La un răgaz destul de scurt după eliberarea din detenţie, am fost dator să mă înfăţişez la circa de miliţie – cum se numea poliţia în acele timpuri – să mi se elibereze un nou buletin de identitate. Nici o bucurie că aveam încă o dată de-a face cu uniforma. Nu miliţienii fuseseră aceia care mă arestaseră cu ani în urmă, nici aceia care mă păziseră şi mă chinuisem, dar nu erau mai puţin nişte reprezentanţi ai represiunii. De aceea inima îmi era strânsă a silă; mă aşteptam să fiu iarăşi umilit, bruscat, insultat fără dreptul de a răspunde. Cât m-am aflat în clădirea instituţiei, temerile mele s-au dovedit neîntemeiate. În grădiniţa din faţa ei, înveselită de cârciumăriţe de toate culorile, de trandafiri târzielnici şi de iarbă, am zărit câţiva gradaţi, cu obrajii pătaţi de rujele tensiunii arteriale. Glumeau cu un cetăţean pirpiriu. Puţin mai în vârstă ca mine, scund, gălbejit, aţos de nervos ce era, scobit sub pomeţi, cu ochii uşor umflaţi şi cu o ţepeneală stranie a privirilor de culoarea lignitului, tare sticloase. Mărul lui Adam îi ieşea mult în afara liniei gâtului, gâlcă noduroasă ce i se mişca de câte ori înghiţea. Lipsa de astâmpăr îl făcea să-şi schimbe poziţia întruna şi alegea să-şi întărească vorba sau tăcerea doar prin atitudini şleampete, fiind unul dintre acei oameni pentru care eleganţa ţinutei şi demnitatea ei rămân plicticoase, decolorate. Am tresărit. Recunoşteam în el unul dintre maiştrii angajaţi civili într-un lagăr din cele prin care trecusem în ultimii doi ani. Am dedus că infernul contactului cu Securitatea – oficial ea nu mai avea nici o putere asupra mea – nu fusese întrerupt decât pe parcursul numărului redus de zile scurse de la eliberarea mea. Era chiar cu putinţă ca nici măcar atunci să...

EMISARUL ÎN VEŞMÂNT NEGRU De la Mircea Eliade am învăţat că pământul este binecuvântat, ici şi colo, cu locuri sacre, adică unde se manifestă sacrul. Tot el a obişnuit cugetul cititorilor săi cu hierofaniile, cu alte cuvinte: manifestările divinului. Nu sunt un erudit în domeniul istoriei religiilor; aşa încât nu pot denumi întâmplarea ce urmează s-o povestesc: o hierofanie. Aidoma, cunoştinţele mele privitoare la filosofie nu-mi îngăduie să găsesc termenii şi explicaţiile potrivite ei sau altora similare. Căci, pe parcursul anilor scurşi, mi s-au prilejuit câteva întâlniri ce au reprezentat complet altceva, o adulmecare a insolitului, repet: ceva complet altceva decât cotidiana parcurgere, lipsită de semnificaţie, a timpului ce mi-a fost dat să-l vieţuiesc. Unele, dintre acestea au fost în mod categoric hierofanii. De pildă, sunt încredinţat că l-am putut contempla pe Cupidon (ori va fi fost alt zeu copil), sub înfăţişarea unui ţânc provenind dintr-unul din satele aşternute pe malurile înalte ale lacului Pasărea şi adumbrite de pădurea Pustnicul. Dar nu voi vorbi încă despre El. Alte întâlniri mi se înscriu într-o categorie inferioară a revelaţiei; ele reprezintă nu dezvăluiri ale cerului, ci ale condiţiei vieţii exilate în planul materialnic. Un fel de străfulgerări ale minţii, un soi de iluminări ale raţiunii, o neaşteptată despuiere a intelectului de procesele logice şi o înaripare a lui. Cu un termen desuet aş putea numi tot şirul de mai sus: inspiraţie. Însă cum nu-mi este familiară noţiunea, n-o voi face. Prefer să adaug caracteristicilor adunate o coordonată afectivă atât de copleşitoare încât duce, pentru o clipă, la disoluţia personalităţii. Mai există şi alte implicaţii. Cele din urmă nu se opresc la planul mental împletit cu acela al simţămintelor, ci trec de hotarele amândurora, îmbrăţisând planul simbolic. Simbolul reprezintă, ascunzând; conferă realitate, dezmembrând; mobilizează întregul psihism, ignorându-l. Devine centrul tuturor activităţilor de cunoaştere şi simultan, al cosmosului, subiectivizând. La...

