriitoarea suedeză Selma Lagherlof, pe coperta căreia şedea călare pe gâtul unei lebede albe, cu aripile larg desfăcute, un copilandru care plutea în lumea basmelor. Apoi mai era o revistă pentru copii „Haplea”, numele unui flăcău hazliu şi năzdrăvan din care reţin şi azi câte ceva: cum:
,,Haplea a plecat la vânătoare
să vâneze zburătoare;
Vulturi, bufniţi, cucuvele,
fug speriate, vai de ele,
că le prinde şi le înghite
chiar şi vii, nejumulite”.
Ne abona mama şi la revista „Cei trei cercetaşi”, o descriere a aventurilor a trei băieţi curajoşi, în Africa, cu foarte multe momente captivante din pădurile virgine cu negrii mâncători de oameni albi. Mama avea acasă biblioteca ei, de fapt toţi învăţătorii aveau aşa ceva. Citeam chiar şi unele romane interzise pentru vârsta mea, îmi amintesc de „Roabă de bună voie”…
În biblioteca familiei noastre erau cărţi de literatură artistică, filozofie, de istorie, de drept, despre călătorii prin lumea întreagă. Pe mine mă interesau cele de călătorii şi despre dreptul roman; mai cu seamă când începusem să învăţăm dreptul, constituţia, legile, începând din clasa a III-a şi a IV-a de gimnaziu, cum ar fi azi clasele VII-VIII.

* *  *

Valentin Şerban se opri. Privirea bătrânului se îndreptă spre cerul senin de unde râdea către noi soarele. În pădurice se auzea un ciripit de păsări. A tăcut puţin şi a zis:
– Mi se pare că am luat-o razna. Să ne întoarcem unde trebuie.
– Am învăţat la şcoala primară nr.1 patru ani. Lecţiile începeau la ora 8 dimineaţa. Dar mai întîi ziceam ,,Tatăl nostru”. Apoi cântam cuvintele de o frumuseţe rară:
Mult e dulce şi frumoasă
limba ce-o vorbim,
altă limbă armonioasă
ca ea nu găsim…
Saltă inima-n plăcere,
când o ascultăm
şi pe buze – aduce miere,
când o cuvântăm;
românaşul o iubeşte ca sufletul său.
Vorbiţi, scrieţi româneşte,
pentru Dumnezeu!

După patru ani de şcoală primară  am intrat la gimnaziul mixt din Leova.
Pe atunci erau cluburi de cultură şi de adunări pentru tineret şi cei mai în vârstă. Tatăl meu adoptiv, Cheorghe Baldovici, frecventa un club. Într-o zi dl Alistar s-a apropiat de tatăl meu şi i-a spus:
– Dle Baldovici, aşi vrea să ştiţi că, băiatul d-tale Valentin, este foarte capabil, că cea mai bună lucrare la admitere este a lui.

Îmi aduc aminte: mă bălăceam în apa Prutului când m-au strigat colegii de clasă:
– Valentine, vino repede să mergem să dăm examenele de admitere. M-am dus într-un suflet. Pe bancă erau două caiete. Profesorul Alistar ne-a dictat câteva propoziţii şi o problemă de aritmetică. Am rezolvat totul, apoi ne-am dus acasă.
Aşa am intrat la gimnaziul mixt de la Leova.

Îmi plăceau scriitorii, poeţii greci şi romani, filozofii. Am citit aproape tot ce s-a scris despre Aristotel, Homer, Sofocle, Seneca, Freud, Schopenhauer, Stefan Zweig, nemaivorbind de literatura română, începând cu Ion Creangă, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Liviu Rebreanu, George Coşbuc, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu, Victor Eftimiu, Octavian Goga, Panait Istrati, Petre Belu, astea cât îmi mai aduc aminte. Dar câte reviste nu le-am frunzărit: Realitatea, România ilustrată, România pitorească!… 

Pe vremea mea tineretul citea foarte mult, deoarece alte mijloace de informare – ca radioul, televizorul, computerul – nu erau. Începând cu şcoala primară şi mai cu seamă cu liceul, profesorii recomandau elevilor ce cărţi trebuie citite sau despre care trebuia să povesteşti în clasă, să scrii compuneri. Am avut norocul să-l am ca profesor de istorie pe Teodor Golescu, un regăţean, care era şi dirigintele clasei noastre. El ne ducea în zilele de sărbători, în special la cele de Paşti, peste Prut în pădurile Bumbătei, Vetrişoarei, peste drum de Leova, unde jucam fotbal. Înnoptam la ciobanii bogătaşului Adam Mitache, care avea 5000 de oi, ascultam noaptea doinele cântate de ciobani la fluier. Ne hrăneau cu jintiţă, cu urdă şi cu caşcaval proaspăt, mâncam dintr-o mămăligă mare cât o roată de căruţă.
Când ieşeam în vacanţă, ni se spunea ce cărţi trebuie să citim ca să scriem compunerea: „Cum am petrecut vacanţa?”. Eu eram slab la matematică, nu-mi plăcea, dar la română eram puternic, scriam foarte bine compunerile şi, în general, îmi plăcea mult limba română.

În 1933 a avut loc un concurs la Bucureşti pentru elevii liceelor din toate provinciile ţării. Subiectul compunerii era: „Cum ai petrecut vacanţa, impresii” şi ce cărţi ai citit din cele recomandate de profesori. Eu am scris o compunere pe 12 pagini, pentru care am fost premiat (cu o excursie la Predeal şi Constanţa).

Eu, care nu fusesem nicăieri în afară de Nemţeni şi Leova, am fost puternic impresionat de toate ce-am văzut în acea călătorie. Marea Neagră, cu apele ei fără de sfârşit, cu valurile ei puternice şi înalte care m-au speriat la început, apoi m-am deprins, iar acele impresii mi s-au pecetluit pe toată viaţa. Visam să mă fac marinar, să cutreier alte ţări – nevăzute, necunoscute.

După terminarea cu succes a gimnaziului, am intrat la Şcoala superioară de Comerţ din Leova, unde am îndrăgit limba italiană.

Cu toate că trăiam în Basarabia, eu nu ştiam ruseşte; acasă se vorbea numai româneşte.
La vârsta de 14-15 ani umblând la păscut caii, împreună cu prietenii de la şcoala primară, ne duceam uneori la furat, prin grădinile vecinilor şi ale altor oameni din sat – luam harbuji, zămoşi, acoperindu-ne cu saci pe timp de ploaie. Ne mai ocupam cu coptul cartofilor, cu vânatul, cu prinsul vrăbiilor, pe care le frigeam pe cărbuni, cu prinsul racilor în cotloanele de sub malurile Prutului. Racilor le mâncam picioarele şi cozile încărcate cu icre.

Odată, ţin minte, am plecat cu o tabără ţigănească spre satul Hânăsenii Noi, la 7 km de la Leova. Porneam cu ţiganii, ascultam cântecele lor la vioară, de ţi se strângea inima de jale, de aceste melodii duioase. Acasă m-au căutat pe malul Prutului vre-o câteva zile, căutau măcar hainele, gândindu-se că m-am înecat. Pentru această aventură am mâncat o bătaie soră cu moartea de la tatăl meu vitreg cu biciuşca de nu mă puteam aşeza vre-o câteva zile. Aşa m-am lecuit de umblatul cu ţiganii.

Vara, în vacanţă, mă duceam pe jos până la Nemţeni, 40 de km pe malul Prutului, prin păduri. Îmi plăcea când mă apuca vre-o ploaie în pădure cu tunete şi fulgere. Pădurea mi se părea ca în basme, lucind la lumina fulgerelor, cu crengile care trosneau şi cădeau de puterea vântului.

Mă iubeau tinerii mai în vârstă ca mine cu câţiva ani, pentru că le povesteam multe din cele citite.
Vecinul nostru, moş Hânganu, avea un fecior Ion, de fapt toţi îl numeau Vanea Hânganu, mult mai mare ca mine, că terminase gimnaziul din Leova prin anii 1928-1929, căruia îi plăcea fizica. Dormeam vara cu el şi toamna târziu în „pătul”, o uşă mare, pusă pe creanga unui nuc bătrân. Acest Vanea Hânganu a învăţat la liceu la Iaşi şi după ce şi-a rupt un picior a lepădat învăţătura. Îi plăcea fizica. A cumpărat nişte fire electrice şi becuri de lanternă şi, făcând nişte lichid din chimicale, a tras lumină electrică ce nu era încă în Leova… Tot el a construit din plumb un model de ,,parovic”, (motor cu aburi), a găsit şi o roată şi i-a dat foc ,,parovicului”, pe care l-a dăruit părintelui Tomşa, care ne preda fizica la gimnaziul din Leova. Toată Leova s-a mirat de invenţia lui Vanea, care s-a păstrat mulţi ani în gimnaziu. În ’39, când am plecat în armată, am văzut în gimnaziu cum ,,parovicul” era păstrat într-un dulap special, avînd inscripţia: ,,invenţia elevului Ion Hânganu”. După întoarcerea mea din Siberia am fost la Leova, dar gimnaziul era dărâmat şi în locul lui era un bloc locativ.

La gimnaziul din Leova, într-o clasă cu mine erau 28 de băieţi şi trei fete – moldoveni, greci, nemţi, evrei, găgăuzi.

În Leova, evreii aveau liceul  lor – „Tarbut”, unde mama mea preda româna şi matematica. Evreii aveau o asociaţie „Gordoni”, sionistă, cu clubul lor. Aici strângeau bani pentru „MOPR” – asociaţie comunistă pentru ajutorarea muncitorilor. Moldovenii erau mai săraci, singura baie în oraş era a evreilor, care se duceau regulat să se spele, fie sărac, fie bogat.

Limba italiană o preda profesorul Ion Chiriac. Vorbea frumos şi sunetele acestei limbi răsunau melodios în clasă. Îmi plăcea şi limba franceză, predată de dna Catz. Germana era predată de dna Lang. Toţi elevii aveau uniformă de culoare ,,kaki”, cu chipiu, şi fiecare avea pe mâna stângă, cusut cu fire aurii, numărul său. Eu purtam numărul 92. Dacă făceai vre-o năzbâtie în oraş, era de ajuns să-ţi înscrie cineva numărul şi să-i telefoneze directorului sau să depună o plângere. Puteai fi eliminat din şcoală, (dacă năzbâtia era mare) pe o săptămână, două; atunci nu aveai voie să vii la lecţii; aflînd şi părinţii, primeai o chelfăneală care îţi punea mintea la loc.

În clase, când vorbeau sau predau profesorii, se auzea musca – era tăcere şi o atenţie absolută. Respectul elevilor faţă de profesori era mare şi păstrat de toţi.
După ora 20 seara nu aveai voie să te plimbi prin oraş. Cu fetele nu aveai voie să te plimbi, era interzis, numai acei din ultimul an de liceu aveau voie să umble în haine civile şi să se plimbe cu fete. Era o disciplină supravegheată de pedagogi şi profesori şi nu se încălca de nimeni.
Bătrânii erau respectaţi, li se cedau locurile în autobuse, tramvaie şi parcuri. Majoritatea elevilor erau foarte politicoşi cu toţi oamenii şi cedau locurile lor fetelor, în tramvaie, autobuse. Era un respect deosebit faţă de sexul feminin.

Aveam o fire vioaie, mai făceam năzbâtii, nu avea cine să mă pedepsească, doar tatăl plecase din casă, iar cel adoptiv se purta bine cu mine. Odată, la Leova, l-am bătut pe fiul şefului de poliţie – Antonescu. Eu învăţam cu sora lui. I-am dat două palme fiindcă acela mă insultase, când citeam nişte poezii. Venit la o serbare la şcoală, Antonescu tatăl i-a spus directorului Alistar:
– Uite, acest golan l-a bătut pe fiul meu…
Anton Alistar i-a răspuns:
– Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar Valentin e un băiat de treabă, învaţă foarte bine.
Atunci Antonescu tatăl mi-a spus :
– Lasă că o să te prind eu cândva. Pentru asta am avut neplăceri cu unchiul meu Dumitru Baldovici, care lucra la poliţie comisar.
– N-ai avut ce face, mi-a zis supărat unchiul Baldovici.
– Păi a meritat şi i-am dat! – i-am zis eu. Unchiul a dat din mână şi m-a lăsat în pace.
Am terminat şcoala comercială şi mă gândeam să învăţ mai departe la Iaşi sau la Bucureşti. Măcar că mama şi tatăl adoptiv aveau salarii bune, erau doi fraţi în familie şi nu ne puteau întreţine pe amândoi la liceu. Era greu, se cereau bani mulţi. Doream să învăţ la Bucureşti, văzusem deja acest oraş „micul Paris”, şi îmi plăcea foarte mult. Aveam un prieten bun, Ilie Spătaru, care era student la facultatea de drept de la Iaşi. Era fratele colegului meu de liceu, Mihail Spătaru. Tatăl lor era director la şcoala primară nr.3.

* *  *

În acele vremuri studenţii luau parte activă, la diferite adunări, şi evenimente politice din ţară, ei reprezentau o forţă şi conducătorii îi luau în seamă. Mai mult, în acele timpuri activa organizaţia „Garda de Fier”, în care majoritatea membrilor erau studenţi şi elevi din licee, cu toate că ultimii nu aveau voie să facă politică. Şeful Gărzii era un bărbat tânăr, Corneliu Zelea Codreanu, care reuşea să capteze tineretul, făgăduind o viaţă nouă, luptând împotriva corupţiei şi făgăduind locuri de muncă pentru şomeri. Era un curent naţionalist, care semăna cu cel din Germania, de când venise Hitler la putere. România, care a fost întotdeauna alături de Franţa şi Anglia în politica sa, avea acum probleme cu Germania, care o forţa să intre în pactul Berlin – Roma – Tokio.. Germania avea nevoie de petrolul românesc pentru războaie şi cuceriri de pământuri streine. România era în acele vremuri a patra ţară cu rezerve de petrol în lume. Germania căuta să atragă „Garda de Fier” în mrejele sale. În România erau multe partide care se  schimbau des la conducere, dar nu rezolvau problemele dureroase ale poporului. Regele Carol al II-lea, venit la putere, se legase cu nişte evrei prea bogaţi din ţară, deţinători de firme şi uzine mari, care exploatau poporul. În campania electorală fiecare partid făgăduia marea cu sarea, dar, venit la putere, nu se ţinea de cuvânt, fapt ce producea nemulţumiri în popor. De aceea curentul naţionalist susţinut de germani lua proporţii. Mai ales mulţi erau revoltaţi împotriva evreilor bogaţi în mâinile cărora încăpuse comerţul şi industria română. Ba mai mult, ei se străduiau să pună mâna pe pământurile ţărăneşti, făcând averi din aceasta. Mulţi evrei veniseră pe aceste plaiuri din alte părţi Ucraina, Rusia, Polonia, Caucaz, unde erau persecutaţi. Aici erau primiţi şi aranjaţi omeneşte, dar datorită solidarităţii lor, o parte din ei se îmbogăţeau repede devenind mari comercianţi şi proprietari de întreprinderi, ce trezea nemulţumirea multor oameni.

Dorind mult să învăţ la Bucureşti, cîţiva prieteni studenţi au strâns vre-o 500 de lei pentru drumul meu spre capitală, unde trăia fratele mamei, un bun meşter lemnar, care avea şi el copii. Trebuie să spun că până la tren, la staţia Iargara, am venit de la Leova cu „balahura”, o trăsură trasă de trei cai, (nu erau autobuse pe atunci). Cu trenul am ajuns  la Fălciu, apoi la Buzău şi Bucureşti. M-am oprit la fratele lui Mihai, Ilie Spătaru, student. A doua zi ne-am dus la Floreasca, unde se desfăşura expoziţia la care România a participat cu multe mărfuri industriale şi produse agricole. Aici, lume multă, pavilioane cu diferite mărfuri din ţară şi de peste hotare, lucruri multe, nemaivăzute de tineri. Tot aici avea loc şi un concurs de aviaţie, unde veniseră avioane din alte ţări. Se afla un avion enorm, venit din Rusia. (URSS, se chema acum acea ţară).

El s-a ridicat în aer şi a lansat paraşutişti, vre-o 20. În cer au apărut paraşute albe, care pluteau spre pământ.

În România pe atunci erau aviatori vestiţi – căpitanul Papană şi Bâzu Cantacuzino, care bătuseră unele recorduri mondiale. Era vremea dezvoltării rapide a aviaţiei şi a marinei, a maşinilor şi a tehnicilor noi, care progresau uluitor. Mare ne-a fost mirarea tuturor, când am văzut că paraşutiştii coborâţi din cer, din avionul „Maxim Gorki”, erau nişte fetişcane tinere – rusoaice. Peste tot aplauze, gemea câmpul expoziţiei de strigăte de admiraţie. Paraşutismul era un lucru nou în România şi mulţi au văzut pentru prima oară cum paraşutiştii aterizau din cer.

Aşa cum la Şcoala comercială din Leova se dădea bacalaureatul, eu am intrat la facultatea de comerţ a Universităţii din Bucureşti.

În 1939 am fost luat la armată, pe care am făcut-o la marină. Vroiam să fac armată la marină, visam să văd alte ţări, îmi plăceau excursiile. Ca să intri la marină, să fii ofiţer, trebuia permisiunea regelui Carol. La marină intrau mai mult feciori de ofiţeri sau ai oamenilor de vază. Eram deja pe bricul „Mircea” şi veneam de două ori pe săptămână la antrenamente sportive la Bucureşti, deoarece eram campion la fugă – garduri 110 metri. Amiralul flotei avea nevoie de un şef la aprovizionare şi m-a întrebat dacă voi putea lucra. La răspunsul meu afirmativ am nimerit pe vaporul „Mircea”. Aici era şi şcoala de ofiţeri de marină. Eu aveam gradul de aspirant-sublocotenent, înscris la şcoala de marină. Cu sportul mă ocupam din 1935. În 1938 am devenit campion la proba de alergare la distanţa de 110 metri garduri, categoria juniori. În 1939 m-am căsătorit.

Dintre colegii mei îmi aminteam de Arsenie Stamati din Leova. Sărmanul, a murit în război la Odesa în 1941. Împreună cu profesorul de istorie Teodor Golescu am venit la părinţii lui în 1942, chiar am şi dormit la ei acasă, la dna Stamate, mama lui Arsenie. L-am pomenit, îndureraţi, noi împreună  cu mama bunului şi cu surorile lui, Nina şi Ludmila.

Tot la Odesa mai apoi a murit şi profesorul de istorie, Teodor Golescu, cel care a iubit foarte mult elevii. Şi elevii îl stimau şi erau bucuroşi când organiza excursii la moşia lui Adam Mitake, unde jucam fotbal, ne duceam la stână, la ciobani, unde, noaptea, ascultam cântece ciobăneşti. Se pierduse şi colegul Ion Lupan. Cu dînsul ajutam preotul la slujbe în Leova, pregăteam cadelniţa; eram băieţi crescuţi cu frică în Dumnezeu, religioşi. Pe Ion Lupan nu l-au mai găsit, nici nu am aflat ceva despre el.
Haiţia, fiica rabinului din Leova, plecase în Israel în 1940. Din 28 de elevi şi trei eleve, toţi s-au dus pe lumea cealaltă. Viaţa i-a despărţit, aruncându-i în toate colţurile lumii.

Evreii erau ajutaţi să plece în Israel, li se făceau documentele fără nici un fel de restricţii. Leova era un centru comunist, împânzit de agenţi sovietici, ajutaţi de evrei care aproape toţi erau comunişti. Cu ei un singur moldovean, Guşan, căsătorit cu o evreică. Comuniştii făceau agitaţie împotriva statului român, răspândeau afişe, manifeste, ziare sovietice. Spionii veneau uşor din Tiraspol, graniţa era slab păzită, nu era sârmă ghimpată ca la sovietici şi era uşor de trecut din URSS în România. Se mai înţelegeau şi cu grănicerii români, plăteau bani sau le dădeau ceva marfă…

Fratele mamei, tâmplar, cum am spus, trăia la Bucureşti. În timpul războiului a fost invitat special la Ţiganca să facă cimitirul eroilor români căzuţi aici la datorie în acea grea luptă din 1941. Venit la Ţiganca, a cioplit câteva cruci cu ornamente, a făcut răstignirea lui Hristos, poarta cimitirului, lucrând câteva luni.
La Bucureşti am locuit în casa lui, pe Şoseaua Dumbrăviţei. Unchiul avea un copil, eu trebuia să mai câştig ceva şi m-am aranjat la lucru la o firmă a unui evreu, Herdan. Oraşul îmi plăcea mult şi, tot hoinărind prin el, îl cunoşteam tot mai bine. Mă duceam la teatru, cinema, la operă. Am văzut  multe piese şi opere. Am văzut „O noapte de groază”, „Amurg” cu artistul Gheorghe Sorin. L-am văzut de multe ori pe vestitul actor Constantin Tănase, care în timpul ocupaţiei sovietice într-o scenă a spus: „De la Nistru până la Don-davai ceas, davai palton!” Pentru aceasta a fost arestat.

Odată la teatru a avut loc un incendiu, s-a aprins cortina, dar artiştii continuau să-şi joace rolurile până când cortina s-a prăbuşit. Publicul spectator a intrat în panică, unii săreau de la balcon, şi-au fracturat picioarele. Era mare panică.
În fiecare duminică mergeam la teatru cu bilete cu preţ redus, pentru studenţi, sau la operă. Îi vedeam şi admiram pe Gică Petrescu, Mia Braia, Ioana Radu, Maria Tănase; vizitam restaurantul lui Petru Leşcenko, pe Calea Victoriei nr. 1. Leşcenco ieşea pe scenă, îmbrăcat în cămaşă ţigănească, şi cântecele lui la chitară se sfârşeau cu aplauze zgomotoase, mai ales ale emigranţilor ruşi, care erau mulţi în România de pe timpul revoluţiei ruse din 1917. Statul român le plătea pensii bune şi-i ajuta cu ce putea.

Petre Leşcenko dădea concerte şi în timpul sovieticilor în ţară, era foarte preţuit şi aplaudat, ceea ce nu i-a împiedicat să-l aresteze peste câtva timp. El a şi murit în închisoare. Faima lui pătrunsese în Uniunea Sovietică, unde discuri cu cântecele lui se vindeau, la preţ mare. Şi soţia lui a fost arestată, dar, după ani grei de închisoare, după moartea lui Stalin, a reuşit să-l reabiliteze pe soţul ei, unul dintre cei mai vestiţi cântăreţi ruşi din acele vremuri.

Dar să-ţi spun şi cum am cunoscut-o pe Reta, viitoarea mea soţie.
Pe o stradă, aproape de casa ei, era un atelier de fotografiat. În vitrină era expus portretul ei. Aşa făceau fotografii cu fotografiile celor mai frumoase fete, ca să atragă clienţi. Am văzut-o apoi pe Reta pe stradă cu o cunoscută de a mea. Am rugat-o să-mi facă cunoştinţă cu ea, căci înainte de război erau alte reguli de purtare, nu puteai cunoaşte uşor o fată din familie bună. Mi-a făcut cunoştinţa.
O invitam la cinema, la cofetărie şi zi cu zi ne apropiam tot mai mult unul de altul; ea învăţa la o şcoală comercială.

La cafeneaua Capşa, unde mă duceam cu Reta, chelnerii mă ştiau că sunt campion sportiv. Ei vorbeau între ei.
Uite, mă, a venit „bolşevicul” din Basarabia, care ne-a biruit la întrecere şi a devenit campion la fugă. Aici beam cacao, cafea, mâncam prăjituri Napoleon, citeam reviste, răsfoiam jurnale, ziare…

Aveam în parcul Botanica o bancă, ,,a noastră”. Când veneam în parc şi era ocupată, ne plimbam până se elibera, atunci ne aşezam şi noi. Aici am petrecut clipe fericite, eram tineri, doritori de viaţă. Ne îmbrăţişam, ne sărutam, când nu ne vedea nimeni. Clipe fericite, care nu se uită, rămân în suflet pe toată viaţa. Ne iubeam cu adevărat. Când ne-am hotărât să ne căsătorim, am venit la mama ei, Paraschiva, să cerem binecuvântarea ei. Se vede că i-am plăcut mamei. Veneam acum şi acasă la ei, o luam pe Reta la plimbare şi ne întorceam la ora fixată de părinţi, să nu-i supăr. Reta avea un frate, Ştefan, care era ofiţer.

În 1939 ne-am căsătorit. Nunta a fost la un restaurant din Bucureşti. Eram tineri, frumoşi… La masă erau prietenii noştri, care venise să se bucure de fericirea noastră. Eu dansam cu Reta, şoptindu-i cuvinte gingaşe de iubire. Îmi plăcea Reta. Ne era aşa de bine la amândoi! Pentru noi nu exista nimeni în jurul nostru, nimic nu ne deranja, nici zgomotul din sală, nici muzica, nici strigătele chelnerilor; totul era undeva departe, departe…

Parcă am fi fost numai noi doi care în lumea asta doream să fim fericiţi, să fim împreună, mereu, să nu ne despărţim niciodată.

Nu a fost o nuntă mare, cu tămbălău, cum se întîmplă de multe ori. Erau alte legi. Îţi legai soarta pentru o viaţă întreagă, nu ca peste cîteva luni să divorţezi. Dar nici biserica nu aproba divorţul.
Eu aveam 22 de ani, Reta – 19. Eram tineri, totul ne era înainte.
Mai apoi ni s-au născut copiii. Au apărut şi grijile.
Primul nostru copil a fost Corina. Aflîndu-se la Nemţeni, la bunica, s-a îmbolnăvit de meningită şi a murit. Cînd am primit telegrama de la mama, nu ne venea să credem – a fost pentru noi prima lovitură puternică. Avea Corina noastră cîtva peste un anişor…
Dar ne-dăruit Dumnezeu alţi copii – Pompiliu, Eugenia, Carmen.
Lucram mult, şi ei, şi Reta. Cîştigam bine. Vroiam să avem de toate.
Totul era bine pînă la intrarea mea în Serviciul Secret. Trebuia să fiu deseori în deplasare. Reta nu era mulţumită că lipseam de acasă. Dar nu se putea altminteri.
Vroiam să avem de toate, însă viaţa a hotărît altfel.
Cînd am fost arestat, Pompiliu-Liviu era de 6 ani, Gina-Eugenia – de 4 şi Carmen – Paula – de 2.
Pe atunci începusem să mă ocup de sport. Era la Bucureşti o firmă a unui evreu, Herdan, care finanţa o echipă sportivă şi primea la lucru numai sportivi. Făceam antrenamente şi acasă, la Leova, aveam o carte scrisă de un suedez cu exerciţii de gimnastică. Mama mă ocăra deseori, căci făceam gimnastică dezbrăcat şi uneori afară, pe timp rău, chiar şi iarna, pe ger.
– Ai să înnebuneşti cu sportul ăsta, fiule, mai astâmpără-te!
M-am dus la stadion la echipa lui Herdan. Acolo mi-au dat uniformă, chiloţi şi maiou, şi m-au pus să joc fotbal. Erau două echipe, eram înaintaş centru. Când a ajuns o dată mingea la mine, am ţâşnit brusc, ocolind apărarea, şi am înscris un gol. M-a observat un antrenor, Fesci, fostul căpitan al echipei de handbal, acea echipă care i-a bătut pe nemţi la Olimpiada de la Berlin din 1936.

Lucram la firma Herdan la calculator. Erau la firmă trei fraţi: Max, Sever şi Enghel Herdan, şef – contabil era Rot. Eu calculam repede şi-l mai ajutam pe un băiat Oprică Păunescu. La Herdan, care avea şi o ospătărie, lucrau vreo 60 de funcţionari, obligaţi să înveţe caligrafia, ca atunci, când scriau documentele, să nu poată afla nimeni cine a scris documentul, căci toţi scriau la fel. Erau nişte şmecherii evreieşti, căci se făceau şi atunci falsuri ca să plătească impozite mai mici. Lucram la firmă, dar învăţam şi la facultatea de comerţ. Cei de la Herdan vroiau să mă căsătorească cu o fată de a lor, dar nu le-a mers. Aici am cunoscut-o pe vestita cântăreaţă Maria Tănase, care spăla vesela la restaurantul lui Herdan. Tot aici lucra şi violoncelistul Gică Petrescu, în orchestra restaurantului, apoi se ducea şi mai cânta la radio. Le convenea căci erau şi hrăniţi. Herdan vroia să deschidă un restaurant pe strada Lipscani şi contabilul Rot m-a chemat să se sfătuiască cu mine, îi trebuia o idee… Când am intrat la el, am văzut o doamnă bine îmbrăcată, cu o pălărie cu boruri mari. Fuma o ţigară lungă, cu tutun numai la capăt. Apoi a plecat, iar Rot mi-a zis:
– Uite, asta e Maria Tănase, care a fost la noi spălătoreasă de veselă, iar acum e artistă, mare cântăreaţă. I-am propus să cânte la noul restaurant, dar vrea prea mulţi bani şi nu am angajat-o. Ea a spus că poate s-o trimită pe sora ei, Mia Braia, şi Mia Braia a cântat la restaurantul lui Herdan de pe str.Lipscani. La o serată am fost şi eu cu soţia şi am ascultat-o. Trebuia să invităm la deschidere cât mai mulţi oameni de vază. Am luat o carte groasă cu telefoane şi am făcut lista invitaţilor: generali, profesori, miniştri, chiar şi Pătrăşcanu, viitorul ministru de justiţie, comunist. Herdan era un evreu spaniol, era şi furnizorul Curţii Regale, când mai era rege Carol. Pe atunci am cunoscut şi pe mulţi sportivi renumiţi. Eram membru al societăţii „Viforul-Dacia”, unde antrenor era un neamţ, Ştur, care trăia în Germania şi venea odată în şase luni pentru a da indicaţii. România nu avea pe atunci antrenori buni. Am început atletismul acolo, la „Viforul-Dacia”. În 1938 am devenit campion la 110 metri garduri. Asociaţiile sportive erau sponsorizate de capitalişti mari ca Max Auşnit, Herdan şi alţii, care se învârteau în jurul regelui, unde stăpână era Lupeasca, o evreică, amanta lui Carol. Regele avea acţiuni în firmele evreieşti, care îi aduceau bani grei. Mihai, fiul regelui Carol, era membru onorific în asociaţia noastră sportivă, era automobilist. Eu eram deja căsătorit, aveam doi copii. Timpul trecea…

* *  *

La 28 iunie 1940 Uniunea Sovietică a ocupat cu forţa Basarabia şi Bucovina de Nord. În urma pactului secret Ribbentrop – Molotov, doi călăi, Hitler şi Stalin, au împărţit Europa. Lui Hitler îi convenea acest acord, căci spatele lui era acum asigurat, avea un prieten care-l ajuta cu alimente şi materiale pentru războiul împotriva Franţei şi Angliei. Aşa URSS a pus mâna pe pământuri străine, a împărţit Polonia cu nemţii, a ocupat Ţările Baltice, Basarabia şi culmea neruşinării, a mai rupt şi o bucată din Bucovina românească. Şi toate aceste fapte erau propagate ca „eliberări” ale popoarelor asuprite.
Din primele zile, în aceste regiuni, ocupate, au început arestările, împuşcările, deportările oamenilor nevinovaţi; obişnuita teroare roşie sovietică. Un val de indignare s-a ridicat în România împotriva acestei ocupaţii, mai ales, împotriva unor minorităţi care şi-au bătut joc şi de autorităţi şi de armata română, când se retrăgea de la Nistru. Mai ales, împotriva evreilor, din aceste provincii, mulţi dintre ei fiind agenţi sovietici sau simpatizanţi ai lor, care făgăduiau tuturor „fericirea popoarelor”. În acele zile, 27-28 iunie, când armata se retrăgea obosită, flămândă, dezonorată, multe grupuri de evrei se năpusteau asupra soldaţilor, ofiţerilor, aruncând în ei cu ouă clocite, cu pietre, înjurându-i, rupându-le galoanele, scuipându-i, luându-le unora şi armele, toate acestea având loc sub privirile indiferente, batjocoritoare, ale armatei sovietice. Niciodată poporul român nu s-a aşteptat la o aşa comportare de la cei cu care trăise în pace şi înţelegere. Reacţia s-a produs imediat în ţară, căci soldaţii şi ofiţerii, trecând Prutul în ’41, s-au răzbunat pe alţi evrei, care, de fapt, poate nu aveau nici o vină. Îi băteau, îi aruncau din trenuri, era o tragedie pentru acei care le nimereau în mâini, cu toate că în această privinţă erau ordine severe.

Conform acordului între România şi URSS avea loc un schimb de populaţie – unii se refugiau în ţară, nedorind să rămână sub ocupaţie, alţii, mai ales, evreii, veneau în Basarabia sovietică. Dacă românii le permiteau plecarea fără condiţii, dându-le posibilitatea să-şi ia şi averea, sovieticii îşi băteau joc de românii care plecau peste Prut. Nu le dădeau trenuri, le reduceau bagajele, le puneau piedici la tot pasul. Ei nu respectau nici convenţia, nici un drept al omului, îşi băteau joc de acei nenorociţi, care îşi pierduseră totul: pământul strămoşesc, casa, averea agonisită viaţa întreagă.
În iunie 1940 au venit ruşii sovietici. Nu erau ruşii cei vechi, cei de până la revoluţie, aşa spuneau bătrânii, care trăise sub ţarul Nicolai. Cei noi veniţi, din primele zile, s-au pus pe treabă. Peste câteva zile de la aşa zisa „eliberare”, mascată cu manifestări stradale, cu agitatori sovietici, dar şi de ai noştri (mai mult evrei), care îşi rupeau gura, făgăduiau o viaţă nouă, fericită, bună pentru toţi, au început arestările. Ele se făceau mai mult noaptea, venea „duba” (ciornâi voron) şi stăpânul casei dispărea, era dus la închisoare. Închisorile erau pline, gemeau. Arestau pe foştii membri ai Sfatului Ţării, pe primari, prefecţi, preoţi, comercianţi, pe foştii poliţişti, pe foştii ofiţeri din armata română, dar şi din cea ţaristă, intelectuali, membri ai partidelor politice, funcţionari.

Sovieticii, lucrătorii NKVD-ului, aveau liste, în care erau înscrişi toţi acei care luptaseră cu cuvântul şi fapta împotriva sovieticilor, în fosta ţară România, pe acei în care nu aveau încredere, care nu simpatizau noul regim.

Bineînţeles că, aşa cum e la moldoveni, s-au găsit uscături, lichele, care pe din dos, dar şi cu spumă la gură, îşi trădau nu numai cunoscuţii şi prietenii, dar şi duşmanii. Din închisori au fost eliberaţi toţi hoţii şi delicvenţii, care acum se răzbunau slujind noii stăpâniri.
Mulţi din cei arestaţi, avuseră posibilitatea de a se refugia în ţară, dar nu au plecat. Unii mai credeau în propaganda sovieticilor, altora le era jale să-şi părăsească gospodăria, averea agonisită zeci de ani, dar mai erau şi din acei care presimţeau ce-i aşteaptă, dar doreau să rămână cu poporul său până la capăt, să împartă cu el toate nevoile. Timp de vre-o lună–două, poporul a înţeles cine  a venit să-i elibereze şi mulţi din acei înflăcăraţi, bucuroşi de venirea eliberatorilor, acum îmblau încovoiaţi, cu capul în jos, cu ochii stinşi, aducându-şi aminte cum a fost mai înainte.

