POETI DUPA GRATII

RADU GYR

Voi n-aţi fost cu noi în celule

Voi n-aţi fost cu noi în celule
să ştiţi ce e viaţa de bezne,
sub ghiare de fiară, cu guri nesătule,
voi nu ştiţi ce-i omul când prinde să urle,
strivit de cătuşe la glezne.

Voi n-aţi plâns cu pumnii-n orbite,
străpunşi de cuţitul trădării.
Sub cer fără stele, în drum spre morminte,
voi n-aţi dus povara durerilor sfinte
spre slava şi binele ţării.

În cântec cu noi laolaltă
trecând printre umbre pereţii,
voi n-aţi cunoscut frumuseţea înaltă
cum dorul irumpe, cum inima saltă
gonind după harfele vieţii.

Ce-i truda de braţe plăpânde,
ce-i jugul, ce-i rânjet de monstru,
cum scârţâie osul când frigul pătrunde,
ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveţi de unde
să spuneţi aproapelui vostru.

Voi nu ştiţi în crunta-nchisoare
cum minte nădejdea şi visul,
când uşi se închid sub zăvoare,
cum în noi insul se vede pe sine,
privind povârnişul în groaznica lui încleştare.

Aţi stat la ospeţe-ncărcate
gonind după fast şi orgoliu,
nici milă de noi şi nici dor, nici dreptate,
nici candelă – aprinsă şi nici libertate,
doar ghimpii imensului doliu.

Aşa sunteţi toţi cei ce crezurăţi
că pumnul e singura faimă.
Făţarnici la cuget, pe-alături ne treceţi,
când noi cu obraji ca pământul şi vineţi,
gustăm din osândă şi spaimă.

Când porţile sparge-se-or toate
şi morţii vor prinde să urle,
când lanţuri şi ziduri cădea-vor sfărâmate,
voi nu ştiţi ce-nseamnă-nvierea din moarte,
căci n-aţi fost cu noi în celule.

Imn morţilor

Morminte dragi, lumină vie,
sporite-ntr-una an de an,
noi v-auzim curgând sub glie,
ca un şuvoi subpământean!

Aţi luminat cu jertfe sfinte
pământul, până-n temelii,
căci arde ţara de morminte,
cum arde cerul de făclii.

Ascunse-n lut, ca o comoară,
morminte vechi, morminte noi,
de vi se pierde urma-n ţară,
vă regăsim mereu în noi!

De vi s-au smuls şi flori şi cruce
şi dacă locul, nu vi-l ştim,
tot gândul nostru-n el v-aduce,
îngenuncheri de heruvim.

Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane,
morţi sfinţi în lupte şi furtuni,
noi am făcut din voi icoane,
şi vă purtăm pe frunţi cununi.

Nu plângem lacrimă de sânge,
ci ne mândrim cu-atâţi eroi.
Nu! Neamul nostru nu vă plânge,
ci se cuminecă prin voi.

Întoarcerea din cruciadă

Trist sună cornul sfintei cruciade
Iar noi betegi şi falnici seniori,
Ne-mpleticim în platoşe schiloade
Sub vechi armuri, cârpite strâmb cu sfori,
Baroni şi prinţi ce-au fulgerat în spade
Ierusalimul altor aurori…

Cu trupul plin de răni ce se usucă
Amari şi greu ne clătinăm în fier.
Câţi au murit? Şi câţi mai pot să ducă
O ţandără de chivără de cer?
Pe-o umbră de mârţoagă, o nălucă,
Pe-un ciob de scut, un ciot de cavaler?

– Când am plecat de mult în Cruciadă,
Mai ştii Bertrand? Eram numai lumini;
Tot burgul sta pe ziduri să ne vadă,
Ne troenea cu roze şi cu crini,
Iar noi, pe armăsarii de zăpadă,
Treceam printre vasali şi palatini.

Cetatea scânteia în mii de feţe
Ne aşternea covor de borangic
Sub strălucirea zalelor semeţe
– Îţi mai aduci aminte, Alberic?
Cu fruntea-n cer, cu spada-n tinereţe,
Încovoiam vecia ca pe-un spic!…

Iar soarele bătea medalioane
Pe scuturi şi pe platoşe, minuni.
Mulţimile vuiau, iar din balcoane
Madonele cu mâini de rugăciuni
Ne surâdeau prin lacrimi, ca-n icoane,
Şi ne-aruncau în suliţe cununi…

Acum ne-napoiem: o hâdă ceată
Pe piept cu câte-o urmă de blazon;
Cu coiful spart, cu faţa sfâşiată,
Sub zdreanţa unui rest de Gonfalon,
Strigoi de cruciaţi ce altădată
Au strălucit în zale de baron.

Acum povara-ntoarcerii ne frânge…
Pe cai ologi, sub zale care curg,
Convoiul de fantome parcă plânge
Scurgându-se spre vechiul nostru burg,
Pe când, nebiruit şi plin de sânge,
Ierusalimul scapără-n amurg.

O clipă numai porţile de-aramă
Sub care n-a fost dat să biruim –
Se fac de foc, şi-n urmă se destramă,
Topindu-se sub cerul lor sublim.
Şi tot mai jalnic, cornul trist ne cheamă
Tot mai departe de Ierusalim…

– Gotfried, Gotfried, de ce ne înspăimântă
O rană-n piept, un hârb de scut beteag,
Când încă-n noi, Ierusalimul cântă
Şi mai purtăm prăjina unui steag
Sau când nobleţea-ntreagă-i neînfrântă
În sângele rămas pe zale, cheag?

Iar dacă-a fost armura să se spargă
De ce suspini, nevolnic scutier?
Adună-mi trupu-n platoşa prea largă,
Din spada mea, dă-mi ciotul de mâner
Şi fă-mi pentru întoarcere, o targă
Din crengi cereşti şi verzi de palmier!

Presară-mi-o cu crini şi roze toată,
De dulcea lor mireasmă să mă-mbăt
Ca-n trupul fermecat de altădată
Când ne-ngropau sub floare de omăt,
Şi-aşa întins pe targă-nmiresmată,
Purta-ţi-mă spre ţară îndărăt.

Azi, sfârtecaţi sub platoşe schiloade
Ne clătinăm în zdrenţe prin furtuni,
Dar mâine-n burgul nostru cu arcade
Madonele cu mâini de rugăciuni,
Zâmbind în cinstea altor cruciade,
Ne-or împleti mai fragede cununi.

Iar cei care-au căzut pe metereze,
În piept cu-acele crunte sfâşieri,
O veşnicie n-or să sângereze,
Cândva uita-vor marile dureri.
Şi braţele s-or ridicat mai treze,
Sfinţite-n mirul rănilor de ieri.

