CAIDUL

ESTE DE CONCEPUT

O IDEOLOGIE A FOŞTILOR DEŢINUŢI POLITICI?

(în loc de prefaţă)

Nu e cu putinţă să definim numărul imens al victimelor comunismului în România, judecate şi condamnate, condamnate administrativ, exilate din locul lor de baştină, cărora li s-a impus un domiciliu obligatoriu, date afară din slujbă, din şcoală, cu numele interzis tiparului, cu proprietăţile confiscate etc. etc. Această imposibilitate derivă din aceea că etichetele de “contrarevoluţionar”, “sabotor”, “duşman al poporului”, “agitator public” şi celelalte, bine cunoscute, nu au fost alese de victime, ci le-au fost atribuite de către Securitate, indiferent de adevăr. Alături de membrii partidelor istorice şi ai celor născute din şi împotriva beznei ce ne-a invadat patria, alături de mişcarea de rezistenţă naţională în care s-a înscris fiecare gest de protest, individual sau de grup, şi de luptă pentru libertate, alături de românii conştienţi de demnitatea lor de cetăţeni liberi şi care au hotărât cu vrednicie să se jertfească pentru democratizarea patriei, ministerul de interne a adunat, strat peste strat, tot ceea ce trăda o gândire independentă, o reacţie cât de cât nealiniată la disciplina inumană impusă de comitetul central al partidului comunist şi de secretarul său general, tot ceea ce preţuia morala, religia, proprietatea privată, călătoria neîngrădită, solidaritatea umană, mila de aproape, până şi umorul sănătos al românului – da, câţi dintre noi nu şi-au pierdut sănătatea şi chiar viaţa prin ocne, pentru un biet “banc” inofensiv!! ba chiar şi pentru un pahar de vin!. Adunaţi din toate păturile sociale, din toate profesiile şi meseriile, din câte pregătiri intelectuale se pot închipui, fiecare familie de român ajungând treptat să-şi dea obolul de sânge, cei declaraţi vrednici de pedeapsă au umplut subpământul naţiei cu spaimele şi curajul lor, cu abdicările şi speranţele lor, cu prostrarea şi cu energia lor creatoare. De la Mareşalul ţării şi până la analfabeţi, fiecare am fost sortiţi să ne sufocăm sub cizma totalitarismului, fiecare în numele altui motiv, totdeauna personal, totdeauna născocit de către anchetatorii noştri, în chip mincinos. Unul avea un crez, altul nu; niciunul n-a găsit crezare în faţa instanţei. Privind foştii deţinuţi politici în ansamblu, ne dăm seama că ideologia unuia era negată de ideologia celuilalt; nu rareori bâjbâirea intelectuală a celui de aici era ridiculizată de luminile aceluia de acolo. Câţiva şi destul de rari nu-şi mai recunoşteau teoria în numele căreia, până la arestare, îi oprimaseră pe actualii lor soţi de temniţă – mă refer la comuniştii înghiţiţi de malaxorul imens edificat de ei înşişi şi ajunşi în pântecul balenei roşii, odată cu Iona, al cărui nume evocă atât de aproape numele de botez al majorităţii românilor: Ioan. Există oare o trăsătură comună pentru toţi cei care au fost zvârliţi în temniţe ieri? Credem că da. Dincolo de limitele ideologiei lor sau ale lipsei unei ideologii, toţi au suferit datorită faptului că gândirea independentă şi individuală era interzisă.

Se poate oare concepe o ideologie atât de generalizantă, atât de redusă la cele mai simple idei, la cele esenţiale, încât ea să fie acceptată de către toţi foştii deţinuţi politici din România? O ideologie în care să-şi recunoască fiecare, de la caracterul cel mai aprig şi până la caracterul cel mai smerit, aspiraţiile pentru care să merite a-şi sacrifica, iarăşi şi iarăşi, liniştea, echilibrul, viaţa? O ideologie generoasă şi rodnică în atare măsură încât să poată fi adoptată şi de către generaţiile viitoare, până în cele mai îndepărtate veacuri? O ideologie ce să încălzească nu numai inimile foştilor deţinuţi politici, ci să răspundă necesităţilor sufleteşti ale tuturor cetăţenilor patriei, chiar şi ale foştilor călăi ai celor dintâi, presupunând că aceştia din urmă ar dori să trăiască măcar o dată “clipa adevărului”, a patriotismului şi a omeniei?