Sovieticii s-au năpustit din primele zile asupra magazinelor, care mai lucrau, cumpărând totul ce vedeau pe rafturi. Basarabenii se mirau la început, întrebându-i ce mărfuri au în ţara lor şi de ce cumpără tot ce le cade în mână. Ei răspundeau că la ei sunt de toate, dar continuau să golească prăvăliile şi magazinele. În timp scurt, magazinele rămăsese cu poliţele goale, iar comercianţii, care aşteptau marfă nouă din ţara „fericirii”, înghiţeau în sec. După vre-o trei–patru luni au apărut în magazinele de stat sovietice ţesături ieftine, de calitate inferioară, haine prost cusute, galoşi din gumă şi altele, care nu le făceau cinste eliberatorilor. Trebuie de spus că sovieticii au echivalat rubla lor la preţul de 40 lei româneşti, ce le dădea voie să cumpere mărfuri aproape pe degeaba. Militarul se ducea la restaurant şi cu o rublă mânca, bea şi-i mai dădea şi rest. Pâinea  cea   albă rotundă, de 2 kg, costa doi lei. Apăruse şi pâine sovietică, pâine-cărămidă, neagră, urâtă, cleioasă, cu multă apă.
Ce să faci? Omul vrea să trăiască, să fie fericit, o viaţă bună pentru familie, pentru copiii săi, vrea să fie pace şi linişte. Se deprinde cu orice, aşa cum câinele se deprinde cu lanţul.
Viaţa a devenit tristă, cenuşie… Nu mai vedeai oameni veseli pe stradă, toţi umblau trişti, îngânduraţi, nu stătea de vorbă pe la colţuri, ca înainte, nu mai vedeai tineret prin parcuri. Mulţi care s-au dezmeticit, îşi făceau bagajele, plecau la Chişinău, la OVIRul sovietic şi se înscriau să plece în România, lăsând totul: casă, pământ, avere… Până mai era timp, căci acordul dintre România şi Uniunea Sovietică era pentru un an de zile, acord care îţi da voie să pleci în ţară, sau să vii din România în Basarabia Sovietică. Dar sovieticii nu erau ca românii, care dădeau drumul la toţi doritorii să plece unde vor. Ruşii dădeau un singur tren, o dată pe lună, şi în el nu vedeai decât oameni bătrâni. Tinerilor ei nu le permiteau să plece, dimpotrivă, îi trimiteau la lucru la Donbas, la minele de cărbuni. Îi conduceau cu mare alai la gări, cu cuvântări patriotice şi cu flori şi plecau sărmanii în locuri necunoscute, între străini, lasîndu-şi părinţii, casa; doar cineva trebuia să lucreze pentru ,,viaţa nouă, fericită”, pentru ,,viitorul luminos”… Numai că peste câteva luni majoritatea fugeau de acolo, părăseau Donbasul, se întorceau acasă flămânzi şi goi.
Dar organele NKVD-ului nu dorm nici ele, vin la ei acasă, pe la rude, îi arestează şi-i duc acum mai departe, în Siberia, unde vrei, nu vrei, trebuie să lucrezi, ca să câştigi pâinea cea de toate zilele, 500 grame de pâine şi balandă sovietică (supă chioară), trăind după sârma ghimpată în lagărele sovietice. De aici nu poţi fugi, dar dacă reuşeşti, eşti din nou prins, ţi se mai adaugă un soroc (3-5 ani) şi din nou nimereşti în lagăr, uneori în unul cu regim sever.
Aşa e viaţa! Ai vrut libertate, fericire sovietică. Iat-o, bucură-te!
Acum poporul basarabean se trezea din ameţeală şi amorţeală, veneau cu sutele, chiar şi oameni de la ţară, din sate, veneau la OVIRul sovietic, dorind să plece în ţară, căci acolo e altă viaţă. Aşa e când dai cu piciorul în neamul tău, când nu poţi preţui ce ai şi vrei prea mult de la această viaţă.
Cine a trăit sub sovietici în anii 1940-1941 a înţeles bine ce înseamnă viaţa şi cât costă „libertatea şi fericirea” sovietică. Evreii, cei mai mulţi care strigau „ura”, când au venit eliberatorii, acum se străduiau să-şi lichideze averea şi plecau în alte oraşe să li se piardă urma, acolo să înceapă totul de la început, numai să nu fie lipsiţi de libertate. La putere ajungeau  mulţi beţivani, golani, depravaţi, ieşiţi din puşcării, multe elemente declasate, care nu doreau să lucreze, lipsiţi de harul muncii, a cinstei şi omeniei. Jale în Basarabia”. Jale mare, basarabenii nu se pot deprinde cu sărăcia, cu minciuna, cu teroarea roşie, care înghite mereu jertfe nevinovate. Aşa e soarta acestei bucăţi de pământ, veşnic oropsită, veşnic chinuită, rămasă de izbelişte cu un destin crud.
Când au venit ruşii în 1940 la Leova, în casa noastră a fost comenduirea sovietică şi nouă ne-au dat chiriaş un colonel rus. Mama vorbea ruseşte şi se împăca bine cu el. Ea îl îngrijea, îi spăla rufele lui şi încă la doi ofiţeri. Ei se purtau bine cu ea, vroiau să-i plătească, dar mama nu dorea să audă despre aceasta. Când s-a început războiul militarii au plecat şi mama a găsit sub perna colonelului nişte bani, ruble ruseşti. Mai era acolo şi o scrisoare de mulţumire. Erau şi între ei oameni.
Ziua de 28 iunie 1940 va rămâne în istoria României  ca o zi neagră, un eveniment tragic, dureros, umilitor, care a adus multe suferinţe şi jertfe neamului nostru românesc. În acest timp Stalin a adus 3 milioane de soldaţi la graniţa de vest şi se pregătea să sară în spate prietenului său, Hitler, încercând să ocupe toată Europa până la Oceanul Atlantic. Cu toate că Hitler nu dorea să lupte pe două fronturi, dar înţelegând planurile lui Stalin, a început primul războiul împotriva Uniunii Sovietice. Armata sovietică a fost la început distrusă, pierzând toate luptele. România era aliatul Germaniei, dorind să-şi recupereze teritoriile răpite  de  sovietici. Altfel nici nu putea proceda faţă de Hitler. Regele Carol al II-lea a fost alungat din ţară şi statul era condus de mareşalul Ion Antonescu, un militar curajos şi un om cinstit, care în fond dorea binele poporului şi a ţării. La 22 iunie, la ordinul lui „Vă ordon, treceţi Prutul şi eliberaţi pământul strămoşesc!”, armata română împreună cu  nemţii i-a alungat pe sovietici şi a eliberat Basarabia. Forţat de Hitler, Ion Antonescu a luptat mai departe pe teritoriul Uniunii Sovietice, ajungând până la Stalingrad, unde armata germană şi aliaţii săi au suferit o mare înfrângere, care a însemnat începutul victoriei sovieticilor.
După ce basarabenii au răsuflat mai uşor trei ani, 1941 – 1944, ruşii vin din nou în Basarabia. Frontul de răsărit se apropie mereu, nemţii şi românii se retrag. Mama Eugenia s-a sculat de dimineaţă, să se pregătească de drum lung. Ea şi soţul ei, Gheorghe, s-au hotărât să plece în ţară, nu mai vor să tremure de frică ca în trecut, nu-i mai vor pe sovietici. Ei cred că sovieticii vor ocupa din nou Basarabia şi se vor opri la Prut, la vechea graniţă. De la mine veşti nu aveau, dar sperau că mă vor întâlni. Au încărcat căruţa cu făină şi alte produse, nişte haine şi alte lucruri necesare, aruncând o ultimă privire asupra gospodăriei, au dat bici cailor, au trecut Prutul şi au luat-o spre Carpaţi. Pe drum lume de pe lume, unii pe jos, alţii ca şi ei, cu căruţe. Au lăsat totul, casă, pământ, gospodărie, se duc fără nimic în ţară, care poate îi va ajuta şi le va da o bucată de  pâine. Dacă în 1940 s-au refugiat numai o mică parte din popor, vre-o câteva sute de mii, acuma au plecat mulţi, din toate părţile, ei ştiau ce-i aşteaptă după experienţa din 1940 sub cârmuirea sovietică. Oare puţine lacrimi au vărsat ei atunci?
Exodul acuma, în ’44 cuprindea cel puţin o jumătate de milion de oameni.
Cu popasuri, cu încetul au ajuns şi la munţii Carpaţi. E frumoasă Ţara! Coline, dealuri, văi, munţi, totul acoperit cu verdeaţă, totul te bucură, când te uiţi de jur împrejur. E greu, au lăsat gospodăria, trei case, totul, ce au agonisit în viaţă. Acum totul e pierdut, nimeni nu le va întoarce nimic din averea lor, trebuie să începi totul de la zero, şi vârsta nu mai e aceea, nu mai sunt tineri.
Ce va fi mai departe? Cum se vor aranja în ţară? Îi vor ajuta oamenii să-şi refacă viaţa? Ea poate lucra ca învăţătoare, dar soţul? E bun gospodar, dar unde-i gospodăria? Acasă erau de toate, aici nu-i nimic. Şi lacrimile apar şi se rostogolesc pe obraji. Doamne, ce soartă? Pe drum, în sate, orăşele, se văd invalizi, oameni fără mâini, fără picioare, caliciţi în război. Cine-i vinovat de aşa prăpăd? Cui îi trebuia aceste jertfe, atâta sânge, vărsat în zadar? Ce va fi mai departe?
Neamţul pierde războiul. Prea a fost încrezut, nu s-a gîndit la colaborarea ruşilor cu americanii şi englezii. Eugenia îi ştie prea bine pe ruşi, încă din Petrograd. Ei sunt oameni, liniştiţi, pe mulţi i-a stricat revoluţia, dar ei nu vor război. Atunci de ce au ocupat Basarabia? Ce le trebuia pământ străin? Au atâta pământ, pe care nu-l pot lucra, nu are cine şi nici nu vor, doresc să cucerească pământ străin, să facă ordine ca şi nemţii. Şi ruşii şi nemţii sunt jertfa ideologiei antiumane, antisociale, antinaţionale, criminale.
Caii trag din greu, drumul urcă în munţi, nu e ca în câmpie, te ridici încet în deal, apoi o ei în jos cu proptele, căci pe alături sunt prăpăstii adânci, e straşnic când te uiţi în vale…
Trec prin Braşov. „Vin ruşii! Vin Ruşii!” – strigă copii, care vând ziare, alergând pe străzi. Citesc cu Gheorghe ziarele. Ruşii au trecut şi Prutul… Cum? De ce? Doar graniţa e la Nistru sau pe Prut, din 28 iunie ’40!… Ce va fi mai departe?
Aşa, cu încetul, au ajuns în Transilvania, aici casele sunt mai atrăgătoare, oamenii trăiesc  mai bine, sunt mai bogaţi, casele au porţi înalte, garduri bune, de piatră, altfel decât în Basarabia. După o  săptămână de drum au ajuns la Alba Iulia. Mergeau numai ziua, noaptea e periculos. Aici  în Alba Iulia, s-au înscris la Primărie ca refugiaţi. Sunt primiţi bine, oamenii le înţeleg durerea, şi ei au suferit cândva din partea ungurilor, ştiu ce înseamnă să rămâi fără casă, fără pământul care te hrăneşte. Ştiu ce-i nevoia. S-au aranjat la un gospodar. Caii trebuie vânduţi, nu ai cu ce să-i hrăneşti. Şi ce să faci cu ei aici? La primărie i-au spus Eugeniei : „Veţi avea de lucru, avem nevoie de învăţători”… Învăţătorii sunt pe front, mulţi au murit şi-au dat viaţa pentru Basarabia şi Bucovina. Au murit zadarnic, ruşii iarăşi vin… România a încheiat un fel de pace cu sovieticii, îi zic armistiţiu. Au mai trecut câteva luni. Mama Eugenia lucra învăţătoare, o bucată de pâine aveau pentru amândoi…
Dar a venit altă nenorocire. Sovieticii au cerut, mai bine zis au ordonat românilor, ca toţi basarabenii să se întoarcă în Basarabia, de unde s-au refugiat. Cum, cu ce drept? Oare nu aveam voie să trăim  unde dorim? De unde aşa lege? Ce mai vor bandiţii ăştea? Oare nu le ajunge că au nenorocit atâţea oameni, au distrus atâtea familii, le-au luat casa, pământul, totul? Ce mai vor? Dar ruşii nu se înduplecă, pun condiţii grele. Şi basarabenii trebuie să se întoarcă. Ba mai mult, poliţia românească era obligată să-i vâneze pe basarabeni, să-i întoarcă  acasă. Jale peste tot, lacrimi, suferinţe, chiar şi morţi. Două fete s-au sinucis, nu au dorit să se întoarcă în robia sovietică. Doamne, unde am ajuns? Şi iată din nou pe drumuri, de acum basarabenii se întorc acasă, pe mâna ruşilor. ,,Aha, aţi vrut să fugiţi de noi”, râd ei. ,,V-am găsit şi acolo. De noi nu puteţi scăpa nicăieri, aşa suntem noi”, spun ei.
Şi unii din cei întorşi i-au drumul Siberiei, sunt arestaţi sub diferite motive şi aruncaţi în trenurile bou, cu destinaţia Polul Nord.
Mama şi cu tata au fost nevoiţi să se întoarcă acasă. A venit poliţia după ei. „Nu putem face nimic” – le-au zis. „Suntem obligaţi, altfel ne dau afară de la  lucru. Strângeţi lucrurile”. Au primit câte 300 000 de lei fiecare, compensaţii, bani de drum plătiţi nu de ruşi, ci de statul român.
Conducerea României tace mâlc, are frică de ruşi. Americanii tac din gură, nu îi ajută cu nimic pe români. Ei sunt aliaţi cu ruşii. Ei mai cred în cuvântul lor de onoare, fiindcă sunt naivi, nu ştiu şi nici nu-şi dau seama cu cine au de a face…
După întoarcerea din refugiu de la Alba Iulia, mama şi cu Gheorghe, tatăl adoptiv, au plecat la Fătăciune, un mic sătuleţ, cu câteva case, unde aveam ceva pământ şi o gospodărie mică. Le era frică să trăiască la Leova sau la Nemţeni. Aici nu prea veneau sovieticii, care doreau să trăiască în oraşe şi sate mai mari. În 1949 au fost deportaţi şi, abia când s-au întors acasă, au aflat cine i-a trădat. Aveau în casă o fată orfană, pe care o luaseră din milă şi o crescuse  de mică. Era considerată ca membru al familiei, dar ea i-a denunţat. Mama avea ascuns într-o saltea tricolorul românesc, tot spera că românii se vor întoarce cândva. Poate îl ţinea ca o amintire a vremurilor bune. Odată a scos salteaua afară ca s-o aerisească. Din ea a scos şi tricolorul. Daşa, fata aceea, l-a văzut. Seara a venit locotenentul de miliţie (uceastkovâi) împreună cu preşedintele sovietului sătesc şi au găsit tricolorul ascuns în saltea. I-au spus mamei:
– Strânge-ţi lucrurile, curvă românească, ai să pleci în Siberia! Ce era de făcut? Unde să fugi să scapi de ei? Era imposibil.
Mama a strâns nişte lucruri, dar a pus într-un sac şi ziare româneşti, cărţi, documente şi fotografii cu regele Carol al II-lea şi cu voievodul Mihai, de Alba Iulia, hărţi de ale mele. Sovieticii nu i-au controlat lucrurile. Ei nu mai aveau timp să verifice bagajele, căci trebuiau în câteva zile să deporteze zeci de mii de oameni. Aşa părinţii mei au fost duşi în Siberia cu trenul până în regiunea Tiumeni, satul Lesnaia Iurga. Ei nu ştiau nimic de soarta mea, căci orice legătură, corespondenţă cu România era interzisă. Mai mult, în dosarul fiecăruia, când se angaja la lucru, trebuia să declare dacă are sau nu rude în alte ţări şi oamenii aveau frică.

* *  *

Colonelul Iamandi din Serviciul Secret de Informaţii de la Bucureşti se ocupa cu sportul. Mă cunoştea. Într-o zi m-a chemat să stăm de vorbă. Era în 1941.
– Dle Şerban, trebuie să înţelegi, merge un război crunt şi sângeros. În ţară mişună spionii sovietici, care sabotează ordinea, corupţia ameninţă ţara. Avem nevoie de oameni hotărâţi, fermi şi cinstiţi, care ar lupta împotriva acestor crime. Îţi propun…
Aşa am fost cooptat în Serviciile Secrete. Îmi iubeam ţara, neamul. Mă durea inima, când vedeam ce se face pe pământul nostru. Era un lucru periculos, dar eram un om curajos. Îmi plăcea acest lucru periculos, când uneori mergeam pe marginea prăpastiei, faţă în faţă cu moartea.
În 1942 am fost chemat, la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, de către colonelul Iamandi, care m-a prezentat lui Ion Antonescu. Era un grup de bărbaţi, generalul a stat de vorbă cu fiecare în parte.
– Te trimitem la Serviciul de informaţii, avem nevoie de oameni cinstiţi, care îşi iubesc patria. Te duci la maiorul Balotescu, apoi te prezinţi la Chişinău, la guvernatorul Voiculescu. Acest serviciu era format pentru a lupta cu corupţia, care făcea ravagii în ţară. În Basarabia rămăsese aur, pietre preţioase, depozite mari rămase de la sovietici cu maşini, tractoare, utilaje, tot ce fusese confiscat după fuga ruşilor din Basarabia şi de la evreii trimişi în lagăre. Aici, în Basarabia, poliţia, jandarmeria, unii din conducerea oraşelor făceau bani grei, furau totul spre a se îmbogăţi. Antonescu era un om cinstit şi vroia să facă ordine, bunurile trebuiau pentru continuarea războiului. Eu, ca funcţionar secret, trebuia să mă ocup cu divulgarea acestor hoţi. Era un lucru periculos, fiindcă puteam să-mi pierd capul oricând, căci şefii care furau m-ar fi lichidat în orice moment.
Când am fost cooptat pentru serviciul secret, a trebuit să fiu învăţat cum să lucrez, cum să mă comport cu cei din jur, cu duşmanii şi prietenii. Şcoală specială nu era, ne adunam într-o clădire, unde veneau cei care lucrau mai demult şi aveau o anumită experienţă. Ei povesteau cum să ne purtăm, cum să-i urmărim pe cei suspecţi, cum să aflăm adresele lor, cum să-i arestăm, de ce să ne ferim şi multe altele. Acolo veneau diferiţi oameni, nimeni nu ştia cum îi cheamă, fiecare îşi ştia numai şeful care-l conducea şi-i dădea însărcinări. Novicii mai făceau şi gafe. Odată urmăream un japonez chel. După mult timp, la un moment dat mi-am dat seama că tipul nu era cel care trebuia urmărit, el nu era chel, avea o freză bine ascunsă sub un chipiu. Legătura cu şeful meu de la Bucureşti o făceam prin telefonul de pe Calea Victoriei. Sunam şefului şi primeam însărcinarea
Când am venit prima oară la guvernatorul Basarabiei, Voiculescu s-a uitat neîncrezător la mine.
– Credeam că eşti un bărbat zdravăn, nu aşa mititel, mi-a spus el.
Am fost trimis la Leova.
Şeful  Serviciului Secret de Informaţii, maiorul Balotescu, era de statură mijlocie, vânjos, cu nişte ochi pătrunzători. În uniformă era bărbat frumos, nu râdea, era mereu serios. Biroul lui era pe strada Vlaicu Pârcălab, unde se află azi consulatul României. Umbla îmbrăcat pe stradă numai în haine civile, şi de fiecare dată în alt costum. Maşina de serviciu o conducea personal. Şoferul numai turna benzina şi spăla maşina.
M-am aranjat la primărie ca secretar al Comisiei Bunurilor Confiscate şi aveam legături cu câţiva sergenţi din Regat, trimişi în Basarabia, care vedeau totul ce făceau şefii corupţi. Într-o zi sergentul Didescu mi-a spus:
– Dle Şerban, să vii la noi la ora două noaptea şi ai să vezi cum fură şeful de poliţie cu alţii împreună… şi împart prada…
Şeful poliţiei era legat cu primarul din Leova, fostul meu director Anton Alistar. Mai era acolo şi comisarul Boinceanu…
Aveam o legitimaţie specială care obliga organele de poliţie să mă ajute. Eram doar în Serviciul Secret de Informaţii şi era vreme de război. Când am văzut toate acestea, am mobilizat un tânăr poliţist şi doi însoţitori şi am arestat noaptea pe comisarul Boinceanu, pe şeful de poliţie Ghioanea şi pe primarul Alistar. Judecata a fost la Cahul, cu alţi judecători, nu aveam încredere în cei de la Leova. Eram ca martor la proces.
Multe lucruri furate se vindeau în alte oraşe, mai ales la Huşi. Le cumpărau speculanţii, care le vindeau altora cu preţuri şi mai mari. La judecata de la Cahul, şeful Siguranţei din judeţ a spus:
– Ce-l ascultaţi pe bulgarul ăsta, el minte!
Eu i-am ripostat:
– Dle Paximade, eu sunt român, dar dta eşti fanariot.
Paximade s-a făcut roşu ca un rac.
Prefectul, colonelul Grigoriu, era şi el legat cu acuzaţii, el nu a venit la proces. Primarul Alistar, fostul meu director, era bun prieten cu mama, care m-a rugat să-l scap. Eu i-am spus:
– Mamă, eu am să fac aşa cum m–a învăţat la şcoală el, profesorul meu.
La proces mi-au dat cuvântul şi mie. Am declarat:
– Dta, Ghioanea, eşti hoţ, azi când ţara luptă şi oamenii mor pe front, Dta furi bunurile de care ţara are nevoie.
Lui Alistar i-am spus:
– Dle Alistar, îmi cer iertare de la Dta, dar am fost învăţat de Dta să fiu cinstit, nu pot să mint.
Primarul Alistar plângea la proces. Au fost toţi condamnaţi la ani grei de puşcărie, iar eu am fost mutat cu serviciul  la Chişinău. Au mai trecut doi ani. Au venit şi alte vremuri, când frontul s-a reîntors la Chişinău  – Iaşi.
Am primit însărcinarea de a evacua documentele secrete la Sibiu. Am încărcat vagonul şi trenul a plecat spre Bucureşti.
La Bucureşti mecanicii nu vroiau să ducă trenul la Sibiu, erau legaţi cu comuniştii şi sabotau vechea conducere. Ba spuneau că sunt bolnavi, ba invocau alte pretexte. Am scos pistolul… În sfârşit s-au găsit alţii. Gara de Nord era plină cu refugiaţi de la răsărit, din Basarabia şi Bucovina, unde erau deja trupele sovietice, Pe liniile de cale ferată, în gară, erau eşaloane cu nemţi răniţi, care trebuiau să plece în Germania. În alte locuri erau basarabeni încărcaţi cu bagaje, vite, lucruri din gospodăriile lor. Se vorbea despre avioanele americane, care îşi aveau bazele în Italia, că vor sosi în curând să bombardeze Bucureştiul. Aviaţia americană venea şi bombarda Ploieştiul, sondele de petrol, ca Hitler să rămână fără petrol.
Am venit la un şef la Gara de Nord, l-am găsit la o masă, scriind ceva şi i-am spus:
– Ascultă şefule, dacă nu agăţi vagonul meu de o locomotivă spre Sibiu, îţi zbor creierii. Îi ţineam pistolul la tâmplă. Ceferistul s-a ridicat, spunându-mi:
– Ascultă dle, dta nu vezi ce se face în gară? Acuşi, o să caut să-ţi găsesc ceva. Şi am ieşit cu el pe peron. A găsit nişte mecanici, a agăţat la vagon o locomotivă şi am plecat împreună până la Chitila. Peste câteva minute de asupra Bucureştiului s-a făcut negru de avioane americane, care au început să bombardeze Gara de Nord. Au amestecat totul pe peron, au distrus liniile, trenurile, oamenii, care înnebuniţi fugeau în toate părţile, căutând să scape, culcându-se la pământ, strigând şi plângând. Era ceva îngrozitor. În trenuri sute de oameni au fost ucişi, caliciţi, cu mâinile şi picioarele rupte, capete retezate, totul se amestecase… Eu am scăpat, eram deja la Chitila şi şeful era cu noi. La locul fatal a sosit mareşalul Ion Antonescu…
Bătrânul s-a oprit puţin, şi-a tras sufletul, s-a mai gândit şi a continuat:
– Când m-am întors de la Sibiu situaţia era gravă. Cei de la Bucureşti, ca şi cei de la Sibiu, se mirau cum de am reuşit să ajung cu documentele la Sibiu. M-a chemat maiorul Balotescu. Ruşii erau deja la Iaşi.
– Ascultă, Şerbane, avem nevoie de informaţii din spatele frontului, despre armată, dislocarea tancurilor, cavaleriei, tot ce se poate afla…
Am fost aleşi cinci bărbaţi şi trimişi la Focşani, la o unitate de aviaţie germană de paraşutism. Trebuia să facem câteva sărituri cu paraşuta, să ne antrenăm puţin.
La 5 mai 1944 am fost lansaţi dintr-un avion german. Am aterizat lângă o pădurice, am ascuns paraşutele, apoi ne-am despărţit, fiecare avea misiunea sa. Eram îmbrăcat ca un cioban şi acum cutreieram regiunea de lângă Paşcani. Mergeam prin câmpuri, păduri, mai mult noaptea să nu fiu prins de sovietici, care puneau patrule peste tot. Tot ce vedeam, memorizam. Oamenii din sate se refugiau, plecând mai departe de zona frontului. Cumpărasem vre-o şase oi şi mergeam cu ele, scrutând orizontul ca un cioban.
În pădurea deasă am găsit depozite de armament, acum trebuia găsit şi comandamentul sovietic. Mergeam în pădure cu oile, ca un cioban adevărat. Nu aveam voie să scriu nimic, totul trebuia scris în minte, memorizat. Am ajuns la Sireţel, am găsit un moş acolo, care nu plecase din sat, moşul Arsenie. Am dormit la el. Toată noaptea m-am scărpinat. Numai dimineaţa când am văzut o grămadă de păduchi pe mine am înţeles ce mă muşca noaptea. Întâlnindu-mă cu nişte oameni, m-au întrebat unde am dormit?
La moş Arsenie. Ei râdeau, ştiau că moşul e păduchios.
– Nu-i nimic, am zis eu, se întâmplă. Acum trebuia să ajung la Paşcani şi să dau de celălalt informator. Pe drum am intrat într-un sat, unde am dat peste o casă a unui preot, care rămăsese în sat, crezând că ruşii îl vor lăsa în pace şi ne dorind să lase casa fără pază, căci ştia că ruşii pradă totul ce le stă în cale. M-a  hrănit, m-a întrebat cine sunt.
– Sunt român, cioban din Paşcani, mă duc acasă.
– Nu ştiu dacă ai să reuşeşti, să nu te aresteze ruşii, rămâi pe aici, mă sfătui preotul.
– Nu, mă duc, fie ce o fi, acasă mă aşteaptă nevasta cu copii. M-am odihnit câteva ceasuri şi am pornit mai departe. Am intrat într-un sat unde trăia un băiat de treabă, Ion Donisanu, care ştia cine sunt. M-a dus într-o casă fără acoperiş, spunându-mi:
– Ai să dormi aici, e mai sigur. Dimineaţa să nu pleci. Să te duci spre noapte.
Noaptea a căzut  o ploaie cu fulgere şi tunete, o ploaie torenţială. Apă pe drum, apă peste tot. Ion mi-a spus pe unde să trec, ştiam locurile, dar ploaia făcuse ravagii. Siretul se umflase şi totul se încurcase. Am ajuns la Siret, se făcuse întuneric, apa era mare şi mergea spumos la vale. Nu era chip să treci. Am văzut un copac plutind aproape de mal, l-am prins, m-am agăţat de el cu un băţ ciobănesc şi m-am lăsat dus la vale. La vre-un kilometru se zărea un post-podul peste Siret. Ajungând mai  aproape, am auzit pe pod vorbe ruseşti, era patrula… M-am dat la fund sub copac, ţinându-mi respiraţia. Eu de mic înotam foarte bine, doar eram de pe lângă lunca Prutului. Mă cufundam adânc, treceam Prutul înotând sub apă, răsuflând de două ori, odată la mijlocul râului, apoi lângă celălalt mal. Aşa mă învăţase prietenul meu din şcoala primară, vecin cu noi, Ilie Codreanu, care era tare vânjos şi bun înotător, cu care prindeam raci din cele mai adânci borţi. Scoteam câte o găleată de raci , pe care îi vindeam la Leova, la restaurantul grecului Zervudis şi Pilarinos, iar din banii câştigaţi ne cumpăram îngheţată sau covrigi de la Iţic, un evreu din Leova care avea brutărie.
Copacul a trecut sub pod de primul stâlp, dar la al doilea s-a împotmolit şi s-a oprit. Am înlemnit. Am scos capul de sub tulpină, auzeam vorbind ruseşte santinelele pe pod. Am făcut ce am făcut, m-am muncit, dar am reuşit să împing copacul de la stâlp. Am luat aer în plămâni şi m-am băgat din nou în apă sub copac care plutea mai departe. După un timp, care mi s-a părut o veşnicie, am scos capul de sub copac şi, uitându-mă îndărăt, am respirat uşurat. Trecusem  de locul primejdios.
După vre-un kilometru de plutire pe apa Siretului am auzit vorbe nemţeşti. Mi-am dat seamă că aici e linia frontului nemţesc. Am tras copacul  la mal şi, ieşind din apă, m-am scuturat că eram ud până la piele şi după câtva  timp m-am îndreptat spre tranşeele nemţeşti.
– Hende hok! – a strigat santinela.
Am ridicat mâinile în sus şi am aşteptat până au venit doi nemţi şi m-au luat de mâini. Le-am spus pe nemţeşte:
– Sunt român, vreau să vorbesc cu un ofiţer.
A venit ofiţerul, m-a dus mai departe prin tranşee la un post de comandă. Aici am spus cine sunt şi ei au chemat un ofiţer român. Le-am dat toate informaţiile. M-au hrănit, mi-au dat haine uscate şi am dormit câteva ore. Pe banii ruseşti am făcut cu acul găuri şi am notat numerele unor automobile ruseşti. După aceste numere ofiţerii cercetaşi apreciau ce regimente ruseşti erau pe linia frontului şi în spatele lui. Mi-au dat din nou însărcinări, trebuia să merg din nou înapoi, să culeg alte informaţii. Acolo, lângă Prut, era Ionescu cu care trebuia să mă întâlnesc şi să preiau informaţiile lui pentru a le duce mai departe la statul major.
– Am plecat din nou noaptea, condus de un neamţ, care ştia pe unde se putea trece, alături de trupele ruseşti. Neamţul m-a dus pe un câmp goluţ, care era între pădurea unde erau dislocaţi ruşii şi apele Siretului. Mergeam după neamţ, care la un moment mi-a spus: „Înainte!” – şi s-a întors în tranşeele sale. Acum eu mergeam atent pe acest câmp, uneori mă aruncam la pământ şi mă târam, căci ruşii lansau rachete, care luminau terenul de parcă era ziuă. Atunci puneam nişte crengi pe cap, parcă ar fi fost tufe. Am trecut cu bine. Am ajuns la Tg. Frumos, dar m-am oprit în câmp, lângă o scârtă de paie. M-am băgat mai adânc în ea să dorm. A fost norocul meu, căci noaptea lângă ea s-au strâns nişte lupi, care urlau. Stăteam chitic  în scârtă şi, când s-a făcut ziuă, am ieşit din ea, căci lupii nu mai erau.
Aici am aflat de la un ţăran, că s-a încheiat un armistiţiu între români şi ruşi. 23 august m-a găsit în spatele frontului sovietic. De acolo am plecat spre Bucureşti. Mergeam peste câmpuri, ferindu-mă de armata sovietică. Uneori mă urcam în trenurile care mergeau spre Bucureşti. Dar era periculos, sovieticii controlau peste tot. Aşa am ajuns la Bucureşti. Aici l-am găsit pe maiorul Balotescu, căpitanul Andrei şi procurorul militar Caracostea, care era şeful meu direct. Ei se pregăteau să plece în Germania, să scape de sovieticii, care veneau spre Bucureşti.
De aici în viaţa mea şi nu numai a mea, începe o cotitură, o altă etapă:
– Şerbane, îmi spuneau cei de la SIS, rămaşi în Bucureşti, – dacă poţi pleacă în Germania, i-a familia şi fugi până mai ai timp.
Am plecat acasă şi am vorbit cu Reta.
– Nu avem altă ieşire, plecăm în Germania. Strânge lucrurile.
– Eu nu plec nicăieri. Tu eşti vinovat cu aventurile tale. Unde să mă duc pe urlaţi cu trei copii, să pierd totul, casă, masă, viaţă… Nu plec. Nu am avut încotro, am rămas. M-am întâlnit cu colonelul Ianovici.
– Şerbane, ascunde-te, te vor căuta, trebuie să te bagi undeva la lucru, să stai liniştit, poate vor trece toate şi lucrurile se vor linişti.
Să plec era prea târziu. Aş fi reuşit să fug, ştiam bine locurile prin Transilvania, dar îmi era jale de copii şi de Reta.
– Eu mă uitam la Reta, povestea bătrânul, la copilaşii mei. Cum să plec, să-i las în voia soartei?  Ce să fac eu acolo, singur, în Germania fascistă, căci orice ai spune era fascistă, un regim fără democraţie, un regim de dictatură. Uite unde i-a dus Hitler pe nemţi şi ce o să facă acum nemţii? Cine are nevoie acolo de mine? Şi ce vor face ai mei aici, singuri, sub ruşii care vin, îşi bat joc de oameni, violează femeile, dezbracă oamenii în stradă, îi i-au pe acei care li se par suspecţi, le i-au ceasul, punga, uneori şi viaţa. Ce o să fac eu acolo, fără prieteni, care să-mi dea o mână de ajutor. Să-i aştept pe americanii, care nu mai vin şi nici nu vor veni, chiar dacă se ceartă cu ruşii, ei se vor împăca. Cine o să se bată pentru România? E ceva absurd să te gândeşti astfel. Mă răsuceam nopţile în pat, nu puteam dormi, căutam o soluţie, dar n-o găseam.
Şi Reta? Cum va trăi ea singură, cu trei copii? Bine, poate Reta îşi va găsi un bărbat, dar copiii sunt ai mei, nu sunt străini, e sângele meu, al strămoşilor mei, al Şerbenilor… Să rămân aici, în casă, cu ei, în Bucureşti? Dar voi reuşi eu oare să scap de urmărirea sovieticilor? Dacă mă vor vinde chiar acei cu care am lucrat la serviciul  de informaţii? Şi acolo sunt mulţi, care se vor gândi la salvarea lor, a familiei şi vor face totul, mă vor vinde pe mine şi pe alţii ca să scape. Dar cine ştie, cu cine sau pentru cine au lucrat ei în afară de  serviciul nostru? Doar Basarabia era împânzită cu agenţi sovietici, mai ales din minorităţi – evrei, ruşi, ucraineni. Dar acei care au fost în lagărele din Transnistria, care s-au salvat, oare ei vor tăcea din gură? Şi nu aveam cu cine să mă sfătuiesc, cui să-mi împărtăşesc gândurile, disperarea, durerea…

Veneam zilnic la lucru, dar stăteam ca pe ace. În fiecare zi apărea ceva nou, poporul se revolta, dând vina pe fosta conducere. Comuniştii îi aţâţau, făcând o propagandă acerbă, luptând împotriva partidelor politice, împotriva burghezilor, învinuindu-i de toate. Mulţi din serviciul secret dispăruseră din Bucureşti, fugiseră din România, apoi de acolo în alte ţări, în SUA, Anglia, Australia, chiar şi în Africa. Alţii, urmăriţi de miliţia comunistă, au lăsat totul, fugind în munţi, luând armele în mâini şi luptând, vărsând sânge. Familiile lor sunt azi persecutate, unele închise în puşcăriile comuniste, altele duse în Siberia de către sovietici. Închisorile gem de lume, unii au păţit-o numai pentru că au ripostat, au spus un cuvânt împotriva ordinii, abuzurilor. Nu ai voie să spui nici un banc măcar. Ce viaţă mai e şi asta?