Iar mâine burgu-ntreg o să se scoale
În cântece de calfe şi fierari;
Săltând, vor dănţui pe nicovale
Săbii mai lungi şi platoşe mai tari,
În focuri se vor făuri noi zale
Şi noi potcoave pentru armăsari.

Şi iarăşi, străbătând albastre spaţii
Peste doi ani sau peste încă trei,
Cu suliţele-nfipte-n constelaţii,
Cu platoşele evului în şei,
Ţi-or sta în faţa porţii Cruciaţii,
Iesuralime, care nu ne vrei.

Şi vor veni mai mulţi din soare-apune
Şi cei de ieri şi cei ce azi nu-i ştim.
Pe vechile morminte or să tune
Noi cavaleri cu chip de Heruvim
Şi ei sau alţii, tot te vor supune,
Strălucitorule Ierusalim!

Cântec de leagăn

Dormi copilul mamii, nani, nani,
A plecat şi ultimul lăstun.
Ruginiră plopii şi tufanii
Şi, din temniţa-i ce-i surpă anii,
Nu s-a mai întors tăticul bun.

Dormi copilul mamii, toamna plânge
Dezgolindu-şi umărul rănit.
Cade frunza, cade şi se frânge,
Orice frunză-i lacrimă de sânge
Şi tăticul nu a mai venit.

Nani, nani, mâini de crin plăpânde,
La fereastră păsări plâng şi ploi.
Lupii beznelor rânjesc la pânde.
Ţara-i toată temniţe flămânde
Şi tăticu-i dus de lângă noi.

Nani, nani, tata nu mai vine,
Maica stă cu sufletul răpus.
Cine să-ţi mai spuie basmul, cine
Să-ţi sărute pleoapele senine?
Maica plânge şi tăticu-i dus.

L-au zvârlit în temniţă duşmanii
Pentru sfânta-i lege din străbuni.
Or să-i ningă peste tâmple anii,…
Să creşti mare, puiul mamii, nani,
Neamul şi părinţii să-ţi răzbuni.

Blestemul Aiudului

Aiudule, Aiudule.
Temniţă cruntă,
Fă-te zăludule
Piatră măruntă.

Focul mănânce-te
Că nu te saturi.
Mereu vrei scâncete
Şi bei oftaturi.

Vântul destramă-te
Că nu-ţi ajunge
– Şi-n marea-ţi foamete –
Mereu vrei sânge.

Apele facă-te
Ape ca ele,
Lacrimi din lacăte
Plâns de zăbrele.

Grindina-ndoaie-te
Spele-te ploaie,
Lanţuri şi geamăte
Să ţi le-nmoaie.

Aiudule, Aiudule
Fiara năucă,
Face-te-ai crudule
Scrum şi nălucă!

Ofranda

Din luptele şi-nfrângerile noastre
Aşternem trepte noilor destine
Şi-o punte de mărgean peste dezastre,
S-o urce paşii lumii care vine.

Cu fiecare rană care doare,
Cu orice răzvrătire mai adâncă,
Am pus armuri pe piepturi viitoare
Şi-o spadă grea, în mâini ce nu sunt încă.

Iar dacă-am plâns, din lacrima măiastră
Va creşte-o mângâiere de mătase
Pe care mâine alţii au s-o lase
Pe alte frunţi ce cresc din fruntea noastră.

Iar dacă-n noaptea smârcului şi-a zloatei
Închidem lanţuri, inimă şi rană,
Din dăruirea noastră subterană
Va creşte pâine pentru foamea gloatei.

Foamea

Lacătul a gemut în fiinţa-mi întreagă
Paznicul zăvoarele a tras
Şi în celulă am rămas
Doar eu şi foamea slăbănoagă.

O văd ca prin vis, ca prin ceaţă,
Cum se despoaie fără ruşine
Şi ţopăie cu buricul la mine
Şi singuri stăm în faţă.

Aş strivi-o cu pumnul ca pe-o târfă
Nălucă de oase şi piele;
Dar degetele nu-s ale mele
Şi braţul mi-e moale, de cârpă.

Muceda terci-mămăligă,
Vedenie-n vis a fost parcă.
În blid şi în lingura bearcă
Vor dinţii din nou să se-nfigă.

I-aş linge peretelui galbenul lapte
Cu aspra mea limbă, de mâţă…
Pernele astea de urdă m-aţâţă
Şi stelele-afară-s ca perele coapte!…

Aş ronţăi moloz în unghere,
Aş suge un colţ de saltea…
Deschide-te sobă, ca o cişmea
Gâlgâietoare de miere.

De ce nu se face aşa, o lumină,
Să văd că-n celule răsare
Maica Domnului, c-o strachină mare
Cu lapte şi azimă plină…

Doamne, cum s-or ospăta alţii,
Morman de carne şi pâine.
Ah! Zodia mea de fiară, de câine,
Cum mi-au dospit-o sfinţii, înalţii!

Lanţuri

Vă privesc, prinse zdravăn de glezne cu nituri
Fac un pas, vă aud zornăind fierăria
Crâncen mă simt priponit de garnituri
Aşa m-a legat de ea, veşnicia.

Mă culc, mă ridic, sun din carne, din oase,
Pâinea mea sună, apa mea sună, somnul meu sună,
Parcă întreg sunt făcut din fier şi furtună
Pe nicovală şi sub baroase.

Ca lupii mă rupeţi, ca iadul mă frigeţi
În ţipătul vostru satana mă strigă…
În rărunchi, în plămâni, cătuşa mi-o-nfigeţi
Până şi-n inimă am o verigă…

Lanţuri, vă pipăi cu ură zangătul groaznic
M-ascund, mă îngrop, nu scap de teribilul sunet…
Şi totuşi, v-am mai purtat altădată fierul năpraznic
Sunetul vostru în trup mi-a rămas ca un tunet.

Lanţuri, lanţuri, îmi amintesc de voi foarte bine:
Departe, departe, în plumbul topit al amiezii
Tot voi m-aţi legat de grozave ardezii,
Vulturi de foc să rupă aşchii din mine…

Cimitir de deţinuţi

Alături de temniţă, pe-o rână, pe-o coastă,
cimitirul nostru adastă,
Tace. Aşteaptă sicrie sărace
cu număr de smoală scris pe capace.

Cimitir fără iarbă, doar humă,
ocolit ca o molimă neagră de ciumă.
Morminte fără poveste
unde nu-ngenunchează neveste,
unde mame nu plâng,
unde nu cad lacrimi de ţânc…

Crucile strâmbe şi şchioape
vrură să fugă, să scape,
dar numai o clipă rebele
parc-ar fi fost somate de sentinele
au stat pe loc. S-au supus.
Au ridicat mâinile-n sus.