Da. O astfel de ideologie nu numai că poate fi concepută, plecând de la numitorul comun descoperit mai sus, anume că toţi foştii deţinuţi politici au suferit datorită faptului că gândirea independentă şi individuală a fost ieri interzisă, această ideologie există, a existat permanent şi va exista cât timp va dăinui omul pe pământ. De aici şi valoarea ei general umană.

Întrevăd o singură linie directoare ce să se potrivească tuturor foştilor deţinuţi politici, indiferent de culoarea lor, de gradul lor de implicare politică, o singură linie directoare la care, alături de ei, să poată adera întreg poporul român. Ea conduce la apărarea drepturilor fiecărui cetăţean. Este vorba despre solidaritatea tuturora întru dobândirea şi apărarea dreptului cetăţenesc de a gândi şi de a da glas, de a scrie şi de a face public prin orice mijloace ceea ce gândeşte, fără a se mai teme pentru existenţa lui şi a familiei sale.

Cugetarea şi schimbul de idei, opinii şi informaţii constituie elementele ce ne disting de animale şi ne plasează mai presus de ele. Acela – oricine ar fi el – care atentează la libertatea cugetului şi a exprimării lui atentează la dreptul omului de a rămâne om şi se cuvine să sufere rigorile legii, fie că se află aşezat la talpa sau în fruntea ţării, deoarece nimeni nu-şi poate aroga dreptul la tentativa de a dezumaniza un semen sau o naţie. De asemenea, vinovat este acela care foloseşte dreptul cugetării şi exprimării libere împotriva acestui drept însuşi, pentru a instiga sau a trece la încălcarea lui, adică la încercarea – indiferent de unde iscată sau cum motivată – de a opri, prin indiferent ce cale, emiterea şi circulaţia ideilor, opiniilor şi informaţiei.

Astăzi, când o nouă Constituţie a României este în curs de elaborare, suntem datori să luptăm, folosind toate mijloacele legale pentru înscrierea în Ea, completă, limpede şi de necontrazis, a acestui drept al omului.

În vederea adoptării generalizate a respectului faţă de acest drept fundamental, foştii deţinuţi politici au menirea şi îndatorirea de a folosi toate mijloacele accesibile omului de rând şi cele de mass-media pentru a răspândi cu perseverenţă informaţii cât mai numeroase privitoare la jumătatea neagră de veac scursă până în Decembrie 1989, al cărei ultim scop a fost anihilarea omului. Această activitate prevede şi redactarea viitoare a unei istorii autentice a României. Am ajuns în situaţia ca vechea istoriografie să fi fost profund falsificată, după ea urmând un hiat de 50 de ani. Un popor fără istorie nu poate rezista în înfruntarea cu viitorul; acesta a fost interesul şi obiectivul guvernanţilor dictaturii comuniste.

Pentru ca foştii deţinuţi politici, aceşti purtători de cuvânt ai suferinţei unui popor căruia i s-a interzis să gândească şi să grăiască, să se poată manifesta plenar şi să dobândească audienţa şi ecoul impuse unei reaşezări morale a naţiei, este necesar ca legea să le încurajeze, să le stimuleze şi să le protejeze acţiunea de asanare a neamului, pândit în continuare de pericolul unei sinucideri etice şi aceeaşi lege să-i cheme a-şi dezvălui opinia în toate problemele de libertate a cugetului, a conştiinţei şi a cuvântului. Suferinţa a făcut din ei unicii profesionişti ai acestei libertăţi.

Mihai Rădulescu

Tags

Related Posts

Share This

- Un domn fara copii

UN DOMN FĂRĂ COPII ŞI ÎNGERUL PĂZITOR

Doamna Elisaveta Scumpu îşi petrecu degetele răsfirate prin părul încărunţit cu măsură. Liveriu Aradei recunoştea prin gestul acesta cât era de emoţionată.

– Să v-aduc o dulceaţă.