Cei din Basarabia şi eu trebuia să ne ascundem, căci ruşii ne vânau împreună cu poliţia nouă, care tremura de frica ruşilor şi făcea tot ce spuneau ei. Ce-i de făcut? Bani nu ajungeau, preţurile la alimente crescuse enorm, dar nici alimente nu se găseau. Ruşii încărcau trenurile cu tot ce era mai bun în ţară şi le duceau la ei, în ţara „fericirii”. „Ţipă”, că noi le-am distrus ţara şi tot noi trebuie să le-o refacem. Spun minciuni, căci noi am văzut cu ochii noştri, cum au distrus totul, când se retrăgeau din Basarabia în ’41, aruncând totul în aer, la porunca lui Stalin, lăsând pământ ars şi gropi comune cu oameni împuşcaţi fără nici o vină.

Eu nu mai dormeam acasă, îmi era frică să nu fiu arestat. Mă ascundeam pe la cunoscuţi, care şi ei tremurau de frică. Care-i viitorul meu? Ce mă aşteaptă pe mine, ce va fi cu familia mea? Şi americanii tac din gură, nu mai vin. Poate Reta are dreptate, de ce m-am băgat în afacerea asta, în acest ,,serviciu secret”? Puteam trăi şi fără el şi acum nu m-aş fi frământat aşa. Dar dacă judeci, eu – nu, altul – nu, cine ar fi luptat pentru Patrie, pentru neamul nostru? Dacă toţi s-ar gândi ca Reta? Mulţi au murit la Ţiganca, la Odesa – pentru ce? Şi toţi doreau să trăiască, să se bucure de viaţă. Cui îi trebuia acest război? Atâta sânge, atâtea lacrimi, suferinţe şi durere? Au rămas mii de soţii văduve, viaţa lor s-a frânt, copiii sunt orfani, ce pot ei să facă acum, cum să trăiască fără spijin bărbătesc? Cine va răspunde pentru toate? Întrebări fără răspuns. Eram într-un impas total. Atunci omul face ce-l sileşte viaţa. El e sub vremuri, dar şi atunci poate rămânea om.
Colonelul Ianovici mi-a dat salariul şi ne-am despărţit. Devenise periculos în România, se iviseră mulţi agenţi comunişti, care roiau peste tot, stăruindu-se să-i găsească pe cei din Serviciile Secrete, să-i aresteze. Eu m-am aranjat la început într-o comisie, care înregistra bunurile aduse de Armata română din Rusia şi Basarabia în timpul retragerii armatelor. Apoi am trecut la poliţia comunală din Bucureşti, unde am lucrat până în 1948.
Am lucrat la poliţie până la 18 ianuarie, când fiind în sediul Sindicatului CFR din Bucureşti, unde preşedinte era bulgarul Rancev, mi-a spus că sunt chemat de cineva de la parter. Am început să cobor scara. Uitându-mă pe un geam, am văzut o maşină mică şi doi bărbaţi, care se plimbau lângă ea. Am înţeles că au venit după mine, căci tot timpul aşteptam să fiu arestat.
M-am adresat unui funcţionar superior:
– Costică, i-a pistolul şi să-l dai Retei, cred că au venit după mine.

Am coborât de la etaj ieşind afară. Aici m-au apucat de mâini, mi-au pus cătuşe şi mi-au astupat gura, împingându-mă în maşină. Maşina a pornit, ieşind din oraş spre Urziceni. M-au dus la Constanţa, în închisoarea din oraş. Rancev, preşedintele sindicatului comunal, era comunist şi eu consideram că el era la curent  de arestarea mea. Aici, la închisoare, m-au interogat ruşii din serviciul NKVD-ului din URSS. M-au bătut, torturat, dar nu am recunoscut nimic.

În România centrul NKVD-ului era la Constanţa. El aresta oamenii din ţară uneori cu ştirea guvernului comunist, alteori fără ca el să ştie ceva. Îi închideau în vagoane sigilate, introduceau aceste vagoane între altele, cu fier uzat sau alte mărfuri , şi îi duceau în URSS. Grănicerii şi vameşii români nici nu se apropiau de trenurile sovietice. Deţinuţii erau culcaţi pe podea cu pistoale automate în coaste. Aşa au trecut prin NKVD-ul din Constanţa căpitanul Ştefan Mengoni, ginerele maiorului Dinulescu, care a asasinat legionari în pădurea de la Jilava, colonelul Prager, fost director general la telefoane, locotenentul Tedy Negroponte, locotenentul Vasilescu, toţi foşti translatori pe lângă trupele anglo-americane, în 1945-1947; inginerul Tudor Alionte, ofiţer român de informaţii, care a depistat un grup de partizani sovietici ce aruncase în aer comandamentul român din Odesa; căpitanul de cavalerie Leon Ostrovschi, translatorul regelui Mihai pentru limba rusă, Pan Halippa, vicepreşedinte în Sfatului Ţării al Republicii Democratice Moldoveneşti din 1918, Gheorghe Şerbeniuc, deputat al ucrainenilor din Bucovina în Parlamentul României ş.a.

Anchetatorul, evreul Ibstein, m-a pus într-o noapte să semnez actul de anchetă, că am fost spion român şi că lucram pentru România. Am refuzat din nou. Atunci au apărut doi colegi de la SIS-ul din Chişinău, cu care lucrasem înainte.
– Şerbane, de ce nu recunoşti că ai fost în Serviciul Secret doar am lucrat împreună?
– Eu nu vă ştiu, am răspuns.
Atunci am înţeles cine m-a predat ruşilor. Acei doi erau agenţi ai ruşilor. Lucrau de mult pentru URSS. Atunci anchetatorul Ibştein m-a scos din cameră, m-a urcat într-o maşină şi împreună cu alţi rusoi am plecat spre malul mării. Aici m-au scos din maşină şi m-au dus pe plajă. Ibştein mi-a citit verdictul: ca fiind spion şi lucrând împotriva sovieticilor, sunt condamnat la moarte.
– Întoarce-te cu spatele, mi-a ordonat.
– Eu nu mă întorc! Trageţi, călăilor! Şi nu m-am întors, aşteptând ultima     minută a vieţii mele. A urmat o rafală  din pistolul-mitralieră…
Pe cap mi-a căzut nisip, lut, nu mai ştiam nimic. Credeam că sunt mort. Muşcându-mi buzele, am simţit cum sângele mi se prelingea pe bărbie şi atunci am înţeles că sunt viu şi că au vrut să mă sperie. M-au urcat din nou în maşină şi m-au dus la închisoare. Au mai adus în camera mea un neamţ, Helmut Rot, neam de saşi din România cu care fusesem înainte într-o cameră. Ne-au dus la baie, apoi ne-au dat indispensabili.
– Unde ne sunt hainele? – am întrebat noi.
– Intraţi alăturea şi vă îmbrăcaţi, ni s-a spus.
Am intrat în camera de alături, o cameră rece cu pereţii înzăpeziţi. Ne-au ţinut aici atâta timp, o oră, două, pierdusem noţiunea timpului. Ne-am aşezat spate la spate, stăruindu-ne să ne încălzim Am îngheţat bocnă. Când ne-au scos din cameră, nu puteam să mişcăm mâinile şi picioarele. Din nou m-au dus la Ibştein. M-a aşezat pe un scaun. În faţă erau hârtiile pe care trebuia să le semnez. Nu puteam mişca degetele, erau înţepenite. Ibştein mi-a pus tocul între degete. Am iscălit verdictul, soarta mea. Ce aveam să fac? Eu nu ştiam că mâine voi fi trimis în lagăr, la foame, eu mă consideram prizonier de război. Îmi era indiferent ce se va întâmpla cu mine. Suferisem atâta, că mă gândeam la moarte ca la o salvare.
Scoşi din cameră, ne-au dat nişte haine militare, nişte vechituri. Ne-am îmbrăcat cu greu, mâinile şi picioarele nu se mişcau, aşa înţepenisem.

* *  *

A doua zi ne-au dus pe amândoi la Odesa.
Acolo, înghesuiţi într-o cameră, plină de deţinuţi şi politici şi de drept comun, ne chinuiam de căldură. Aici am întâlnit pe unii deţinuţi pe care îi cunoşteam la libertate. Am stat într-o cameră cu un general american, fost comandant de regiment din Vienai. În celulă era şi directorul Fabricii de textile din Arad-ITA. Mai era un colonel bolşevic, fostul şef al partizanilor din Odesa, care a luptat în catacombele Odesei. De aici, din catacombe, partizanii dădeau lovituri puternice nemţilor şi poliţiei române din Odesa, apoi dispăreau în subsol şi, cu toate eforturile, nemţii nu-i puteau descoperi. Aceste catacombe, făcute timp de veacuri, aveau multe tunele şi grote sub pământ, unde partizanii sovietici îşi aranjase viaţa în anii de război.
Interesantă era soarta colonelului sovietic Slobodianic, şeful partizanilor din Odesa în timpul războiului din catacombe. La o şedinţă a comitetului orăşenesc de partid din Odesa, din 5 aprilie 1948, s-a propus ca în legătură cu aniversarea victoriei, care se sărbătorea la 9 mai, unii din partizani să fie decoraţi. Când Slobodianic a auzit numele unora de pe listă, complet necunoscuţi, s-a revoltat, căci ei nu fusese partizani şi nu luptase în catacombe.
– Ce au ăştea cu noi? Ei n-au luptat! Colonelul era un bărbat înalt, frumos şi purta o musteaţă a la Ceapaev, un fost comandant legendar al armatei roşii din timpul revoluţiei.
– Stai jos! – i s-a spus.
– Cum să stau jos dacă nu-i dreptate? Dacă aceşti oameni erau la mine, primeau câte un glonţ în cap!  Striga el.
După adunare a venit acasă. Peste câtva timp, spre seară, a venit la el acasă procurorul Odesei.
– Trebuie să mergi cu mine la comitetul regional de partid, te cheamă secretarul.
– Pentru ce? – a întrebat el.
– Nu ştiu, mi s-a spus să mergi la o consfătuire.
Colonelul a simţit ceva, dar nu putea să nu meargă.
– Nevastă! – a strigat el, mâine e 1 mai, sărbătoarea cea mai mare muncitorească.
– Dă-ne o sticlă de rachiu şi o „zacuscă”, să bem şi noi un pahar pentru 1 mai. Au băut, câte un pahar, apoi au plecat la comitetul regional. Aici secretarul l-a întrebat:
– Ţii minte ce ai spus la şedinţă?
– Ţin, a răspuns el, şi aş fi făcut aşa cum am spus. De unde i-aţi luat pe aceşti partizani falşi?
– Eşti învinuit de nesupunere Partidului Comunist şi Guvernului Ţării, art.58-8 şi ai să fii condamnat. Trebuie să-ţi ştii locul… Şi a venit condamnarea de la Moscova, unde „troica” (trei oameni) citeau dosarul şi îţi hotărau soarta. Nu i-a ajutat nici faptul că îl ştia personal pe Voroşilov. Îi scria scrisori din puşcărie, aşteptând răspunsul, care nu mai venea. Eu îl tachinam. Slobodianic spunea:
– Capitalismul – kaput!, iar eu îi răspundeam:
– Comunismul – kaput! Colonelul îmi spunea:
– Să vezi, eu o să fiu eliberat, partidul o să-mi facă dreptate! Eu râdeam de el. Colonelul mi-a spus:
– Dacă n-o să am dreptate, o să-mi rup mustaţa! şi a râs.
– De acord, i-am spus. Colonelul scria mereu scrisori peste tot, dar ele erau aruncate la coş.

Aici, cu mine, în aceiaşi cameră, stătea Dimitri Vladov, fost director al unei şcoli medii din Odesa. Fiind mobilizat în grad de căpitan, a căzut prizonier lângă Odesa împreună cu ordonanţa sa, în timp ce se apropiaseră de o fântână să bea apă. Vladov era contuzionat. Era o fire bolnăvicioasă. Înalt, slăbuţ, stătea aici de câteva luni. Fusese condamnat la 10 ani, fiindcă căzuse prizonier, nu se împuşcase. Stalin îi considera pe toţi prizonierii ruşi la nemţi ca trădători. Vladov avea un fiu, doctor militar în oraş. El mi-a acordat o atenţie deosebită, mi-a povestit multe despre viaţa amară sovietică, ajutându-mă să-mi pregătesc şi o evadare. Generalul american era o fire pierdută, aproape de nebunie. El cerea mereu un avocat, o pernuţă mică s-o pună sub cap, că aşa era învăţat, şi multe alte mărunţişuri… Într-o zi a fost scos şi dus. Cu el mai era şi unul Beilis, evreu, directorul Fabricii de textile din Arad, un om gras, care suferea de diabet, pe care nu-l putea vindeca, căci nu respecta dieta. S-a vindecat de diabet cu „balanda” sovietică. Spunea că arestarea i-a salvat viaţa. Mai era şi un student Barkov şi mulţi alţii.

Din aprilie până în iulie 1948 ne-am aflat în închisoare la Odesa, unde l-am cunoscut pe căpitanul Vladov care, în pofida faptului că era căpitan sovietic şi ştia că sunt român, avea o atitudine binevoitoare faţă de mine şi chiar prietenească. Împărţea cu mine şi cu germanul Helmut Rot hrana pe care i-o aducea soţia de 2-3 ori pe săptămână.

Într-o zi l-am întrebat pe Vladov, după ce am căpătat un pic de încredere în el:
– Tovarăşe Vladov, de ce mă ajuţi pe mine, îţi împarţi mâncarea pe care ţi-o aduce soţia cu mine, doar eu ştiu că în Odesa, la libertate, după aceşti pereţi, nu e viaţă bună… şi îţi mai sunt şi duşman…
El mi-a răspuns:
– Eu ştiu povestea Basarabiei. Am avut un prieten   moldovean din cartierul Moldovanca din Odesa. Cu el am învăţat la cursurile de învăţători cândva. Îl chema Ion Gherman. Mic de statură, cu nişte ochi albaştri, de o bunătate fără margini, era din  satul Valea Hoţului. De fapt era român, aşa îmi povestea el, din părinţi de prin locurile Bârladului. Când au început represaliile lui Stalin din 1937, Ion a hotărât să fugă peste Nistru. În zorii unei zile, când ieşea pe malul românesc, a fost secerat de gloanţele grănicerilor noştri. Ei nu aveau voie să tragă, căci el trecuse graniţa, care era la mijlocul Nistrului, dar s-a găsit un suflet hain, un criminal, care l-a ucis. A fost un om de treabă, bun la suflet şi bun prieten. Cu el puteam discuta tot ce vrei, aveam încredere unul în altul. Poate de asta te simpatizez şi pe d-ta. Şi aşa sunt judecat la 10 ani, acum de ce să mă tem?

Se interesa de felul de viaţă din ţările capitaliste, de atenţia care era acordată învăţătorilor, de disciplina şcolară. Am observat că-i plăcea că eu, când învăţam la gimnaziu şi apoi la şcoala superioară de comerţ din Leova, purtam uniformă de culoare kaki, cu chipiu de culoare albastră cu ,,vipuşcă” în jur, cu număr pe mâneca stângă. El ştia că sunt din neam de învăţători. Văzând atitudinea binevoitoare faţă de mine, i-am spus că vreau să încerc să evadez în timpul apropiatei escortări spre gara din Odesa.

Vladov nu m-a sfătuit să evadez, deoarece el ştia că soldaţii pazei erau bine înarmaţi şi foarte vigilenţi în timpul etapărilor deţinuţilor, mai cu seamă că în Uniunea Sovietică nu prea se încercau evadările de sub escortă. Arestaţii şi judecaţii de drept comun aveau termene nu prea mari de 2-5 ani pentru furturi sau alte delicte. Despre deţinuţii politici nici nu se pomenea că evadase cineva, dintre ei. Vladov îmi spunea că va fi foarte greu, chiar imposibil. În primul rând pentru că nu cunoşteam bine limba rusă şi accentul meu străin îl poate observa orice cetăţean. Al doilea, rusul va fi bucuros să mă predea organelor de miliţie, întrucât sovieticii erau nemulţumiţi de fasciştii, care au năvălit cu războiul în ţara lor „paşnică”. Ei încă nu ştiau că Stalin a pregătit acest război cu mulţi ani în urmă, ca să provoace nemulţumiri în alte ţări şi să cucerească Europa. Dar asta o vor afla mult mai târziu, când acest imperiu se va destrăma fără un foc de armă. Totuşi, eu eram hotărât să fug, poate din orgoliu, poate din dorinţa de a-mi arăta vitejia sau cutezanţa de a mă întoarce în rândul camarazilor de luptă împotriva comunismului.
Văzând hotărârea mea, Vladov a început să mă pregătească pentru evadare. Soţia i-a adus o pereche de ciorapi lungi, înguşti, în care strângea zilnic  într-unul pesmeţi, în altul zahăr, să am de hrană în primele zile după evadare. Eu îi spuneam cum am de gând să acţionez. I-a adus soţia haine vătuite, pâsle, o plapumă, o şapcă cu clapete puse toate într-un sac, pe care eu i-am promis să le duc în spate, căci dânsul era tare slăbit şi pe care aveam de gând să-l arunc la picioarele unuia dintre soldaţii convoiului. Aşa am şi procedat.
Eram alături de Vladov şi de un soldat dezertor, Vanea, şi încă doi arestaţi de drept comun. Ştiam că Vladov locuieşte pe drumul spre gară, pe o străduţă nu prea cunoscută, o fundătură, am uitat cum îi spunea. Am reţinut numai numărul casei – 3. Când treceam în apropierea acestei străzi, Vladov mi-a strâns mâna şi mi-a arătat cu capul spre casa lui lăcrămând. Apropiindu-ne de gara centrală din Odesa, Vladov mi-a arătat vagonul de culoare albastră „Stolâpin” şi mi-a spus:
– Iată, Valentine, casa noastră, care ne aşteaptă pentru un drum lung. Eu i-am răspuns:
– Eu nu voi intra în acest vagon! Şi, la 25-30 metri de la vagon, am aruncat la picioarele soldatului din stânga mea legătura cu haine  a lui Vladov, lovind în acelaşi timp arma soldatului, obosit de căldura mare şi surprins de cele întâmplate. Am luat-o la fugă spre gardul de piatră care despărţea gara de stradă. Dar m-am împiedicat de o sârmă pe care nu o observasem, care schimba direcţia şinelor de cale fierată. Am căzut, mi s-a rupt o sandală, dar am sărit peste gard, ţinând ciorapii cu mâncare în ambele mâini. După vre-o 40 de metri am auzit împuşcături şi geamuri sparte pe partea stângă a străzii, pe care fugeam în zig-zaguri. În faţa mea venea un ofiţer de marină, mergând la braţ cu o femeie. Era  o zi de duminică, ziua marinei sovietice. Ajungând aproape de dânşii, am zărit cum pe pieptul femeii a apărut o pată de sânge, mare, roşie… Ea a început să cadă în braţele ofiţerului care o susţinea. I-am ocolit şi am ajuns la un colţ de stradelă, în care trebuia să mă ascund. Dar în momentul alergării, la colţul străzii, am auzit un foşnet în partea dreaptă a pieptului, nici un fel de durere, doar o puternică foşnire de aer, care îmi ieşea din piept, nu-mi ajungea aer să respir, m-a înăbuşit o spumă de sânge din gură, şi am căzut pe caldarâmul înfierbântat de soare. M-am întors pe partea dreaptă unde eram rănit, mă uitam cum se încheagă sângele pe pietrele străzii. Pe stradă nici o zare de om Continuam să sforăi puternic, apucând şi strângând cu mâna stângă partea dreaptă a pieptului şi simţind oasele coastelor între degete. M-am prăvălit cu totul pe partea dreaptă, răsuflând ca din foi.
De odată a apărut o femeie dintr-o casă de vis-a-vis, s-a apropiat de mine întrebându-mă ceva, dar nu am înţeles ce. I-am făcut semn cu mâna că vreau să beau, căci îmi era o sete grozavă. În curând femeia a adus un pahar cu apă, paharul era frumos din cristal, şi s-a apropiat de mine. În acelaşi timp, de după colţul străzii, a apărut un soldat cu arma în mână şi, văzând femeia cu paharul, i-a strigat:
– Nu te apropia, îi un spion român! a fugit de sub escortă! Şi nu i-a dat voie să-mi dea apă. S-a apropiat de mine înfuriat. Credeam că va trage, dar el mă păzea. Începusem să-mi pierd cunoştinţa, mi s-a părut că-l văd pe fiul meu Liviu în faţă şi am început să plâng… de jale că voi muri şi nimeni nu va şti de moartea mea.
În curând a sosit o maşină a salvării pe care a chemat-o paza sau poate femeia, care dorea să-mi dea apă. Din maşină a ieşit o soră medicală în halat alb care, văzând starea mea, m-a pansat strâns cu o muşama în jurul pieptului. M-au transportat la un spital, care am aflat pe urmă că era evreiesc. Ţin minte că m-au introdus în camera de primire, vorbeau ruseşte, dar cuvintele mi s-au întipărit în minte (priiomnâi pokoi). Credeam că aceste cuvinte înseamnă „pokoinic” (mort). A venit un doctor, căruia i s-a spus că sunt spion român şi rănit serios. Eram plin de sânge. Doctorul a dat ordin să fiu transportat în sala de operaţii la etajul doi. În sală, culcat pe patul de operaţii, am observat plafonul spart, se vedea cerul. Doctorul mi-a zis:
– Asta aţi făcut-o voi, fasciştii! Eu sunt jidan, familia mea est Caţ, dar eu îţi voi salva viaţa. Îţi voi face acum operaţia, dar nu avem medicamente-narcoză, trebuie să rabzi durerile. I-am spus:
– Nu vreau să-mi salvezi dta viaţa, vreau să mor!
M-au legat burduf de picioare şi de mâini pe masa de operaţii. Au adus instrumentele, nişte foarfece lungi, strâmbe, cu care au tăiat şi au pus într-o farfurie bucăţele din coastele mele. Glonţul, mi-a spus doctorul, a trecut printre coasta a patra şi a cincia, strivind o parte din ele. M-au pansat strâns şi m-au dus într-unul din coridoarele spitalului, căci erau foarte mulţi bolnavi fără locuri în saloane. Patul meu se afla lângă un geam, pe care s-a aşezat paza, soldatul care mă rănise. De mine s-a apropiat un tinerel de vre-o 14-15 ani şi m-a întrebat:
– Sunteţi spion? Eu am confirmat dând din cap şi i-am arătat că vreau să beau. Băiatul a venit repede cu un borcan de vre-o doi litri plin cu lapte acru. Împreună cu soldatul  m-au ridicat dându-mi de băut. Dar n-am terminat să beau şi am început să vomitez peste o evreică, care se afla pe un pat alături. Evreica a  ţipat că s-au speriat toţi. A apărut sora medicală, dar eu eram culcat şi aproape fără suflare. Sora nu ştia ce să facă cu mine. Căci din cauză c-am vomitat s-au rupt aţele cu care fusesem cusut după operaţie şi a curs mult sânge. Ea a fugit după doctor, care a venit mult mai târziu, când eu deliram. Am reţinut numai cuvintele în rusă:
– „Lăsaţi-l, până dimineaţă va fi mort” şi a plecat. Auzind aceasta, mi-am zis că nu trebuie să mor, ci din contra, să trăiesc, să ajung să-mi văd  copiii şi soţia. Nu ştiam şi nici nu-ni închipuiam prin ce chinuri voi trece în viitorul apropiat.

A doua zi, dimineaţă, pe la orele 9-10, a venit enkavedistul, „operul” închisorii, să mă i-a şi să mă ducă la închisoarea din oraş. Doctorul Caţ i-a spus că nu pot fi transportat în starea în care mă aflu. Enkavedistul i-a spus că dacă doctorul se va împotrivi, va fi luat şi el cu bolnavul la închisoare. M-au luat în „duba” închisorii, m-au aruncat ca pe un câine pe podea şi au început chinurile. Maşina gonea cu o viteză mare şi apoi se oprea brusc, schimbând mereu direcţia, ba la stânga, ba la dreapta, rostogolindu-mă pe podea, încât am ajuns o masă plină de sânge. Cu mare greutate mi-am întins picioarele înainte, ca să-mi feresc capul de lovituri în caz de oprire bruscă. La un moment dat, când credeam că îmi pierd cunoştinţa, maşina s-a oprit, au deschis uşa din urmă şi, cum eram culcat pe spate, m-au tras cu capul în jos la marginea maşinii, întrebându-mă:
– Recunoşti acest loc? Era locul cu sângele meu închegat la soare, unde căzusem după rănire. Apoi maşina a intrat în curtea închisorii şi m-au tras jos pe pietrele curţii. Mai mult târându-mă, am mers spre uşa de fier a închisorii. De după geamurile zăbrelite de la toate etajele au apărut  capetele deţinuţilor, care văzându-mă, au început să strige:
– Bravo, rumân! (Bravo, românule”) Molodeţ! (Bravo!) Şi un şir de înjurături grosolane, epitete murdare răsunau împotriva enkavediştilor. Îmi aruncau mâncare prin geamuri, bucăţi de pâine, pateuri de acasă, iar o deţinută care ne împărţea hrana şi umbla prin curte, le strângea. Mi-a adus un săculeţ cu toate cele strânse în celula în care am fost încarcerat. O celulă cu 7-8 bolnavi de diaree, cu o putoare îngrozitoare de nu puteam respira, iar mie îmi trebuia aer curat la rănile mele de la plămân. Ei mă băgaseră special în această celulă ca să mă infectez şi să capăt diaree.
A doua zi am fost scos din acea celulă de medicul şef, un căpitan militar, care s-a certat cu enkavedistul din cauza mea.