Uite, gardienii le-au pus în fiare
pentru-ncercare de evadare…

Cât îi ziua de lungă,
vântul le numără-n dungă:
cinci… zece… treizeci… toate la fel,
toţi detinuţii prezenţi la apel,
toţi aliniaţi pe-un singur tăpşan,
ca la inspecţia domnului prim-gardian.

Cât îi seară şi umbră,
frunzele toamnei tot umblă.
tremură-n cer, cad pe morminte,
scrise cu sânge fierbinte,
ca nişte flori roşii, amare:
matricule de-ncarcerare.

Cât îi noapte înaltă,
cimitirul cu taine tresaltă.
Cât îi lună pe coame,
crucilor parcă li-e foame:
din gropi, din nămol, osândiţii,
uscaţii, flămânzii, lihniţii,
cu braţele-ntinse spre lună
îi cer pâinea caldă şi bună.

Cât bat stelele-n osânde,
crucile-s haite flămânde…

Hei, mâine ori poimâine noapte,
poate-o scrâşni sub noroi
şi 632
sau 807.

Carte poştală

Dragă,
pe scurt, cum e ordinul, ce să-ţi scriu? Ce să-ţi spun?
Fetiţa noastră a trecut într-a patra primară?
Are ochi ca ai tăi? Tot aşa trişti? Cum e-afară?
E soare? E cer? E tutun?

Aici stau de vorbă cu celula mea, pe-ndelete,
o-ntreb de voi, o dezmierd, apoi o zgârii, o muşc şi-o blestem.

Câteodată, umbrele voastre pâlpâie pe un perete,
Şi-atunci curge aur în ea, ca-n staulul din Vitleem.

Tot aşa e noaptea şi pe la voi? Afundă ca hruba,
cu luna ca un stârv spânzurat de-o prăjină?…

De-o să mă duc la altă puşcărie cu duba,
nu mai căutaţi netrebnica mea vizuină.

Uită-mă, tu, să mă uite fetiţa! Aşa e osânda,
te-astupă cu piatră, te rupe de toate…
Nu-l mai aştepţi pe tăticu. L-a-nghiţit ocna, flămânda.

Mai am unsprezece ani jumătate.

Cavalcada

În tunet lung de mare  treapăt
Pe armăsari de-aramă grea,
gonind să-nvingă pân-la capăt,
înalţi cu pumnul de prăsea,
atâţia trec şi râd că şchioapăt
în urma lor, pe gloaba mea,
în urma lor, pe gloaba mea.

Galopul lor înghite poşte,
potcoava sparge cremenea,
ori scoală smârcul să mă-mproaşte
cu smoala-i putredă şi rea,
că m-au lăsat cu zeci de poşte
în urma lor, pe gloaba mea,
în urma lor, pe gloaba mea.

Nu-i poticneşte-n drum nici sete,
nici răni nu-şi spală la cişmea,
nici munţii nu le stau perete…
Eu cad în fiece vâlcea,
las zdrenţe-n fiece scaiete
julit, mă urc pe gloaba mea,
şi plec din nou, pe gloaba mea.

Dar cum fug cetele buimace
spre nicăieri, spre nimenea,
se-nfundă goana în băltoace
şi pică unul, frânt din şa…
Pe lângă şanţu-n care zace,
eu trec la pas pe gloaba mea,
în urma lor, pe gloaba mea.

Apoi, pe rând, încep să cadă,
le sună zarea-a tinichea…
Eu n-am nici zale, n-am nici spadă,
dar cred într-un crâmpei de stea,
şi-n timp ce corbii vin să-i roadă,
leg altă rană c-o basma,
şi trec încet pe gloaba mea,

‘naintea lor, pe gloaba mea.

Întoarcerea lui Ulise

În fruntea mesei stau cu mirt pe tâmple,
dar dorm demult sub zidurile Troii.
Mesenii râd şi cupa lor se umple,
ei beau cu morţii şi cinstesc strigoii.

Eu am rămas sub zidurile Troii
şi cu tovarăşii mei morţi pe fundul mării,
Se rumenesc berbecii graşi şi boii
zadarnic în miresmele frigării.

Eu dorm demult sub zidurile Troii
sau putrezesc sub alge cu vâslaşii,
întors acasă, cum se-ntorc strigoii
acelora ce nu mai vin cu paşii.

Mă pipăiţi pe umeri, pe veşminte,
încredinţaţi că am venit-napoi,
ci eu sunt numai sute de morminte
în leşul care umblă printre voi.

Îmi povestiţi de temple cu pilaştri,
despre noi zei ce-n lipsa mea crescură.
Eu vă băsmesc de morţii mei albaştri
rămaşi sub Troia sau prin mări de zgură,
şi moarte, nu cuvinte am pe gură.

La curtea mea se-ntrec aezi să vină
ca să mă cânte ca pe toţi eroii.
Cum? Cântecul lor mie mi se-nchină?
În cinstea mea suspină harfa lină?

Eu dorm demult sub zidurile Troii,
doar umbrele i-ascultă şi strigoii…

Uleiuri cu adânc miros de floare
sângele Troii de pe hoit nu-mi spală,
căci dincolo de orice scăldătoare,
port morţii scumpi pe mine, tencuială.

Eu am rămas sub zidurile Troii.

Iar când pe sânii calzi ai Penelopei
pun fruntea în afund culcuş fierbinte,
eu sânger încă-n trânte cu Ciclopii
sau rătăcesc pe mări cu oseminte.

Cu dornice săruturi ne-ntrerupte,
muierea îmi dezmiardă la-ntâmplare
pe piept, pe braţe, rănile din lupte,
crezând că urma lor nu mă mai doare.

Ci eu sunt tot o rană nevăzută
şi răni mi-s ochii ăştia stinşii, goii.
Femeia mea sau morţii mă sărută
veniţi în pat de sub cenuşa Troii?

Eu dorm demult sub zidurile Troii.

Din nou mă pierd în valuri cu năierii,
mă prind, din nou, în lupte cu strigoii,
alunec dintre coapsele muierii
şi mă-ngrop iar sub zidurile Troii.

Eu am rămas sub zidurile Troii!

Noi nu am avut tinereţe

Noi nu am avut tinereţe
Să spumege viaţa în cupe!
Priveam cum din crengi pădureţe
Un fruct de otravă se rupe.

Nici lauri, nici mirt şi nici roze
N-au vrut pentu noi să-nflorească.
Tot cerul de-atunci de moloz e,
Luceafărul tânăr, de iască.

Noi nu am avut heidelberguri
Cu blonde iubiri diafane.
Pe clare şi verzi iceberguri
Noi nu am plutit pe oceane.

Cu lavaliere boeme
Noi n-am stat sub harfele lunii.
Pe noi nu ne-au nins crizanteme,
Nici vişinii nopţii, nici prunii.

N-am fost cu-o festivă ghitară
La balul şi dansul luminii.
Flămânzi, anii grei ne-aşteptară
Cu ocnele-n drum şi cu spinii.

