Inchisoarea in Romania comunista ca realitate memorialistica (1948-1964) – Catalina Marza

Introducere

Tema pe care mi-am propus să o abordez Închisoarea în România comunistă ca realitate memorialistică (1948-1964) a pornit de la dorinţa de a cunoaşte cât mai multe aspecte privitoare  la viaţa deţinuţilor politici din temniţele comuniste şi tragedia prin care au trecut ei, dar şi membrii familiilor lor, supuşi la diferite represalii din partea sistemului.

Pasiunea mea pentru memoriile de detenţie apărute după 1990 la noi în ţară provine din imboldul primit prin lectura celor cinci volume dinÎnchisoarea noastră cea de toate zilele (1semnate de către Ion Ioanid, precum şi a lucrării lui Aurel Vişovan, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?Reeducarea de la închisoarea Piteşti (2).

Deşi este un subiect incitant, memorialistica privitoare la universul concetraţionar românesc este destul de greu de tratat, din varii motive. Materialul impune o anume ordonare, reliefarea diferitelor specifice, contribuţia fiecărui autor la cunoaşterea şi conştientizarea situaţiei create de către un sistem totalitar. Însă acest fenomen nu a reprezentat un impediment în continuarea cercetării. A constituit un impuls în nevoia de a înţelege şi analiza perioada de mari suferinţe ale poporului român, determinate de impunerea unui regim marionetă aservit unei puteri străine.

Am încercat să fac o sinteză asupra acestui subiect, având ca punct de plecare mărturiile victimelor care au trecut prin diferite penitenciare între 1948 şi 1964. Intervalul cuprins între aceşti ani a marcat vieţile a sute de mii de oameni, pornind din 1948, când s-au înregistrat valuri mari de arestări şi încheind cu decretele din 1964, prin intermediul cărora au fost eliberaţi deţinuţii politici.

Literatura memorialistică, atât cea apărută înainte de 1989 în străinătate, dar şi cea publicată după 1990 în ţară, are câteva  deficienţe: autorii redau trăirile şi evenimentele petrecute în infernul concentraţionar prin prisma propriului adevăr, manifestându-se astfel o notă de subiectivism, fenomen explicabil ţinând cont de vârsta şi traumele prin care au trecut deţinuţii politici.

Au existat de asemenea şi neconcordanţe între ceea ce memorialiştii prezentau şi realitatea exprimată de documentele din arhivă. Astfel de cazuri au fost ilustrate spre exemplu de către Victor Frunză care aprecia că 2 milioane de oameni ar fi trecut prin închisori, ceea ce ar reprezenta un cetăţean din 9 (3). Acestă tendinţă de a aluneca spre interpretări situaţionale era oarecum previzibilă.

Însă acest fenomen nu a reprezentat un impediment în continuarea cercetării.

Lucrarea a fost structurată pe trei capitole. Am considerat important de subliniat pentru primul capitol intitulat Teroarea ca realitate istorică impusă într-un regim comunist, cum au decurs evenimentele începând cu lovitura de stat din 1917 din Rusia şi felul în care acest fenomen istoric a fost relatat în istoriografia  rusă. Odată cu prăbuşirea Imperiului Rus, prin asasinarea familiei ţariste, teroarea roşie şi-a fixat adânc rădăcinile în societatea rusă.  Teroarea impusă de către bolşevici avea să însoţească regimul comunsit de-a lungul existenţei sale. Din cauza atitudinii ostile care se manifesta nu doar prin asasinate sumare, ci şi printr-o atmosferă care inspira frica şi neputinţa omului de rând de a-şi exprima starea sufletească, minoritatea conducătoare deţinea  astfel pârghiile puterii.

Primele lagăre de concentrare au fost construite în vara anului 1918, la iniţiativa lui Lenin şi Troţki, reprezentând instrumentele unei lupte pe viaţă şi pe moarte. Definiţia Gulagului va fi data ulterior. Lucrarea lui Soljeniţân (4) mi-a fost de mare ajutor în alcătuirea acestui capitol, deoarece mi-a oferit prilejul de a cunoaşte şi analiza condiţiile de trai din cadrul gulagului sovietic.