Jumătate din condamnarea mea se scursese. Mi-am spus că puteam duce la bun sfârşit şi cît îmi mai rămăsese de ispăşit. Mă convinsesem că o detenţie politică nu echivala cu o comă încheiată în chip de neevitat cu moartea. Cu alte cuvinte, că mai aveam şansa să reiau cândva viaţa în libertate. O aşa-zisă libertate. Urmărit de un dosar de cadre, unde se consemna că eram “duşman al poporului”, vieţuirea mi-ar fi fost sub supraveghere neîncetată. Dacă nu intervenea vreun nou proces pe parcursul acestei pedepse, adică dacă mă slobozeau la termen, aş fi avut douăzeci şi patru de ani la acea confruntare cu independenţa de acţiune. Să târăsc după mine, cu începere de la acea vârstă, obezile unui trecut ca al meu nu-mi asigura o longevitate peste măsură prelungită. Aveam siguranţa că împotrivirile de întâmpinat urmau să-mi curme disperarea într-un răstimp rezonabil de scurt cît priveşte capacitatea omului de a suporta. Dar la acest viitor, oricât de negru se vestea, mă simţeam dator să încep a cugeta, ca un optimist ce eram. Să fac literatură, către care mă chemau sufletul şi pregătirea, era cu neputinţă. După informaţiile mele, cine trecuse prin puşcărie nu mai avea acces la tipar. Un alt of îmi fusese teatrul. Dădusem dovezi că m-aş fi descurcat în lumea spcctacolului. Cum să fi dobândit îngăduinţa la contactul cu publicul? Tata mă văzuse profesor. Chiar dacă pe timpul când nutrise el acel gând nu consimţisem din toată inima, acum atât de mult regretam suferinţele pricinuite părinţilor mei, încât m-aş fi străduit, cu orice risc, să ajung un dascăl de calitate. Pentru toate acestea, s-ar fi cuvenit să fiu reprimit în învătământul superior; nu întrezăream cum să se fi petrecut asemenea minune. Nu. Să-mi cuminţesc orice veleitate de a mai fi intelectual....

Am început alaltăieri să schiţez un portret al Stelei Cârceru: “Mult râvnită în anii strălucirii sale feminine, la vârsta celor cincizeci de ani bătuţi pe muchie, cât numărase la vremea când o cunoscusem, aventurile galante îşi retrăseseră tentaculele din jurul său şi o lăsaseră pradă unei asceze nevoite, arşiţei interioare, uscării treptate a sufletului, nostalgiei neîmplinite. A se preface curioasă de căutările poetice ale unei adolescente în pârg, cum era a mea, fusese floare la ureche pentru pofta ei vorace de violentare a unei bărbăţii încă necunoscătoare pe deplin de sine însăşi, când propriile ei cărnuri trecute nu mai izbuteau să atragă nici măcar o privire jinduitoare în preajma revărsării lor tot mai inutile”. Scriind aceasta, în capul meu se petrecu ceva de ca şi cum s-ar fi aprins un beculeţ roşu, dintre acelea semnalizând o tresărire neobişnuită în comportarea unui aparat electronic. E un sistem de alarmare cu care m-am familiarizat, efectul unei concentrări îndelungate asupra propriei mele gândiri la care m-au împins necesităţile în înşiruirea cu mers egal a cugetării plate cotidiene. Bănuiesc că toţi cei antrenaţi într-o activitate similară de creaţie beneficiază de o specializare asemănătoare a mecanismului mental, de veghe tocmai pentru a surprinde, originalitatea, când apare. În cazul meu, este vorba despre funcţiunea pe care mă întemeiez cel mai mult în exercitarea meseriei mele. Centrul respectiv, observându-mi meditaţia, are puterea să mă atenţioneze asupra elementului rar şi preţios rătăcit în depănarea ei. Nu-mi rămâne decât să-l analizez, să-i pricep valoarea şi să-mi orientez cursul evoluţiei ulterioare a gândului, urmărind făgaşul indicat de către particula inedită. Iată că mi-am deconspirat tehnica prin care izbutesc uneori să mă desprind din mâzga banalităţii. Singurul lucru ce mi se cere este să acord încredere acestei funcţii şi să ascult de sfatul ei. Revenind...

Rareori simţi din prezenţa unui semen că el face parte din altă specie animală; că trupul lui biped, că trăsăturile atât familiare ţie, cât şi familiale, sunt doar simulatorii; că graiul său are rolul de a disuada, de a aşterne tăcerea şi de a păzi secretul unei origini străine, al unui comportament straniu, necunoscut; că gesturile, în loc să-i desluşească firea, îi pecetluiesc existenţa dublă, aberantă. În clipa când l-am zărit intrând în celulă pe Lică Ţapu, am avut, ca printr-o a doua percepţie – subvizuală – imaginea unui păianjen. Dacă împărtăşeam cuiva impresia mea, după cântărirea de rigoare, mi-ar fi răspuns: “Pentru că-i atât de slab.” Dar nu era asta. Se poate, într-adevăr, ca subţirimea membrelor sale descarnate (fără să impună ideea subnutriţiei) să fi scornit sugestia; însă, mai mult ca întregul lor, articulaţiile ce le îngăduiau să deseneze permanent în spaţiu unghiuri ce plecau toate să împungă aerul, ce plecau, spuneam, din toracele şi abdomenul său păzite, parcă, de ele, ca de nişte mandibule, contribuiau mai sigur la conturarea asemuirii. Dacă fiinţele din ordinul Aranea sunt dotate, în general, cu opt ochi, dacă Lycora tarentula are patru mari şi numeroşi alţii mici, cei din urmă dispuşi în mai multe şiruri suprapuse, noul venit nu se deosebea de noi: şi lui îi jucau sub frunte numai două organe ale văzului. Dar cum îi mai jucau! Parcă ar fi cuprins cei şaptezeci de inşi de faţă, pe fiecare cu câte o sută de perechi de globi oculari în acelaşi timp. Iar aceste centre de absorbţie vizuală palpitau într-o nemişcare hipnotică, ardeau, descompuneau obiectul investigaţiei lor. Când pătrunzi într-o încăpere aglomerată, mulţimea indivizilor prezenţi te zăpăceşte, dacă eşti om ca toţi oamenii. Nu aceasta se petrecu şi în cazul lui Lică. Făcea parte dintr-un grup abia coborât...