Noi n-am cules aur din soare
Ci-n roşii amurguri zbătute,
Am strâns stropi de sânge-n urcioare
Prelins de pe cruci nevăzute.

Pândeau numai ştreanguri din stele,
Din zările roşii, sâneţe.
Priveam cum amurgul măcel e.
Noi nu am avut tinereţe.

Mereu şchiopătând prin dezastre,
Mereu cu osânda pe frunte
Credeam că tot spini sunt şi-n astre,
În lună, tot temniţe crunte.

Ce vânt secetos şi fierbinte
Ne-a smuls orice aripi răzleţe?
Căzuţi în genunchi pe morminte,
Noi nu am avut tinereţe.

Şi-adună azi zdrenţele anii
Şi visul, ciubotele sparte
În pod auzim chiţoranii
Cum petice rod mai departe…

Bătrâni cu obrazul de ceaţă,
Cu paşi năclăiţi în tristeţe,
Prin moarte-am trecut, nu prin viaţă,
Noi nu am avut tinereţe!

Mormântul Căpitanului

De-aici ‘nainte, Vremea se măsoară
cu trudnicile tale oseminte,
şi veacul care curge peste ţară
începe din cenuşa ta fierbinte.

Mergi printre noi cu sfânta-ţi moarte vie,
ne tămâiezi cu marea ta tăcere…
Mormântul tău e numai Înviere,
prin tine luminăm de Veşnicie.

Prin tine bem, setoşi, din Mântuire,
prin tine doar, ne-am curăţit de zgură…
Izvor ne eşti şi cină şi zidire
şi patrafir şi cuminecătură…

Eşti azima pe care-n plâns o cere
inima noastră pururea flămândă.
Eşti drumul nostru către zări de miere,
eşti perna pentru tâmpla fumegândă…

Eşti ruga Ţării pentru biruinţă,
mistria noastră-n aur ferecată,
dalta de foc înfiptă în credinţă…
Mormântul tău e viaţa noastră toată.

Venim lângă ţărâna ta iubită,
şi umbra ta, prin smirnă şi balade,
ne-atinge cu plutirea ei sfinţită
şi se preschimbă-n torţe şi în spade.

Cu duhul tău -mireasmă de grădină-
ne miruim, sub zâmbet de icoane.
Culegem din mormântul tău lumină
şi ne spălăm obrajii de prigoane.

Luăm un pumn de lut din groapa sfântă
şi-l punem pe vechi răni de închisoare;
şi rănile din noi tresar şi cântă,
se fac medalii şi zâmbesc în soare…

Ridică-te Gheorghe, Ridică-te Ioane!

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
Nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
Ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
Pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
Pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,
Ci ca s-aduni chiuind pe tăpşane
O claie de zări şi-o căciulă de stele,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
Şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane,
Şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
Pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
Pe toate ce slobode-ţi ies înainte,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane,
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Prefaţă la “Cântec din temniţă”

În aprigele mele belciuge,
piatra mă-nfulecă, fierul mă suge.
În bezne m-afund, zi de zi, şi-n urât,
întâi pân’ la glezne, apoi pân’ la gât.

Curând o să-mi treacă de gură, de frunte,
lespedea temniţei, cu gângănii mărunte,
şi-am să dispar în grozava ei guşă,
în mugetul ei subteran şi-n cenuşă…

Dar, hămesit, sub lacăte, chei şi zăvoare,
de tine, sălbatice, viule Soare,
din carne îmi rup, din dogorâta mea smoală,
Aceste cântece în pielea goală.

Şi-n tine le-arunc, în năpraznice-amieze,
s-alerge, să ţopăie şi să necheze,
slobode, aspre, neţesălate de loc;
ca nişte cârlani fugari în stepe de foc…

Cumetri de singurătate

Dragi prieteni de singurătate,
când celula cu beznă se-ncarcă,
ploşniţă soră, guzgane-cumnate,
mătuşă libarcă.

Şi voi lighioane surate,
– păianjeni, păduchi şi gândaci –
numai voi, din pereţii posaci,
călcaţi cu inimi de frate
printre orele mele înveninate…

Când ghilotina tăcerii de gât
îmi lasă grozavu-i tăiş
cumetrii, daţi buzna cruciş şi pieziş
să ţineţi mormântului meu de urât.

Sugeţi-mi somnul, tristeţile,
şi deznădejdea mea nesătulă;
dragi camarazi de celulă,
roadeţi-mi nopţile, beţi-le…

Purice, purice, măi, uşurelul Vântului
potcovit cu văzduh, azurat titirez,
u-hu, u-hu, ploşniţă, greaua pământului
grav calculată ca un burghez,

şi tu, chiţorane, poete,
aventurier şi boem,
şi tu gândac, vagabond pe comete,
complici de-ntuneric, vă chem…

Zodie

Nopţi la rând, urmăresc prin vizetă
beznele, beznele, beznele…
Odinioară citeam stelele. Lesne le
buchiseam slovele, scrise pe boltă cu cretă.

Voiam să-mi învăţ zodia pe dinafară
şi-o visam scrisă cu litere ‘nalte, citeţe.
Credeam că steaua mea e o caleaşcă la scară,
să mă ducă trasă de cerbi, peste râpi şi podeţe…

Cum caută azi ochiul, cu duşmănie,
Steaua nemernică şi blestemată!
Ce târfă de stea, ce năpârcă spurcată,
cum aş rupe-o cu dinţii, din puşcărie!…

Maică, măicuţă albă, măicuţă bună,
când îmi coseai surâzând, azur pe pieptare,
ghiceai tu zilele mele cu gheare?

Maică, măicuţă bună,
piciului tău cu părul de lună
îi sărutai mânuţele albe, plăpândele,
îi alungai lacrima, negura, pândele,
şi ţi-l visai în rădvan de coji de alună,
prinţ călărind pe furtună…

Acum, ţi-l rod toate osândele
şi temniţele toate, flămândele…

Sângele temniţei

Dacă-mi lipesc urechea de cimentul celulei,
ascult, ascult
cum sângele temniţei, ca un mare tumult,
ca un geamăt abrupt,
curge pe dedesubt,
curge torent de veninuri amare,
ţinut în pământ, sub zăvoare.

Sângele temniţei, prizonier,
gâlgâie-n cruntă durere
pe sub piatră şi pe sub fier,
pe sub osândă, pe sub zăcere,
prin subterane artere.