Se ridică, se uită împrejur, ca şi când într-o singură clipă ar fi uitat ce anume pornise să facă. Privi către soţul ei de parcă ar fi vrut să-i spună ceva. O intensificare a concentrării pupilelor adăuga un surplus de tensiune stării provocate de istorisirea oaspetelui. Renunţă să mai dea glas gândului. Ieşi.

Bărbatul ei, profesorul Leonida Scumpu, lăsa îndeobşte impresia a se afla în preajma unei explozii a tumultului lăuntric. Chiar şi când tăcea, ideea iminenţei acesteia nu era înlăturată. O simţeai pregătindu-se în adâncul pieptului său.

Colegul lor de catedră, mult mai tânăr, le confiase câte ceva despre lupta lui cu părintele alcoolic al unui elev. Tatăl se opunea dorinţei fiului de a continua studiile liceale până la capăt. Insista ca acesta să se angajeze în fabrică, să nu-i mai stea povară. Gazdele îl urmăreau pe narator, de la destul de recenta sa repartizare în liceul unde funcţionau, cu simpatie şi amiciţie, îl socoteau dotat cu vocaţie, sensibilitate, flexibilitate, îmbrăţişând aceeaşi hotărâre ca şi mai vechea lor generaţie, de a nu abdica de la cerinţele educative, sub presiunea unor tot mai aberante indicaţii misterioase provenind de la diversele trepte ale conducerii învăţământului. Devenise un nelipsit din casa lor. Sâmbetele după-amiaza îl decretaseră “ostatec”.

După ieşirea soaţei, domnul Scumpu îşi apasă cu degetele late şi butucănoase pleoapele străbătute de numeroase creţuri vinete. Când îşi coborî palma, privirile i se dezvăluiră înceţoşate şi ostenite. Numai timp de o secundă, după care le inundă o lavă grea zbucnind până la pupile, incandescentă. Coama de păr negru, cu fir gros înspicat, îi conferea un aspect de fiară a deşerturilor; din acest motiv, colegii îi rearanjaseră numele de botez, strigându-l: Leonin. Deşi şedea prăbuşit în fotoliul scund, capitonat cu catifea vişină putredă, în desenul răvăşirii sale fizice citeai o forţă imensă, gata în orice minut să se încordeze. Vocea, oricât de prietenoasă îi era, tună:

– De ce n-ai copii, Liveriu?

Glăsuia mirarea provocată de dăruirea dovedită de celălalt în relaţiile cu elevii, readusă în conştiinţa lui de istorisirea abia ascultată. În acea clipă intrase şi soţia sa:

– Aşa este, domnule Aradei. În multe rânduri am discutat, Leonida şi cu mine: un om atât de bun ca dumneata, care iubeşte cu atâta ardoare şcoala. Cum de nu te-ai hotărât să.?

– Şi un om atât de vesel., glumi cel întrebat, să evite răspunsul.

– Vesel? – se îndoi ea. Nici una dintre cele două caracteristici, nici cea feminină, nici cea masculină, ale figurii musafirului lor nu amintea de veselie. Dimpotrivă, de pe chipul său desprindeai o melancolie extrem de blândă; împăcarea maternă cu oamenii alterna cu o indignare şi o revoltă bărbătească. Sprâncenele, cu desen aspru şi cu o grosime impresionantă, contraziceau rumeneala buzelor senzuale şi nervoase; ovalul moale al feţei se încheia cu maxilare voluntare; lărgimea unei frunţi deschise spre cugetare era domesticită de vioiciunea nărilor cu zvâcnet şi freamăt. Vesel? – repetă ea.

– Mi se pare că numele meu de familie provine dintr-o rădăcină slavonă comună şi termenului rusesc desemnând veselia,

– Nu zău, reveni femeia la atac, s-ar cuveni să vă hotărâţi. Tinereţea trece.