  1. Eu răspund pentru el, tovarăşe „oper!”, striga el.

M-au transportat la spitalul închisorii, care era în afară. Acolo mi s-a acordat o bună îngrijire medicală. Mi se scotea din rană de la subţioară un tampon lung de 1,5-2 metri, care-l schimbau cu unul curat, muiat într-o soluţie galbenă. Aşa făceau la fiecare 2-3 zile. Această procedură o făcea o evreică subţirică în cabinetul de proceduri. Ea, Ana Grigorievna Vainer, se vede că pentru prima oară în viaţă a întâlnit un spion adevărat, pe care trebuia să-l vindece. Interesând-o persoana mea, mă întreba în timpul pansamentului despre felul de viaţă capitalist, despre femeile de la noi, despre modă, despre cosmetică şi despre alte chestiuni femeieşti. Fiind bună la suflet, îmi dădea porţia de zahăr şi cea de unt mai mare, pentru a mă întrema mai repede. Era soţia unui enkavedist, care lucra la secţia din Odesa. Cineva a observat că dânsa mă hrăneşte mai bine decât se cuvine şi într-o dimineaţă, după ce mi-a pus în noptieră zahăr şi unt mai mult ca altora, s-a deschis uşa salonului şi a intrat „operul”. S-a dus direct la noptieră  şi a chemat-o pe Ana Grigorievna întrebând-o cu ce scop hrăneşte acest spion. Pe mine m-a chemat la cercetare şi m-a întrebat ce scrisori am transmis prin ea. După răspunsul meu negativ, i-a tăiat geanta ei de piele, i-a căutat în pantofi, cerându-i scrisorile date de mine. Cum s-a terminat această poveste, ce s-a întâmplat cu ea nu ştiu, dar peste două zile am fost dus la gară cu maşina neagră. Aici maşina s-a întors cu spatele spre vagon şi a dat îndărăt exact la uşa de intrare în vagonul „Stolâpin”, predându-mă convoiului.
Când am fost scos din închisoarea de la Odesa, l-am văzut pe colonelul Slobodianic în curte. I-am făcut din mână, căci nu mai eram de câteva săptămâni în aceeaşi cameră. Colonelul, în cizme bune, îmbrăcat bine, mi-a răspuns. S-a întors spre mine, a apucat de sfârcul mustăţii, şi trăgând-o puternic, a rupt-o. Eu am înţeles că scrisorile lui către Voroşilov şi alţi conducători sovietici au rămas fără răspuns. Am înţeles că am câştigat pariul şi am făcut o gură până la urechi. Totuşi, colonelul Slobodianic era un om de fier, am dedus eu. Eu stimam oamenii curajoşi, care îşi ţin cuvântul şi care pentru ideile lor se duc şi la moarte. Colonelul era un erou rus, care în timpul războiului şi-a apărat patria şi a învins. A rămas viu după acel măcel, dar datorită conducătorilor criminali a mai suferit o nedreptate, care i-a distrus sufletul de patriot.
Şi parcă numai el a suferit în această ţară fiind nevinovat? Şi nu numai el, ci şi familia lui. Dacă erai arestat ca deţinut politic, suferea şi familia ta. Erau deportaţi nevasta şi copiii, daţi afară din locuinţe, de la lucru, rămaşi fără o bucată de pâine. Dar cel mai straşnic era faptul că  ceilalţi cetăţeni te considerau ,,duşman al poporului” şi tu şi familia erai dispreţuit şi nimeni nu dorea să te ştie, nici cei mai buni prieteni cu care stăteai ieri la un pahar de vodcă. În Uniunea Sovietică din cinci oameni, trei erau turnători. Majoritatea din aceşti turnători erau plătiţi, li se dădeau locuri bune de muncă, aveau priorităţi la învăţătură şi la numirea în posturi de răspundere. Jumătate din populaţia acestei ţări a trecut prin închisori şi lagăre. S-a distrus tot ce a fost bun în sufletul acestui popor.
Am fost trimis sub pază la Moscova. Am fost încarcerat în primul compartiment, de lângă uşa vagonului, eliberând cabina de alături de arestaţi. M-au prevenit să nu încerc să vorbesc cu arestaţii până nu voi ajunge la Moscova. Am mers cu acest vagon  4-5 zile. Peste fiecare zi venea o soră medicală care îmi schimba pansamentul de la subţioară.
Ajuns la Moscova mi-au pus cătuşe la mâini, m-au dat jos din vagon, m-au urcat în maşina lor şi am fost dus la închisoarea Krasnaia Presnea. Acolo, spre marea mea mirare, m-au primit foarte amabil, m-au întrebat dacă nu am fost maltratat pe drum, dacă am fost bine hrănit, m-au percheziţionat după regulile lor, m-au dus la medic, care mi-a schimbat pansamentul, lipindu-mi bine rana, apoi m-au dus la baie. Aici m-am întâlnit cu un grup de ofiţeri germani, adevărate cadavre vii, aşa erau de slabi, nenorociţi. De căldura mare şi de aburii din baie nemţii cădeau fără simţire. Întrebându-i cine sunt, mi-au răspuns că sunt ofiţeri germani arestaţi, adică prizonieri, aduşi aici dintr-un lagăr din apropierea Moscovei. În aceiaşi noapte am fost dus într-o cameră mare cu 15-20 lituanieni, care în fiecare dimineaţă, înainte de „ceai”, îşi făceau rugăciunile pe narele păturile de la etajul doi, eu eram pe narele de jos – singur. Lituanienii, aproape toţi, nu ştiau să vorbească ruseşte. Vorbeau puţin în limba germană. În noaptea ceea am auzit-o cântând pe vestita artistă Ruslanova, arestată şi ea, învinuită tot cu articol politic, măcar că era soţie de general sovietic. Era acuzată că furase cu soţul său picturi vestite în Germania…
Peste câţiva ani după eliberarea mea din lagăr, prin anii 1958 sau 1959 am ascultat-o la un concert  al ei în Casa de Cultură de la Tiraspol. Am vorbit cu ea, amintindu-i că am auzit-o cântând în închisoarea de la Krasnaia Presnea, în anul 1948, în luna decembrie. Ea a râs spunându-mi:
– Da, a fost aşa ceva, am mâncat şi eu „balandă sovietică”. Dar acum era din nou recunoscută ca artistă vestită şi stimată de toţi, nu mai erau vremurile lui Stalin şi Beria.
Peste vre-o două săptămâni, de la Moscova, din Krasnaia Presnea am fost etapat spre Norilsk, cu opriri în diferite închisori, ca „Holodnaia Gora” din or. Harkovon.
O închisoare teribilă, punctul de triere a deţinuţilor în toate părţile. Am nimerit aici în timpul etapei de la Moscova între cei de drept comun. Ne-au scos din închisoare, m-au pus în faţa coloanei citindu-mi numele, termenul de judecată – 25 de ani şi articolul 58-1. M-au încadrat – înainte un ofiţer cu nagan (revolver) şi cu doi soldaţi, şi în spate tot doi soldaţi cu  un ofiţer cu nagan.
– Mergi numai cu capul în jos, nici o mişcare, în stânga sau în dreapta, vei fi împuşcat fără prevenire! – mi s-a ordonat, deoarece pe plicul meu era scris „fost evadat”.
În închisoarea din Harkov am fost băgat între „borfaşi”, într-o cameră pentru 10-15, dar erau vre-o 100 de hoţi, care mi se pare că ştiau deja că sunt spion român şi să mă primească „bine”. Narele erau tixite şi toţi jucau cărţi. Pe nară nu mi-au dat voie, m-au băgat sub nară, la perete sub un geam spart unde era curent şi pe perete era gheaţă, iar podeaua de ciment. La Moscova mi-au dat o manta soldăţească şi nişte papuci. M-am băgat aproape de un butoi (paraşă) mare, cum nu am mai întâlnit nici într-o altă închisoare, de vre-o 300 de litri, plin cu urină şi fecale, care curgeau pe podea spre mine. Fiind foarte îngheţat şi flămând m-am ghemuit şi am adormit. Dimineaţa m-am trezit cu temperatură de 38 şi m-au dus la paznicul de la subsol, care mi-a spus să mă culc lângă dânsul pe podeaua de ciment, alături de nişte morţi şi câţiva vii, aproape de veceu. Pe aceste trupuri şi pe acei vii umblau nişte guzgani enormi cu cozi lungi, care muşcau nasurile, obrajii celor morţi şi se plimbau printre cei vii, au sărit şi pe mine. M-am ridicat şi am strigat să mă mute în vre-o celulă. Şi m-au mutat la nişte hoţi bolnavi, care m-au aranjat tot pe podeaua de ciment.
Peste două zile, aşa bolnav, cu pansamentul neschimbat, am fost expediat în lagărul de triere din Kuibâşev. Numai acolo am fost internat în camera medicală, unde mi-au schimbat pansamentul plin de sânge. Rupeau pansamentele şi trebuia să rabzi, îţi venea să urli de durere. Mirosea totul urât, putred, m-au ţinut vre-o două zile spălându-mi rana pieptului. De la Kuibâşev am ajuns la Ufa cu trenul marfar, iarna, frig…
În februarie 1949, ajunşi în gară şi coborâţi din vagonul mare cu zăbrele pentru arestaţi, am observat că locomotivele, care stopau alături în gară, împrăştiau aburi groşi, încât nu se vedea mai nimic la distanţă de 1-2 metri. Locomotivele le ţineau aprinse, că era un ger de 35 de grade. Dacă le-ar fi stâns ar fi îngheţat cazanele. Profitând de aburi, m-am strecurat sub o locomotivă, crezând că trenul meu va pleca, iar eu mă voi duce la cineva să scap, sub pretext că m-am rătăcit. Nu am aşteptat prea mult, când în jurul meu au venit câinii lupi şi au început să latre şi să mă tragă de haine. Soldaţii m-au scos de acolo, m-au bătut şi m-au dus la închisoarea din Ufa, unde am fost băgat la carceră. Cercetându-mă le-am spus că m-am împiedicat şi am căzut sub locomotivă din cauză că în gară din pricina aburilor nu se vedea nimic. Aici m-au ţinut mai multe zile, răcisem tare şi trebuiau să-mi schimbe pansamentul zilnic din cauza unei hemoragii puternice.
De la Ufa am fost expediat la Celiabinsk, unde am trecut în faimoasa Siberie, despre care ştiam puţin din nişte cărţulii de aventuri „Prin grozăviile Siberiei”, scrise încă în timpul ţarului şi care se tipăreau de ruşii emigranţi din Basarabia. Ştiam că-s dus la Norilsk, dar asta nu-mi spunea nimic, totul era nou pentru mine, în această ţară. Mâncarea era o dată pe zi, o bucată de 500 grame de pâine şi un peşte sărat. În vagon era instalată la mijloc o „leică” pentru nevoile trupeşti, care mirosea urât de tot. Era deja luna martie şi în vagoane era frig, când dormeam ne lipeam unul de altul, eram mulţi şi când se întorcea unul, trezea tot rândul de pe podea.
Prin geamul zăbrelit  vedeam satele, oraşele şi mă miram de sărăcia lor. Casele erau înnegrite, vechi, fără garduri, se simţea sărăcia şi mizeria în care trăia poporul sovietic. Peste tot se vedea şi se simţea un fel de apatie, tristeţe, poporul era ursuz, necăjit, ce se vedea bine. În vagonul meu erau şi ruşi, care acum erau mai vorbăreţi, li se dezlegase limbile, înjurau partidul comunist şi pe conducătorii, care-i adusese la o viaţă grea, mizerabilă, fără vre-o speranţă în viitor. Erau arestaţi din diferite motive: unul spusese vre-un banc împotriva conducătorului cu mustăţi, altul îşi făcuse o ţigară dintr-o gazetă cu portretul lui Stalin, unul îşi ştersese fundul cu o hârtie de 30 de ruble cu portretul lui Lenin, alţii furaseră câte ceva din colhoz, ca să trăiască. Erau şi militari, foşti prizonieri în lagărele nemţeşti, care se întorsese acasă şi erau învinuiţi de spionaj, de trădare acum stând culcaţi alături de mine, spion român.
Eu nu ştiam ruseşte, dar fiind atâta timp prin închisori şi anchetări, mai învăţasem câte ceva, chiar şi înjurături, ca să pot cere măcar o bucată de pâine sau o cană de apă. Începusem să-i înţeleg pe ruşii care înjurau de mama focului şi pe cei de drept comun, care se sfădeau şi chiar se băteau între ei. Hoţii ordinari se uitau cu dispreţ la cei politici, de parcă ei ar fi fost mari patrioţi. Mulţi din cei de drept comun nu aveau ani mulţi de puşcărie, se ţineau în grupul lor, nu prea stăteau de vorbă cu  cei politici. Politicii îi numeau  borfaşi (urki). Ei se aranjase lângă uşa vagonului, primeau dimineaţa pâinea şi peştele sărat şi le „împărţeau” celorlalţi. Bineînţeles, că la început îşi luau partea lor, ce rămânea le împărţeau politicilor. Şi santinelele, care aduceau pâinea şi peştele, iar uneori cărau şi apa cu găleata, se împăcau de minune cu aceşti hoţi, care nu erau pentru prima oară în lagăre şi ştiau toată geografia ţării, unde şi cine e şeful lagărului, unde e bine, unde e rău, cum e drumul încolo, ce este de lucru, tăiatul pădurii,  mina de cărbuni sau lucrul în nişte gospodării agricole… Unii povesteau despre viaţa lor la libertate, totul părea incredibil – foametea din unele regiuni, atunci când era roadă bună, despre războiul civil, unde murise milioane de oameni din armata albă şi cea roşie, despre canalul Marea Albă – Volga, construit de puşcăriaşi, despre viaţa lor la libertate, despre copiii rămaşi acasă şi multe altele.
Eu sufeream foarte mult, îmi aduceam aminte de copiii mei, de Reta cu care trăisem nouă ani şi pe care o iubeam. Aceste amintiri îmi întristau profund sufletul, ştiam că 25 de ani de puşcărie înseamnă o viaţă pierdută. Mă căiam deseori că intrasem în acest joc cu moartea în organele de spionaj şi contraspionaj, şi că erau nişte riscuri iminente şi nu făcea acel salariu primejdiile la care mă expuneam. Căutam să mă liniştesc, îmi spuneam că era datoria mea de patriot român, că luptasem şi eu pentru ţară, ca şi acei care mureau pe front pentru eliberarea pământului strămoşesc, că dacă nu se  duceau ei, nu mă duceam eu – cine ar fi apărat această ţară, acest pământ nenorocit pe care vroiau să pună mâna atâţea duşmani. De ce ne-au luat ruşii Bucovina şi Basarabia? Ba s-au băgat şi mai înăuntrul ţării, furîndu-ne – Ţinutul Herţa. De ce îi trebuia rusului pământ străin? Lui, care avea atâta pământ, pe care nu-l lucra nimeni? Trenul mergea pe magistrala siberiană şi prin geamul zăbrelit vedeam zeci şi sute de kilometri fără o făptură de om pe pământul negru, pământ bun de lucru şi de strâns o roadă bogată. Gânduri şi iar gânduri…
Şi aici aceleaşi case jerpelite, neîngrijite, fără garduri, înnegrite de vânturi, de ploi, de geruri… Şi de jur – împrejur – păduri colosale cu copaci înalţi şi groşi. În unele locuri se vedeau ceva construcţii, dar aici nu trecuse războiul şi nu erau acele distrugeri ca după bombardamente. Aşa am trecut multe oraşe şi staţii de căi ferate. Multe zile a mers acel tren cu nenorociţi, duşi departe de casele lor, de soţiile disperate şi de copii aşteptându-şi mama şi tatăl. Am trecut Kurganul, Petropavlovsk, Omskul, Novosibirskul, Kemerovo, oraşul minerilor, şi am ajuns la Krasnoiarsk. Aici ne-au dat jos şi ne-au dus la baie. Casele, majoritatea din bârne, cel mai ieftin material de construcţie din Siberia, păreau triste, înnegrite de ploi, de ger şi de vremuri. Geamurile mici, de după care nu se vedeau copii veseli, oameni buni la chip, mi-au lăsat o impresie grea.

Câte pe şase în rând, ne-au dus la baie la vre-o doi kilometri de gară. Aici, după atâtea zile de drum, ne-am spălat cu apă fierbinte, am dat murdăria jos de pe noi, murdăria acumulată în timpul călătoriei. Aici nu erau duşuri, ci fiecare îşi lua un ciubăr cu apă fierbinte şi-l turna peste el. Ne-au dat şi câte o bucăţică de săpun, care mirosea urât, dar făcea un pic de spumă. Ne spălam cu plăcere, de parcă aveam câteva piei pe noi şi le dădeam jos pe rând. Baia era o cameră făcută din bârne, unde încăpeau vre-o 40 de oameni. Podeaua era din lemn, lunecoasă de murdărie şi de zoi. În camera alăturată îşi aşteptau rândul alţi deţinuţi, care băteau în uşă să ieşim mai repede. Din această cameră am trecut în alta, unde ni s-au dat hainele, care fuseseră dezinfectate în acest timp într-un cuptor special. Afară era un ger de vre-o 30 de grade şi când ne-am spălat cu toţii, ne-au scos în stradă, numărându-ne, ca nu Doamne-fereşte să fugă cineva. Dar unde să fugi? Între oameni străini, fără să ştii limba lor, iarna, dezbrăcat, fără o bucată de pâine în buzunar, la mii de kilometri de pământul tău? Ne-au dus apoi la închisoarea din oraş. Aici era o colonie specială de triere a tuturor deţinuţilor. De aici erau îndreptaţi: care cu vaporul la Norilsk, care cu trenul mai departe spre Irkutsk, Iakutsk sau Magadan, la capătul pământului, unde marea despărţea această ţară de Alaska americană.
Peste vre-o lună, din închisoarea din  Krasnoiarsk, ne-au adus la punctul de triere pe malul stâng al fluviului Enisei pentru a ne pregăti de plecare la Norilsk, locul nostru de ispăşire a pedepsei. Această zonă cu bărăci de lemn era folosită numai în timpul primăverii pentru îmbarcarea deţinuţilor pe vapoarele spre Dudinka. Într-o zi ne-au adus într-o încăpere pe vre-o 100 – 150 de oameni, femei şi bărbaţi împreună, pentru a face baie. Ne-au silit să ne dezbrăcăm cu toţii, şi femeile şi bărbaţii, şi hainele să le dăm la etuvă, să fie prăjite ca să distrugă păduchii. La început nu vroiam să fim împreună, să ne dezbrăcăm goi cu totul, dar paznicii enkavedişti au început să urle: „Curve fasciste, dezbrăcaţi-vă repede, că altfel vă arătăm noi vouă!”. Şi toţi – şi femei, şi bărbaţi, ne-am dezbrăcat goi – goluţi…
La început, şi bărbaţii, şi femeile căutau să-şi ascundă organele cu mâinile, dar apoi totul a devenit ceva obişnuit. Ruşinea, jignireau a dispărut în urletele paznicilor şi frizerilor, care s-au apucat să ne tundă; frizau în toate locurile  fără să se sinchisească. Ba mai mult. Râdeau de noi, ce-i umiliţi, goi, care ne ruşinam în faţa lor. Bărbaţii frizeri tundeau şi femeile, pe bărbaţi cu maşina,  pe femei cu briciul, introducându-le în organele sexuale o lopăţică de lemn. La bărbaţi începeau tunsul de la cap, apoi la subsuori, terminând cu „mândria” bărbătească. Era  totul ca într-un infern, nu-ţi venea să crezi că toate astea au loc într-o ţară, care a dat lumii pe Puşkin şi Lomonosov, Dostoevski, Ceaikovski şi Tolstoi… De unde atâta barbarie, lipsă de simţ omenesc, de drepturi omeneşti?… După ce ne tundeau, ne ungeau vârtos pe toţi, şi pe noi, şi pe femei, pe locurile tunse cu un şumuiag din câlţi muiaţi într-o unsoare lichidă de culoare galbenă cu miros greu şi urât, apoi ne trimiteau în camerele de baie să ne spălăm. Aici eram aparte de femei. Apa era aşa de fierbinte, că era un chin să te speli, nu ştiai ce să faci. Eu am luat cu mine în baie o găleată goală de acel lichid cu care fusesem unşi, am pus-o pe podea sub rezervor şi aşa m-am chinuit să mă spăl. Paznicii strigau tot timpul: „Curvelor, davai, davai, mai repede, ieşiţi afară!”… Era ceva infernal în toate ce se petreceau, parcă trăiam cu mii de ani în urmă, fără civilizaţie, între oameni sălbatici… Afară ne dădeau hainele trecute prin etuvă, fierbinţi încă, şi ne îmbrăcam la repezeală sub înjurăturile lor. Apoi, câte cinci în rând, şi tot mai repede, am fost goniţi pe nişte podeţe, care ne duceau spre şlepul, ce ne aştepta  la vre-o 600 de metri depărtare, pentru a ne duce în alt iad. Şi tot cu înjurături, cu strigătele lor „davai, davai!”…
Pe şlep, ne-au băgat sub punte, în cală, unde eram mii de  deţinuţi, înghesuiţi ca sardel în cutia de conserve. Pentru hrană ne-au dat peşte sărat şi pâine cleioasă, neagră, pe jumătate necoaptă. La vederea pâinii din puşcărie îmi aduceam aminte de pâinea românească, albă şi neagră, de 2 kg, frumoasă şi întotdeauna proaspătă.
Îmbarcarea se începea dimineaţa şi se termina seara, când eram toţi strânşi acolo, înghesuiţi, asudaţi, fără aer, căci numai sus era o gaură pătrată, mică, şi aceea cu zăbrele, prin care se făcea un mic curent, şlepul trebuia să meargă aproape 3000 de km în sus, spre nord, ca să-i ducă pe ,,duşmanii poporului” la destinaţie. Înainte de plecare eram preveniţi: „Să nu bateţi în cală, în pereţii vaporului şi fără gălăgii”… Dar până la plecare trebuia să aşteptăm ca şlepul să se încarce şi mărfurile pentru viitorul oraş minune, Norilsk – făină, macaroane, zahăr, băutură, mecanisme, piese, multe altele…
În sfârşit şlepul a pornit. În cală se auzeau pârâiturile gheţii, sparte pe parcurs. Bucăţile de gheaţă treceau alături de şlep, lovind puternic pereţii vasului, speriindu-ne că ne vom cufunda… Zgomotul gheţii distruse era asurzitor şi nu ne lăsa să dormim, totul părea diabolic, din altă lume. Pe punte erau mărfuri pentru acele locuri îndepărtate, sălbatice. Lăzi cu produse, saci cu făină, conserve, băuturi, rachiu sau spirt, căci acolo şi rachiul îngheţa de gerul năprasnic. Temperatura se cobora până la 50 de grade. Eniseiul, fluviu mare, lat, îşi duce apele în Oceanul Îngheţat de Nord. Apele lui sunt repezi şi uneori se întâmplă furtuni mari, care distrug pădurile şi răstoarnă şlepurile şi bărcile cu pescari, care se încumetă să iasă pe aşa timp din casă.
Stăteam culcat pe podeaua calei vaporului, care trosnea din încheieturi, ducându-i pe toţi aceşti nenorociţi în locuri necunoscute, departe de civilizaţie, de Europa, de baştină…
Ce mă aşteaptă acolo? Voi reuşi să rămân viu, să mă întorc acasă, să-mi îmbrăţişez copiii, pe Reta, să mai văd locurile copilăriei, pe mama şi pe tatăl adoptiv, care astăzi nu ştiu unde sunt. În jurul meu oameni de toate neamurile înjură, se ceartă, se împing, cântă cântece triste, nişte hoţi joacă cărţi pe bani. Cine sunt ei toţi, de ce sunt şi eu aici cu ei? Pe Enisei plutesc bucăţi mari de gheaţă, încă e iarnă, e frig şi totul e trist. Am învăţat şi un pic ruseşte, pot să citesc, să vorbesc, principalul e să ştii să înjuri. Îmi plac balticii şi nemţii, sunt serioşi, demni, politicoşi, sunt uniţi între ei, nu se ceartă, nu sunt destrăbălaţi ca slavii…
Hoţii sunt ca acasă, ei spun că puşcăria e casa lor, unii nimeresc în lagăr de mai multe ori. Condamnările lor nu sunt mari, pentru furt se dă 1-2 ani, pentru un banc politic – 10 ani. Aproape toţi au tatuaje pe corp, unele mai straşnice decât altele. Vezi pe ei femei goale, şerpi, paloşe, chiar şi cruci. În ce religie cred ei? Specialiştii care fac tatuaje trăiesc bine, sunt respectaţi şi bine hrăniţi. Împotriva lor nu poţi lupta singur, te vor ucide uşor şi nimeni nu te va apăra, se tem toţi de ei. Se împacă cu paznicii. Îţi fură lucrurile şi le vând la paznici, care le cumpără, fiindcă la libertate magazinele sunt cu rafturile goale. Şi asta e ţara fericirii, a socialismului dezvoltat, a celor care vor să cucerească lumea întreagă, să facă ordine în lume. Dar sunt şi oameni curajoşi, mai ales, din acei care au luptat la război, care au văzut moartea nu odată cu ochii lor. La ei hoţii nu se bagă, se tem de ei… Cecenii, ucrainenii–banderovişti umblă cu cuţite, trebuie să te fereşti de ei, să nu ţi-i faci duşmani. Hoţii au metoda lor, când vor să te intimideze. Încep să strige: „Fasciştilor! Duşmanii poporului!” şi se uită toţi la tine de parcă eşti cu adevărat vinovat.
Sălbatică e viaţa în ţara asta! Ruşii îl acuză pe Napoleon că el cucerea pământuri străine, dar îl laudă pe Petru I, care a cucerit pământuri străine înrobind popoare întregi. Aşa sunt ei, ruşii, gata de luptă, gata să te jefuiască, să te înrobească. Regimul ţarist le-a educat gena războiului şi a cuceririlor. Numai dacă le dai ripostă, ,,la bot” cum se zice, atunci ei se trezesc, se opresc, înţeleg ceva… Se mândresc că i-au biruit pe nemţi, dar habar n-au şi nici nu vor să ştie că Stalin a planificat acest război şi l-a adus la putere pe Hitler pentru a cuceri toată Europa. Au cea mai mare ţară şi cea mai bogată, dar toată e pârloagă  şi trăiesc prost, sunt săraci.
Vaporul mergea spre portul Dudinka. În unele localităţi şlepul se oprea, se descărcau mărfuri şi santinelele lăsau deţinuţii trimişi în coloniile situate pe malul Eniseiului până la Polul Nord. Pe şlep erau mii de deţinuţi. Erau şi ruşi, şi ucraineni, şi baltici, şi moldoveni, români din România, nemţi din prizonierat, oameni din Caucaz, din Asia Mijlocie, din Japonia, China, Coreea, oameni de diferite rase, pe care nu le mai văzusem înainte. Trimiterea în exil era bine organizată, pusă la punct de encavedişti. Se vedea că o viaţă întreagă făceau unul şi acelaşi lucru, băgaseră frica în oameni şi rar cine scotea un cuvânt împotriva lor. De jur împrejur bătăi, umiliri…
În sfârşit, după două săptămâni de călătorie şi de chin, şlepul a ajuns la Dudinka, cel mai mare port pe Enisei, portul lacrimilor. Mii de oameni trebuiau scoşi din cală, mărfurile descărcate. Santinelele au deschis capacul calei, strigând:
– Ieşiţi câte unul, fără îmbulzeală!
Eu m-am strecurat printre primii pe puntea vasului. Am făcut câţiva paşi şi am fost încadrat de o santinelă înarmată înainte şi alta din spate. Am fost dus pe un podeţ de scânduri, îngust, lung de vre-o 30 de metri, până la malul fluviului Enisei, care acum începuse să se dezgheţe, să iasă din iarna lungă a Nordului Îngheţat.
– Aşează-te! – au strigat santinelele. Picioarele înainte, mâinile pe picioare, priveşte numai cu capul în jos. Orice mişcare vei face, vei fi bătut sau chiar împuşcat! Fără prevenire!
Şezând aşa pe pământul dezgheţat puţin, am aşteptat mai toată ziua, până i-au debarcat pe toţi. Îmi blestemam soarta că m-am grăbit să ies printre primii. Nu văzusem, că hoţii nu se grăbeau, ei ştiau ce-i aşteaptă. Spre seară am fost îmbarcaţi în vagoane minuscule, pe o cale ferată foarte îngustă şi duşi cu trenul de la Dudinka la Norilsk – 100 de km. Toată noaptea a mers trenul ăsta cu vagoane mititele. Aşa eram înghesuiţi, că dimineaţa am zărit cu greu câteva cadavre pe care le scoteau din tren. La gara Norilsk am aşteptat flămânzi până seara, când ne-au dus în lagărul nr. 4 cu regim aspru.
Când am sosit la gară, enkavediştii ne-au descărcat din tren, ne-au aranjat în rânduri, căci venise „cumpărătorii”. Cumpărătorii erau şefii de lagăre, care veneau să-şi aleagă marfa, deţinuţii politici trebuincioşi în gospodăriile lor. Aveau nevoie de oameni cu carte: contabili, constructori, ingineri, mecanici, pictori şi de foştii ofiţeri care fuseseră prizonieri la nemţi. Aşa a fost ales şi unul Komarov, care căzuse prizonier la nemţi în Belarusia, aproape de Brest-Litovsk, şi judecat la 10 ani pentru că s-a predat şi nu s-a împuşcat.
Eu le-am spus că sunt contabil şi că scriu frumos. Ei aveau nevoie de pictori, care să le scrie pancardele de agitaţie. La început am fost ajutorul pictorului ucrainean Omelicenko, care picta pe panouri mari soldaţi paznici cu arma în mână. Eu trebuia să scriu textele cu litere mari de tipar. Textul lozincilor le dădea şeful secţiei de cultură şi educaţie (KVC). El era şi şeful clubului, unde se făceau adunările deţinuţilor. Aici, în club, erau citite rezultatele obţinute în muncă de unii deţinuţi, erau criticaţi cei leneşi; erau pictate plancarde despre cea mai mare uzină metalurgică de aramă din lume, despre construcţia noului oraş al comunismului, despre lucrul la muntele Şmith, numit „Şmituha”. La început făceam gafe în text. Făceam greşeli şi şeful lagărului, Haikin, mă ocăra, că nu ştiam bine ruseşte. El controla pancardele să fie scrise corect.
După câteva luni de scriere a lozincilor m-au transferat să lucrez contabil, m-a luat polonezul Slava Dobjanski să-i ajut la lucru. El era din Varşovia. Tot cu noi în baracă trăia Cervinski, bibliotecarul şefului Haikin, fiul unui prim comandant al Kremlinului, căzut în dizgraţie. Prin Cervinski am cunoscut scriitori şi medici evrei din Leningrad, judecaţi pentru sabotaj împotriva conducătorilor sovietici, care vorbeau o rusească curată, diferită de jargonul şefilor, care rosteau numai înjurături şi insulte. Erau oameni lipsiţi de cultură, care trăiau numai pentru burtă şi privilegii. Până şi copiii lor, când se duceau la şcoală, trecând pe nişte podeţe din metal  pe deasupra drumului cu deţinuţii politici, care mergeau la lucru, aruncau cu pietre în noi, cu sticle de bere, strigând: „Fasciştilor! Duşmanilor!”
În lagărul nr.4 erau 4 coloane. În fiecare coloană erau 2000 de deţinuţi, aşa că în lagăr erau vre-o 8000 de oameni. Tarasenkov era şeful coloanei a doua, unde eram şi eu. Avea în timpul războiului gradul de colonel, fusese unul din secretarii de partid dintr-o regiune, nu era ofiţer din cadrele armatei. Şeful de coloană locuia separat, patru persoane într-o cameră. Subalternul lui de la coloana a doua, în 1949, până la răscoala deţinuţilor, era un fost comsomolist – Vasecikin. În primele luni ale anului eu, ca rănit, nu făceam lucru greu în afara zonei, ci pictam lozinci şi-i pregăteam lui Vasecikin lista deţinuţilor, care trebuiau să iasă a doua zi al lucru. Dimineaţa deţinuţii ieşeau la lucru câte cinci în rând, număraţi de pază. Eu rămâneam, la pictat lozincile, la măturatul clubului, la făcut curăţenie, pentru viitoarea adunare a deţinuţilor sau vizionarea filmelor. În lagărul nr.4 aduceau cele mai bune filme sovietice. Acolo am vizionat filmele „Musorgski” şi „Glinka”, „Boris Godunov”, „Volga, Volga”, „Circul”, „Băieţii veseli”, un film francez cu Jean Gabin „Mizerabilii”, „Alexandr Nevski” şi altele, pe care le văzusem încă la Bucureşti, înainte de război sau după, până la arest. Odată am văzut filmul sovietic „Comsomoliştii”, care arăta cum ei au construit Norilskul şi uzina de aramă. În sală s-a ridicat un zgomot infernal, doar era o minciună, căci totul era construit de deţinuţi. Toţi tropăiau din picioare, strigând: „Ruşine! Ruşine! Unde suntem noi, adevăraţii constructori ai Norilskului?” Şeful Haikin a oprit derularea filmului şi cu asta s-a terminat vizionarea. În coloana a doua mai era un subaltern Jibakov, care fusese în armata lui Vlasov, cu toate că fusese comsomolist înainte. Era condamnat la 10 ani. El se lăuda:
– Eu recrutam prizonieri de război în armata lui Vlasov, unul din cei mai buni generali sovietici până la trădare. Îi puneam pe prizonierii sovietici în rând, mă apropiam cu pistolul Parabelum de fiecare şi-l întrebam: „Eşti comsomolist?” Dacă spunea da! –  îl întrebam: „Vei lupta împotriva URSS?” Dacă spunea da, făcea un pas înainte, dacă – nu, îi trăgeam un glonţ în cap, râdea el. Eu îi spuneam:
– Tu eşti un trădător al patriei tale, a partidului şi comsomolului, ţi-au dat numai 10 ani, când trebuia să fii împuşcat. Iar mie, un român, care mi-am făcut datoria faţă de patria mea, învinuit de spionaj, am primit 25 de ani. Nu este dreptate.
Jibakov spunea:
– Tu nu ştii acest partid, care a ucis mii de comunişti cinstiţi, generali şi ofiţeri ai armatei ţariste şi roşii, pe acei care şi-au iubit ţara. Milioane de oameni au fost represaţi de Lenin, Stalin şi banda lor. Ce ştii tu? Acolo, în România ta, nimic nu ştii despre aceste fărădelegi. Noi aici am suferit pe nedrept. Au împuşcat ofiţeri din armata sovietică, care au căzut în încercuire. Ce vină au avut ei? Doar Stalin  a planificat acest război, l-a adus la putere pe Hitler, ca apoi să-i sară în spate şi să cucerească Europa. Acum îl ridică în slăvi proştii, care l-au crezut şi nu ştiau nimic ce se face în ţară. A fost mai mare călău decît Hitler. Şi-a ucis toţi prietenii şi camarazii…
După Norilsk şi revolta de la Kenghir, am înţeles şi eu totul, cine sunt călăii. Când m-au scos la lucru în prima noapte din 1950 pe teritoriul construcţiei Uzinei de Aramă, unde în groapa mare lucrau femeile cu târnăcopul, când duceam cu targa pământul, flămânzi, îngheţaţi sau îl căram cu roaba pe scânduri, şi ne goneau ca pe vite, curgându-mi sudoarea de sub căciula cu urechi, eu nu am crezut tot ce vedeam şi … am plâns. Acolo am cunoscut oameni şi oameni, care stăteau fără vină cu anii. Femei aviatoare, care au nimerit în lagăre nemţeşti, dar au fugit de acolo şi, ajungând în ţară, au fost judecate şi condamnate, fiindcă nu s-au împuşcat singure. Barbarie… Puterea sovietică se temea de oamenii vii, o aranjau numai cei morţi, cadavrele…