Lipesc urechea jos şi-l aud:
uneori fierbe un muget fierbinte,
plânge, plânge în fund de morminte…
Alteori ţipă, sălbatic şi crud,
ca o aprigă poftă de viaţă,
sau şuieră-a ispită răzleaţă,
cu brânciul ei aţâţător
la jaf, la omor…

Sub marii amari bolovani,
cineva urlă de-o mie de ani,
cineva cântă de-un veac,
cineva n-are geamăt, nici leac,
altul cheamă şi cheamă,
altul blesteamă,
altul cu-ntreg cuţitul,
ucide granitul…

Sub marii amari bolovani,
sângele temniţei fierbe de-o mie de ani.

Aud, aud,
cu urechea pe piatră plecată,
gârla lui răsculată.
Îi simt, îi simt
smoala aprinsă, fonta lichidă,
otrava toridă.

Vecinul care-a murit

În celula de-alături a murit alaltăieri unul.
Era un vietaş ofticos.
Tusea-i sunase mai neagră de cum e ceaunul.
Şi-o noapte-a vărsat sânge pe jos.

Sta zugrăvit cu văpsele sărace – sfânt pe şindrilă –
când lacătu-n zori a zvâcnit.
Amar, înlemnise obrazul în crâncena silă.
Gardianul aşa l-a găsit.

Au venit alţi doi paznici, trăgând mohorâţi din ţigară
şi-ntr-o pătură ruptă l-au pus.
Mâna-i cădea ca o zdreanţă din uniforma-i murdară,
şi ei l-au luat şi l-au dus.

Galbeni, de după zăbrele pândeau, tăcuţi, osândiţii
cum leşul afară e scos.
Pe gardieni şi pe mort ploua vânăt, după tradiţii,
vânăt, tărăgănat şi cleios…

În celula de-alături a murit alaltăieri unul.
L-au luat şi l-au dus de la noi…
Dar, noaptea, cand ploşniţa suge şi luna e ca tutunul,
Ocnaşul mort a venit înapoi.

Mi-a venit la vizetă cu paşii de frunze: – Hai, frate.
Am sărit de pe scândura mea.
Obrazul şi ochii-i luceau de fericiri dilatate,
şi putreda-i gură zâmbea.

-Hai, frate, mi-a spus, şi-un freamăt parcă-l bătea într-o dungă.
M-aşteaptă afar-un landou.
Deasupra temniţei m-am plimbat cât e noaptea de lungă,
şi plec cu landoul din nou.

Nu, nu m-au ros niciodată oftica, foamea, păduchii,
în stele am grajd de aur curat.
Landoul meu are ocale de-azur pe roate, pe muchii,
Noaptea-n celulă mi l-am lucrat.

Vecine, văzduhul ne cheamă vibrând din vechi violoncele.
Vezi? Calea Laptelui, sus, peste noi?
E drumul ocnaşilor: uite, i-am întâlnit printre stele
din lanţuri sunând, în convoi.

Vino cu mine. Din rogojină fă-ţi verde trăsură.
Sunt paturi albe sus, şi sunt pâini.
Ne-aşteaptă-n luceafăr Iisus, cu lapte cald şi prescură
şi-un pahar plin cu lacrimi, în mâini.

Vorbitor

M-au scos din celulă într-o duminică, tată…
Oftând, veniseşi la vorbitor.
Temniţa strâmbă juca în jurul meu, beată,
şi-n piept ningea cu fulgi de cocor.

Nu m-ai strâns la piept, tată, nu mi-ai dat mâna.
/acest lucru e strict interzis./
Dar s-a făcut o tăcere moale ca lâna
peste noi cădea cerul ucis.

Şoapta ţi-a fremătat doar atât: – Măi băiete…
Între noi, gardianul sever,
lacrimi înalte, ani groşi, şi ca un perete,
osânda cu sârma de fier.

Cum mă priveai! Îţi sta numai pulbere-n faţă
din odrasla cu zâmbet puţin.
Un chip ticălos fumega, din neguri, din ceaţă
şi din putregaiuri de chin…

Dincolo, erai tu: mâna ta veştedă, tată,
ce-mi desena urşi de gheaţă pe geam,
obrazu-ţi sfânt, luminându-mi pe foi, altădată,
subt lampă, când “teme” scriam…

Un semn mi-ai făcut, poate a fost mângâiere,
în aer s-a rupt – creangă de lut.
Eu ţi-am cules umbra mâinii, ca o părere
şi-n vis m-am aplecat s-o sărut.

Tăceam amândoi. Dar, sub tăceri încleştate
sângerau şi zvâcneau întrebări.
Le vedeam palpitând ca nişte vrăbii-mpuşcate,
cu piepturi umflate de zări.

Întrebau ochii: – Băiete, ce cruntă ursită
spoi cu fiere obrazul tău?
Răspundea fruntea: – Bătrânule, ocna-i cumplită,
sălbatic sunt, crâncen şi rău…

Sfios, printre noi umblau aduceri aminte
în vârfuri de paşi, ca pe-un preş.
Îmi venea să le pipăi năluca fierbinte,
cu mari scuturări de cireş.

Tâmpla căzuse adânc în tăcere sonoră
Plină de vorbe fără de glas…
Apoi, gardianul: – S-a sfârşit sfertul de oră!
M-am ridicat de la iconostas.

Pumnii mi s-au umplut de ţigări de la tine
tată, ai spus ceva ca un fum,
şi Veşnicia, cu tunet surpat de ruine,
m-a prins sub molozu-i postum…

Gardianul m-a împins iar în celula haină,
prin febre să te văd cum plecai
ducând acasă de mână, pe străzi, prin lumină
un băietan cu ochii de rai…

Haine roşii

Haine de temniţă, roşii, cu vine ca smoala pe ele.
Mi s-au făcut carne pe oase, mi s-au făcut piele.
Din teaca lor vie nu pot să mă smulg şi să fug,
fiece muşchi are-un lacăt, fiece os, un belciug…

Haine de temniţă, haine de flăcări şi de noroi,
parcă vin din măceluri şi din mocirle, cu voi.
Mă văd în băltoace: sunt ca un diavol căzut de departe,
din alte tărâmuri, din lună, din vreo cometă, din Marte.

Vărgat ca jivina din jungle virgine,
m-arunc peste mine, sălbatic, în salturi feline.
Cu mlădiere vicleană de ierburi şi trestii
am pânde şi lunecări şi târâşuri de bestii…

Dar, după o noapte de plâns, de nesomn şi de febre,
cum stau şi privesc dungile voastre-nroşite şi negre,
pricep: v-am stropit cu sângele meu din artere
şi cu şiroaie smolite de lacrimi şi fiere…

Şi-acolo sus, în văzduh…

Şi-acolo sus, în văzduh, de bună seamă,
temniţe sunt şi ocne destule.
Şi după uşi de granit şi aramă
zac, ferecate, celule…

În spaţii se-aud uneori, plânsete-ncete,
noaptea apar sus, pe boltă, dreve de foc,
şi ochi osândiţi se ivesc la vizete,
lacrimi să verse şi nenoroc.