În al doilea capitol, România şi impunerea sistemului sovietic de societate am încercat să demonstrez felul în care modelul sovietic a fost impus în România, urmărind etape esenţiale care au marcat viaţa poporului român: impunerea guvernului Groza, falsificarea alegerilor parlamentare, scoaterea în afara legii a partidelor istorice, abdicarea forţată a stâlpului de rezistenţă pentru români, regele Mihai, urmată de proclamarea Republicii Populare Române la 30 decembrie 1947, ceea ce presupunea că bazele unui stat totalitar erau puse. Planul de eliminare al opozanţilor sistemului a funcţionat datorită instrumentului represiv denumit Securitate. În ceea ce priveşte legislaţia represivă, măsurile care au fost luate au încercat să subjuge omul pe toate căile, atât fizic, cât şi la nivelul psihicului. Sunt prezentate măsurile legislative care au determinat apariţia unităţilor, coloniilor şi lagărelor de muncă. Sunt explicate în cadrul acestui subcapitol raţiunile apariţiei acestor forme de detenţie, abuzurile săvârşite de către autorităţi asupra deţinuţilor din diferite colonii de muncă.

Capitolul final reprezintă nucleul lucrării şi are în vedere literatura de detenţie în cadrul universului concetraţionar din România în perioada 1949-1964. grupat în subcapitole precum: Delimitarea metodologică, Spaţiul ca element al torturii. Celula, Ritualuri zilnice din timpul detenţiei, Excepţionalul unei zile de detenţie, Binecuvântată fii, închisoare!.

Bazat pe mărturii şi memorialistică internă, capitolul al treilea redă tipologia şi structura umană a deţinuţilor, a supraveghetorilor infernului bolşevic, modalităţi de exterminare a diferitelor categorii de oameni.

Interviurile luate unor foşti deţinuţi politici m-au ajutat foarte mult în stabilirea unei paralele asupra vieţii cotidiene în temniţele comuniste, condiţii, ritualuri zilnice. Am încercat de asemenea şi o radiografiere a situaţiei femeilor în detenţie. În urma studiului, am ajuns la concluzia că fiecare dintre cei trecuţi prin diverse centre de detenţie şi-au expus stările afective şi psihice într-un mod  original, dar fondul era identic. Acest mod de a trăi  a lăsat urme de neşters în maniera lor de a expune.  Suferinţele oamenii care au scris despre sistemul carceral pot însuma evenimentele tragice de care au avut parte românii sub teroarea sistemului comunist.

Demersul ştiinţific s-a bazat pe o sinteză între datele oferite de către autori consacraţi în studiul perioadei comuniste de la origini şi până în prezent, de pildă Stéphan Courtois, Robert Conquest şi informaţiile culese din memorialistica internă şi din diverse lucrări de specialitate. Trebuie ţinut cont că înainte de 1989, despre regimul concentraţionar românesc s-a vorbit foarte puţin în literatura română, de menţionat fiind romanul Cel mai iubit dintre pământeni (6), scris de către Marin Preda. În istoriografia comunistă subiectele puse în discuţie negau abuzurile săvârşite de către Securitate şi Partid.

În ceea ce priveşte analiza fenomenului concentraţionar din România, volumul lui Ghiţă Ionescu, Comunismul în România, face referiri asupra colectivizării şi legislaţiei cu caracter represiv (7). Dintre lucrările care se referă strict la universul concetraţionar românesc, lucrarea Gherla scrisă de  Paul Goma evocă un eveniment unic în închisorile româneşti, răscoala frontieriştilor din 1958 (8). De asemenea sunt ipostaziate şi torturile prin care victimele infernului bolşevic sunt nevoite să treacă. Richard Wurmbrand a menţionat în cartea sa despre anii petrecuţi în închisoare,  în care sunt omise voit sau inconştient anumite fapte, persoane, care i-au marcat viaţa din detenţie (9).

Aceste lucrări au avut marele merit să facă cunoscute în Occident aspectele legate de infernul gulagului românesc, chiar dacă nu au o structură clădită pe documentele din arhivă. Autorii au prezentat lumii întregi, trecând de bariera cortinei de fier, suferinţele unui popor subjugat.

După 1989 au apărut nenumărate lucrări cu caracter memorialistic care să se raporteze la tema dezbătută, însă nu şi studii referitoare la o analiză ştiinţifică a fenomenului. Literatura memorialistică reprezintă un rău necesar, cum afirma Ion Bălan în studiul său (10). Cum am menţionat anterior, informaţiile din cuprinsul memoriilor sunt de cele mai multe ori subiective, cu unele inexactităţi. Lipsa de experinţă în domeniul filologiei a determinat pe o parte dintre memorialişti să utilizeze un stil greoi, iar unele informaţii valoroase pierzându-se printre altele cu valoare fluctuantă. Având în vedere condiţiile inumane în care şi-au petrecut atâţia ani, nu trebuie să blamăm operele după acest aspect. Memoriile subliniază rezultatul unor experienţe de viaţă care au marcat profund sufletul victimelor, care au datoria de a transmite generaţiilor viitoare impresiile şi propriile simţăminte.