* *  *

– Dle Şerban, l-am întrebat, am auzit de la unii oameni, trecuţi şi ei prin aceste tragedii, despre o grevă a deţinuţilor politici de la Norilsk, unde aţi fost dus de NKVD-ul sovietic. Aţi participat şi D-stră la acea revoltă?
Bătrânul a tăcut câteva minute, apoi mi-a spus:
– Nu ştiu prea multe de răscoala de la Norilsk, cum a fost organizată. În timpul răscoalei eram închis într-o baracă cu regim sever (BUR), pedepsit pentru că pătrunsesem într-o noapte în zona femeilor. Aveam întâlnire cu o fostă aviatoare sovietică – Lidia Ivanova, cu care făcusem cunoştinţă prin bileţele, pe care le aruncam peste gardul de sârmă ghimpată, care despărţea zona femeilor de cea a bărbaţilor. Lidia era o fată veselă, cu o istorie tristă. Cu toată asupririle şi interzicerile, ne strecuram uneori pe sub sârmă noaptea în zona femeilor cu riscul de a fi împuşcaţi de santinelele de pe turele. Dragostea e nemiloasă şi oamenii riscau. Au fost cazuri când unii arestaţi au fost împuşcaţi, dar pe unii, ca şi pe mine, tot ce era periculos, mă atrăgea, şi, uneori, îmi făceam de cap, doar eram bărbat, nu o cârpă. Femeile căutau şi ele legături cu noi, erau şi ele fiinţe vii, arse de patimi în viaţa ceea mizerabilă şi mai sperau să devină gravide, unica nădejde  de a fi eliberate înainte de termen din lagăr. De atâta aceste întâlniri erau interzise de conducătorii lagărelor.
Aflasem că o doamnă poloneză, un grup de unguri şi ucraineni din vest, numiţi banderovişti, care luptase pentru independenţa Ucrainei împotriva sovieticilor şi împotriva nemţilor, fusese condamnaţi la ani grei de lagăr – 25 de ani. Acum plănuiau ceva, dar totul era foarte secret…
Asta o ştiam de la contabilul lagărului nr. 4, Slavka Dobjanski, care mă folosea în primul an de lagăr ca bun cunoscător de calculator, adică un lucru uşor, pentru că aveam încă rana din piept nevindecată, pe care mi-o curăţau mereu de puroi, schimbându-mi des pansamentul. Slavka era din Varşovia, polonez, şi-mi povestea multe despre răscoala din Varşovia din timpul războiului, când Stalin nu a dorit să-i ajute pe polonezi,  care au fost măcelăriţi de nemţi. Medicul lagărului era o femeie liberă şi împreună cu chirurgul ucrainean din vestul Ucrainei, arestat şi el, mă scutiseră de munci grele, după zona de locuit în anul 1949. Amănuntele răscoalei le-am aflat mai târziu.
Răscoala s-a desfăşurat iarna, prin ianuarie 1953. Mă aflam în baraca cu regim sever (BUR). Într-o cameră ne aflam vre-o 20 de deţinuţi, delicvenţi pentru diferite abateri de la regimul lagărului. Eu am stat la Norilsk în baraca cu regim sever de câteva ori şi în acest timp am aflat că hoţii recidivişti îşi fac de cap, fac gălăgie, bat în uşi şi pereţi cu scânduri rupte din nare pentru că mâncarea era proastă şi porţiile foarte mici. Pentru a-i linişti conducerea lagărului îi speria. Paza trăgea cu cartuşe oarbe prin gemuleţele, prin care ni se dădea mâncarea. Când paza trecea pe coridor, hoţii se aruncau sub gemuleţe jos, lângă uşă, crezând că enkavediştii vor să-i împuşte. Aşa am făcut şi eu de două ori.
În noaptea răscoalei eu mă aflam în Bur, care era îngrădit cu un zid şi cu sârmă ghimpată, mai departe de zona  de trai, unde dormeau toţi. Totuşi am auzit împuşcături din curtea zonei de trai. Cam după miezul nopţii s-au auzit cum se deschid uşile de fier ale bărăcii noastre, de la intrare. S-au deschis de odată toate gemuleţele şi a răsunat comanda ofiţerilor:
– Foc! Trageţi în duşmanii poporului! Eu nu dormeam şi primul le-am strigat tuturor:
– La uşă, sub gemuleţe! şi am ţâşnit-o de pe nara de sus spre uşă. Cei care n-au reuşit în învălmăşală să ajungă lângă uşă au fost împuşcaţi cu cartuşe de luptă. După prima rafală soldaţii au dispărut până dimineaţa, când au venit să-şi culeagă „roadele”.
Cei câţiva vii am fost scoşi primii şi prin gardul spart în partea de din afară a zonei, pe câte unul, am fost încărcaţi într-o maşină închisă şi ne-au transportat la Kaierkan, unde se găseau minele de cărbuni, şi ne-au ţinut închişi într-o baracă câteva zile, după ce am fost repartizaţi câte unul  în diferite brigăzi. Eu am nimerit în brigada lui Boiko, un ucrainean din vest. În brigada lui eram vre-o 24 de mineri. Ne coboram foarte adânc, îmbrăcaţi în costume speciale pentru mineri, cu cască metalică pe cap, cu un bec în faţă, cu o baterie agăţată pe o curea peste umăr. Ni se dădea câte o lopată lată, cu care lucram în lungul unei bande rulante, pe care venea cărbunele de foarte departe, dobândit cu ciocane pneumatice. Noi trebuia să aruncăm cărbunele care cădea de pe această bandă din nou pe ea. Fiecare deservea o porţiune lungă de vre-o 10 metri unul de altul. Am avut ocazia de vre-o trei ori să scap teafăr când se prăbuşea roca. Se rupeau stâlpii de lemn ce ţineau tavanul minei. Eram instruiţi, că atunci când observăm oprirea bruscă a lentei şi auzim un zgomot asurzitor, să ne culcăm jos, cu capul înainte, ca să nu ne între praful de cărbune în noi, că puteam să ne înnăduşim. Cum auzeam numai scârţâitul şi plesnitul stâlpilor din zona mea de 10-15 metri, mă culcam imediat cu capul înainte şi cu faţa în jos, în aşteptarea prăbuşirii. În acest fel eu şi alţii rămâneam vii. Cei aflaţi în faţă rămâneau sub dărâmăturile minei.
Înainte de lucru se sfredeleau pereţii minei cu sfredele speciale, se făceau găuri în care se plasa explozibil. Aceste sfredele electrice erau încredinţate deţinuţilor, dar era o femeie liberă care punea explozibil în găuri. Ea fusese cândva deţinută, dar după eliberare nu plecase acasă şi lucra în mină, cred că era bine plătită, căci numai noi trăiam în mizerie, cu hrană proastă şi neplătiţi sau mai târziu plătiţi prost după moartea lui Stalin. Ea punea explozibilul, apoi ieşea din mină cu ascensorul şi afară apăsa pe un buton ca să se producă explozia.
Peste câteva luni, fără a ne reîntoarce în Norilsk, am fost îmbarcaţi din nou pe un şlep în portul Dudinka şi aduşi într-o închisoare din Krasnoiarsk. De aici, în vagoane speciale pentru aşa pasageri, am plecat la Novosibirsk, unde am stat în vagoane câteva zile. Mai departe am fost duşi la închisoarea din Petropavlovsk din Kazahstanul de nord.  După aceea am fost aduşi în Steplag, raionul Djezkazgan, în Kenghir. Aici am aflat tot ce s-a întâmplat la Norilsk în timpul răscoalei am aflat, de la un ucrainean, fost în armata lui Stepan Bandera, care lupta să elibereze Ucraina de muscali.
Acolo, cu noi, la Norilsk, era şi fostul ambasador al Uniunii Sovietice la Bucureşti, Mihail Ostrovski, care, auzind de mine, un român, a dorit să mă cunoască , mai ales că în lagăr mă ştiau de spion român. Înainte de arestare îl văzusem în sala cinematografului „Trianon” din Bucureşti, de pe bulevardul Regina Elisabeta, unde „se demonstrau”, prin anii 1935-1940, filme sovietice: „Ivan cel groaznic”, „Drumul vieţii”, cu eroul Mustafa – sublocotenentul Cije. La întrebarea mea de ce a  fost arestat, doar era membru al guvernului sovietic, mi-a răspuns că a fost o greşeală, că se vor lămuri şi-l vor elibera. Dar nimeni nu l-a eliberat. Apoi l-am mai văzut de 2-3 ori, era tare bolnav şi grozav de slăbit. La Bucureşti fusese un om corpolent, bine îmbrăcat. Apoi am auzit că a înnebunit, tot aşteptând eliberarea.
Neteosin era un fost artist de teatru. Acum lucra aici, la clubul din lagăr, monta spectacole pentru cei liberi şi deţinuţi, pentru care era o plăcere, un pic de viaţă culturală. El mă includea în program cu gimnastica la inele, cu unul Stepanov, un artist de circ cu care lucram foarte bine pe scenă. Îmi dădeau nişte pantaloni albi de la bucătărie, pe care îi îngustam ca la gimnaşti şi un maiou de marinar în dungi luat de la un marinar sovietic. Pantofii erau din pânză albă cu talpă de cauciuc, procuraţi de Neteosin prin şeful Haikin, numai pentru mine. Eu şi alţi  gimnaşti ne bucuram de mare succes la cei liberi, care veneau la club din Norilsk, căci în acei ani acolo nu erau nici teatre, nici cluburi pentru cei liberi, şi asta era o distracţie pentru ei. Mulţi înţelegeau că majoritatea dintre noi sunt nevinovaţi, dar legile erau foarte aspre şi toţi tăceau din gură. Cel mai bun club era în lagărul nr. 4. Neteosin monta spectacole bune, clasice. În clubul nostru cânta minunatul tenor Deineka. Dirijorul şi compozitorul orchestrei era estonianul Ilmear, care mă ruga să-i cânt „Moldoveneasca”, ca s-o pună în scenă, însă eu nu puteam pentru că „mie mi-a călcat ursul pe ureche” şi nu am avut nici auz, nici voce.
Tot la Norilsk, într-o noapte, am fost servit de hoţi cu carne de berbec, spuneau ei. Înaintea răscoalei noi primeam salariu pentru lucrul în mină şi la construcţia oraşului. Într-o seară hoţii împreună cu ,,politicii” care lucrau la construcţia blocurilor locative, se încălzeau, făcând foc cu ramele geamurilor şi uşilor, afară era un ger de la 35 până la 45 de grade. Conducerea lagărului nu le făcea nimic, deoarece erau oamenii lor, nu erau ,,duşmanii poporului”. În acea seară ei strângeau bani pentru spirt şi „zacusca” de carne de berbec. M-am asociat şi eu numai pentru carnea de berbec. O femeie liberă a adus spirtul, iar un hoţ „bucătar” a venit cu o tavă mare pe care era carnea de berbec friptă. Eu am cerut o bucată de picior cu „arşic”, ca la oaie, cum ne jucam noi copiii la Leova în bunghi şi în arşici. Carnea a fost foarte gustoasă. Mi s-a părut de oaie tănâră…  După ospăţ hoţii m-au întrebat: „Ştii ce ai mâncat?” Şi râdeau. „Ai mâncat câinele de pază de la miliţie. Uită-te”, şi mi-au arătat capul unui câine lup, prins de hoţi în zonă şi ucis. Nu-mi venea a crede că a fost carnea de câine, măcar că-i văzusem capul. Nu-mi era nici greaţă, parcă mâncasem carne gustoasă de oaie, după ce ani la rând am mâncat numai „balanda” sovietică şi caşă de arpacaş, peşte împuţit, cartofi uscaţi, tăiaţi felii subţiri, în saci mari pe care ajutam să-i descărcăm pentru 100-200 grame de caşă peste normă. Spunându-le hoţilor că ei mă mint, că eu ştiu bine că în piciorul oilor sunt osişoare arşici în genunchi, ei au râs şi mi-au arătat şi pielea …oii. Capul şi blana mare a câinelui lup hoţii le-au ars pe foc, ca paznicii lagărului să nu dea de urme.
Tot în acea noapte le-am plătit hoţilor să mă expedieze cu maşina, pe care ei o încărcau cu cozi de lemn pentru lopeţi, în zona femeilor unde, după spusele lor, era o fată Zina, fostă amantă a unui renumit hoţoman, pe care dânsa  l-a ucis. Era pe atunci când hoţul trăia departe pe continent, în Rusia europeană, şi umbla cu un iatagan la brâu şi cu un topor în cizmă sau în pâslă ca să se apere de  duşmanii lui, din rândul hoţilor. Numai Zina se apropia de el, fiindcă dormea cu el. Convingându-se că hoţul o înşeală cu altă femeie, l-a ucis cu un topor ascuţit ca briciul dintr-o singură lovitură. Apoi plângea sărutându-i capul retezat şi îmbrăţişându-i corpul. A înhăţat la judecată 10 ani (un ,,cervoneţ”) de  muncă silnică şi a nimerit la Norilsk.
Hoţii mi-au spus că pot să mă duc în baraca femeilor, unde doarme Zinica, ca să fac cunoştinţă cu ea.
– E frumoasă, căţeaua, a zis hoţomanul. Poţi să te duci la ea dacă vrei, noi o să te „expediem”. M-am culcat pe podeaua unui camion, de asupra au încărcat cozi de lemn pentru lopeţi, o grămadă mare, că aproape nu aveam cu ce respira. Totul era făcut aşa ca să nu mă găsească paza, care cu nişte suliţe lungi controlau conţinutul maşinii până la fund. Aşa am ajuns în zona femeilor şi m-am întâlnit cu Zinica. Peste vre-o trei – patru ore,  cu o altă maşină, care ieşea din acea zonă, am ajuns la punctul de control. Am sărit fulger din maşină şi m-am strecurat pe sub poartă în zona noastră. Paznicul care numai ce ieşise din încăpere m-a observat şi a dat de ştire şefului coloanei care ne conducea din zonă la lucru în mine. Am scăpat de bătaia celor de la poartă, dar am primit totuşi 10 zile de carceră. Cu Zinica nu m-am mai întâlnit, a fost trimisă în alt lagăr.
Îmi mai aduc aminte de un caz, care m-a revoltat atunci la culme, dar nu puteam să fac nimic. Era o barbarie comisă de un oper encavedist. Într-o brigadă se afla un băiat de vre-o 18 ani din or. Kiev, fiul unei artiste de operă. Această mamă, artistă emerită, obţinuse după o cerere către Stalin, permisiunea să-şi vadă fiul său, Plaxin, în lagăr. Îi cumpărase şi un acordeon „Weltmeister” german, deoarece băiatul învăţase la Kiev la o şcoală de muzică şi cânta în orchestra lagărului la o armonică rusească. Aducând acordeonul la gheretă, i s-a controlat totul, să nu aibă cuţite sau alte lucruri interzise în zonă. De acolo Plaxin a ieşit plângând şi strigând:
– Cea-ţi făcut, fiarelor? De ce? Acordeonul era de la mama mea! Şi strângea la piept instrumentul tăiat în bucăţi de către oper, care „chipurile” căuta scrisoarea acestei banderoviste. Mama nu văzuse această barbarie, acordeonul nu mai era bun de nimic.
Cu noi împreună era şi un fost erou al URSS, maiorul Komarov. La el a venit soţia la o întrevedere permisă de şefii de la Moscova. Zona de trai a lagărului nr. 4 era despărţită de clădirea unde trăia conducătorul lagărului, cu un gard de sârmă ghimpată, înalt de vre-o 2,5-3 metri. Alături mai era un gard mai puţin înalt, de vre-o 1,5 metri, în curtea lagărului. Între ele pământul era arat şi greblat ca să se vadă urmele celui care ar fi încercat să treacă, să fugă din zonă. Dar cine se gândea să fugă din Norilsk, mai ales iarna, cu geruri până la 50 de grade, când până la portul Dudinka erau peste 100 de kilometri? Şi apoi la fiecare pas puteai fi controlat şi prins chiar de oamenii liberi, care pentru asta ar fi primit praf de puşcă, mahorcă, spirt, produse alimentare şi multe altele… Era o sinucidere sigură. Şi chiar de ajungeai la Dudinka, trebuia să ajungi la Krasnoiarsk, dar până acolo mai erau vre-o 3000 km.
Soţia lui Komarov se apropia de clădirea şefului lagărului când soţul, aflându-se încă în zonă, a zărit-o cum se apropia de poartă. De bucurie el a uitat de rostul gardului de sârmă şi s-a apropiat de el. A pus mâinile pe sârma ghimpată şi a strigat ceva soţiei. Faţa lui radia de bucuria întâlnirii după ani grei de despărţire, de suferinţe amare. Pe gardul de sârmă erau tăbliţe cu preveniri: Nu te apropia de gard, trag fără anunţ! Pe turnurile de lemn, la fiecare 100-200 de metri în lungul gardului de sârmă, stăteau santinele de strajă, îmbrăcate în cojoace şi cu pâsle calde în picioare. Zgomotul împuşcăturii i-a scos pe deţinuţi din bărăci. Fostul maior Komarov, Erou al Uniunii Sovietice, a căzut rănit mortal sub ochii soţiei sale, care după atâţia ani de suferinţe era la câţiva paşi de mort. Komarov a mai dovedit să strige:
– De ce împuşti? Eu sunt Erou al Uniunii!…
Văzând totul, am fugit după medicul chirurg, un ucrainean din vest. Amândoi veneam în fugă şi, văzându-i rana, doctorul mi-a spus:
– Nimeni nu-l mai poate salva, e rănit în beşica urinară, care nu se coase… Sărmana soţie! A căzut în genunchi şi plângea de partea cealaltă a gardului de sârmă ghimpată, unde viaţa era liberă…
Cât am stat acolo, am mai văzut o întâmplare. Într-o zi o santinelă de pe un turn de pază se uita cum în lagărul nr.4 a sosit o ,,etapă” cu deţinuţi banderovişti din Ucraina. Ei întrau câte şase în rând în zonă, fiind număraţi de ofiţerul de serviciu de la poartă. În rândul doi, primul din stânga, mergea un deţinut de statură mică, cu un sac în spate. Şi de odată în tăcerea zonei a răsunat glasul santinelei, care a strigat:
– Tată! Şi-a recunoscut tatăl, acuzat c-a ajutat cu alimente banderoviştii din Carpaţi. Nu l-am mai văzut pe soldatul cela, cred că a fost eliberat din rândurile enkavediştilor.
Pe coridor, alături cu mine, unde erau bărbaţii, se aflau şi celule cu femei, deţinute politice, între care am cunoscut-o pe contesa Potoţkaia, furată de NKVD-ul din Varşovia; pe Liuba Berşadskaia, profesoară de limba rusă din Moscova; iar a treia cunoscută era o ucraineană din Vest-Olesea, nu-i ţin minte numele. Cu mine în închisoare au fost trimişi şi doi ruşi: un hoţ inteligent, cu 10 clase, fără tatuaje, cu numele Tatarinov. Cu el mai era un fiu sau un nepot al unui general sovietic, ajuns şi el în dizgraţie. Aceşti doi au fost în aceiaşi baracă cu mine cât timp am stat în zonă. Ei mă descoseau mereu despre răscoala  din Norilsk, de ce eram judecat ca spion, despre viaţa hoţilor în ţările capitaliste şi multe alte probleme… Mi s-a părut că aveau misiunea să mă descoase, pentru că într-o zi, chemat la cercetări de către operul închisorii, într-un cabinet alături de camera contesei Potoţkaia şi a Liubei Berşadskaia, mi s-au pus aceleaşi întrebări, ca şi ale acelor doi tipi. Înfuriat, i-am spus anchetatorului:
– Du-te în !…
Aceste întrebări mi le-au pus şi spionii din camera mea, cei doi… Lasă-mă în pace! Aceste înjurături le-au auzit femeile, căci strigam tare şi Liuba Berşadskaia mi-a transmis să nu mai vorbesc aşa, că pot s-o păţesc rău… În cameră cu noi mai era şi un student evreu, care învăţase la institutul teatral de regisură. Îl chema Mişa, numele nu i-l mai ţin minte. Am observat că sora medicală, care ne dădea medicamente, întotdeauna îi dădea lui Tatarinov nişte pastile mari, narcotizate, care îl ameţeau şi el se simţea foarte bine. Mai şedea cu noi un hoţ, foarte tatuat, care aproape zilnic îşi tăia vinele cu bucăţi de sticlă de geam spart, sau cu bucăţele de lame pentru bărbierit sau cu alte obiecte ascuţite. Se tăia în aşa fel că sângele ţâşnea puternic din vinele de la mâini şi el scria cu sânge pe pereţi multe înjurături  împotriva regimului comunist. Totdeauna era dus la infirmerie şi pansat, apoi adus în cameră. De răfuiala operului cu mine m-a salvat răscoala deţinuţilor din Kenghir, când am fost chiar martor şi am văzut cu ochii mei cum tancurile striveau femeile, cum striveau capetele lor de pereţii bărăcilor şi zidurilor unde ele fugeau să scape. Eram în curtea închisorii, după gardul de sârmă ghimpată.
Tot aici, la Norilsk, am aflat despre grevele, care au avut loc la Vorkuta, în 1953, de la unii deţinuţi transferaţi  în lagărele de aici. Şi greva de la Norilsk a avut ca efect transferarea mea şi ale altor deţinuţi la Djezkazgan, în Kazahstan.
Oricât s-ar fi îngrijit NKVD-ul să ascundă unele evenimente petrecute în  diferite lagăre, poşta deţinuţilor lucra fără întrerupere şi deţinuţii aflau totul ce se întâmpla în alte regiuni ale acestei ţări fără margini, căptuşită cu mii de locuri de detenţie a oamenilor sovietici.
La 9 iulie 1953 a fost prima zi de grevă la Vorkuta. Comitetul de grevă era format din oameni de diferite naţionalităţi. Preşedinte era ucraineanul Levando, membri: lituanianul Heinrich Iascunas, caucazianul cecen Anatolie Musaev,  polonezul Felix Kinzerski, românul Iohann Urwich din Moreni ş.a. Aveau lozinca: „Mai bine morţi, decât robi la sovietici”. Toţi conducătorii sovietici aveau mâinile pline de sânge, dar ei au dat vina pe Beria…
Grevele în URSS se plăteau deseori cu viaţa. Nu era aşa ca în alte ţări, ca Franţa, Anglia, Italia, SUA, în oraşele Londra, Waşington, Roma, Paris, unde drepturile de protest erau legiferate sau aprobate în mod tacit.
Sindicatele sovietice erau şurubaşe şi curele de transmisie în slujba partidului comunist şi lucrau împotriva intereselor poporului.
Generalul Schidt, deţinut la Vorkuta, povestea din cele văzute de el, că un grup de ofiţeri români, vre-o 800 la număr, hotărâse să se sinucidă în masă la Vorkuta şi unii chiar au reuşit. Unul, Mihai Răducanu, a organizat greva foamei în lagărul din Arzamas, în 1947, oamenii au dovedit că prin rezistenţa lor  NKVD-ul poate fi înfrânt şi problemele se pot rezolva dacă ei sunt uniţi. Ele se pot rezolva, la masa tratativelor cu enkavediştii.
URSS a semnat noua convenţie de la Geneva în 1949, care avea să aducă schimbări în statutul NKVD-ului. Statul se angajase să elibereze pe toţi prizonierii de război. Dar au găsit o ieşire, pe mulţi i-au declarat „criminali de război”. După 1945, o parte din cei învinuiţi de crime de război, au fost executaţi. Dar sovietici aveau nevoie de mâini de lucru ieftine şi de aceea ceilalţi „criminali de război” au fost condamnaţi la 25 de ani de detenţie cu regim aspru. Mulţi dintre ei au fost arestaţi şi condamnaţi fiindcă au fost martori ai crimelor săvârşite în ţările înrobite de armata sovietică. Chiar groparii, sanitarii, medicii, care vedeau crimele sovietice, erau apoi arestaţi şi duşi în lagărele din URSS şi condamnaţi la 25 de ani. Sovieticii trebuiau să şteargă din memorie aceste fapte, să le ascundă de alte popoare care nu ar fi  tăcut. Mulţi din acei martiri au murit în lagăre, dar unii au supravieţuit şi au dus adevărul în lume. Ei au rămas vii în lagărele Iavas, Suhobezvodnîi, Sverdlovsk, Taişet…
Au fost repatriaţi prizonierii  nemţi de război în 1955 datorită cancelarului Adenauer. Sovieticii îi condamnau chiar şi pe acei care colaboraseră cu ei. După bătălia de la Stalingrad, generalul von Seydlitz Kurzbach, adjunctul lui Paulus, a fost condamnat la 25 de ani cu toate că colaborase cu sovieticii şi înfiinţase în lagărul de prizonieri un comitet antifascist. Hitler îl condamnase la moarte. Colabora în lagărul de la Vladimirsk, primea în lagăr comisii internaţionale de la Crucea Roşie şi demonstra viaţa bună a prizonierilor de război germani din lagărele sovietice, special amenajate.
La 5 mai 1950 agenţia TASS dezminţea că în lagărele sovietice mai erau prizonieri germani. Cei care erau încă, fuseseră condamnaţi drept criminali de război şi nu aveau dreptul la eliberare. În toate lagărele condiţiile prizonierilor erau mizerabile, foamete, munca grea, boli, lipsă de medicamente, regim aspru,  pedeapsa cu carcere… Unii deţinuţi beau săpun ca să capete diaree, alţii îşi ardeau mâinile cu cărbuni fierbinţi, ca să scape de lucrul, care era peste puterile lor. Lucrau câte 12 ore pe zi, uneori fără zile de odihnă. Înainte de moartea lui Stalin, în coloanele de deţinuţi, au început să sosească evrei (după aşa zisul atentat al doctorilor evrei împotriva lui Stalin). În ţară mulţi au fost scoşi din posturi, erau marginalizaţi şi dispreţuiţi. După război URSS a adus din ţările ocupate de armata sovietică tot ce se putea, fabrici şi uzine întregi, maşini, tehnologii, ca să refacă ţara, nedorind să facă împrumuturi financiare de la capitalişti. Au jefuit ţările ocupate fără ruşine, uitând să precizeze, că la retragerea Armatei Roşii din faţa neamţului, în 1941, au distrus singuri fabricile, căile ferate, podurile, clădirile, lăsând în urma lor ruine, dând însă vina pe nemţi. România, în loc de 300 milioane de dolari aur despăgubire, a plătit pentru „pământul ars”, cum ordonase Stalin, de câteva ori acest preţ, dar ruşii timp de vre-o 10 ani, cât a stat armata sovietică acolo, au mai jefuit-o încă de bunurile ei, luând petrol, cereale, distrugând pădurile, cărând tot ce avea preţ (Sovromurile au jucat rolul principal în acest jaf). În ţară era un banc: „Grâul îl dăm noi, iar petrolul îl iau ei.” Fabricile, maşinile, materialele, materia primă aduse stăteau descărcate în staţii de cale ferată sub cer liber şi rugineau. Nu se pricepeau să le monteze, erau folosiţi inginerii nemţi şi alţii.
După război mulţi militari sovietici, care puseseră piciorul în alte ţări, fusese condamnaţi la ani grei de lagăr sub diferite pricini. Ei văzuse acolo altă viaţă, îşi dădeau seama că în lumea capitalistă oamenii trăiau mai bine şi că acolo era mai multă democraţie decât în ţara lor. După terminarea războiului, ei se întorsese în ţară contaminaţi de ideologie burgheză. Erau periculoşi. În lagărul de la Vorkuta erau şi japonezi, prizonieri de război. Se povestea că ei nu se închinau pazei enkavediste, se ţineau demni. Mie îmi povesteau unii deţinuţi, veniţi la Norilsk. Prin 1948, în Karaganda se mai afla un lagăr format numai din japonezi. Conform unui acord guvernul japonez trimitea, sub formă de produse alimentare, o anumită cantitate de orez, ca supliment la hrana prizonierilor şi ca despăgubire a cheltuielilor sovieticilor de întreţinerea acestora. Dar, începând cu 1947, japonezii nu primeau acest supliment despre care ştiau. La protestul lor, sovieticii răspundeau, că Japonia nu le mai dă acest orez. Comandanţii japonezi au aflat că totul e o minciună şi că sovieticii foloseau orezul lor în alte scopuri, căci în URSS nu erau alimente. Ei vindeau marfa pe piaţa clandestină. Ştirea a produs o mare indignare în rândurile prizonierilor japonezi. Totuşi, ca oameni culţi, ei tăceau. În lagărele lor ei înfrumuseţau viaţa grea cu flori, semănau iarbă decorativă, pomi. În care lagăr soseau prima lor grijă erau straturile de flori şi pomi, a căror seminţe le strângeau şi apoi le duceau cu ei. Disciplinaţi, au tăcut şi au aşteptat hotărârea colonelului, cel mai mare în grad.
Într-o zi colonelul  a dat ordin ca japonezii să blocheze intrările în mină şi să se aşeze jos, până vor primi ordine noi. El a comunicat şefului lagărului sovietic că nici un japonez nu va ieşi la lucru în mină până nu va veni o comisie de la Moscova cu care să discute. El le-a spus de toate transporturile de orez sosite pentru ei din partea guvernului japonez şi a familiilor lor.
– Unde este orezul nostru şi de ce ne minţiţi? – a întrebat el. Şefii enkavedişti au trecut la brutalităţi, torturi şi carcere. Japonezii s-au opus, unii şi-au făcut harachiri, fiindcă mai aveau stilete. Protestul a luat proporţii şi au sosit comisii de la Moscova. Prima încercare a fost să-i dezarmeze, le-au luat stiletele, făgăduindu-le că totul se va rezolva, le vor întoarce şi stiletele. Un general din comisie le-a strigat:
– Sunteţi învinşi! Trebuie să vă supuneţi!
Colonelul japonez i-a răspuns.
– Noi, cei din armata din Manciuria, n-am fost învinşi. Nu minţiţi! Am primit ordin de la împăratul Hiro-Hita să depunem armele. Oamenii pe care îi vedeţi aici sunt eroi şi ei o pot dovedi chiar dacă nu au arme în mâini! Enkavedistul i-a răspuns, că eroi au fost numai bolşevicii, care au învins. Matrosov a acoperit cu corpul lui ambrazura.
Atunci, la ordinul colonelului, toţi japonezii au format un front comun în faţa   lui.  El   le-a ordonat ca 20 de soldaţi să-şi facă harachiri. „Cine vrea să facă-2 paşi înainte!”.  Au făcut, s-au găsit. Cei 20 de soldaţi s-au urcat pe turelele minei.
– Dle general, vreau să vă arăt cum moare soldatul japonez pentru onoare, pentru Japonia şi pentru împăratul lor! Îmi puteţi demonstra că aţi face acelaşi lucru pentru Stalin sau pentru patrie?
Apoi a făcut un semn cu mâna şi de pe turelă s-a aruncat primul soldat. Sovieticii au zâmbit. Dar, când au văzut că se aruncă unul după altul, s-au îngrozit.
– Opriţi! A strigat generalul sovietic. E o nebunie!
– Voi opri, când voi vrea eu! A răspuns colonelul japonez, Şi l-a oprit pe cel de-al 19, care vroia să sară.
– Eu nu mai am nimic de discutat cu dta! A spus colonelul japonez. Să vină comisia din Moscova, cu membri de la guvern şi reprezentanţi internaţionali, în timp de o săptămână!” – Ne-aţi luat cuţitele, dar noi v-am dovedit că japonezii pot face harachiri fără ele. E vorba de onoarea Dstră să ni le întoarceţi  şi de cuvântul nostru să nu le folosim. Dacă comisia nu va veni într-o săptămână, eu voi face acelaşi lucru în faţa Dstră! – a zis colonelul japonez.
A venit o comisie de la Moscova, a pedepsit pe şefii locali, degradându-i şi judecându-i, iar pe japonezi i-au trimis în diferite lagăre, unde şi alţii au aflat despre acest caz.
În unele lagăre sovietice ajunsese cuţitul la os, cum se zice. Oamenii nu mai puteau suporta cruzimea, tirania, moartea lentă prin munca grea şi înfometare. După moartea lui Stalin s-a sperat la o viaţă mai bună în lagăre, dar ea s-a înăsprit. Cum am mai spus,  prizonierii din Vorkuta s-au hotărât să facă grevă, prima grevă politică din istoria URSS. La 9 iulie 1953 a început greva generală în lagărele de la Vorkuta. Grevă fără violenţă, pe cale paşnică. A început la lagărul nr. 2, apoi li s-au alăturat şi alte lagăre.
Ea s-a terminat cu moartea a sute de deţinuţi. A fost o demonstraţie neînarmată a deţinuţilor, care au refuzat să iasă la lucru, până ce nu va veni o comisie de la Moscova cu membri ai Comitetului Central. Oamenii nu ieşeau la lucru. Cei care ieşeau, nu lucrau. A fost paralizată toată activitatea minelor. Trenurile venite după cărbuni stăteau zile întregi în staţii aşteptând sfârşitul grevei. Dar greviştii nu au cedat până la  26 iulie, până nu a venit de la Moscova o comisie cu generalul Maslenikov şi procurorul general Rudenko, fostul acuzator la  procesul de la Nürnberg. Două memorii au fost prezentate comisiei: primul – cererile deţinuţilor politici şi al doilea descria 10 cazuri de violenţă, tiranie şi bestialitate din miile de cazuri din lagăre. Dialogul nu a avut loc. Două divizii de NKVD au înconjurat lagărul nr.2. Comitetul de grevă a fost arestat. Procurorul Rudenko a împuşcat în curtea lagărului un polonez, Ignatovici, şi a fugit din zonă.
La 1 august, ora 9,50, trupele NKVD-ului au deschis focul asupra celor 2000 de deţinuţi neapăraţi, ucigând 300 din ei. Oamenii credeau că nu vor fi împuşcaţi după moartea lui Stalin şi Beria dar, văzând cum îi omoară enkavediştii, şi-au rupt cămăşile şi le arătau că nu au arme, dar în zadar. Au murit taţi, mame, fraţi, surori, soţi; ucraineni, ruşi, germani, unguri, români, evrei, estonieni, polonezi, turcmeni… Pe cei morţi enkavediştii i-au încărcat în maşini şi i-au dus, până azi nu se ştie, unde. Apoi pompierii au spălat sângele de pe pământ. Apa însângerată curgea în râul Vorkuta. După împuşcarea deţinuţilor greva s-a terminat şi oamenii au ieşit din nou la lucru.
Ştirea despre această tragedie s-a răspândit ca fulgerul  în toată ţara şi chiar în Europa. A fost un mare scandal în URSS. Greviştii au înaintat autorităţilor un memorandum cu condiţii, până la urmă unele din ele au fost acceptate şi executate. A fost prima grevă din lagărele de deţinuţi politici din URSS. Greva a avut succes, cu toate că membrii comitetului de grevă au fost condamnaţi la 25 de ani. Datorită cancelarului Germaniei Federale, Adenauer, au fost eliberaţi toţi prizonierii de război germani, ţinuţi nelegitim în lagărele sovietice. Deţinuţii politici din alte ţări au fost eliberaţi mult mai târziu, după alte greve şi intervenţii diplomatice internaţionale de apărare a drepturilor omului.
După această grevă, care a durat două săptămâni, mulţi dintre deţinuţii de la Vorkuta au fost trimişi imediat în alte lagăre.
Cum spuneam, un ucrainean venit din Vorkuta la Kenghir, mi-a povestit despre această tragedie. Şi, ironia sorţii, peste câţiva ani, unii din prizonierii de război, eliberaţi din lagărele sovietice, întorşi în ţările lor socialiste, au fost din nou arestaţi şi au mai stat câţiva  ani în închisorile comuniste, din cauză că au luptat împotriva Uniunii Sovietice.
Unul dintre conducătorii grevei de la Vorkuta, Iohann Urwich, român de origine germană, născut la Moreni, a fost şi el eliberat. Reîntors în România, văzând teroarea comunistă din ţară, a plecat în Germania de Vest. Sosind acolo, a scris şi editat câteva cărţi despre tragedia prizonierilor de război din lagărele sovietice: „Fără paşaport prin URSS” – 3 volume. Când Leonid Brejnev a vizitat Germania de Vest, el i-a scris public o scrisoare, cerând un răspuns despre cei ucişi la Vorkuta. Dar conducătorul sovietic nu i-a răspuns. Ce putea să-i răspundă în afară de minciuni?
Iohann Urwich a fost un neamţ cu suflet mare românesc, el a iubit această ţară şi a luptat pentru independenţa ei. Iată scrisoarea lui către Brejnev:

SCRISOARE DESCHISĂ DOMNULUI LEONID BREJNEV, PRIM SECRETAR AL COMITETULUI CENTRAL AL PARTIDULUI COMUNIST AL UNIUNII SOVIETICE

Cu ocazia vizitei Dumneavoastră oficiale în Republica Federală Germania, îmi permit să Vă transmit un salut de bun venit din partea foştilor deţinuţi politici, deportaţi şi prizonieri de război, pe care i-am reprezentat  în prima grevă politică din URSS, care a avut loc în iulie-august 1953 în lagărele cu regim special din Vorkuta.
Eu, Iohann Urwich, în lagărele sovietice numit Ferry, de origină germană, născut în România, cetăţean al RFG ului, membru în comitetul de cinci în conducerea grevei politice de mai sus, am fost condamnat la 18 septembrie 1953 de Tribunalul din Vorkuta în baza paragrafului 58, alineatul 11 şi 14, codul sovietic, pentru răscoala în grup contra statului la încă  25 de ani.
Mă consider şi astăzi responsabil faţă de deţinuţii ce au fost ucişi în lagărele din Vorkuta de trupele NKVD-ului, numai pentru motivul că am cerut respectarea drepturilor omului. Cuţitul ajunsese la os. Oamenii nu mai puteau suporta cruzimea, tirania şi moartea lentă. După moartea lui Stalin s-a sperat la o comportare mai omenească, această speranţă a fost înşelată amar. Guvernul sovietic arunca pe de o parte vina pe Beria, pe de altă parte însă înăsprea condiţiile de viaţă în lagăre. Admiţând că responsabilii Uniunii Sovietice nu cunoşteau stările din lagărele de concentrare, prizonierii din Vorkuta s-au hotărât să le aducă la cunoştinţă, declarând prima grevă politică din istoria Uniunii Sovietice. Ea avea şi scopul de a  arăta şi popoarelor din afara cortinei de fier, care este adevărul. Pe cale paşnică, lagărul nr.2 din mina nr.7 a bazinului carbonifer Vorkuta începe greva generală, căreia i se alătură din oră în oră toate celelalte lagăre din regiunea polară de nord a oraşului Vorkuta. Autorităţile sovietice îşi arată însă adevărata faţă încă înainte de a ajunge comisia guvernamentală de cercetări. În ziua de 23 iulie 1953 în lagărul nr.12-14-16 un soldat sovietic împuşcă doi deţinuţi, care treceau dintr-o zonă în alta în incinta lagărului.
În ziua de 26 iulie 1953 soseşte comisia de anchetă a Comitetului Central al Partidului şi al Guvernului cu împuternicire semnată de preşedintele Sovietului Suprem al Uniunii K.E.Voroşilov şi secretarul Pegov. Conducerea comisiei o avea generalul de armată Maslenikov, locţiitor al ministrului de Interne şi membru supleant în CC pe Uniune, având ca ajutor pe R.A.Rudenko, procurorul general al Uniunii Sovietice, în calitate de reprezentant al Guvernului (fost acuzator sovietic de la Nürnberg), împreună cu circa 20 de experţi din NKVD.
Două memorii sunt prezentate comisiei, contra semnătură. Primul conţinea cererile deţinuţilor politici, deportaţilor şi prizonierilor de război, al doilea descria numai zece cazuri de violenţă, tiranie şi bestialitate din miile de cazuri din acele lagăre. Memoriile au fost întocmite de un grup de 16 jurişti de diferite naţionalităţi, cunoscători de Drept Internaţional, între dânşii chiar şi foştii ofiţeri superiori sovietici. Aceste memorii au fost înaintate comisiei de către toate lagărele de pe traseu.
După tratativele duse cu procurorul general Rudenko, conducerea grevei politice din lagărul nr. 2, mina nr.7, hotărăşte sub presiune pe data de 31 iulie ieşirea din lagăr la lucru. Să nu se uite că între timp, lagărul a fost încercuit de două divizii speciale, aduse din Uniune. Majoritatea prizonierilor ne-au reproşat „capitularea”, susţinând că soldaţii sovietici nu ar fi tras în oameni fără apărare. Dar numai după 24 de ore s-a dovedit, că noi, cei ce nu au crezut NKVD-ului, am avut dreptate. Întâi, conducerea grevei politice este arestată, apoi pe data de 1 august, ora 9.50, trupele NKVD, de sub comanda şi sub privirile procurorului general Rudenko, trag direct în lagăr, în oamenii ce aşteptau să li se facă dreptate. Oamenii din primele rânduri şi-au rupt cămăşile, arătându-şi pieptul gol. Dar nici Rudenko şi nici ajutoarele sale nu s-au înduplecat, ci au înecat totul în sânge. Au murit taţi, soţi, fraţi şi copii, ucraineni, germani, ruşi, români, lituanieni, unguri, evrei, estonieni, polonezi, turcmeni etc.
Cu procesul înscenat conducerii grevei politice din lagărul nr. 2, mina nr.7, sunt oprite toate procesele în curs şi înglobate în unul singur, răspunderea întreagă căzând pe noi, cei din lagărul nr. 2, mina 7.
La sosirea mea în RFG mi s-a pus întrebarea dacă ştiu cum, câţi şi în ce fel au fost asasinaţi oamenii la mina nr. 2. Mai mult, dacă se ştie (căci trebuia să ştiu!) cine a fost tras la răspundere pentru asasinatul din lagărul 12-14-16 şi lagărul 29. Ce pot să spun? Dacă spun adevărul, se va zice că mint sau că fac propagandă anticomunistă.
Dumneavoastră, Domnule Brejnev, puteţi însă da o declaraţie oficială, arătând cine sunt criminalii, şi dacă au fost traşi la răspundere şi anume când şi cum! Sper că nu vă veţi spăla mâinile ca Pilat din Pont. De 28 de ani, aici în Germania, se mai judecă încă procese, în care sunt acuzaţi oameni de crime petrecute în timpul războiului. Şi în Uniunea Sovietică s-au dezbătut astfel de cazuri. Oare crimele din Vorkuta care nu au încă  20 de ani de vechime, nu se pot judeca pentru a afla adevărul? Poporul german cât şi toate celelalte popoare, rudele şi prietenii celor omorâţi şi tiranizaţi, vor să ştie adevărul! La Nürnberg germanii au fost acuzaţi de crime contra umanităţii chiar de acuzatorul sovietic Rudenko. Iar  la 1 august 1953, sub privirile aceluiaşi Rudenko, au fost asasinaţi oameni nevinovaţi în lagărele sovietice din Vorkuta.  Domnule Brejnev, daţi un răspuns prin radio sau prin presă. Numai Dumneavoastră o puteţi face. Un răspuns personal puteţi dispune să-mi parvină pe adresa: Rumânisch-land – D – 8011 Vaterstetten, Zugspitzstrasse 27.