Alteori, zangăt de lanţuri stă să coboare
din slăvi, peste frunţile noastre.
Chei se-nvârtesc în lacăte-albastre
şi scârţâie-aeriene zăvoare.

Sunt temniţe sus, ne fac semne, ne dau de veste…
Eu stau şi culeg depărtatul lor zvon,
şi par că zăresc după gratii celeste
surâsu-ţi, Cervantes, şi tifla-ţi, Villon.

Sunteţi acolo, verilor, fraţilor,
în carcere strâmte, de nestemate…
Salut, smintiţilor splendizi, salut deşuchiaţilor,
Ave, nălucilor întemniţate!

Încă şi-acolo, pentru păcatul cel mare,
Jupânul Secol vă bate cu pietre?
Şi-acolo vor să te suie-n spânzurătoare,
vere Francois, ilustre cumetre?

Sau, stând sub zăvoare, sublime pramatii,
Villon şi Cervantes, dragi derbedei,
puneţi celule-n strung şi prin gratii,
aruncaţi Europei scântei?

Poate în temniţă, sus, faceţi aur sintetic,
– alchimistul Cervantes, pungaşul Villon –
V-o fi-nvăţat meşteşugul tot un eretic:
Maistorul Vis, iscusitul Patron…

Sunt temniţe sus, şi sunt carcere-nchise.
De-acolo, din nori, haimanale divine,
daţi lumii cu tifle, fabricaţi paradise,
sau, fraţi de păcat, lăcrimaţi peste mine.

Da, noaptea târziu, plângeţi şi voi la zăbrele…
Atunci, din celula-mi lumească, scot palmele-afară
lacrima voastră de flăcări să-mi cadă în ele
şi să se facă inel, ori brăţară…

Sărac sunt, Doamne…

Sărac sunt, Doamne, sărac…
Sărac în celulă, sărac întru toate.
Sărac sunt, Doamne, sărac,
şi bucuriile Tale-s bogate.

Să mă apropii de ele nu pot, nu mă lasă.
Lihnit sunt şi foamea mă taie:
vreau sâmburii ce-Ţi cad de la masă,
vreau tot ce arunci la gunoaie.

Din toate minunile Tale,
nu văd o zdreanţă, nu pipăi nimic.
Pentru osânditul calic
ai numai ziduri în pieile goale…

Departe, departe, ‘ntr-o ţară-azurată
cu soarele ca o fântână,
Doamne, era un zugrav altădată,
bătrân în bojdeuca-i bătrână.

Sărac era, Doamne, şi-n ruga-i neghioabă
cu jind îţi cerşea şi cu frică,
un sturz sau o mierlă să-i dai în cocioabă,
să-i cânte-n tristeţea calică.

Ofta după zboruri, tânjea să le-asculte,
să le dezmierde viersul suav…
De-atâta vechiu dor şi oftaturi prea multe,
Pasăre,-l porecleau pe zugrav.

Şi nu izbutea calicul să-şi cumpere
un piţigoi, cel puţin, un sticlete…
Dar, Doamne, văpsele i-ai dat, să-şi astâmpere
dorul cu ele, pe un perete.

Şi-a prins să-şi văpsească bordeiul în grabă,
zburau şi foşneau cintezoi cântăreţi,
grauri de aur ieşeau din pereţi,
aripi şi cer se vărsau în cocioabă…

De ce nu-s şi eu ca zugravul sărac?
De ce nu-mi dai, Doamne, şi mie văpsele,
în celula săracă să-mi fac
chipuri şi umbre şi rândunele?

O jimblă-aş picta, ca o fată mezină,
aş pune zări de jur-împrejur,
şi lâng-o cinzeacă de tescovină
aş da o bidinea de-azur.

Poate aş şti, ca zugravul povestei,
aur şi cer din pereţi să deschid.
Poate din ani, aş scoate chipul nevestei
şi l-aş pune să plângă pe zid.
Şi-aş scrie, pe var, şi osândele mele,
să geamă, să ardă, veac după veac.
Din sânge şi fiere mi-aş face văpsele…

Sărac sunt, Doamne, sărac.

Frig

Curge, curge, din nesecate cişmele,
Frigul, Frigul, teribilul Frig.
Printre zăbrele dârdâie ziua de ţipirig,
drevele clănţănesc din măsele.

Chelălăie lacătul, afară la uşă.
Ca o spinare  de bivol stă pătura sură.
Inima mi-a fumegat, o vreme pe gură,
şi s-a stins în cenuşă.

Mi-e frig, mi-e frig – vreau să urlu, să zbier,
cu ţipăt metalic de ferăstraie.
Ţipătu-nţepeneşte în ger,
ca o momâie de paie.

S-a zgribulit patul, celula e de hârtie,
ghetele-au tremur şi mârâit de potăi…
mi-e frig. M-aş vrea opărit cu leşie,
aş mesteca tăciuni, aş bea vâlvătăi.

Peste tot, în ciolane, în vine,
frigul temniţei asmute zăvozi.
Zdrenţe de piele se deslipesc de pe mine,
ca nişte hălci de moloz.

Ah, cum mă deşiră grozavele haite,
reci, lucii, colţoase!…
Carnea ar vrea să se vaite,
dar se desface felii de pe oase.

Degetele mi se rup cu pocnete seci,
aşchii de stalactită. Peste picioare
mi-au trecut camioane, tractoare,
şi gleznele mi-au căzut undeva, într-un beci.

Mi-e frig, mi-e frig, mi-e frig, mi-e frig!

Aş scrie pe ziduri crunt testament.
– Grijania mă-sii de Frig!…
Sângele scheaună: Mi-e frig, mi-e frig,
apoi se scurge jos în ciment…

Foamea, jindul, poftele, nu mă mai dor,
mi s-au făcut ţurţuri sub piele.
Până şi lupii urilor mele
au degerat în zănoagele lor…

Spital penitenciar (Reportaj liric)

“Salonul” este vânăt, şi vineţi condamnaţii…

Pedeapsa-i scrisă mare pe foi de observaţii
şi, caligrafiată, alăturea stă boala.
5 ani, 8 ani, sau 10, se-nşiră-n toată sala,
“munci silnice” îşi varsă plămânii-n scuipătoare,
o “teminţă grea” coace zemoase plăgi murdare,
un prevenit scânceşte, vieţaşii îl înjură.
Furiş, mahorca-i scoasă de sub salteaua sură
şi fumul se îngroaşă cu tusea deopotrivă,
în duh de năduşeală, de iod şi de salivă.

Strâmbi, când se-ntorc în paturi, bolnavilor le pare
că tot aud un zangăt de lanţuri la picioare;
când urcă termometrul în geamăt şi vedenii,
văd, parcă, îmbrâncindu-i în dubă, gardienii.