Lăsându-şi căutătura să-şi continue sfredelirea chipului celuilalt, gazda fu trecută de un fior, căci şi-l închipui pe conlocutor bătrân şi aproape de vârsta pensiei, aşa cum ajunsese soţul ei, chinuit ca acesta de un ulcer rebel ce-i dădea doamnei mai multe griji decât lăsa să se vadă, că se temea să nu degenereze în cea mai nenorocită boală a epocii, în cancerul pe care nici nu îndrăznea să-l numească, soartă împărtăşită de atâţia alţi suferinzi ca el. Sufletul i se cuibări în trupul durduliu şi uşor fanat, doritor să-şi uite de griji, ca şi când s-ar fi ghemuit sub plapumă, cu genunchii adunaţi, înfrigurată după o zi rece petrecută pe străzi.

– Din acest punct de vedere, doamnă profesoară – ezită Aradei, neştiind cât urma să recunoască din adevăr şi în câtă minciună fără repercusiuni să-l învelească, deoarece socotea că urechile oamenilor cruţaţi de viaţă erau prea crude să le trântească el adevărul său gol-goluţ -, din acest punct de vedere, tinereţea mi s-a cam încheiat la douăzeci de ani, întredeschise el uşa spre o posibilă confesiune.

– Prostii!, râse profesoara Scumpu, întinzându-i farfurioara cu dulceaţă de caise verzi; bănuia că preferatul lor făcea aluzie la cine ştie ce dezamăgire sentimentală trăită la vârsta respectivă.

– Am suferit de oreion, doamnă.

– Nu-i lege ca oreionul să., strecură ea, îndărătnică precum toată femeia.

– Depinde cum eşti tratat, replică interlocutorul, cu un surâs pe cât de stânjenit, pe atâta de nervos.

– Multe tratamente greşite pot fi remediate ulterior, bubui vocea colegului venerabil.

– Sigur, domnule Aradei., izbucni ea încurajator.

Îi stima prea mult pentru a mai îndrăzni să ocolească discuţia.

– Ştiţi, e vorba despre tratamentul de care se poate bucura un deţinut.

Le mărturisise de la începutul relaţiei lor taina trecutului său, pricină a faptului neobişnuit că îşi încheiase ciclul universitar abia la treizeci şi doi de ani. Menţionase în două cuvinte motivul politic pentru care fusese condamnat la încheierea primului an de facultate, dar niciodată nu intrase în vreun amănunt legat de zbuciumul deznădejdilor din acea perioadă sau de mai târziu. Acum se simţi dator să curme suspiciunea plutind asupra lui şi a căminului său, în multe rânduri încurajată de însuşi vălul de neadevăr ţesut de el sub care îşi apăra secretul jenant.

– Doamnă, se adresă profesoarei, ca de-a dreptul implicată sentimental în strădania de a-l convinge să aibă copii, împrejurările bolii mi-au prilejuit atât pierderea privilegiului de a putea da viaţă, cât şi, printr-o întâmplare tardivă legată de ele, redobândirea încrederii în om. Pot afirma că oricât de nedreptăţit am fost, s-a dovedit că am ieşit şi câştigat din această nenorocire.

– Dar., voi să-l întrerupă mama din ea, triumfând instinctiv în sine toate nădejdile câte caracterizează capacitatea maternităţii.

– Lasă-l, Elisaveta. Nu-l mai întrerupe.

În acel moment năvăli zgomotos Oltea, fiica lor. Era agitată şi neatentă la ce se petrecea în jur, după obiceiul unora dintre adolescentele de şaisprezece-şaptesprezece ani. Se trânti într-un fotel, îşi sumeţi un picior peste genunchiul celuilalt, dezvelindu-şi până la şold pulpa înaltă şi muşchiuloasă. Îşi aprinse o ţigară din pachetul tatălui său şi îşi destinse încordarea nervoasă a trupului uscăţiv, lung şi lipsit de chibzuinţă, lăsându-se pe spate şi pecetluind ochii vizitatorului cu privirile ei verzi, curioase şi posesive.

– Despre ce vorbeaţi?, se grăbi să-şi foarfece loc în conversaţie.

Liveriu se uită întrebător la profesorul Scumpu. Acesta confirmă încetişor.

– Povesteam un necaz de-al meu mai vechi, se întoarse cel dintâi către ea.

– Mă duc să dau un telefon, sări dânsa în sus cu toate cele patru membre deodată, în mod evident neinteresând-o câtuşi de puţin răspunsul lui.