1 Mai  1973
Vă mulţumesc anticipat,
Johann Urwich

După răscoala din Norilsk, mulţi deţinuţi au fost trimişi în alte lagăre. Aşa am nimerit în Kazahstan, în regiunea Djezkazgan, în orăşelul Kenghir, unde erau mine de aramă. Am fost repartizat în lagărul de bărbaţi pentru lucru în minele de aramă şi de magneziu, în care majoritatea deţinuţilor erau ucraineni din vestul Ucrainei, câţiva polonezi, restul sovietici ruşi, foşti prizonieri la nemţi. Între ei era şi un fost general sovietic, Terentiev, de care îşi bătea joc conducerea lagărului, numindu-l asanizator, curăţitor de veceuri. Pe acest fost general îl ajuta un tânâr pictor, care lucra în lagăr „fochist”, încălzea cazanul cu apă pentru baie, căci cei ce ieşeau din mină trebuiau să se spele. Acest general, Terentiev, fără un dinte în gură, era de statură mică, un distrofic, ca şi mulţi alţii. Odată el ne-a povestit un banc, auzit de la prizonierii nemţi:
– În Elveţia a avut loc o conferinţă cu tema reducerii populaţiei pe glob. Toţi afirmau că pentru asta trebuie războaie. Numai Stalin a zis că asta e o metodă neştiinţifică. El a propus:
– Lucru cu normă, mâncare de formă şi la fiecare al doilea cincinal va dispare o generaţie.
Mă apropiasem şi eu de el, îl ascultam şi nu înţelegeam cum de un general sovietic, educat în spiritul ideologiei comuniste şi care nu putea fi trădător, a putut să ajungă în acest lagăr. Dinţii erau dezbătuţi la anchete, la care a participat personal şi Beria, prietenul lui Stalin. Beria îi dezbătuse dinţii cu un pumnal de metal şi cu pistolul. El era într-o stare deplorabilă, bolnav, slab, abia se mişca şi încă mai trebuia să cureţe tualetele. Eu i-am spălat de câteva ori cămaşa şi indispensabilii. De la el am aflat că şi soţia şi fiul lui erau deportaţi în regiunea Vladivostokului.
Peste vre-o lună, şefii observându-mă în anturajul generalului şi locuind în baracă cu ucrainenii din vest, care se interesau despre evenimentele din Norilsk, am fost mutat în închisoarea lagărului, care se afla după gardul de sârmă ghimpată şi un zid care despărţea lagărul femeilor, majoritatea ucrainene din vest, din regiunile Lvovului, Stanislavului şi Carpaţilor. Şeful închisorii era un „starşina” foarte crud, cu numele Gubin. Ţinea un regim foarte sever în închisoare.
Generalul Terentiev, pe care-l ajutam în lagăr, de care îşi băteau joc enkavediştii, a fost reabilitat. I s-a trimis uniforma din Moscova cu avionul. A fost spălat, îmbrăcat în uniformă şi enkavediştii acum îl salutau. A plecat la Moscova şi la plecare, luîndu-şi rămas bun de la noi, ne-a spus:
– O să fiţi şi voi în curând liberi, o să lupt pentru asta, îi ştiu pe toţi câinii de la Moscova. Şi a plecat din zonă, urmărit de privirile invidioase ale deţinuţilor politici, care acum trăiau şi ei cu speranţe mari de eliberare, de întoarcere la familiile lor.
Pe cei aflaţi în închisoare, eu, Tatarinov-tânărul, Berşadskaia, Potoţkaia, şeful închisorii ne-a evacuat peste gard, împreună cu paznicii de pe turelele de pază. Ne-au urcat într-o maşină şi ne-au dus la vre-o 15 km de lagăr în câmp, într-un sarai din scânduri, acoperit tot cu scânduri, cu nişte paturi tot din scânduri, se vede era un loc de odihnă a ciobanilor sau păstorilor de cămile în timpul furtunilor de nisip, care te orbesc dacă nu ai unde să te adăposteşti. Pe regizorul evreu Mişa nu l-au adus, nici pe Olesea – i-au lăsat în închisoare. Ce-a fost cu ei mai departe nu am aflat.
Eu am luam cu mine un geamantan din placaj, cu fund dublu, făcut pe „mahorcă”, în curtea gospodăriei, care avea în capac ascunse listele multor persoane marcante, întâlnite la Norilsk, iar în fundul dublu era bine ascunsă o lamă de cuţit oţelit, pe care am avut imprudenţa s-o scot din lagăr înainte de răscoală. Îi făcusem un mâner în cazangerie, dar mă văzuse Tatarinov. Am scos şi am pregătit cuţitul pentru orice eventualitate, în caz de răscoală să am cu ce mă apăra, sau să mă apăr în caz de provocare din partea hoţilor ruşi, căci şefii organizau aşa bătălii ca să se ucidă între ei hoţii cu ,,politicii”.
Pe Tatarinov, hoţii din lagărul Kenghir, îl numeau Pahan, era un fel de şef de al lor. El vorbea cu ei într-o limbă specială, jargonul lor, şi se considera unul din cei mai mari şi vestiţi hoţi din Rusia. Aflându-ne în baracă împreună, Tatarinov şi tânărul  s-au aşezat să doarmă mai departe de mine, aproape de ieşirea din sarai. Aveau cu ei un ziar sovietic, nu ştiu de unde l-au luat sau poate i l-au dat, şi el scria ceva pe el. Era foarte atent, aplecat pe patul său. Peste câteva minute m-a chemat paznicul să vin la dânsul cu geamantanul. Am înţeles că voi fi percheziţionat. I-am spus că mă duc întâi la veceu. Am ieşit afară cu geamantanul, am scos lama cuţitului, care era fără mâner, şi am îngropat-o adânc în nisip. Venind la paznic, i-am întins geamantanul şi el a deschis numai capacul dublu, dar nu a găsit nimic. Nu s-a priceput să deschidă fundul. Atunci am înţeles că am fost turnat de Tatarinov.
Când mă aflam în adăpostul de lângă Kenghir, am stat de vorbă cu un cioban, care păştea oile prin apropiere şi venise, ca de obicei, să se odihnească puţin în acel sarai. Venise vorba despre scorpionii şi falangele, care mişună în stepele Kazahstanului, muşcătura cărora este foarte veninoasă, producând nu numai dureri grozave, dar deseori chiar şi moartea. Scorpionii sar mai sus de genunchii omului ca să-l muşte. De aceea ciobanii, ca şi vânătorii de şerpi, poartă cizme înalte şi pantaloni groşi.
Dar pe scorpioni îi mănâncă oile, ei pârâie în dinţii lor şi de aceea ei şi falangele ocolesc oile, nu suportă mirosul lânii. Când ciobanii se odihnesc în pustiurile Kazahstanului, aştern un cojoc de oaie sau se înconjoară cu obiecte sau îmbrăcăminte din lână sau chiar cu lână curată şi scorpionii fug. Localnicii, kazahii, pentru a-şi asigura imunitatea împotriva muşcăturilor scorpionilor, mănâncă câte unul cel puţin în viaţa lor. Unii chiar câţiva… Auzind aceasta şi văzând cum în saraiul cela umblau scorpionii şi trebuind să ne găsim acolo câteva zile, m-am gândit că ar fi bine să mănânc şi eu unul. Zis şi făcut. Am strivit un scorpion, l-am învelit într-o bucăţică de pâine şi l-am „hălit”. Ciobanul s-a mirat că un străin s-a încumetat să înghită aşa ceva şi mi-a spus:
– Eşti băiat curajos! La noi vin mulţi studenţi, ne ajută la lucru, dar nici unul nu s-a încumetat să mănânce un scorpion. Se temeau că o să moară.
Eu n-am avut ocazia să fiu muşcat de scorpioni, ca să mă conving de acest fapt, dar n-am murit şi am rămas cu veninul în sângele meu. Se vede că de aceea sunt aşa, dat dracului. Nu mă tem de nimic şi de nimeni. Am crezut că ar fi bine să ştie şi alţi oameni aceasta. De altfel, cum am spus, am mâncat şi carne de câine la Norilsk.
După împuşcarea lui Beria toţi din conducerea ţării şi societatea civilă se uitau la organele NKVD-ului cu răceală şi chiar dispreţ. Cuvântarea lui Hruşciov la congresul XX al partidului comunist a spulberat miturile despre eroismul organului de securitate şi visul de-a ajunge la victoria comunismului în Uniunea Sovietică. Enkavediştilor li s-a redus a doua leafă, pe care o primeau pentru steluţele de pe epoleţi, ce a afectat foarte mult lucrătorii organizaţiei, deoarece era o lovitură puternică la buzunarul lor. Atunci enkavediştii au dorit să se reabiliteze şi s-au gândit să-şi reîntoarcă faima şi cinstea pierdută. Totul s-a început cu provocări şi incidente ca să arate cât de bine lucrează şi că fără ei s-ar prăbuşi această ţară uriaşă.
Au început să apară cazuri de revolte în lagăre, unde unii deţinuţi au fost împuşcaţi. Li se punea în vînă că ar fi dorit să treacă peste sârma ghimpată şi să ajungă la libertate. Mizeria în care trăiau, torturile, carcerele, dezmăţul în lagăre îi revoltau pe deţinuţii care au început să riposteze, să facă gălăgie. Ei nu mai doreau să tacă, căci după moartea celor doi călăi, Stalin şi Beria, aşteptau schimbări şi reabilitări, cerând să li se cerceteze din nou dosarele, iar cadrele din NKVD nu doreau asta.
Aşa, în lagărul nr. 3 din Kenghir, după împuşcarea unui chinez, care se apropiase de sârma ghimpată, deţinuţii nu au ieşit la lucru trei zile la rând, cerând ca vinovatul să fie pedepsit. A sosit o comisie care le-a spus că santinela nu are nici o vină şi că cei ce vor încălca regimul din lagăr vor fi  şi mai departe pedepsiţi. Deţinuţii au fost nevoiţi să iasă la lucru, iar agitatorii-trimişi la carceră.
În 1954 convoiul a ucis un deţinut, Saşa  (aşa îl numeau toţi), care ieşind de la locul de muncă se urina lângă sârma ghimpată, la distanţă permisă. Acestui deţinut, condamnat la 10 ani, i se termina sorocul, împlinise 9 ani şi 9 luni, îi mai rămâneau câteva luni până la eliberare. Se vedea clar că fusese o provocare din partea pazei. Imediat au venit doi enkavedişti şi l-au tras mai aproape de sârma ghimpată, ca să dovedească că el e vinovatul. Să vadă toţi deţinuţii că Saşa a încălcat legea lagărului. Deţinuţii s-au revoltat şi din alte barăci şi, n-au ieşit la lucru.
Dimineaţa şi din lagărul nr. 2 n-au ieşit la lucru, fiind solidari cu cei din lagărul trei. În lagărul nr. 2 aproape toţi deţinuţii erau condamnaţi la câte 10 ani. Conducătorul lagărului, ofiţerii şi supraveghetorii, au intrat în barăci şi cu forţa îi dădeau afară să meargă la lucru în minele de aramă. Să folosească armele şi să tragă în deţinuţi ofiţerii se temeau, căci după moartea lui Beria lucrurile se mai schimbase. Mulţi ofiţeri superiori fuseseră împuşcaţi, ca aliaţi ai lui Beria, alţii fuseseră daţi afară, trimişi la pensie. S-au gândit ofiţerii şi din lagărul nr. 2 au transferat în lagărul nr. 3 vre-o 700 de deţinuţi de drept comun, ca să-i provoace pe deţinuţii politici la o ceartă, şi ca ei să intervină şi să folosească armele. Hoţii veniţi au început să-i fure pe ,,politici”, provocând certuri şi indignare. Dar s-a întâmplat ceea ce nu se aşteptau enkavediştii. La o întâlnire cu hoţii recidivişti, au venit câţiva deţinuţi politici şi le-au spus:
– Ascultaţi, băieţi, noi suntem vre-o 3000 de ,,politici” în lagăr, voi vre-o 700. Noi putem, ca şi voi, să luăm cuţitele, şi fiind mai mulţi, să vă ucidem pe toţi. Gândiţi-vă!
Recidiviştii şi-au spus cuvântul lor:
– O să fim cu toţii împreună şi nu o să vă facem neplăceri.
Planurile ofiţerilor nu s-au împlinit ca să-i provoace pe unii împotriva altora. Tot lagărul a încetat lucrul. Nu ieşea nimeni la lucru, dar se duceau după mâncare la cantină. Hoţii recidivişti au încercat să prade depozitele cu alimente, dar paza a tras şi mulţi hoţi au fost ucişi. În jurul lagărului se postaseră enkavediştii cu mitraliere şi pistoale automate. Acum hoţii şi deţinuţii politici luptau împreună împotriva enkavediştilor. Ei au năvălit în alte zone, au spart geamurile, au distrus acoperişurile depozitelor alimentare, zidurile între zone. Au găsit cuţite, şi-au făcut paveze. Au apărut şi pancarde în lagăr:
– Fraţilor, bateţi-i pe cekişti!
Ei cereau să fie judecaţi comandantul lagărului şi acei care trăseseră, ucigând hoţii. Revolta şi greva se răspândea tot mai mult.
În lagăr aveau loc mitinguri gălăgioase, cu înjurături împotriva enkavediştilor. Au sosit şi comisii regionale de la Moscova. Deţinuţii se jeluiau că soldaţii au bătut şi femeile din lagăr. Mai ales striga Liuba Berşadskaia, una dintre femei. Comisia, ca să aplaneze conflictul şi să scoată deţinuţii la lucru, le-a făgăduit totul: să nu se închidă barăcile noaptea cu lacăte, să nu fie garduri între barăcile din lagăr, deţinuţii să umble liber prin curtea lagărului ziua şi noaptea. Comisia a aprobat totul, dar a spus că vinovaţii instigării vor fi pedepsiţi. Unii deţinuţi se bucurau de libertăţile promise, alţii nu aveau încrederea în spusele lor. Dar ce le mai rămâne acestor nenorociţi decât să creadă  şi să spere la nişte îmbunătăţiri în viaţa lor mizerabilă din lagăr? Şi au ieşit cu toţii la lucru în minele de aramă.
Dar generalii veniţi şi ofiţerii lagărului nu puteau suporta această înfrângere şi conducerea a hotărât să restabilească din nou zonele lagărului, să izoleze baraca femeilor. Au fost nevoiţi să mobilizeze toţi enkavediştii, ofiţerii, supraveghetorii, invalizii rămaşi în lagăr, pe toţi care puteau face ceva  la restabilirea zidurilor. Acum vroiau să pună între zonele lagărului santinele cu mitraliere, care ar fi tras la cea mai mică încercare de revoltă din partea deţinuţilor, dacă aceştea vor încerca din nou să distrugă pereţii zonelor şi clădirilor.
Seara, când deţinuţii s-au întors de la lucru au văzut totul. Au înţeles că au fost amăgiţi şi s-au revoltat din nou, atacându-i pe enkavedişti cu cuţite, suliţe, pietre, cu tot ce le cădea în mâini. Supraveghetorii au fugit, dar santinelele au deschis focul, ucigând câţiva oameni. Atunci deţinuţii au spart felinarele şi pe întuneric au distrus pereţii nou construiţi de enkavedişti.
Deţinuţii s-au revoltat şi în alte lagăre, distrugând birourile securiştilor, eliberând închisorile care erau în zonă. Enkavediştii au fugit cu toţii. Din puşcărie a ieşit colonelul Kuzneţov, fost comandant de regiment în armata sovietică de ocupaţie din Germania socialistă, condamnat la ani grei de lagăr, fiindcă un ofiţer din regimentul lui a fugit în Germania  capitalistă. Aşa s-a întâmplat că acum 8000 de oameni deţinuţi erau liberi în curtea lagărului.
Ei simţeau gustul libertăţii, se întâlneau cu prietenii, cu femeile din lagărul vecin şi nu mai erau piedici în calea lor. Unii dintre ei şi-au rupt numerele de deţinuţi cusute pe spate, pe mânecă, pe genunchi, alţii şi-au luat hainele lor civile din magaziile ocupate de ei. Cei religioşi se rugau lui Dumnezeu liber, nimeni nu-i împiedica. Aşa cum depozitele erau în mâinile lor, aveau ce mânca. Dacă asta s-ar fi întâmplat în timpurile lui Stalin sau Beria, encavediştii ar fi împuşcat deţinuţii fără nici o remuşcare, pe toţi cei 8000. Dar acum nu mai era Beria şi şefii se temeau de pielea lor.
Fostul colonel Kuzneţov a luat conducerea în mâinile sale. El a înţeles că trebuie aplicată o altă tactică, nu acea antisovietică, pe care o practicau deţinuţii politici, mai ales ucrainenii din vest, care luptaseră pentru independenţa Ucrainei şi căpătaseră câte 25 de ani de închisoare. Pancardele : ,,Jos NKVD-ul!”,  ,,Jos conducerea sovietică!” trebuiau înlocuite. A luat cuvântul în faţa oamenilor şi le-a explicat că nu trebuie   lozinci   politice, antisovietice, ci dimpotrivă. Oamenii l-au înţeles şi l-au ascultat. S-au ivit pancarde noi: ,,Trăiască Constituţia  sovietică!”, ,,Trăiască prezidiul partidului comunist!”, ,,Jos cu criminalii lui Beria!”, ,,Cerem comisie din comitetul central!” Afost formată conducerea revoltaţilor, în ea erau şi feme: învăţătoarea Suprun, din Ucraina de peste Carpaţi, care aparţinuse până la război Cehoslovaciei, Liuba Berşadskaia ş.a… Conducător a fost ales fostul colonel Kuzneţov.
Deţinuţii s-au apucat să astupe toate găurile în pereţi, de unde puteau ataca enkavediştii. Se făcea cu saman, se puneau scânduri, paturi, pietre, tot ce cădea sub mână. Baricadele erau înconjurate cu sârmă ghimpată, găsită în depozitele sparte de deţinuţi. Unii deţinuţi au şi scris în unele locuri mai primejdioase: ,,Fiţi atenţi, mine!” Toţi deţinuţii au fost împărţiţi în companii, grupuri, fiecare îşi ştia locul său în  caz de un atac al enkavediştilor. Şi-au făcut cuţite, suliţe, au adus lăzi cu sticlă fărămiţată să dea în ochi enkavediştilor. Multe dintre femei erau gata să lupte alături de bărbaţi. Forţa acestei revolte era în unitatea tuturor deţinuţilor. Peste tot era o ordine de neînchipuit, nu aveau loc nici furturi, nici violuri, hoţii recidivişti deveniseră oameni ca toţi ceilalţi. Ei respectau deţinuţii politici, ceea ce nu se aşteptase enkavediştii. Chiar şi în magazinele din zonă se vindeau produse şi nimeni nu le prăda, iar casierul, o femeie din slujba encavedeului, venea în fiecare seară şi strângea banii în casa lagărului. Encavediştii au tăiat firele electrice, medicamente nu dădeau în timpul grevei. Numai apa nu au închis-o.
Şeful lagărului era Bocikov. Cu avionul au sosit de la Moscova alţi generali cu ministrul adjunct de Interne Egorov. În viaţa lagărului era linişte, fără certuri, pogromuri, crime, violuri, totul era normal. Comisia lucra, venea în zonă, vorbea cu deţinuţii şi încerca să facă tot posibilul ca greva să înceteze şi deţinuţii să iasă la lucru. Deţinuţii cereau obligatoriu:
Pedepsirea acelor enkavedişti, care au împuşcat oamenii, pedepsirea acelora care au bătut femeile, scoaterea numerelor de pe îmbrăcămintea deţinuţilor, 8 ore de muncă şi nu 12, permis  de a scrie la rude, dosarele să fie cercetate din nou, fiindcă ei sunt nevinovaţi… Această grevă generală care dura atâtea zile, aducea mari prejudicii financiare şi generalii făgăduiau totul deţinuţilor, numai să înceapă să lucreze, căci şi oamenii liberi de după zonă nu puteau lucra în mine fără deţinuţi. Dar deţinuţii nu-i credeau, se temeau să nu fie înşelaţi din nou.
–  Să vină aici un membru al Prezidiului Comitetului Central! cereau ei.
Generalii le spuneau:
– O să fie mai rău, luaţi seama!
Dar Kuzneţov le răspundea:
– Dacă veţi intra cu forţa în lagăr, nu uitaţi că aici sunt oameni, care au luat Berlinul, ei ştiu să lupte! În comitet era şi un fost locotenent Slucenkov, care se purta obraznic cu generalii. Enkavediştii vroiau să organizeze nişte vărsări de sânge între diferite naţionalităţi, încercând pentru asta să-l cumpere pe Slucenkov, cu condiţia că el va rămâne viu, nu va fi împuşcat. Dar el a refuzat. Între deţinuţi erau foarte mulţi ucraineni banderovişti, condamnaţi la 25 de ani, care nu se temeau de nimic. Moartea ar fi fost o fericire pentru ei, o scăpare de viaţa mizerabilă de lagăr.
Minele nu lucrau, trenurile staţionau pe căile ferate, aşteptau minereu care nu mai apărea. Enkavediştii le spuneau celor liberi de după zonă că bandiţii din lagăre nu vor să lucreze, mulţi dintre ei îi credeau şi-i înjurau pe grevişti. Cu toate că radioul lucra  şi deţinuţii  ştiau tot ce se petrece în jur, cei liberi nu-i auzeau şi nu erau informaţi de ce a început această grevă. Printre deţinuţi s-au găsit şi trădători, care îi ascultau pe enkavedişti şi treceau la ei. Dar din 8000 de oameni numai vre-o 20 au trecut.
La ce se gândeau cei rămaşi? La victoria lor de scurtă durată, sau că vor fi înfrânţi şi vor fi împuşcaţi? Le era jale de copiii lor, de nevestele care îi aşteptau, fiind mereu persecutate de organele NKVD-ului acasă. Oamenii ar fi trebuit să se predea sau să fugă cu toţii, dar ei stăteau pe loc, parcă erau beţi de această libertate, de speranţe deşarte.
Era deja a cincia săptămână de grevă şi nimic  nu se întâmpla. Mulţi dintre deţinuţi credeau că oamenii liberi din sate, oraşe se vor ridica şi ei la luptă împotriva regimului…
Dar nimeni nu s-a ridicat… Să fugi în pustiu nu avea rost, peste tot erau soldaţi cu arme, dormeau în corturi aşteptând prada. Era o speranţă că va veni Malenkov şi totul se va termina cu bine. Va veni, se va uita, şi va spune: „Cum aţi putut face aşa ceva, aşa trăi în lagăre, aşa mizerie, doar sunteţi oameni şi încă sovietici! Să-i împuşcăm pe aceşti călăi, ei merită!” Dar n-a venit.
Credincioşii se rugau mereu lui Dumnezeu, poate vor scăpa de pedeapsă. Tinerii îşi alesese fete şi se bucurau de minutele de iubire, gingăşie, de fiecare zi de libertate sub acest cer făcut pentru toţi de pe această lume.
Conducătorii grevei ştiau ce-i aşteaptă, le mai rămăsese câteva zile până armata va intra şi-i va forţa, va împuşca. În ziua de 22, luni, a apărut un zvon că a sosit reprezentantul Comitetului Central. Toţi sperau şi aşteptau… Dar la 25 iunie a început atacul soldaţilor. Trăgeau din avioane, ucigând deţinuţi. Tancurile se îndreptau spre spărturi şi dărâmau zidurile. Era încă întuneric, dar rachetele luminau cerul ca ziua. Peste tot urlete, strigăte, gălăgie şi gloanţe ce şuierau. Avioanele zburau jos de tot, trăgând cu mitralierele. Luptau acei din lagărul nr.3, ei aveau câte 25 de ani, ştiau ce-i aşteaptă. Aruncau cu pietre, cu cuţite în soldaţi, dar ce puteau ei face împotriva armelor. Tancurile striveau oamenii, care fugeau în toate părţile. Îi urmăreau şi îi striveau… Peste tot răcnete, urlete, aşa ceva nu se mai văzuse pe lume… Tancurile trăgeau fără ghiulele, dar exploziile ridicau acoperişurile, care se prăvăleau peste oameni, calicindu-i. Din pistoale trăgeau cu gloanţe adevărate, mortale. Ofiţerul Belekov cu mâinile sale a ucis vre-o 20 de oameni. După victoria soldaţilor, oamenii vedeau cum el punea în mâinile celor ucişi cuţite şi suliţe, apoi un fotograf făcea imagini cu aparatul, ca să spună că deţinuţii au început lupta şi enkavediştii s-au apărat. Mulţi se ascundeau în veceuri, dar soldaţii îi împuşcau şi acolo. Colonelul Kuzneţov a fost arestat în baie, unde era sediul comandamentului comitetului de grevă, iar pe locotenentul Slucenkov, cu mâinile legate, soldaţii îl ridicau în sus şi-l trânteau de pământ.
În sfârşit împuşcăturile au încetat. Enkavediştii strigau: „Ieşiţi din baracă, nu o să mai împuşcăm!” Îi băteau pe toţi cu patul armei. I-au scos în stepă, i-au culcat pe nisipul fierbinte şi se străduiau să-i recunoască pe conducători şi agitatori. Peste 600 de oameni împuşcaţi au fost îngropaţi de militari. Răniţii erau duşi cu pază la spitale. Celor liberi li se spunea că soldaţii au împuşcat cu patroane oarbe. Toată ziua de 25 iunie deţinuţii au sat culcaţi în stepă sub soarele dogoritor, fără apă. Membrii comitetului au fost duşi la închisoare, alţii cu etapa spre Kolâma. În ziua următoare s-a făcut curăţenie în zonele lagărului, s-au ridicat din nou pereţii între zone.
În ziua de 27 iunie toţi au ieşit la lucru. Judecata a fost toamna, o judecată cu uşile închise, cu verdicte de împuşcare şi condamnare la 25 de ani. Nimeni nu a ascultat durerile lor, nu i-a întrebat de ce s-au ridicat la grevă.
După această răscoală, pe care am văzut-o din curtea închisorii, am fost dus în Dubrovlag, în Mordovia. Venise un ordin ca toţi prizonierii de război să fie trimişi în Dubrovlag pentru o eventuală eliberare. Guvernul sovietic nu mai putea ascunde revoltele şi adevărul despre crimele ce se săvârşeau. Am fost dus cu o maşină la Petropavlovsk şi de aici cu trenul am ajuns la Dubrovlag. Lucram la tăiatul pădurilor. Trăiam în zonă în orăşelul Iavas.
În 1955 mama Eugenia şi tatăl Gheorghe au scăpat din deportare. Li s-a dat voie să plece acasă. Aşa cum mama ştia unde sunt eu, au venit la Iavas. Primise învoire de la Voroşilov, Preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al URSS. Eu lucram deja în oraşul Iavas, la construcţii fără pază, aveau încredere în mine. Seara mă întorceam în zona lagărului. Chiar să fi încercat să fugi, nu aveai nici o şansă, căci te-ar fi predat orice cetăţean sovietic şi mai erai încă odată judecat şi-ţi mai adăugau câţiva ani de detenţie.
Tatăl şi mama au venit la biroul şefului, care a dat ordin să fie adus Şerban, deţinutul. În acea zi eu eram chiar în zonă. A venit paza după mine în baracă, spunându-mi că mă cheamă şeful. Alături de mine dormea episcopul Nestor. Când m-a chemat paza, eu l-am rugat pe episcop să mă binecuvânteze. Mă temeam, poate că mă cheamă să mă împuşte. Se întâmplau şi lucruri de astea. Episcopul m-a binecuvântat şi m-am dus cu paza. Întrând în comenduire am văzut părinţii, mama Eugenia şi tatăl Gheorghe. Era şi şeful lagărului acolo. Mama când m-a văzut, a căzut în genunchi, plângând.
– Fiule, iartă-mă, că te-am născut pentru aşa chinuri şi suferinţe! De ce Domnul m-a pedepsit aşa de tare! striga ea plângând. Şi eu plângeam. Şeful lagărului a ridicat-o de jos, i-a dat un pahar de apă, rugând-o să se liniştească. Părinţii au stat cu mine vre-o două ore. Şeful ne-a hrănit pe toţi şi, când a  auzit că mama vrea să se ducă din nou la Voroşilov, i-a spus:
– Dacă nimeriţi la tov. Voroşilov, să-i spuneţi că noi, conducerea lagărului, nu avem pretenţii faţă de Şerban, el se poartă bine, lucrează conştiincios, e om liniştit, de treabă.
Părinţii au plecat spre casă, iar eu am rămas încă după sârma ghimpată.
Episcopul Nestor a cerut paznicului o scară şi s-a urcat pe acoperiş. Când părinţii plecau, el i-a văzut şi i-a binecuvântat din depărtare, mama l-a observat şi s-a închinat în genunchi.
Mama a fost la Voroşilov, a stat de vorbă cu el. El i-a dat o hârtie să i se întoarcă averea, dar venind acasă, la Nemţeni, nu i s-a întors nimic.
Din alte lagăre veneau prizonieri de război, îi aduceau aici. Erau nemţi, polonezi, unguri, români, ucraineni şi alte neamuri. Era deja o lege ca dosarele să fie din nou cercetate.
Într-o zi a venit o comisie de la Moscova în frunte cu Malenkov. Ne-au strâns pe toţi în curte, ne-am aşezat pe iarbă. Malenkov a vorbit:
– Lucrurile s-au schimbat, noul guvern a cercetat dosarele Dstră, nu sunteţi vinovaţi, a-ţi ispăşit o pedeapsă, veţi fi eliberaţi, trimişi acasă toţi.
Era 1955, Beria şi complicii săi fuseseră împuşcaţi de mult şi acum noul guvern sovietic se străduia să facă dreptate, fiind şi forţat de opinia publică internaţională. Conducătorii Kremlinului înlăturaseră pe oamenii lui Beria de la conducere şi acum securitatea trecuse în mâinile partidului, nu mai avea acea putere ca înainte.
Aici, în Dubrovlag, la Iavas, am găsit şi mulţi români. Am făcut cunoştinţă cu oameni de vază: episcopul Nestor, capitanul Ion Tobă, zis „Hatmanul”. Regimul devenise mai loial, umblam la lucru în oraş fără pază, aşteptând să-mi vină rândul să fiu eliberat.
După atâţia ani de lagăr, am auzit atâtea istorii despre soarta oamenilor, că acum îmi era clar ce ţară este asta, care îşi ucide propriul popor. Aşa femei ca Tatiana Novak, Lidia Ivanova şi alte pe îşi iubeau patria cu adevărat, dar au scormonit cu ranga pământul îngheţat al Norilskului, blestemându-şi soarta şi cerând de la Dumnezeu sfârşitul. Ian Jiugs, fost colonel leton, ataşat militar în Suedia şi Norvegia, om inteligent, cult, manierat, pe care îl respectau chiar şi şefii lagărului, lucra alături de mine şi îşi pierdea aici cei mai buni ani din viaţă. Deseori vorbeam cu el, aflând multe lucruri despre viaţa letonilor înainte de ocupaţia sovietică. Mă servea cu delicatese primite de la familia lui din  Letonia. Înalt, frumos, nu fuma, ofiţer din garda veche, care îşi onora cuvântul dat. După lucru rătăcea prin sala bibliotecii din lagăr, citind literatura clasică rusă.
Tot aici l-am cunoscut pe un comunist german, vestit la el acasă, în oraşul Essen, unul Buschman, cu un grup de germani, ce aşteptau eliberarea, şi cu care am corespondat mai târziu, pe când eram la Tiraspol. Şi mulţi, mulţi alţii… Fiecare avea soarta lui, una mai grea şi mai straşnică decât a altuia. Câţi au rămas în pământurile veşnic îngheţate ale Norilskului, dar oare numai aici? Milioane de familii distruse, copii rămaşi pe drumuri, fără mamă, fără tată – în numele cui? O ţară bogată, cu oameni săraci, agresivă, belicoasă cu toţi vecinii, hrăpăreaţă de pământ străin.
În Dubrovlag, în orăşelul Iavas, lucram, cum am zis, fără pază. Ştiam că vom fi eliberaţi şi aveam permis de a merge în oraş şi a lucra la construcţii. Unii deţinuţi străini, fiind eliberaţi, de pară, trăiau la gazdă, alţii îşi găseau prietene de viaţă temporar, din femeile libere. Multe dintre ele aşteptau să li se dea drumul acasă, dar erau libere şi lucrau în orăşel.
Lucram la construcţii, eram în brigada căpitanului Ion Tobă, numit „Hatmanul”, împreună cu alţi români. Căpitanul Ion Tobă era un om vestit, el fusese în grupul lui Scorţeni, care-l eliberase pe Musolini din închisoare. Primeam o leafă care îmi ajungea pentru o viaţă modestă, căci nu fumam şi nici de băut nu mă ţineam. Îmi cumpărasem de la nişte germani represaţi două costume franceze moderne. Într-o zi am intrat la Iavas într-o croitorie să-mi prefac o pijamă de mătase cumpărată într-un magazin. Comanda mi-a primit-o şefa atelierului, o croitoreasă, tot o deţinută fără pază, care aştepta şi ea eliberarea, Amilde Kiuemalis, estoniană din Tallin, modelieră de haine. Era judecată pentru spionaj în timpul ocupaţiei sovietice din Estonia. Cu ea am avut un roman. Am început să ne întâlnim la un club mare şi bun, unde vizionam filme şi concerte, pe care le dădeau fostele deţinute politice. O invitam pe Amilde la club, luam masa cu dânsa duminică la restaurantul din oraş. Mi-a plăcut că era o femeie fină, cu maniere alese, curăţică, care-mi povesti că după arestare i-a rămas soţul, care renunţase la ea. Avea un fiu de la dânsul, cu care coresponda şi care o aştepta să  se elibereze. La unul din concerte am recunoscut-o pe scenă, pe cine credeţi? Pe Liuba Berşadskaia, care recita cu mult suflet o bucată literară „Mama”, care te mişca adânc. La pauză m-am dus în vestiar şi am felicitat-o  şi am stat cu ea de vorbă.
Relaţiile mele cu Amilde au durat până la eliberarea definitivă din a.1956, când, la despărţire, m-a invitat să vin la ea după întâlnirea cu părinţii mei, dorind să-i devin soţ şi să trăim la Tallin. Întru cît eram decis să mă întorc la familia mea din Bucureşti, i-am spus că lucrul acesta se poate întâmpla numai în cazul că nu voi putea să mă întorc în România. Atunci Amilde mi-a dat timp de „cugetare” un an de zile. Acasă, la Bucureşti, n-am putut să mă întorc, dar şi termenul dat de Amilde a expirat. Mama mea Eugenia ştia de relaţiile mele cu Amilde. Am continuat să corespondez cu ea, scrisorile ei veneau pe adresa mamei, la Nemţeni. Nu puteam coresponda direct cu ea, acuzată de spionaj, fiindcă şi eu eram sub control sever din partea KGB-ului, condus de fiul generalului Mordoveţ, pe când lucram la Tiraspol.
Stingher şi trist, învins de primăvară,
îmi strâng la piept trecutul ca pe-o carte
şi pe poteca faptului de seară
mă-întorc în ţara cu hotare sparte…
Întoarcere – Andrei Ciurunga

* *  *

Şi cum spuneam, în luna iulie 1955 în Dubrovlagul din Iavas, la Potima, raionul Zubovopoliansk, Republica autonomă Mordovia, au fost aduşi din toate lagărele sovietice toţi cetăţenii străini din ţările Europei de Est „eliberate” de Armata Sovietică. Erau din România, Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, Cehoslovacia, Germania, Polonia, inclusiv şi cetăţeni ai fostelor provincii ale României Mari – Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa şi din Ţările Baltice, toate acum „fericite” de prezenţa sovieticilor. După moartea tătucului Stalin, cu o întârziere de câţiva ani, la cererea şi insistenţa ţărilor din Vest, Uniunea Sovietică a hotărât amnistia generală a „duşmanilor poporului”, care mâncau pâinea sovietică timp de peste zece ani, construindu-i ţara.
Foştii deţinuţi au început să elibereze lagărele şi să plece acasă. Acolo pe mulţi nu-i aştepta nimeni, ba mai mult, unii au nimerit din nou în închisoare, pentru că au luptat în război împotriva ţării socialismului, care dorea să-i facă pe toţi oamenii din lume „fericiţi”.
În una din zile au plecat şi românii. Eram şi eu printre ei. După ce i-au strigat pe toţi, am rămas singur.
– Dar eu? – am strigat.
– Tu eşti cetăţean sovietic, eşti din Basarabia, pământ sovietic, a răspuns      şeful care citea  listele.
– Eu sunt român! Sunt din România! Am familie acolo!
– Nu este scris nimic în actele dtale despre aceasta. Eşti de-al nostru!