Ssst! domnii medici intră în sălile de-alături.
Chiştocurile, subte sălbatic, fug sub pături.
Surd mormăind, se pleacă severele halate
peste puroaie scurse şi cărnuri îngălate;
bolnavii-şi sug obrazul, gem lung, şi fiecare
în vorbe stinse spune că-l doare rău şi moare.

Şi toţi tuşesc ori scuipă, cu spaime de jivine,
“don doftor” să nu creadă că s-au făcut mai bine.

Solemn “vizita” trece în secţii mai departe,
ţigările pitite ies din saltele sparte,
şi scofâlciţi de foame, hoţii lihniţi aşteaptă
să li se-mpartă pâinea cleioasă şi necoaptă…

Cremene-n mine, ‘n osândă, ‘n omăt,
tăcerii să mă înnece,
furtunile dorului să dea îndărăt,
rupte de piatra mea rece.

II
Seara, vin gardienii, scriind în condici grave
“ieşiţii” şi “prezenţii”, osândele bolnave,
şi pun la uşă drugi şi năpraznice zăvoare.
Saloanele cu febre par nişte cuşti cu fiare.

Atunci, apar din mâneci vechi cărţi de joc jegoase,
plămânii trag “plugare” şi glume ticăloase,
bolnavii ies din paturi; tiptil, ca din bârloage,
se strâng şi râd în grupuri diforme şi oloage,
beţi de-amintiri scârnave şi şoapte-ntărâtate
despre bătăi, sau despre muieri încălecate…

Unii-ncleştează pumnii şi tac aşa, scrâşnind,
alţii fac socoteala pe degete, cu jind,
cât mai e oare până duminică, să vină
la vorbitor nevasta, cu ceapă şi slănină…

Barbutul zvârle zaruri şi-njurături pe jos,
şi când îşi stinge becul obrazul ofticos,
târziu, câte-o nălucă tot bâjbâie, pe vine,
să fure pâinea-ascunsă sub pernele vecine,
subt pături, hoţii tineri se masturbează-n friguri,
şi visul rău de flăcări – se varsă peste diguri…

Fetid şi putred, somnul miroase-a pansamente,
dar pernele vibrează, prind aripi transparente,
şi unul după altul, nemernicele paturi
fug pe fereastră-afară, în lacrimi şi-n oftaturi,
şi-n noapte zboară-acasă, la ţânci şi la neveste,
plutind pe sub arcada miresmelor celeste…

2 Septembrie 1945

281

Numărul celulei mele.
Numărul hainei vărgate.
Numărul cheii turbate
intrând în lacăt, scrâşnind din măsele,
ronţăind ciolanele mele
şi oasele veciei uscate.

Numărul cu care mă strigă
la terciul de mămăligă,
la dus hârdăul afară…

Numărul meu de fiară.

Numărul care arde mereu
pe cuşca mea milenară.
Numărul plânsului meu,
numărul sângelui meu.

Îl simt în piept cu ciocane,
îl simt înfipt în piroane
adânc, adânc, până-n inima-adâncă,
şi încă, şi încă
mai adânc, mai departe,
până-n moarte.

Douăsute optzeci şi unu…
Numărul ca un blestem,
cu el înfulec tutunul,
cu el hăpăi ciorba, cu el dorm ghem,
cu el scuip flăcări şi gem,
cu el fierb în lavă.

Îl văd zugrăvit enorm, cu otravă,
Pe somnul meu, până-n stele…

Numărul zodiei mele,
Douăsute optzeci şi unu.
Până-n celulă la mine,
alte douăsute optzeci
de lanţuri, de cuşti, de jivine
zăngăne, hăpăie, urlă ca mine,
alte douăsute optzeci
de bestii, cu ghiare haine,
zgârâie pietrele reci,
gâtuie viaţa ca mine,
rupi hălci din aduceri aminte,
muşcă, prin somn, o ţâţă fierbinte
se izbesc de pereţi ca nişte lilieci,
sau doar putrezesc înainte
ca nişte morminte,
alţi douăsute optzeci…

Douăsute optzeci şi unu.
Numărul cu care mă târâi
prin sângele cuştei, şi latru, şi mârâi…
Douăsute optzeci şi unu.
Numărul cu care râd ca nebunii,
scriu coapse şi sexe pe zid,
şi-n fiecare clipă, ucid…

Scrisoarea tatii

Fiule, fiule, lungă e calea…
Ca-n basm, pân-la tine sunt mări şi ţări,
trenuri, păduri, jandarmi şi ocări,
şi stele ce nu ne ştiu jalea.

Dorul de tine mi-e aşa, ca o furcă
proptită cu dinţii în beregată.
Din fundul Aiudului ochii tăi urcă
pe cer, ca doi luceferi de piatră.

Mănânc: eşti în lingura mea. Fac un pas:
şchioapeţi, alături, în fiare.
Aprind o văpaie la iconostas:
cad lacrimile tale din lumânare.

Prin somn, vine lanţul tău, blestematul,
cu mari zornăieli să mă scoale.
Strig: Lanţule, lanţule, lasă-mi băiatul,
ferecă-mi mie gleznele goale.

Cum să-ţi strămut în carnea mea chinul?
Cum să-ţi beau, fiule, osânda toată?
Plecat peste neagra-i fântână sărată,
seca-i-aş, goli-i-aş veninul!…

Uneori, noaptea, maică-ta vine,
cu paşi de iarbă, din ţintirim:
– Ia-ţi plânsul, bătrânule, şi haide cu mine,
temniţa-n lacrimi să o topim…

Ad uxorem

Am fost cândva o cetină-amândoi
şi amândoi, un singur conifer.
Ne-au smuls vântoase vânturi, crunte ploi,
azi alte crengi cresc dincolo de noi,
dar rădăcinile-au rămas în cer.

Şi strânşi în miezu-aceleiaşi făpturi,
o scoică-am fost, pe un ocean amar.
Un val ne-a spart de colţii stâncii, duri,
dar lacrima ţâşnită din spărturi
ne-a reunit într-un mărgăritar.

N-ai dezmierda

N-ai dezmierda, de n-ai şti să blestemi.
Surâd numai acei care suspină.
Azi, n-ai zâmbi, de n-ar fi fost să gemi,
de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.

Şi dacă singur rana nu-ţi legai
cu mâna ta, n-ai unge răni străine.
N-ai jindui după frânturi de rai,
de n-ai purta un strop de iad în tine.

Că nu te-nalţi din praf, dacă nu cazi
cu fruntea jos în pulberea amară…
Şi dacă-nvii în cântecul de azi
e c-ai murit în lacrima de-aseară.

Metanie

Doamne, fă din suferinţă,
pod de aur, pod înalt,
Fă din lacrimă, velinţă
ca-ntr-un pat afund şi cald.