Pieri, lăsând uşa deschisă în urma ei.

– M-am îmbolnăvit la vreo lună după încheierea anchetei. Mă aflam “în depozit”, în celularul din Rahovei, ori la Malmaison, în Plevnei, nici nu mai ţin bine minte unde.

– În ce vă aflaţi?, nu pricepu doamna profesoară.

– În “depozit”. Adică eram păstrat la dispoziţia anchetatorilor, până se încheiau definitiv toate dosarele, fără să mă mai deranjeze nimeni. Aşa aşteptai procesul. Singur, în continuare.

– Aţi stat mult timp de unul singur?

– Cu aproximaţie şase luni. După primele trei, către încheierea anchetei, am împărţit celula din când în când cu altcineva. Erau aduşi să mă tragă de limbă, să-mi verifice declaraţiile. Dar ăsta-i alt necaz.

– Gata! Va să zică asta a fost tot. Nu te-ai plimbat prea mult. Şi cum s-a-ntâmplat?, se auzi vocea uşor voalată a Oltei, de dincolo, bombardând pe cineva cu întrebări nerăbdătoare.

– Deci, prin a patra – a cincea lună de la arestare, m-am pomenit cu gâtul umflat sub bărbie şi fălci cam cu încă o jumătate din înălţimea capului, Şi cu febră, extrem de mare. Dârdâiam zi şi noapte. Nu scăpam de delir. Două dintre cele trei schimburi de “caralii” erau oameni normali.

– Cum aţi spus?, îl întrerupse doamna Scumpu.

– Ca-ra-liu, de la caraulă, o lămuri soţul dumneaei, eminent profesor de limba şi literatura română. Înseamnă: paznic.

– Ba mai mult: unul era chiar omenos.

– Cum s-a purtat cu tine? – ţâşni vocea fetei lor.

– .iar celălalt îşi făcea pur şi simplu datoria, fără să-mi acorde atenţie, nici în bine, nici în rău. În nici un caz nu mă chinuia, cum proceda sergentul major din al treilea schimb.

– Zău?! Chiar aşa? – izbucni într-un râs ironic fiica profesorilor.

– Cei doi dintâi mă lăsau să zac în pat.

– Nu v-au dus la spital? – se interesă doamna Elisaveta.

Liveriu Aradei surâse absent şi nu-i răspunse. Continuă cum înţelegea el s-o facă.

– De fapt, pe pat n-aveam voie să şedem, decât la margine; fără să boţim cearşaful. Eram datori să-l aşternem, la deşteptare, “umflat cât să sară pe el banul”, cum ne explicau paznicii. Dar de obicei ne obligau să şedem nesprijiniţi, pe unul dintre cele două taburete de beton, ceea ce, vă daţi seama.

– Te pătrundea frigul în oase.

– Şi tot timpul ăsta aţi stat în parc?! Nu ţi-a fost frig? – se piţigăie domnişoara de alături.

– Vorbeaţi ceva despre cele două schimburi.

– Mă lăsau să mă lungesc peste pătura cazonă şi să mă învelesc întinzând paltonul peste mine – mai eram îmbrăcat cu hainele de acasă. Abia după proces, când am ajuns la Jilava, mi-au dat zeghe.

– Ce-i aceea?

– Hainele vărgate, o lămuri soţul ei.

– Ţi-ai luat pulovărul cu tine? – se arătă curioasă Oltea, căreia probabil i se confia o prietenă în legătură cu felul în care decursese o plimbare cu cine ştie ce iubit de vârsta lor.

– Al treilea caraliu, cum intra în tură, trăgea de uşa metalică. Zgomotul mi se părea infernal, dar tot nu puteam deschide ochii. Se apropia, mă înşfăca de revere şi mă smucea în picioare. “Drepţi!”,urla. “Ce stai culcat, bă? Te duc la carceră şi scot eu boala din tine!” – “Mi-e frig.”, clănţăneam, – “Îmbracă paltonul!” Şi ieşea. Opt ceasuri de somnolenţă, fără dreptul să mă întind, cutremurându-mă din rărunchi.

– Medicul n-a intervenit?

– La doctor n-am ajuns decât o singură dată.