  1. Eu am soţie şi trei copii la Bucureşti. Cum să rămân aici?

Şi lacrimi de obidă mi s-au prelungit pe obraji. Stăteam în faţa camarazilor cu care îndurasem atâtea împreună şi plângeam ca un copil. În ochii lor vedeam compătimire, o jale de nedescris. Ei tăceau cu toţii.
– Nu pot să fac nimic, a zis operul. Ai să pleci în Basarabia şi acolo ai să te lămureşti. Acolo îţi vor hotărî soarta.
Trenul a dat un şuier lung, parcă şi el se bucura să-i ducă pe aceşti nenorociţi acasă şi roţile s-au învârtit vesel.
Am rămas cu lacrimi în ochi în gara fără clădire, făcând din mână acelor rămaşi vii, care părăseau  acest infern, această ţară a răului, neştiind ce-i aşteaptă în viitor, dar fiecare purtând în suflet o speranţă că va avea o altă viaţă, mai bună, mai fericită, de care au fost lipsiţi atâţia ani.
Eu, Valentin Şerban, cetăţean român, m-am întors şi cu paşi grei, amărât, am luat-o spre zonă, spre baraca unde dormeau deţinuţii eliberaţi, în aşteptarea altui tren să-i ducă acasă în braţele familiei. Ce puteam să fac, un om pierdut în această ţară fără margini, ţara „dreptăţii şi fericirii”, cum trâmbiţa propaganda sovietică.
Peste câteva zile, cu alt tren, am plecat şi eu, nu la Bucureşti, nu la familia mea, ci în Basarabia ocupată de ruşi, să-mi caut părinţii întorşi din deportare.
Era 1955, trecuseră 8 ani de când părăsisem Bucureştiul. În sfârşit ajunsesem şi eu la libertate. Aveam 37 de ani, o familie la Bucureşti, cu soţie şi trei copii, care mă aşteptau şi pentru care am îndurat toţi aceşti ani chinuri amare, suferinţe greu de descris, fiind zile şi nopţi întregi cu gândurile la ei. Am trăit toţi aceşti ani într-o ţară străină, barbară, care datorită victoriei în cel de-al doilea război mondial, avea la început un prestigiu enorm în lume. Privirile celor obijduiţi de viaţă se îndreptau spre ea, sperând la o viaţă mai bună, fericită. Propaganda sovietică continua să mintă o lume întreagă, să spele creierii acelora care nu ştiau adevărul, crezând în lozincile de pace, dezarmare, dreptate, de crearea unei vieţi normale, bună pentru toţi. În acelaşi timp milioane de oameni sufereau în lagărele de muncă forţată în ţara „fericirii”, mureau de foame în cea mai bogată ţară din lume, fiind umiliţi îşi batjocoriţi.
Unii trăiau în această ţară, ştiind prea bine ce viaţă e după cortina de fier, care o despărţea de lumea liberă, dar tăceau. Alţii au trăit o viaţă întreagă neştiind nimic despre aceste tragedii umane, crezând că totul se face pentru fericirea lor. Dar mai erau şi alţii, care erau indiferenţi faţă de totul ce se face în jurul lor, trăindu-şi viaţa cu un singur scop, pentru burtă, pentru acapararea a cât mai multor bunuri în viaţa asta atât de scurtă.
Trenul mă ducea tot mai de parte de locurile de surghiun. Gândurile nu-mi dădeau pace. Trebuia să încep o viaţă nouă, să mă feresc de toate primejdiile, ca să nu cad din nou în mrejele securităţii, care-şi căuta mereu jertfe noi, dar nici pe cele vechi nu le uita. Ştiam deja din lagăr că mulţi din cei eliberaţi fuseseră din nou arestaţi şi aduşi în acel iad. Nimeni nu trebuia să ştie ce s-a întâmplat cu mine, nimeni. Trebuia să mint la fiecare pas, în fiecare clipă, să am aceeaşi poveste pentru toţi, care mă vor înconjura, doar ştiam că doi din trei oameni erau informatorii KGB-ului. Stăteam în vagonul care mă ducea spre Moscova între oameni liberi, care vorbeau, îşi povesteau necazurile şi bucuriile, lăudau partidul şi conducătorii, îşi dezlegau limba la un pahar de vodcă… Trebuia să fiu atent la toate, să te gândeşti ce să răspunzi, ce să întrebi, cum să te porţi, să fii precaut în toate. Uneori nici nu-mi venea să cred că sunt liber, că merg spre casă, că o să-mi văd soţia, copiii. Cum arată ei acum? Doar au trecut atâţia ani de atunci, de când i-am văzut ultima oară… Atunci, în 1948, Pompiliu avea 6 ani, Eugenia 4, iar Carmen, numai doi… Îmi va fi greu să-i recunosc. Ce vor spune ei, cum mă vor primi? Poate că Reta le-a spus că nu mai sunt în viaţă, am murit pentru patrie, poate că alături de ea este un alt bărbat, mai bun decât mine, care nu se ocupă cu „aventuri”, cum spunea Reta, cum am făcut eu, care i-a adus o viaţă liniştită, fericită, îmbelşugată… Cine ştie? Au trecut atâţia ani fără a putea da o veste, a-i scrie o scrisoare. Nu aveam dreptul, dar nici nu ştiam adresa. Nici părinţii mei nu ştiau nimic despre nepoţeii lor, doar fuseseră şi ei în deportare. Apoi şi graniţa de la Prut era închisă cu lăcate grele,  pentru românii din Basarabia…
În dosarul pe care-l completai, când te aranjai la lucru, trebuia să scrii dacă ai rude peste graniţă şi dacă aveai, era ceva suspect… Chiar dacă trăiau în ţările socialiste… Ochiul vigilent al KGB-ului vedea totul. Mi se părea că trenul mergea prea încet, că opririle sunt foarte dese şi lungi Când mă gândeam la întâlnirea cu familia mea de la Bucureşti, mă apuca o frică, o deznădejde. Această rană sângera tot timpul. În aceşti 8 ani de calvar nu trecuse nici o zi să nu mă gândesc la Reta, la copilaşii mei.
În sfârşit, după cîteva zile de mers, trenul s-a oprit la Moscova.
Ieşind din gară, m-am îndreptat spre Ambasada României. Am găsit-o pe o stradă frumoasă şi m-am apropiat de poartă. Aici la post era un soldat sovietic. Clădirea avea două etaje.
– Ce doriţi? – m-a întrebat.
– Sunt cetăţean român şi vreau să vorbesc cu ambasadorul României. S-a uitat în documentul meu, paşaportul primit din Dubrovlag.
– Nu merge, mi-a spus, dta eşti cetăţean sovietic, trebuie un permis de la KGB, de la Liubeanka.
Am plecat la Liubeanka. O clădire impozantă. Doamne, câţi oameni au     fost nenorociţi în această clădire? La uşa de la intrare m-a întâmpinat un căpitan.
– Ce doriţi?
– Eu sunt cetăţean român, vreau să vorbesc cu şeful KGB-ului.
– Ce întrebare?
– Mie nu-mi dau drumul acasă, în România, vreau să rezolv această problemă, am răspuns:
– Şeful nu primeşte, pot să vă înscriu la adjunctul lui, la generalul Rudenko. Acest nume mi-a adus aminte de revolta din Vorkuta, unde acest călău a împuşcat sute de oameni.
– Bine, dar când să vin?
– Mâine o să aflaţi aici în ce zi o să vă primească.
Am venit a doua zi. Mi s-a fixat data audienţei peste cinci zile. Ce să fac? Unde să dorm, ce să mănânc? Mi-am adus aminte de episcopul Nestor, care se eliberase şi acum era la Peredelkino.
Am urcat în autobus şi am plecat la el, poate mă va ajuta cu ceva.
Îl cunoşteam din Dubrovlag, dormeam alături pe narele de lemn. El fusese cândva, înainte de arestare, şeful misiunii ortodoxe ruse al Indiei, Chinei, Alaskăi şi Australiei cu sediul în Ceylon (azi Sri Lanka). A fost furat din Ceylon de nişte diplomaţi ruşi, bineînţeles kaghebişti, care l-au adus în Uniunea Sovietică. Motivul a fost că Nestor refuzase să se întoarcă în Rusia după revoluţie şi făcea propagandă antisovietică în străinătate. Era bine cunoscut în Moscova, vizita casa ţarului Nicolai, de câteva ori se întâlnise cu Rasputin.
Povestea multe lucruri interesante, când eram acolo în lagăr. Îi plăcea că sunt un om religios şi îmi făceam rugăciunea în fiecare zi.
Am ajuns la mitropolie şi i-am spus preotului de la intrare că vreau să-l văd pe episcop.
– El nu primeşte astăzi mi-a răspuns. El e mitropolit acum.
– Spuneţi-i că a venit Şerban la el. El a  plecat în palat şi s-a întors repede. – Mitropolitul Nestor vă aşteaptă, mi-a spus el.
Vedeam că era foarte mirat. Când l-am văzut pe mitropolitul Nestor am rămas foarte impresionant, aducându-mi aminte de puşcăriaşul din Iavas, îmbrăcat în buşlatul de lagăr, azi în odăjdii scumpe, cu podoaba de pe cap, cu crucea masivă de aur, cu câteva odăjdii presurate cu pietre scumpe, înconjurat de un mare sobor de preoţi. M-a primit cu bucurie, îmbrăţişându-mă. După un schimb de vorbe ne-am aşezat la o masă bogată, plină de bunătăţi, pe care nu le văzusem de mulţi ani: icre roşii, icre negre, ananas, struguri, banane… Mi s-a părut că totul e un vis…
Toţi preoţii stăteau în picioare în jurul mesei noastre, la despărţire mi s-a făcut un pachet de alimente, mi-a dat şi nişte ruble zicându-mi:
– Dragă Valentine, eu trebuie să fiu patriarhul Rusiei, dar n-am bilet de  partid. Ăştia din jurul meu sunt majoritatea kaghebişti… Să vii la mine, la Odesa, unde am să plec în curând. Acolo, în cartierul Moldovanca, am o căsuţă… Voi fi bucuros să ne întâlnim. (Cu mitropolitul Nestor m-am întâlnit şi la Odesa, unde fusese transferat de patriarhul Rusiei. Am fost la el, m-a primit la fel de bine, ca şi la Moscova, era un om cu suflet mare. Am stat la masă, eu nu am băut alcool. Pe masă erau de toate. Şi iarăşi toţi preoţii stăteau în picioare în jurul mesei în semn de respect). M-am întors după vre-o două zile la Moscova, ca să răzbat la şefii cei mari. Am mai dormit prin gări la Moscova până a venit ziua audienţei. Am venit la Liubeanka, unde un colonel m-a introdus la călăul Rudenko.

Într-o sală mare, cu covoare grele, în fund, la un birou, stătea Rudenko în uniformă de general. M-a întâmpinat cu o privire crudă, nici nu s-a uitat la mine, parcă nu eram în faţa lui.
– Ce vrei? M-a întrebat cu un ton dur.
– Sunt cetăţean român, vreau să mă întorc acasă, la familia mea, la copiii mei.
– Dta eşti cetăţean sovietic, născut pe pământul Basarabiei, care este pământ sovietic, a spus el cu un ton brutal şi hotărât.
– Bine, dar eu eram cetăţean român, am fost luat la Bucureşti, am dreptul să mă întorc la familia mea, care trăieşte acolo, am soţie, trei copii, nu i-am văzut de 8 ani de zile, nici n-am putut scrie, nu ştiu nimic despre ei…
– Tovarăşe Şerban, după lege dta eşti cetăţean  moldovean, din Basarabia sovietică, noi v-am eliberat de boierii români, întoarce-te acasă şi trăieşte liniştit.
– Nu doriţi să mă înţelegeţi, soţia şi copiii mei sunt acolo…
– Nu pot să fac nimic, aşa-i legea şi Constituţia Uniunii Sovietice.
– Bine, dar ce constituţie, ce lege poate să-mi interzică să mă întorc la familia mea, la soţia şi copiii mei. Apoi cu ce drept m-aţi arestat din România, era altă ţară şi, după legile internaţionale, nu aveaţi dreptul! Am spus eu furios.
– Dta uiţi că în România acum la putere sunt comuniştii şi poporul trăieşte bine, nu mai sunt capitalişti, boieri, jandarmi, e o altă viaţă, cum poporul român nici n-a visat! – a  răspuns  generalul KGBist zâmbind. El îşi bătea joc de mine, l-am înţeles, dar în mâna lui era puterea, acea putere care a distrus fără milă milioane de vieţi omeneşti. Ce contam eu, un om rătăcit prin stepele Rusiei sălbatice  şi barbare. Dar am îndrăznit:
– Daţi-mi permisiunea de a vorbi cu ambasadorul României, vă rog!
El s-a uitat la mine cu acelaşi zâmbet perfid, măsurându-mă cu ochi reci. Poate înainte de moartea lui Stalin, tătucul şi călăul popoarelor, nici nu m-ar fi primit, dar anii aceea trecuse şi erau unele momente  dificile pentru călăii din fosta armată a lui Beria, căci pe toţi nu-i puteau schimba, şi aceştea aveau o mare experienţă cum să ţie poporul în mâini, iar pe alţii noi, trebuiau să-i înveţe să fie cruzi şi răi…
Mi-a scris permisul  şi eu am zburat spre Ambasada Română. Soldatul, era acelaşi, s-a uitata la permis, spunându-mi:

  1. Vezi, acum e altceva! Şi a surâs, arătându-şi dinţii galbeni de mahorcă.

M-a primit un consilier şi, aflând de problema mea, mi-a spus să aştept. Peste câteva minute a ieşit un bărbat de vre-o 40 de ani, îmbrăcat în costum negru, cu cravată albă de mătasă. Când l-am zărit mi-am amintit de Bucureşti, de viaţa cea veche, de „Carul de bere”, de cinematograful „Trianon”, de toate cele ce au fost cândva. „Ăsta o să-mi facă dreptate”, mi-am zis. I-am povestit pe scurt totul despre viaţa mea atât de amară, despre copii şi soţia mea Reta… Nu m-a întrerupt niciodată, dar mi s-a părut că gândurile lui erau departe de problema şi durerile mele. Am tăcut aşteptând un răspuns.
– Tovarăşe Şerban, acum sunt alte vremuri, noi avem legături de prietenie cu Uniunea Sovietică şi nu putem încălca legea, dta eşti basarabean şi trebuie să mergi în Basarabia. Acolo poate o să poţi rezolva ceva. Eu nu pot să-ţi ajut cu nimic, şi glasul lui a  devenit rece, rece. Am simţit bine această răceală.
– Bine, dar eu am suferit pentru ţară, am fost soldatul ei.
– Dta ai fost soldatul regimului burghez, nu al celui de astâzi! Mi-a răspuns sec omul în costum negru cu cravata albă de mătasă. Eu m-am înfierbântat:
– Ce să fac eu acum, familia, copiii, să-i las în voia soartei?  Cum să trăiesc mai departe?
– Copiii dtale te-au uitat, cred eu, chiar şi soţia. Ce rost are să te mai vezi cu ei? Şi a zîmbit sarcastic. Îmi tremurau mâinile, dacă aş fi putut, i-aş fi dat la bot. Dle, tovarăşe ambasador, sunt doar cetăţean român, nimeni nu mi-a luat cetăţenia, de ce nu vreţi să mă ajutaţi?
– Şerbane, tu ai fost în serviciul secret, ai nenorocit comuniştii noştri şi acum ce vrei? Se făcuse rău, roşu la faţă şi se ridicase de pe scaun, semn că trebuia să plec.
Îmi tremura tot corpul, nu mă puteam stăpâni.
– România nu are nevoie de terorişti! A strigat el enervat. Pleacă.  Şi a ieşit din sala pompoasă cu candelabre mari, aurite, aşa mi s-a părut mie, dar poate erau din alamă, bine lustruite. A intrat consilierul, care m-a condus la uşa din faţă.
– Cum stă treaba, m-a întrebat santinela. Am tras o înjurătură de lagăr din alea mustoase. El a râs, înţelegând totul.
Nimeni n-are nevoie de mine. Ţara mea refuză să mă primească. Cum se poate? Eu nu ştiam ce lichele sunt la conducerea ţării, că oamenii cu suflet mare, patrioţi, stau prin puşcării, iar proştii, neisprăviţii, stau în fotolii, distrugând tot ce a fost bun cândva în România.
Trebuia să mă întorc în Basarabia, azi republică socialistă, cu capitala la Chişinău.

* *  *

Soarele se urcase bine pe cer, păsările nu mai cântau ca dimineaţa, se odihneau, iar moşul cu mici opriri, continua să-şi depene firul tristei şi grelei lui vieţi.
– Trebuie să-ţi spun, zise bătrânul Şerban, că la Moscova am stat aproape o lună. Banii se terminase, dormeam prin gări, de acolo mă alunga miliţia, dar vroiam să-mi clarific situaţia, de care depindea viitorul meu. După ce primisem răspunsul negativ de la Ambasada Română, încercam din nou să ajung în audienţă la şeful KGB-ului. N-am reuşit. Dar într-o zi m-au chemat ei, li se făcuse milă de mine şi mi-au spus:
– Pleacă acasă, cetăţene, îţi dăm un însoţitor până la Chişinău, acolo îţi vor rezolva problema.
Mi-au dat un maior, care m-a adus la Chişinău. Am venit împreună la Ministerul  de interne de pe strada Lenin.
Maiorul KGBist a intrat la ministru, i-a înmânat dosarul meu şi ministrul s-a iscălit de primirea mea. Mi s-a fixat ziua şi ceasul, când trebuia să mă prezint la audienţă. Ministrul era unul Mordoveţ, un cadru vechi al securităţii, care în 1949 deportase zeci de mii de familii basarabene în Siberia. Tot atunci, la 6 iulie 1949, fusese deportată şi mama mea cu tatăl adoptiv Gheorghe Baldovici. Am fost condus de un locotenent cu mustăcioară, care m-a luat de la camera de aşteptare de la parter, conducându-mă până la uşa biroului ministrului Mordoveţ.
– Aşteaptă aici, mi-a spus şi a intrat în birou. Peste câteva minute a ieşit şi a zis:
– Intră!
Am intrat într-o sală mare, cu o masă lungă în centru, înconjurată de multe scaune. Prin trei geamuri mari soarele pătrundea în cameră. În fundul sălii, după o masă enormă, şedea un bărbat cam de vre-o 50 de ani, cu umeri laţi, cu un obraz rotund şi un nas cărnos. Era rus sau nu, nu ştiu, dar ochii lui, un pic piezişi, mă scrutau cu o privire gravă, crudă, mi s-a părut. Parcă era nemulţumit că l-am deranjat.
– Cine eşti, ce vrei? A răsunat glasul lui răguşit.
– Sunt Valentin Şerban, eliberat din lagăr, am venit la Chişinău, vreau să-mi faceţi dreptate, să plec acasă la familia mea în România. Am acolo soţie şi trei copii, pe care nu i-am văzut de opt ani de zile.
– Dta ai fost deţinut politic, eşti născut în Basarabia, eşti cetăţean sovietic. Nu ai voie să pleci în România. Putem să te ajutăm, adă-ţi familia aici şi trăieşte sănătos.
– Bine, dar eu am fost cetăţean român, nu am primit cetăţenie sovietică. Apoi eu m-am născut în România, nu în Uniunea Sovietică.
– Toţi acei care s-au născut în Basarabia sunt cetăţenii noştri. Aşa a fost acordul cu România în 1944, ca toţi basarabenii să se întoarcă acasă.
– Bine, dar fiecare om are dreptul să trăiască unde doreşte, doar familia mea e românească, şi soţia şi copiii.
– Ţi-am spus, ţi s-a dat drumul din lagăr, ai fost amnistiat, este legea pe care noi o respectăm. Ţi s-a dat voie să te întorci acasă, să trăieşti liber, dar numai la 100 de km depărtare de graniţă şi de capitală. Adă-ţi familia, aranjează-te la lucru şi totul va fi bine, a spus Mordoveţ cu o voce mai blândă. Nu pot să fac nimic. Unde vrei să trăieşti? Nici la Nemţeni, nici la Leova nu ai dreptul, e zonă de graniţă. Poţi să trăieşti la Bălţi, Bender, Tiraspol… În primul rând să ştii – nimeni nu trebuie să ştie că ai fost în lagărul sovietic, judecat la 25 de ani. O să spui tuturor că ai trăit în România din 1935 până în 1955 şi ai venit de bună voie acasă la părinţi, ai înţeles că aici e o viaţă bună şi ai dorit să trăieşti în ţara noastră. Dacă o să faci nazuri, vei nimeri din nou acolo, unde ai fost. Eu nu mai am timp pentru dta. Unde vrei să trăieşti?
Stăteam în faţa lui şi mă gândeam ce să fac. Ultima nădejde că el îmi va face dreptate, mă v-a ajuta, s-a spulberat. Aşa a fost cum mi-au spus acei prieteni din lagăr, că ţara asta este aceeaşi închisoare, măcar că vei fi liber. Eu nu-i credeam. Am ales Tiraspolul.
– Dosarul tău va fi la şeful KGB-ului din Tiraspol. Încă odată, nimeni nu trebuie să ştie nimic despre tine, eşti venit din România în ţara mamă.
Am ieşit înjurându-l şi blestemându-i pe toţi şefii din această ţară, unde în Constituţie scrie una, dar în realitate se face alta. Am ales Tiraspolul pentru că nu am dorit să plec la Bălţi sau în alte oraşe, fiindcă nu mai aveam încredere în moldovenii noştri. Doar ei m-au trădat atunci, în 1948, la Constanţa, când am venit la NKVD, acei moldoveni cu care lucrasem în Serviciile Secrete. Mai bine să merg acolo unde nu mă ştie nimeni.
Nici contabil nu vroiam să lucrez, ştiam din lagăr că în viaţa de la libertate trebuie să furi, ca să trăieşti, nu mai doream să risc. Vroiam să am o bucată de pâine, să trăiesc liniştit şi cinstit. Aşa am nimerit la Tiraspol, unde m-am aranjat ca antrenor la o şcoală sportivă. Am trăit câtva timp la un cămin, apoi am primit o garsonieră, o cămăruţă şi o bucătărie. Ce-mi mai trebuia mie? Omului ieşit la libertate, după atâtea chinuri, foamete, frig şi mizerie? Eram fericit că am colţul meu, trăiam retras, nu aveam prieteni, mă temeam de ei. În biografie am scris că sunt refugiat din România în 1955 şi am venit de bună voie în ţara „fericirii”.
M-am întors la baştină, lucram acum la Tiraspol, trebuia să-mi văd părinţii. Dar nu aveam voie să merg la Nemţeni, unde trăiau ei acum, nici în alte locuri de graniţă. Dacă mă prindeau acolo puteam să nimeresc din nou în locurile îndepărtate. Dar am găsit la Tiraspol o rudă îndepărtată, care lucra ca agent la o firmă comercială.
– Costică, du-mă acasă, vreau să-mi văd părinţii.
– Nu ştiu, dragă Valentine, e periculos, răspundea Costel.
Dar într-o zi s-a hotărât.
– Te duc numai cu o condiţie, să ne întoarcem în aceeaşi noapte.
– Sunt de acord, i-am răspuns. Am ajuns noaptea la Nemţeni şi am chemat-o pe mama la o rudă. Ne temeam să mergem în casa noastră. Mama a venit singură, tatăl aştepta acasă.
– Mamă, nu pot veni acasă. Nu scrie nimic Retei că sunt liber, toţi trebuie să ştie că am venit acasă în Moldova sovietică benevol din România, că nu am fost în lagăre sovietice, iată aşa mi-au ordonat, ştii tu cine…
(Mama a reuşit să-l vadă pe Voroşilov, a fost la el în audienţă. Voroşilov i-a dat o hârtie să i se întoarcă ceva din avere. Dar degeaba, nu le-au întors nimic în afară de casa de la Fătăciune. Acolo au trăit până le-a venit ceasul. Tatăl Gheorghe a murit primul, iar mama a trăit încă mulţi ani, până la o vârstă venerabilă).
După vre-o două ore am plecat la Chişinău cu Costică. Eu am rămas la Sculeanca, la capătul Chişinăului, iar Costică a plecat cu treburile lui. Mă temeam să mă urc în tren, căci nu aveam voie să fiu în capitală, peste tot erau patrulele sovietice. M-am dus pe jos până la Revaca şi l-am rugat pe un conductor de vagon să mă i-a până la Tiraspol. Mă temeam să i-au bilet şi la Revaca. M-am urcat în tren, dându-i câteva ruble conductorului. Aşa am ajuns acasă.
Cu toate că eram mereu supravegheat în acei ani, am reuşit, totuşi, să-mi văd unii prieteni din lagăr.
Aşa l-am văzut pe Vladov, fostul căpitan din armata sovietică de la Odesa. Dar nu puteam veni la Odesa, trebuiau bilete speciale de deplasare… În acel timp la Odesa se desfăşura un campionat de atletism internaţional.
Eram arbitru de sport, dar nu aveam posibilitatea să i-au parte la acest campionat. Aveam un prieten la Moscova, preşedintele federaţiei de atletism al Uniunii, i-am dat un telefon.
– Tovarăşe Boris Garder, cum să particip şi eu la acest campionat?
Boris Garder mi-a răspuns:
– Te vom chema, n-ai grijă. Aşa am nimerit la Odesa.
Aici era şi o echipă română de atletism. Eu arbitram săriturile în lungime. Acolo a apărut şi un atlet din Bucureşti, pe care-l ştiam încă din a.1936, când ne antrenam amândoi pe un stadion.
– Tu? De unde te-ai luat? – a rămas trăsnit Nicu Tacrian, atletul român.
– Ne întâlnim la masă, i-am răspuns. Fii atent, nu vorbi cu mine. La masă m-am dus la echipa României, unde am întâlnit pe nişte atleţi mai bătrâni de la Bucureşti, care i-au povestit lui Nicu istoria mea. Eu doream să-l văd pe Vladov. Am mers pe strada de lângă gară, unde am vrut să evadez cândva şi am recunoscut casa lui Vladov. M-am uitat împrejur, să nu fiu urmărit, şi am intrat în casa lui. Din fericire Vladov era acasă. Ne-am îmbrăţişat bucurându-ne de întâlnire după atâţia ani. Vladov fusese în detenţie la sud, într-un lagăr din Krasnodar.
– Ăsta e Şerban Valentin, m-a prezentat familiei sale, soţiei şi fiicei. El m-a ajutat în puşcărie, când eu eram rău de tot, slăbit şi bolnav. Un om curajos, care a încercat să evadeze, dar a fost rănit. Am stat la masă, Vladov a fost reabilitat şi nu trăia rău. Fiica sa a  vorbit, admirându-mă pentru omenia mea, pentru curajul de  a evada în acele vremuri, când aveam mitul de spion român. Ne-am mai întâlnit şi altă dată. Am vorbit la telefon.
– Să vii la Privoz, acolo se vinde peşte.
Ne-am întâlnit şi la Privoz, povestea bătrânul Şerban, şi ne-am dus să bem bere. Am intrat pe o terasă, m-a mirat că chelnerii erau îmbrăcaţi ca la noi, la Bucureşti, în costume albe, cu papion la gât, parcă eram în străinătate.
Au adus măsline, bere şi raci fierbinţi. Măslinele erau cu scobitori în ele. Prima oară am băut bere în viaţă. Era o băutură minunată.
– Am mâncat raci fierbinţi şi Vladov a observat că îmi plac racii.
– Îi prindeam în copilărie în Prut şi-i mâncam cruzi, i-am spus.
– Hai să ciocnim în amintirea celor care au rămas pe acele pământuri, unde am fost trimişi de nişte criminali, care distrug ţara asta… Am stat vre-o 3-4 ore de vorbă, amintindu-ne de tragedia noastră, de prieteni, care nu s-au mai întors acasă şi au rămas în gheţurile Siberiei.
– L-am căutat la Odesa şi pe Ivan Barkov, cu care fusesem la Norilsk. Aveam adresa lui. Dar el nu mai trăia acolo, vecinii nu ştiau de el. Le-am spus că am fost în lagăr împreună. M-au trimis la un birou de adrese. Am aflat că trăieşte în casă proprie. L-am găsit, mi-a spus după întâlnire:
– Mi-ai făcut reclamă că am stat la puşcărie, aici nu ştia nimeni. La noi nimeni nu se laudă cu aşa ceva.
Am găsit-o şi pe sora medicală, dna Ana Viner, soţul kaghebist o lăsase, lucra ca soră medicală. S-a bucurat mult când m-a văzut. Pe urmă, nu mai ţin minte când, am primit de la cineva o telegramă din Odesa că a murit. Bună femeie a fost.
Din primele zile de trai la Tiraspol am început să scriu la Moscova la conducătorii sovietici şi să-i rog să-mi dea drumul la familia mea, la soţie şi cei trei copii. Patru ani am tot scris, dar răspunsurile erau mereu negative. Atunci am scris să-mi dea voie să-mi văd măcar copiii. Scriam lui Hruşciov, Voroşilov… În 1960 am primit o citaţie de la Chişinău să vin la KGB. Nu ştiam pentru ce sunt chemat. Am venit la Chişinău şi aici un colonel mi-a spus:
– Tovarăşe Şerban, conducerea sovietică are grijă de dta, ţi-a dat voie să pleci în România pentru cinci zile. Dar vei fi însoţit până la Iaşi de un funcţionar de-al nostru.
Aşa am plecat în ţara mea, pe care am părăsit-o în 1948, când am fost arestat de NKVD-ul sovietic, dus în Siberia şi condamnat la  25 ani de lagăr. Împreună cu un ofiţer de la KGB, îmbrăcat în civil, am sosit la Iaşi. Aici am fost predat unui ofiţer de la securitatea comunistă română. Cu acesta am plecat al Bucureşti.
Stăteam în tren în compartiment şi mă uitam pe geam. Peste tot se vedeau construcţii de blocuri. După colectivizarea din România oamenii se străduiau să plece din sat, nu doreau să lucreze în colhozuri. Se aranjau la lucru la fabrici, uzine, construcţie, fiecare unde putea. Cu traiul era mai greu, nu aveau locuinţe. Atunci statul comunist a început să construiască blocuri pentru muncitori. Stăteam amândoi în compartiment şi tăceam. Mă gândeam la Reta, la copilaşii mei, trecuseră doar atâţia ani…
Când am fost arestat, copiii erau mici, Pompiliu avea 6 ani, îi spuneau Liviu. Fetiţele – una de doi ani, alta de patru, mă iubeau. Eugenia (Gina, cum o numeam noi) era o fetiţă vioaie, veşnic făcând ceva pozne. Carmen era mai serioasă, îşi ajuta mama la bucătărie sau când făcea curăţenie în casă. Acum trebuie să fie mari. Liviu trebuie să aibă 18 ani, e bărbat deja. Cum o să mă primească copiii după atâţia ani de despărţire? Cum se vor purta cu mine? Trenul de la Iaşi la Bucureşti mergea prea încet, aşa mi se părea.
Poate Reta e căsătorită cu un alt bărbat? Cine ştie? Eu nu am putut afla nimic, graniţa era sever păzită, iar zvonurile ce pătrundeau  din ţară erau triste. Şi acolo comuniştii îşi făceau de cap, arestau oameni nevinovaţi, aruncându-i în închisori. Când am fost eliberat din Dubrov-lagăr, în 1956, l-am rugat pe jurnalistul Mengoni, care se ducea la Bucureşti, să-i găsească pe ai mei, să le povestească totul şi să le spună, că eu voi veni acasă, că sunt viu şi tânjesc după ei. Nu ştiam nimic nici de soarta lui Mengoni, ajunsese la Bucureşti sau nu. Fusese el la Reta sau, poate de bucuria reîntoarcerii, uitase rugămintea mea şi nu-i spusese nimic, poate nici nu o căutase? Cine ştie?
Îmi treceau  prin faţă multe tablouri din viaţa noastră. Îmi aduceam aminte, ca şi în lagăr, de multe ori, de Reta. Era frumoasă, cu părul ei şaten, subţirică… Avea un corp frumos, mai ales picioarele, parcă erau sculptate… Doamne, am trăit cu ei în suflet atâţia ani. Ce va fi mai departe?
În sfârşit a apărut Gara de Nord. Aici parcă nimic nu se schimbase. Am coborât din vagon.
-Tovarăşe, mi-a spus ofiţerul securist. Ai cinci zile de concediu. Nu lua legătura cu nimeni din rude, din prieteni. În afară de familie nu ai voie să vezi pe nimeni. Orice abatere va fi comunicată la KGB-ul de la Chişinău. Nu umbla nici la conducătorul statului, nu ai voie.
Şi s-a dus cu treburile lui.
Am ieşit din Gara de Nord. Iată, eu sunt acasă, dar nu am nici un drept să rămân aici, să mă bucur de ţara mea, să hoinăresc prin Bucureşti, să văd locurile pe unde am petrecut în tinereţe, nu am voie să văd pe nimeni… Îmi era greu pe suflet. Până la strada mea, unde am trăit momente fericite împreună cu ai mei, erau vre-o câteva zeci de minute. În curând îi voi vedea! Cum arată ei acum? Cum mă vor primi? Îmi era greu, parcă ceva îmi apăsa inima. Apropiindu-mă de casă, mergeam tot mai încet, intrase un fel de frică în mine. Am ajuns în faţa casei. În curte se jucau două fetiţe…
Erau mărişoare, să fi avut vre-o 12-14 ani. M-am apropiat de ele.
– Dna Reta aici locuieşte? Am întrebat cu glas tremurător. Fetiţa mai mică s-a uitat la mine.
– Da, aici trăieşte, mi-a răspuns cea mai mare.
– Vreau s-o văd, dacă se poate, am spus.
Fetiţa mai mică s-a îndreptat spre uşa casei, eu am urmat-o.
– Mamă, a venit un domn, vrea să te vadă, a zis Gina.
Am intrat în casă după fetiţă. Acelaşi antreu, parcă nu s-a schimbat nimic aici. Era aşa cum a fost, parcă ieri s-a întâmplat tragedia arestării mele, când am fost dus la închisoare.
Dispărusem atunci, numai Costică i-a spus Retei că am fost arestat.
Am intrat în dormitor. Pe patul nostru de altă dată era culcată Reta. Era bolnavă, răcise. Când m-a văzut, a leşinat. Am luat un pahar de apă, am stropit-o pe obraji. Şi-a revenit parcă dintr-un somn greu.
– Tu! A spus ea şi un şuvoi de lacrimi a început să curgă din ochii ei frumoşi.
– Linişteşte-te, dragă, sunt eu, Valentin, am venit acasă…
Fetele se uitau mirate la mine, om necunoscut, şi la mama lor, care nu putea să-şi oprească plânsul. Eu plângeam, ţinând-o în braţe. După atâţia ani pierduţi acum ne regăsisem… doar pentru cinci zile. Ea nu ştia asta. În sufletul ei se ivise speranţa că va fi totul bine, că vom fi alături pentru restul vieţii.
– De ce n-ai scris nimic atâţia ani, eu te-am aşteptat mereu… îngăima Reta. Apoi le-a spus fetelor, care ne priveau neînţelegând nimic din cele ce se petreceau:

  1. Gina, Carmen, e tăticul vostru, şi iarăşi au început să-i curgă lacrimile.

Şi era atât de frumoasă în acel moment, că eu simţeam şi mai acut durerea inimii mele. Atâţia ani pierduţi şi nici o speranţă de a fi cu ei, de-a trăi cu ei, măcar acum după atâtea suferinţe. Doamne, de ce m-ai pedepsit aşa de crunt? Cu ce am greşit în faţa ta? Fetiţele se uitau la mine, bărbat încă frumos la vârsta mea, îmbrăcat cu gust, care cum le spunea mama, sunt tatăl lor.
Ele, care au fost lipsite de dragostea mea, de mângâierile mele, se uitau la mine uimite, la omul care am apărut aşa pe neaşteptate, tulburând casa lor, liniştea lor, felul lor de viaţă, deprinderea lor că tatăl a dispărut cândva, poate a murit pe front, poate a părăsit-o pe mama… poate…
– De ce n-ai dat nici un semn de viaţă? a întrebat Reta.
– Draga mea, am fost în infern, de acolo nu aveam voie să scriu nimănui…
Atâta am suferit că nu mi-ajung cuvinte să-ţi spun…
Şi i-am povestit istoria mea, toate prin câte am trecut în aceşti ani de groaznice suferinţe, cu gândurile, cu sufletul mereu la ea, la copiii mei.
Cu cât povesteam mai mult cu atât sufletul meu se liniştea, parcă mă purificam. Copiii şi Reta mă ascultau, uitându-se la mine, aducându-şi aminte şi ei de cele îndurate în lipsa mea.
Reta a povestit şi ea suferinţele ei după ce am dispărut din Bucureşti. Ea lucra contabil la CAM, în industria tutunului, a ţigărilor. Terminase o şcoală comercială la Bucureşti. Dar după arestarea mea a fost alungată de la serviciu, rămânând pe drumuri cu trei copii, care cereau o bucată de pâine. Era chemată al poliţia comunistă de două ori pe săptămână şi mereu întrebată:
– Unde e soţul tău?
– Nu ştiu, răspundea ea, a dispărut în 1948. Nici securitatea română nu ştia, doar eu fusesem arestat de sovietici cu ajutorul unor trădători din poliţie.
– Am suferit foarte mult! Povestea Reta. Copiii cereau de mâncare, eu nu aveam nici bani, nici alimente. Nimeni din rude nu mă putea ajuta, fiindcă toţi trăiau greu din cauza lipsei alimentelor. Apoi s-a găsit un bărbat, care m-a ajutat, m-a aranjat la lucru şi atunci mi-a fost mai uşor. Ne mai aducea el pachete cu alimente. Sunt vinovată faţă de tine, dragă Valentine, am trăit cu el, trebuia să salvez copii. Iartă-mă că te-am înşelat, dar copii erau mereu flămânzi, trăiam în frig, cu lipsuri mari, nu pot să-ţi descriu toate suferinţele noastre, a fost ceva groaznic. Hăituită, umilită, fără veşti de la tine, ce puteam eu face? Nu m-am căsătorit, nu mi-am luat alt bărbat, te aşteptam pe tine, trăiam cu această speranţă, că tu eşti viu şi vei reveni la familia ta. Uite că te-ai întors totuşi acasă, acum va fi bine.
– Dragă Reta, nu am dreptul să-ţi fac nici un reproş, eu sunt vinovat de această nenorocire, nu trebuia să intru în serviciul secret, dar atunci eram altul, mă consideram patriot, nu aveam dreptul să refuz, să fug de la datorie. Alţii s-au ascuns, au fugit de la armată, au rămas vii, acasă, ba mai mult, când au venit comuniştii la putere, au intrat în partidul lor şi şi-au bătut joc de popor. Eu nu am putut, am fost crescut altfel, ştii prea bine caracterul meu. Pentru asta am plătit scump, am suferit amarnic. Dar cea mai mare suferinţă a fost gândul meu la tine, la copii noştri. M-a pedepsit Domnul pentru păcatul meu… Nu pot să te învinuiesc, că ai trăit cu cineva, ştiu că m-ai iubit, dar aşa a fost viaţa, trebuia să salvezi copiii, te iert de toate, sunt fericit că eşti, că te-am văzut, că ai reuşit să creşti copiii… Ce drept am eu să te învinuiesc? Poate dacă nu sufeream atâta, nu aş fi cunoscut amarul vieţii până la fund, aş fi judecat altfel. Dar acum sunt alt om, am înţeles multe… dar nenorocirea cea mai mare este că sânt şi acum un nenorocit, nu pot să-ţi îndrept viaţa ta, să-ţi alin durerile, nu am voie să mă întorc în România, la familia mea, sunt tot timpul sub ochii securităţii sovietice… Am scris ani de zile la toţi conducătorii acestei ţări sălbatice, dar ei nu vor să mă ajute să mă întorc la familie. Să fie blestemaţi cu toţii acei călăi pentru crimele lor, pentru tot răul făcut oamenilor…
Reta lucra acum la o firmă alimentară, era mai uşor traiul… Cele cinci zile au trecut ca într-un vis, un vis greu, jalnic, cu gândul la despărţire şi pierderea speranţei de a fi împreună. Dacă pe Reta o regăsisem, pentru copiii crescuţi fără tată devenisem un străin. Crescuseră singuri, mângâiaţi poate de alţi bărbaţi, eu le eram străin cu totul. În ultimele zile Liviu a bruscat-o pe mamă-sa, pe Reta. Eu nu m-am putut stăpâni şi l-am pălmuit. Carmen, fata mai mare, mi-a spus:
– Tu n-ai voie să-l baţi, eşti străin, nu eşti tatăl nostru… Ne-ai părăsit, acum trăieşti acolo cu rusoaicele tale, tu nu ştii nimic cum am suferit noi de foame, de frig, cum eram încolţiţi la şcoală, ne scoteau în faţa clasei şi spuneau că suntem copii de „duşmani ai poporului”. Noi nu putem uita…

* *  *

M-am întors acasă zdrobit sufleteşte. Dar ce puteam să fac? Viaţa a mers pe alt făgaş, totul s-a întors pe dos, nu se mai poate îndrepta nimic. M-am întors la Tiraspol la lucrul meu. Am mai scris scrisori la cei de sus, dar degeaba. Trebuia să-mi refac viaţa. Nu puteam trăi singur. Trebuia să fie cineva lângă mine.
M-am căsătorit cu Valentina Sonova, o fată care practica atletismul, sărituri în înălţime. Peste un an s-a născut fiica noastră – Liliana. A început o viaţă nouă, bună, fericită, dar şi cu dureroasele amintiri vechi, pe care nu le puteam uita şi nici spune cuiva, afară de mamei mele. Ca antrenor eram bine apreciat, sportivii antrenaţi de mine lucrau bine, obţinând locuri bune la competiţii. Devenisem respectat în acest oraş, unde nimeni nu ştia istoria vieţii mele. Nici Valentina nu ştia nimic de toate prin câte am trecut.
În 1964, când eram şef de studii la şcoala sportivă a tineretului din Tiraspol, aveam cea mai puternică echipă de canotaj academic din toată republica, cu vâslaşi ruşi, militari al armatei sovietice din Budapesta cu sediul la Odesa. Am fost cu echipa la un campionat al URSS la Tallin. Atunci am vizitat-o pe Amilda, pe care o felicitam la sărbători. Avea o casă minunată pe şoseaua Paldiski, într-un cartier nou al oraşului. I-am cunoscut pe tatăl şi mama ei, şi pe fiul ei, care avea acum 20 de ani. Spuneam că bărbatul a părăsit-o  când ea a  nimerit în puşcăria sovietică. Am fost cu ea la un restaurant unde am petrecut o seară minunată, amintindu-ne de prietenia noastră la Iavas. Am dansat cu ea un tangou vechi. Când dansam, am văzut conducătorul orchestrei şi am înlemnit, era prietenul meu Ilmar, din Norilsk. Am avut o mare bucurie, ne-am îmbrăţişat, am stat la masă împreună, aducându-ne aminte de robia comunistă din Norilsk. Am făcut o cinste pentru toată orchestra şi ei ne cântau tot ce doream, mai ales tangouri şi cântece vechi. Se uitau cum stăteam îmbrăţişaţi cu Ilmar şi, când au aflat că sunt „spion român”, care a stat în lagăr cu estonianul Ilmar, s-au ridicat de câteva ori în picioare, aplaudându-ne. Ne-am despărţit, eu plecând în Moldova, ei rămânând în Estonia, ţară cu oameni vrednici, care-şi iubesc cu adevărat pământul strămoşesc şi neamul lor.
Tot pe atunci, când trăiam la Tiraspol şi lucram ca antrenor, m-a căutat Crucea Roşie din Germania, din oraşul Essen. Germanul Buschman se interesa dacă fostul deţinut Valentin Şerban din Dubrovlag se află la Tiraspol. Într-o zi am fost invitat  la şeful KGBului din Tiraspol, fiul generalului Mordoveţ, care mi-a propus să răspund afirmativ Crucei Roşii din Essen, că locuiesc în Tiraspol, că lucrez antrenor, că sunt bine aranjat, că nu mă supără nimeni din organele securităţii sovietice. După ce-am răspuns, am primit câteva colete de la Crucea Roşie din Essen cu cearşafuri, cuverturi, uniforme de arbitru, bocanci nemţeşti de foarte bună calitate. Toate coletele le primea fiul lui Mordoveţ, care le controla, apoi mi le dădea. Bocancii i-am primit numai după ce fusese tăiate tălpile, tocurile şi căptuşeala şi vroiau să-mi plătească recompensă, pentru că nu mai puteau fi folosiţi. Am refuzat banii. Aşa am primit şi mi-au fost tăiate trei perechi de bocanci minunaţi, de culoare maro, cu tălpi duble, groase. Regretam că nu-i pot purta, căci prin anii 1958-60 încălţămintea sovietică era proastă, mai mult din piele de porc şi toţi căutau încălţăminte din Iugoslavia, Italia, Finlanda, Cehoslovacia, România, care era mai frumoasă şi de bună calitate. Se putea găsi la Moscova sau Leningrad, unde mă aflam uneori, ca arbitru la competiţii europene sau mondiale.
În 1967, la cererea mea, am fost transferat cu lucrul în oraşul Hânceşti. Vroiam să fiu mai aproape de părinţii mei, care trăiau la Nemţeni. La Hânceşti am fost ales preşedinte al comitetului raional al Asociaţiei sportive „Colhoznicul”. Aici am lucrat şi în postul de antrenor şi director al şcolii sportive, deschisă de mine cu secţii de lupte – „Trânta”, „Sambo”, „Dziudo”, canotaj de caiac şi canoie, atletism şi ciclism, până în 1977. În acest an am fost mutat la Ialoveni, tot în postul de preşedinte al Consiliului raional al Asociaţiei sportive „Colhoznicul”, unde am luat parte la organizarea multor secţii sportive.
În 1981 m-am pensionat, dar am lucrat doi ani ca şef al taberei de pioneri „Poieniţa veselă”, a sectorului raional de învăţământ Botanica din Chişinău. Aşa s-a terminat cariera mea de antrenor.
Au venit alte vremuri, poporul nostru s-a trezit recăpătându-şi independenţa. Veneam la Chişinău şi luam parte la toate marile adunări naţionale. Aveam emoţii şi bucurii. În timpul lui Snegur, am reuşit să-mi recapăt cetăţenie română, adresându-mă cu această chestiune chiar lui personal. .I-am obţinut şi fiicei Liliana cetăţenie română. Datorită stăruinţelor mele Liliana vorbeşte multe limbi: ruseşte, englezeşte, turceşte, dar pentru mine principalul este că vorbeşte bine româneşte. La fel şi nepotul meu Maxim. Datorită paşaportului românesc Liliana a plecat în Turcia, unde lucrează şi azi profesoară de muzică, predând pianul.
Dacă atunci, în anii 1990-1992, ni s-ar fi dat voie să ne recăpătăm naţionalitatea noastră română, astăzi nu ar fi persistat minciunile unor degeneraţi, care au împărţit poporul nostru în moldoveni şi români. Dar n-a fost să fie, am avut la conducere oameni reduşi la minte, retrograzi şi laşi, care au luptat pentru interese străine, pentru fotolii şi îmbogăţire peste noapte. Au vândut neamul şi onoarea noastră.
În 1990, în una din zile, privind televiziunea de la Moscova, am aflat că Asociaţia „Memorial” invită pe foştii deţinuţi politici din lagărele din Norilsk să vină la comemorare. Era pe timpul lui Gorbaciov încă… Am fost invitat prin Ministerul de Interne al Moldovei, invitaţie confirmată telegrafic de către Comitetul executiv şi de miliţia raionului (fost) Kutuzov, azi Ialoveni. Atunci i-am povestit soţiei Valentina toată istoria mea, arătându-i garanţia „Memorialului” de restituire a  tuturor cheltuielilor de transport cu avionul de la Chişinău la Norilsk, oraş închis pentru toţi, unde puteai nimeri numai cu permisuri speciale. Valentina s-a obijduit că am ţinut în secret viaţa mea şi nu i-am povestit nimic trăind cu ea atâţia ani.
Am sosit la Norilsk, fiind întâmpinaţi de organizatorii întâlnirii, am fost cazaţi şi hrăniţi tot timpul. Am avut întâlniri cu lucrătorii uriaşei uzinei metalurgice, construită cu mâinile deţinuţilor politici, cu profesorii şi elevii şcolilor secundare, cu foştii deţinuţi politici, azi reabilitaţi, care am construit oraşul lor. Când eram acolo ca deţinuţi şi mergeam la lucru sub pază, treceam pe sub un pod, de pe care copii ne strigau: „Fasciştilor!” Şi aruncau în noi cu pietre şi sticle goale…
Acum am văzut cum nişte femei tinere se aşezau în genunchi în faţa noastră, cerându-şi iertare pentru acele insulte, pe care ni le-au făcut fiind copii atunci. Ne mulţumeau pentru casele construite de noi, în care ei locuiau acum, despre care părinţii le spuneau că au fost construite de „duşmanii poporului”. Am luat apoi parte la serviciul divin, la rugăciunile şi pomenirea tuturor acelora, care şi-au dat viaţa, construind Norilskul în anii de prigoană stalinistă. S-a instalat şi o cruce pe locul din apropierea muntelui „Şmit” (Şmitiha-aşa îl numeam noi), unde va fi construit un templu creştin ortodox, în partea de nord a Smituhei, unde deţinuţii decedaţi nu erau îngropaţi ci cufundaţi în zăpadă cu o tăbliţă mică din coletele care soseau la Norilsk, legată de degetul mare al unui picior cu numele deţinutului şi anul naşterii pe ea. Acum lucrau zeci de tractoare, care scoteau cadavrele pentru identificarea răposaţilor pentru familiile lor.
Am văzut cu ochii mei un adevărat munte de cranii şi oase, pe care le cercetau specialiştii în materie de identificare a celor morţi după tăbliţele de la picioare. Fostele republici baltice sovietice, azi ţări independente, şi-au construit acolo un templu mare, catolic lângă o şosea, care leagă Norilskul cu orăşelul Colargon, pe marginea căruia au fost împuşcaţi un mare grup de ofiţeri din serviciile militare ale acestor ţări, după ocupaţia sovietică din 1939, şi ale acelora din timpul ocupaţiei germane în vremea războiului.
Am fost duşi în excursie la ”Colargon”, un bloc cu pereţi din beton armat cu o grosime de 2-3 metri, situat în apropierea Norilskului, între Norilsk şi Kaierkan, unde se executau „în secret” deţinuţii politici din lagărele de aici. Pe aceste jertfe enkavediştii îi ridicau noaptea, după orele 2-3, trezindu-i pe cei sortiţi la împuşcare fără zgomot, cu şoptirea primei litere a numelui, întrebându-i „numele la prima literă”, de exemplu I – Ivanov, sau Ş – Şerbacov…
Aşa am fost chemat şi eu din lagărul nr.4 din Norilsk la maiorul Cerneak, în 1953, care mi-a arătat scrisoarea mamei mele adresată lui Stalin şi am aflat că-i deportată în regiunea Tiumeni, raionul Iurghinsk, satul Iurga Lesnaia. Când am fost trezit de enkavedist noaptea, la ora 3, vecinul meu, Nicolai Degtiariov, mi-a strâns mâna, crezând că şi pe mine mă vor duce la Kolargon. Mi-a spus atunci: „Ţine-te bine, Valentine!” A fost foarte mirat, când m-am întors peste vre-o două ore viu. Degtiariov ştia multe cazuri cu acei „neîntorşi” de la Kolargon. Şeful lagărului mi-a spus atunci:
– Du-te în baracă şi nimeni nu trebuie să ştie că ai vorbit cu mine, altfel şi eu voi fi în baracă alături de tine. Se temeau şi enkavediştii de Stalin. Aşa am aflat că părinţii mei sunt vii, deportaţi în Tiumeni.

* *  *

După toate cele suferite, Valentin Şerbacov  (fost Şerban cîndva) şi-a refăcut viaţa. Datorită muncii cu abnegaţie, a reuşit să educe sportivi de clasă superioară, a devenit Maestru emerit în sport al RSSM. Fiind cunoscut cu inimosul corespondent sportiv Efim Josanu, acesta l-a adus la Bucureşti, la emisiunea Surprize, surprize condusă de Andreea Marin. Aici el a dezvăluit viaţa sa zbuciumată, calvarul prin care a trecut, fiind văzut şi ascultat de milioane de români. După această emisiune a fost decorat de preşedintele României cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în gradul de Comandor, pentru tăria morală de care a dat dovadă în anii prigoanei staliniste, pentru păstrarea identităţii naţionale româneşti. Tot la Bucureşti a fost la fostul rege Mihai, care fusese cândva membru onorific al Uniunii federaţiilor sportive din România. Valentin Şerbacov l-a cunoscut pe rege în tinereţe în 1939, când şi prinţul Mihai practica sportul. Acum regele dorea să fondeze un muzeu al Curţii regale, pentru care Şerbacov dăruit un anuar, datat cu 1939, exemplar rar şi preţios păstrat de mama Eugenia.
În 1978 Reta a venit la Nemţeni cu copii, care doreau să-şi vadă bunica. Mama Eugenia le făcuse o chemare, scriind la Moscova de unde a venit şi aprobarea. Eu eram căsătorit cu Valentina şi aveam un copil, pe Liliana.
Reta Popescu a murit în anul 2004, nerecunoscând că nu a fost dreaptă cu mine şi a plecat pe lumea cealaltă cu un mare păcat, lăsând copii cu credinţa că eu i-am părăsit de mici şi ei au flămânzit în Bucureşti, din cauza trădării mele, că au fost crescuţi numai de mama lor, nerecunoscând nici azi că eu le sunt tată.
– Cum crezi dta, omule necunoscut, ce trebuie să simt eu, Valentin Şerban, după o aşa dramă familială, veşnic sângerândă, care nu se va vindeca niciodată, nici după moartea mea?… Cum nu ar fi, am şi eu durerile mele sufleteşti, nimănui destăinuite, decât dtale, domnule necunoscut, care ai binevoit să-mi asculţi povestea într-un moment de slăbiciune, pentru că numai un om, care a trecut prin aceleaşi momente tragice, poate să mă înţeleagă. Nu ştiu dacă ne vom mai întâlni vreo dată, eu sunt prea bătrân şi cineva trebuie să ducă această poveste, despre fărădelegile sistemului şi conducerii acestei mari şi sângeroase ţări, mai departe ca să fie o învăţătură pentru alţii, pentru cei cinstiţi şi naivi, chiar şi pentru lingăii, care sunt gata să-i pupe şi fundul stăpânului pentru un loc mai călduţ în viaţa asta atât de amară.
Şi a tăcut acest venerabil bătrân iar lacrimile îi curgeau pe obrazul brăzdat de cute adânci, săpate de chinurile şi suferinţele îndurate. De jur împrejur era o linişte totală, numai uneori fluiera o mierlă în pădurice. Eu stăteam pe buturugă alături de el cu sufletul răvăşit de amintirile mele şi mă gândeam: oare a fost cu adevărat acest calvar, sau poate a fost un vis rău, urât de lungă durată. Tăceam amândoi… O tristeţe profundă ne acoperă sufletele… Azi unele popoare, ca cel evreesc, de pildă, sărbătoresc, cinstesc, îşi aduc aminte de cei trecuţi prin genocidul neamului lor, fac comemorări, ridică monumente, iar noi, basarabenii, români moldoveni, cerşim de peste zece ani  nişte semne „în memoria” de la nişte guvernanţi laşi, hulpavi şi trădători, oameni fără suflet, fără demnitate, fără conştiinţă naţională; şi totul e în van.
Cine suntem noi, cei care strigăm în gura mare „Ştefane, nu ne lăsa!”, dar, din păcate, mulţi ca nişte berbeci ne ducem la urnele de votare şi ne dăm glasul pentru acei care ne-au împilat, exploatat şi decimat multe zeci de ani, şi nu vor să ridice măcar cîte o simplă cruce la gara din Chişinău şi în gările altor, localităţi de unde au fost mânaţi ca pe vite, la ocnă, mii de oameni nevinovaţi, şi doar pentru că gândeau altfel, erau creştini, şi buni români…
Foştii preşedinţi îşi dăruiesc unul altuia medalii pentru mari fapte de eroism, în realitate – pentru mari crime, fără a se gândi că vor intra în istorie ca nişte idoli, monştri, figuri sinistre, groaznice.
Ce puteam eu să-i spun acestui om, cu ce puteam să-i alin durerea sufletului, chinuit de acea taină a vieţii lui, ascunsă de toţi cei dragi? Pe acest pământ cu atâta popor rătăcit, unde fiul luptă împotriva tatălui, unde mama îşi sugrumă copilul, unde preotul Moscovei din amvon, laudă pe acei care au distrus lăcaşele lui Hristos, unde cei de pe scena politică vând totul, taie neamul în două, ca să mai domnească o dată; ce-ţi rămâne să vorbeşti? El, Valentin Şerban, a trăit o viaţă de naufragiat pe valurile unei mări furioase şi zbuciumate, un adevărat calvar, dar nu s-a frânt. În faţa lui trebuie să te închini. O merită!
Şi chiar la capătul disperării fiind, mai am speranţa în ziua de mâine, în viitor, în cei ce vin după noi, în raţiunea omenească, în sângele care nu se face apă, că ne vom uni cu Ţara, vom întregi şi pământul şi poporul, vom ajunge în rândul naţiunilor libere şi prospere ale Europei.
Am spus asta şi el a zâmbit, ca un copil, printre lacrimi, şi s-a înseninat.
A sosit o maşină cu anvelope de la Bălţi şi şoferul autobuzului nostru, după ce le-a montat, a strigat:
– Îmbarcarea, plecăm mai departe, la destinaţie! Şi noi am sărit toţi în picioare, şi mic şi mare, şi tânăr şi bătrân, şi am luat loc în autobuzul care ne-a adus la Chişinău.
Pe acel moş venerabil l-am mai văzut de câteva ori, venea la statuia lui Ştefan cel Mare, când se adunau acolo cei cu suflet mare, cu dragoste de pământul strămoşesc, care mai luptă împotriva asupririi neamului, pentru adevăr şi dreptate. La 31 martie 2005 venerabilul bătrân a decedat. S-a dus la Domnul să-şi odihnească trupul şi sufletul chinuit, împuşcat fiind numai de două ori. Dumnezeu să-l aibă în paza lui.
Veşnica lui pomenire!

Necunoscuţi prieteni de departe,
Curatei file daţi-I crezămînt
Şi tineţi minte că această carte
A fost odată sînge şi pămînt.
,,Aşa le-am scris”
Andrei Ciurunga

RÎNDURI DE CUVINTE SÎNGERÎNDE

Cartea aceasta este  despre un erou-martir – basarabeanul Valentin Şerban; ea descrie prin cîte poate să trăiască un om fără a-şi clinti, pentru nici un moment, verticalitatea cauzei naţionale.
Ce ştim despre acest om?
Trădat ruşilor sovietici de către doi colegi cu care activase în cadrul serviciilor patriotice secrete ale României în timpul celui de al  doilea război mondial, basarabeanul Valentin Şerban e arestat de sovietici, mult după război, tocmai în 1948; şi nu pe teritoriu sovietic, nu în Basarabia română  reocupată barbar de Uniunea Sovietică, ci la locul său de lucru civil, în Bucureşti, unde  avea familie, soţie şi trei copii. Este ameninţat cu omorîrea prin împuşcare, este maltratat cu atîta bestialitate, încît ajunge a se gîndi ,,la moarte ca la o salvare”.

  1. Trageţi, călăilor! – le-a strigat Şerban schingiuitorilor cu armele îndreptate spre el.

Nu au tras într-însul, au tras pe de-asupra lui şi l-au condamnat  la 25 de ani închisoare cu regim sever, ducîndu-l spre nordicul Norilsk al Siberiei, pe traseul: Bucureşti – Constanţa – Odesa – Moscova – Harkov – Kuibîşev – Ufa – Celeabinsl – Kurgan – Petropavlovsk – Omsk – Novosoborsk – Kemerovo – Krasnoiarsk – Dudinka şi, în sfîrşit, Norilskul, unde avea să robească ani în şir, ca deţinut politic, apoi, alţi ani – în închisorile din Kenghir (Kazahstan) şi Iavas (Mordovia).
Duşi în Siberia au fost şi părinţii lui, din Basarabia. Familia sa, la Bucureşti, deşi persecutată de comunişti, nu ştia nimic de dispariţia soţului şi tatălui (nu avea voie să ştie).
Un alt basarabean – Vadim Pirogan (şi acesta fost deţinut politic în închisorile siberiene din regiunea Irkutsk) află de istoria dramatică a conaţionalului său, aşterne această istorie pe hîrtie, spre neuitare, dar pentru că, meditează Domnia sa, ,,din păcate, mulţi, ca nişte berbeci ne ducem la urnele de votare şi ne dăm glasul pentru acei care ne-au împilat, exploatat şi decimat multe zeci de ani, şi nu vor să ridice măcar cîte o simplă cruce la gara din Chişinău şi în gările  altor localităţi, de unde au fost mînaţi ca pe vite, la ocnă, mii de oameni nevinovaţi; şi doar pentru că gîndeau altfel, erau creştini şi buni români…”.
Aşa e… Poate că rîndurile de cuvinte sîngerînde ale acestei cărţi ne vor pune pe gînduri, poate că vor influenţa şi opţiunea ,,berbecilor”.

Victor CIRIMPEI
Doctor în ştiinţe, etnolog.

Prietenul nostru mai vârstnic – Valentin Şerbacov (Şerban)
L-am cunoscut pe vestitul sportiv român basarabean încă de prin anii 70 ai veacului trecut, pe când eu eram la început de carieră sportivă.
Îl ţin minte ca antrenor la Tiraspol, apoi ca şef al şcolii sportive din acest oraş  nistrean, unde locuia în acele vremuri.
Bărbat nu prea înalt, cu corp sportiv, frumos. Era destul de sever cu elevii începători, cerându-le multe sforţări dar şi ajutându-i cu sfaturi folositoare. Nu ştia nimeni pe atunci despre tragedia lui, despre familia lui pierdută, în hăul războiului. Povestea că a venit de bună voie din România, acasă, în Basarabia, căci aici trăiau părinţii lui, rudele….
Nu-i plăcea  să povestească despre cele întâmplate. A educat zeci de sportivi tineri, care au reuşit să aibă rezultate foarte bune, unii devenind campioni. În tinereţe luase parte la Olimpiada din Berlin, în 1936, unde, reuşind să învingă, a fost  printre cei felicitaţi de însuşi conducătorul Germaniei din acea vreme, vestitul Adolf Hitler.
Valentin Şerbacov se bucura în lumea sportivă de respectul tuturor tinerilor sportivi şi a conducătorilor acestora. La prima vedere părea un om retras, tăcut, închis în sine, dar nu era aşa. Ajuns arbitru de talie republicană, apoi unională şi chiar internaţională, era considerat de toţi drept om cinstit şi drept. La judecarea competiţiilor avea o poziţie fermă, respecta adevărul şi nu recurgea diferite compromisuri. Cu timpul s-a  mutat cu traiul în Hînceşti, unde a reuşit să organizeze tineretul de la sate, să le ridice la nivel înalt cultura sportivă, găsea mereu sportivi talentaţi. Datorită insistenţei sale s-a reuşit construirea la Hînceşti a unui stadion modern, unde aveau loc şi competiţii republicane. Lucra mult cu tinerii sportivi talentaţi, unii dintre aceştia ajungând campioni unionali (de exemplu Sîtnic Valentin).
Era recăsătorit la sovietici cu Valentina, o sportivă din Tiraspol. Venea la competiţiile sportive cu soţia şi fiica lor, Liliana, era un bun familist. Era bucuros de familie, de lucrul profesat şi de prietenii pe care îi avea. Fiind deja pensionar   nu-şi   uita prietenii şi colegii, venea deseori de la Hînceşti, vizitându-ne pe mine, pe Popovici Grigorie etc.
Era prietenul nostru mai vârstnic, întotdeauna ne dădea sfaturi bune din bogata-I experienţă din viaţă. El a reuşit să scape de iadul sovietic de acea mocirlă ideologică şi datorită caracterului său  ferm a reuşit să se integreze în societate, cu tot ce avea mai bun din anii tinereţii cutezătoare, fără a fi bolnav de ură şi dispreţ faţă de oamenii care îi luaseră atâţia ani de viaţă, lipsindu-l de frumos şi omenesc.
Iubea mult poezia, proza. Deseori ne recitea din poeziile lui Coşbuc, Eminescu în pronunţare românească, frumoasă, curată. Ştia limbile franceză, germană, ucraineană, era un om de o cultură aleasă. Începând cu anul 1988, Valentin Şerbacov venea la Chişinău pentru a fi prezent la adunările mişcării de eliberare de sub cizma sovietică şi căpătare a independenţii pentru Moldova. La vârsta sa înaintată nu înceta să viziteze federaţia de atletism, să mai stea  de vorbă cu noi, prietenii lui.
Îi plăcea mult să citească literatura  rusă a scriitorilor mari: Lev Tolstoi, Fiodor Dostoevschi, Nicolai Gogol, Ivan Bunin etc.
La sărbătorirea zilelor aniversare de 70, 75 de ani, ne-a adunat pe toţi, bucurându-se de prezenţa noastră. Cu toate cele suferite în lagărele sovietice, nu ţinea, cum am zis, ură în suflet-toată politica lui era sportul atleţii pe care-i promova, căutând să-i ajute să obţină cît mai multe victorii în competiţii. Fiind deja grav bolnav, se străduia să ne vadă şi se bucura mult de aceste întâlniri. Ne duceam la el spital să-I luminăm ultimele clipe…
Azi Valentin Şerbacov (Şerban) nu mai este, dar amintirea lui a rămas şi va  rămâne veşnic vie în sufletele noastre, a tuturor acelora care l-au cunoscut, care au trăit alături de el.
Anatol Popuşoi
Preşedinte al Departamentului tineret şi sport
Federaţia de atletism R. Moldova.

Cînd l-am întâlnit pe acest om român basarabean Valentin şi am auzit povestea lui, am plâns şi eu, plângea şi el. Numele lui trebuire să rămână pe coperta acestei cărţi, el are dreptul la istorie…..
Suferinţele morale sunt mai grele şi mai mari decît cele fizice…

Vadim Pirogan

Tags

Related Posts

Share This