Din lovirile nedrepte
faguri facă-se şi vin.
Din înfrângeri, scări şi trepte,
din căderi, urcuş alpin.

Şi din fiece dezastru
şi crepuscul stins în piept,
Doamne, fă lăstun albastru
şi fă zâmbet înţelept.

Din veninul pus în cană
fă miresme ce nu pier.
Fă din fiecare rană
o cădelniţă spre cer.

Iisus în celulă

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce ‘nalt şi trist părea Christ.
Luna-a intrat după El în celulă,
Şi-L făcea mai înalt şi mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
Ochii adânci ca nişte păduri.
Luna-L bătea cu argint pe veşminte,
Argintându-I pe mâini vechi spărturi.

Uimit am sărit de sub pătura sură:
– Doamne, de unde vii? Din ce veac?…
Iisus a dus lin un deget la gură
Şi mi-a făcut semn ca să tac.

A stat lângă mine pe rogojină…
– Pune-mi pe răni mâna ta!
Pe glezne avea urme de răni şi rugină,
Parcă purtase lanţuri, cândva.

Oftând, Şi-a întins truditele oase
Pe rogojina mea cu libărci.
Prin somn lumina, dar zăbrelele groase
Lungeau pe zăpada Lui, vărgi.

Celula părea munte, părea căpăţână,
Şi mişunau păduchi şi guzgani.
Am simţit cum tâmpla-mi cade pe mână,
Şi am dormit o mie de ani.

Când m-am ridicat din afunda genună,
Paiele miroseau a trandafiri.
Eram în celulă şi era lună,
Numai Iisus nu era nicăieri.

Mi-am ridicat braţele; nimeni, tăcere…
Am întrebat zidul; niciun răspuns…
Doar razele reci, ascuţite-n unghere
Cu suliţa lor m-au împuns.

– Unde eşti, Doamne?… am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de căţui.
M-am pipăit, şi pe mâinile mele
Am găsit urmele cuielor Lui…

Avem atâţia morţi…

Avem atâţia morţi; atâtea oseminte
Că fruntea-i grea de amintirea lor.
Purtăm în piept solarele morminte
Şi de lumină, coastele ne dor.

Avem atâţia morţi, atâtea oseminte
Cu smirna lor pe tâmple ne sfinţim
Şi de la noi, la gropile lor sfinte,
Întinde luna aurit chilim.

Atâţia morţi, atâtea dragi morminte
Ca o catapeteasmă cresc în noi
Cum mucenicii noştri mai-nainte
Prin gloanţe, prin furtună şi prin ploi.

Ne pâlpâie pe mâini şi în cuvinte
Ca soarele ne arde pe obraz.
Atâţia morţi, atâtea oseminte
S-aprind în somn icoane de topaz.

Atâţia morţi ascut în noi oţele
Se sparge veacu-n ţăndări mari de fier
Cu jertfele de ne izbim de stele,
Cu rănile noi ne-am atins de cer.

Zidim destin, Parâng de ziduri sfinte
Dar nu din var şi piatră ctitorim.
Ci tencuim cu albe oseminte
Din cărămida rănilor, zidim.

Turnaţi în cremene şi jurăminte
Cu ochi de foc aprinşi de-un sfânt mister
Privim cum zilnic alte noi morminte
Se înalţă pajuri albe către cer
Să puie ţării temelii de fier.
Avem atâţia morţi, atâtea dragi morminte.

Radu Demetrescu Gyr

S-a spus că poezia lui Radu Gyr a alinat, în cel mai înalt grad, suferinţele multor deţinuţi politici, constituindu-se într-o hrană spirituală de neînlocuit pentru deznădăjduitul soartei. Opera poetului – scrisă mental în închisori şi transmisă prin alfabetul Morse – face astăzi parte din tezaurul cultural al ţării, însă-i prea puţin cunoscută. Volumele aflate în pregătire, vor umple un mare gol în literatura română contemporană, având în vedere şi cărţile publicate în perioada interbelică.
Ne facem o datorie de onoare în a contribui la acţiunea de restituire a acestui martir al spiritualităţii româneşti, care şi-a petrecut aproape o treime din viaţă în lagăre şi puşcării. Începem prin a-i prezenta câteva date biografice, comunicate de fiica sa, doamna Monica Popa.
Radu Demetrescu s-a născut la 15 Martie 1905, la Câmpulung Muscel. La vârsta de 3 ani, se mută cu familia la Craiova, unde tatăl său, actorul Coco Demetrescu, fusese angajat la Teatrul Naţional. Elevul urmează cursul primar şi pe cel secundar la Liceul “Carol I”, terminând strălucit, în anul 1923. Scrie versuri de la vârsta de 10 ani, pentru ca la 14 ani, să dea la iveală poemul dramatic “În munţi”. Datorită faptului că începuse să publice epigrame, care nu prea conveneau directorului liceului, a folosit pseudonimele Radu Gruiu (de la dealul din împrejurimile Câmpulungului) şi apoi R. Gyr.
În perioada 1923-1927, urmează cursurile Facultăţii de Filosofie şi Litere din Bucureşti, devenind întâi asistent, apoi conferenţiar universitar la catedra de Estetică Literară şi Literatură Universală, stabilindu-se definitiv în Capitală. Din 1937 începe suferinţa detenţiilor: sub Carol II este internat în lagăr, pentru ca regimul antonescian să-l condamne, să-l amnistieze şi apoi să-l trimită forţat pe front, cu toate că era reformat medical. În 1945 este încadrat în “lotul ziariştilor” şi condamnat la 12 ani, revenind acasă la începutul verii lui 1956, pentru ca după 2 ani să fie iar considerat “duşman al poporului” şi condamnat la moarte, pedeapsă comutată la muncă silnică pe viaţă; la 20 mai 1963 a fost graţiat. S-a stins din viaţă la 29 aprilie 1975, ca urmare a unei congestii cerebrale, după ce trupul îi fusese măcinat de boli: hemofilie, ulcer duodenal, leziuni pulmonare ş.a., ca urmare  a condiţiilor inumane în care a fost nevoit să trăiască.
Radu Gyr a publicat următoarele volume de poeme: “Linişti de schituri” (1924), “Plânge Strâmbă-Lemne” (1927), “Cerbul de lumină” (1928), “Stele fără leagăn” (1936), “Cununi uscate” (1938), “Corabia cu tufănici” (1939), “Poeme de război” (1942), “Balade” (1943); din creaţia lui mai fac parte piese de teatru în versuri, studii şi eseuri literare, poezii şi poveşti în versuri pentru copii, traduceri din Verlaine, Baudelaire, Goethe, Jammes, balade populare iugoslave etc. Dintre sutele de poezii “scrise” în detenţie, publicăm acum un mic grupaj.

Tags

Related Posts

Share This