– Şi la ce oră aţi intrat în cofetărie?, întrebă Oltea.

– Pe la începutul bolii.

– Cum “o singură dată”?!

– Atâta, doamnă profesoară. Mi-a făcut o injecţie. O fi fost ceva pentru scăderea temperaturii, o fi fost doar apă distilată, ce ştiu eu.? Era cu vreo zece-doisprezece ani mai în vârstă ca mine. Frumuşel; convins de importanţa lui. Era cald la el. Cald bine. L-am găsit într-un halat de casă din mătase neagră. Părea foarte mândru de acesta. Nu mi-a spus nici un cuvânt. Nu m-a întrebat nimic.

– Şi tu ce i-ai zis la chestia asta?, izbucni Oltea entuziasmată.

– A glumit cu paznicul care mă însoţea, a înfipt acul în mine şi am plecat.

– Doamne Dumnezeule, îşi împreună mâinile doamna Scumpu, înspăimântată. Să vezi în halul ăsta un copil bolnav, să ai o licenţă în medicină, să depui un jurământ şi..!

– Va să zică acesta a fost tratamentul., interveni soţul ei, uşor ostenit de întreruperile nevestei şi dorind să-l ajute pe tânărul lor prieten să se întoarcă la povestirea lui.

– Întâmplarea a avut o continuare, doamnă profesoară, a cărei încheiere n-aveam s-o cunosc decât peste vreo şase-şapte ani.

– Ah, da?

– Caraliul cel mai zâmbitor şi cel mai tânăr dintre ei trei, un bărbat cu puţin mai înalt ca mine, cu pielea neatinsă de soare şi tenul acela livid care-i desemna pe toţi aceşti vieţuitori sub pământ, cu nas mare şi ce-i conferea un aer uşor ridicol, cu structura osoasă a figurii bine scoasă la vedere, cu ochii mici şi surâzători, cu gura tortuoasă şi un chip pe care niciodată n-aş fi fost în stare să-l descifrez, neajutat de îndelungata observare a lui, profunda sa bunătate.

– Asta-i bună! – explodă glasul fiicei gazdelor.

– .deschise, într-o dimineaţă, uşa celulei mele şi intră plin de bucurie:

– “Haideţi! S-au gândit, în sfârşit, să vă trimită o salvare, să vă ducă la spital.” În inflexiunile glasului său am descoperit şi fericire pentru mine şi o mustrare surdă pe care o adresa superiorilor săi. Nu mă grăbi în nici un fel cu îmbrăcatul. Dimpotrivă, mă ajută sa trag paltonul pe mâneci. Mă lăsă să înaintez clătinat, în voia pasului meu nesigur, fără să mă-mpingă, fără să zbiere, fără să lovească, fără să jignească, după cum era obiceiul celorlalţi. Îmi întinse “ochelari de cal”.

– Ce înseamnă aceasta?

– Nişte ochelari ca aceia de motociclişti, cu tablă jur împrejurul plăcii de metal rotunde din mijlocul lor, unde sunt fixate lentilele la ochelarii normali, prinşi cu un elastic pe care ţi-l petrec după creştet, născociţi pentru ca să nu poţi vedea pe unde mergi.

– Şi cum vă orientaţi să nu vă-mpiedicaţi?

– Ne conducea caraliul de braţ. Dacă avea chef să se distreze, te îmbrâncea în pereţii coridoarelor. Dacă mai aveai, scuzaţi-mă, şi oala de noapte în mână, să o verşi la closet, ajungeai acolo cu pantalonii şi bocancii leoarcă, ceea ce îi dădea prilejul să-ţi insulte murdăria şi lipsa de bun-simţ.

– Doamne!.

– Urcat în maşină, întins pe targă, am priceput că nu mă minţise: mă duceau la spital. Eram salvat.

– Ei, aşi! Şi tu, Coca, l-ai crezut? – se auzi prin uşă deschisă.

– Adevărul este că paznicul necunoscut care m-a însoţit m-a dat în primire unui gardian de la Interne, în subsolurile cărui minister mă chinuisem în timpul lunilor de anchetă. M-a cuprins spaima. Totul era luat de la început.