Raportat la numărul foştilor deţinuţi politici, lucrările care să ilustreze calvarul vieţii de detenţie din perioada comunistă sunt puţine. Motivele ar fi diferite resentimente, fie persoane bântuită de fantasma unui călău din umbră, fie ruşinea amintirii. Însă cei care au avut puterea să depăşească aceste obstacole, să se detaşeze de teribilul trecut, au scos la lumină volume memorialistice de o valoare incontestabilă. Singular în câmpul memorialisticii de închisoare apărută după 1989 în România a fost Ion Ioanid, care foloseşte experienţa carcerală, nu pentru a inspira compasiune, ci pentru a explica mecanismul terorii din cadrul sistemului concetraţionar. Cu o memorie rar întâlnită,  poate memoria ce mai prodigioasă a universului concetraţionar românesc, aşa cum susţinea Ion Bălan (11), autorul reproduce o listă de 162 de nume din aproximativ 300 câţi se aflau la colonia  de muncă de la Cavnic, schite ale Zărcii de la Aiud, scrisori de la pastorul Wurmbrand, caracterizări, care să completeze cele cinci volume.

Memoriile lui Constantin C. Giurescu (12) sugerează un testimoniu care urmează a fi folosite de istoricii viitorului. Lucrarea este scrisă într-un stil plăcut, experienţa celor cinci ani transformându-se în informaţii utile pentru analiştii fenomenului comunist.

Deportările şi dislocările au reprezentat un fenomen unic în spaţiul concetraţionar românesc. Mărturiile celor care au trăit aceste drame constituie un prilej de analiză pentru cei interesaţi şi pasionaţi de acest fenomen. Mişcarea de rezistenţă din munţi are în literatura memorialistică  apărută duă 1989 autori reprezentativi: Mihai Rădulescu, Ion Gavrilă Ogoranu, Elisabeta Rizea din Nucşoara etc. Literatura memorialistică redă viaţa autorilor şi a comunităţilor umane cu care au convieţuit în decursul anilor sub diferite forme de detenţie ale sistemului bolşevic. Cărţile pe care le-am consultat au fost alese pe considerente obiective.

“Arhivele Totalitarismului”, revista Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului publică în fiecare număr importante documente de arhivă. Alături de studii, articole şi mărturii orale care se canalizează pe tema gulagului românesc, se fac referiri şi la documente legate de mişcarea de rezistenţă, victimele regimului asupritor începând din 1945 şi până în 1989.

În acest moment, situaţia foştilor deţinuţi politici incită prea puţine întrebări sau soluţii asupra stării lor materiale şi interioare. Interesant ar fi de abordat o temă care să cuprindă sentinţe judecătoreşti date în favoarea sau în detrimentul foştilor deţinuţi politici şi a familiilor lor, după 1989.

Cu menţiunea că, în redactarea lucrării, am întrebuinţat bibliografia existentă atât în Iaşi, cât şi în alte centre universitare, bazându-mă şi pe studiul de istorie orală, subiectul dezbătut constituie un punct de plecare pentru viitoarele cercetări,  reprezentând un  pas în conştientizarea tragediei la care bunicii sau străbunicii noştri au fost martori.

1. Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, vol. I-V, Bucureşti, 1991-1996.

2. Aurel Vişovan, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsitReeducarea de la închisoarea Piteşti, vol. I- II, Cluj, 2004.

3. Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, 1990, p. 395.

4. Alexandr Soljeniţân, Arhipelagul Gulag, Bucureşti, 1997.

5. Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, Bucureşti, 2002.

6. Ghiţă Ionescu, Comunism în România, Bucureşti, 1994, pp. 204, 232-235.

7. Paul Goma, Gherla, Bucureşti, 1990.

8. Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, Bucureşti, 1993.

9. Ion Bălan, Regimul concetraţionar din România în perioada comunistă (1945-1964), Bucureşti, 2000.

10. Ibidem, p. 15.

11. Constantin C. Giurescu, Cinci ani şi două luni în penitenciarul din Sighet ( 7 mai 1950- 5 iulie 1955), Bucureşti, 1994.

Tags

Related Posts

Share This