– Descoperiseră ceva nou?

– Da. Mutat din mână-n mână, m-a lepădat într-un birou unde mi-au scos ochelarii. Eram aşteptat de anchetatorul meu, un om cumpătat de altfel, de nu ar fi metamorfozat fiecare frază a mea, când o transcria în procesul-verbal şi de nu ar fi făcut declaraţiile mele de nerecunoscut. Nu-l acuzam pentru asta. Sistemul minciunii era generalizat la nivelul întregii ţări, dar mi-te aici, unde fără strâmbarea adevărului ar fi rămas toţi anchetatorii lipsiţi de pâine. L-am mai găsit acolo şi pe maiorul şef de anchetă în cazul nostru, al studenţilor. Acesta din urmă, după câteva cuvinte de batjocură privind mirosul emanat de sudoarea ce-mi scălda trupul şi lenjeria permanent, de mai bine de două săptămâni, şi cu privire la barba ce îmi crescuse urât, îmi mitralie câteva perechi de palme vânjoase care mă zvârleau când la dreapta, când la stânga. Era un munte de bărbat, gras, dar mai ales vânjos, cam aşa cum sunt fierarii. Ştiam de mult timp cât îi plăcea să urle şi să lovească, spre deosebire de anchetatorul meu. După ce-i trecu primul acces de furie, se întoarse către al doilea şi, mă iertaţi că-i repet cuvintele, spuse, scârbit: – “S-a c. pe el!” Era o înjosire gratuită. Nu ca aş fi fost eu mai oţelit ca alţii şi mie nu mi s-ar fi putut întâmpla una ca asta. Dar lucrul nu avusese loc. Se delecta umilindu-mă.

– Poate nu era satisfăcut până nu vedea cu ochii asta . Există o boală., îşi dădu cu părerea doamna Elisaveta.

– Există. există., repetă domnul profesor, impacientat.

– Dar. de ce am ajuns eu să vă povestesc astfel de lucruri?

– Aţi plecat de la oreion.

– Cum, tu, a plecat aşa? fără nimic altceva?., nu-i venea Oltei să creadă.

– Ce voiau, domnule Liveriu, de vă chinuiau când eraţi bolnav?

– Să le confirm o scornire a închipuirii lor dereglate. Aflaseră de la un alt student anchetat că-mi transmisese, vara precedentă, salutări, într-o scrisoare expediată unui terţ. Acum îl arestaseră şi pe al treilea. Nu cunoştea, săracul, nimic despre organizarea demonstraţiei studenţeşti. Deoarece le-am infirmat la rândul meu bănuielile, şi am făcut-o de la bun început, nu m-au mai bătut; m-au dat pe mâna sergentului major şi, cu aceeaşi salvare, m-au condus iarăşi în celular. Paznicul care se bucurase că fusesem trimis să fiu îngrijit a tăcut mâlc. De bună seamă se lămurise asupra tratamentului ce mi se aplicase. Ce să mai insist, doamnă profesor. De asta n-am copii.

– N-aţi încercat după eliberare să vedeţi un doctor? – îl întrebă soţul ei.

– Cinstit, nu.

– De ce?

– Ce puteam da copiilor mei posibili altceva decât moştenirea unui dosar de fost deţinut politic?! Nici că s-ar fi putut să le dăruiesc nenorocire mai mare.

– Pagubă-n ciuperci! Bine, dragă, îmi spui restul mâine; te pup. Pa! Pa! Pa! – îşi luă Oltea rămas bun ritmat de la prietena ei; după un scurt timp intră în cameră ţinând în mâna o felie de pâine unsă cu unt, din care mânca cu poftă. Aşaaa., exclamă lăsându-se să cadă în acelaşi fotoliu ocupat anterior. Şi ce spuneaţi? – se adresă prietenului părinţilor săi.

– Domnul profesor Aradei se pregătea să ne încheie povestirea unei întâmplări, nu, domnule Liveriu? – se întoarse mama ei de la unul la celălalt.

– Da, aşa este. V-am atras atenţia de la bun început că încheierea ei m-a surprins într-un chip neaşteptat. Trecuseră încă vreo trei ani jumătate de detenţie şi alţi tot pe atâţia de libertate când, într-un vagon de clasa a doua a unui tramvai deosebit de aglomerat, găsindu-mă pe platforma din faţă, pe cine credeţi că văd, înaintând cu greu printre trupurile storcite ce emiteau aburi? Caraliul cel cumsecade!

– Îngerul păzitor! – îşi ţuguie buzele Oltea, fără a şti cât de aproape de realitate nimerise.

– Şi ce credeţi că face? – spuse Liveriu fără să o ia în seamă.

Aradei îi privea amuzat. Era sigur că nu aveau cum ghici şi că le pregătea aceeaşi surpriză pe care o trăise şi el:

– Surâde. Zâmbeşte, bucuros, că mă zărea. Îşi îndoieşte eforturile şi izbuteşte să ajungă lângă mine. – “Ce mai faceţi? V-au dat drumul? V-aţi însănătoşit?” Ne vedeam într-o zi fericită pentru mine. Mă înfăţişasem din nou la examenul de admitere la facultate şi tocmai se publicaseră rezultatele în cursul acelei săptărnâni. Era cel dintâi an de la eliberarea mea când se dăduse cuvânt de ordine să fim lăsaţi să ne reluăm studiile. I-am explicat aceasta. Râdea de parcă ar fi fost un apropiat al meu. Îl simţeam frate. Atunci am înţeles că existau oameni şi printre ei.

– Poate că era singurul., se desţeleni vocea gravă a lui Leonida Scumpu.

– Nu e cu putinţă. Omul, pentru a putea rezista şi continua să trăiască are nevoie de un procentaj de umanitate în mediul său, domnule profesor. De bună seamă că şi la Securitate existau suficiente fiinţe asemănătoare nouă, dacă paznicul meu cel cumsecade nu se sinucidea de disperare.

Doamna Scumpu, care nu deschisese încă gura, se pomeni constatând:

– Aţi fost condamnat de două ori pentru aceeaşi faptă. O dată la patru ani închisoare.

– . corecţională, completă musafirul.

– Şi a doua oară la sterilizare.

– . pe viaţă. Aşa este. Numai că prima condamnare s-a făcut de către un tribunal. Nu discut dreptatea hotărârii. Formele legale au fost cât de cât respectate. Pe când a doua condamnare provine de la un ins care n-a fost îndrituit de nimeni să o rostească, a cărui menire era să mă vindece, nu să mă distrugă; iar el a ales cu de la sine putere să ne distrugă, pe mine şi neamul urmaşilor mei.

– Un Mengele al partidului comunist, izbucni profesorul Scumpu.

– Mai rău, căci în lagărele naziste, sterilizarea forţată era o operaţie de stat, cuprinsă într-un plan larg de eugenie şi euthanasie, ce prevedea eliminarea popoarelor neariene, pe când în cazul acestui aşa-zis medic, el acţiona fără ordin, purtând un război personal împotriva pacienţilor deţinuţi. Crima este cu atât mai cumplită cu cât nu poate fi motivată prin orbirea produsă de nici o doctrină oficială.

– Iertaţi-mă, domnule profesor, îndrăzni doamna Elisaveta. Nu ştiu dacă îmi pot îngădui. Sunteţi naiv. Aţi uitat doctrina luptei de clasă.

Domnişoara Oltea îşi luase destul timp să dibuie firul conversaţiei. În acest punct, dovedi că inteligenţa precumpănea în ea asupra neastâmpărului vârstei şi, mai departe, că impetuozitatea chemărilor sexuale triumfau asupra aceleiaşi inteligenţe. Profesorul Liveriu fu uluit de nuanţa de neaşteptată intimitate şi căldură obscenă, nici măcar păzită de urechile părinţilor, vibrându-i tonul cu care îl întrebă, degustând plăceri posibile – deloc contrariante pentru ea, dimpotrivă:

– Dum. nea. voas. tră. nu. fa. ceţi. co.pii..?

Tags

Related Posts

Share This

- Destine ingeminate

Ziua invadase camera, trezindu-l. O urmărea cum câştiga teren. Se aşternea pe castaniul lăcuit al mesei de şase persoane. Se aşeza pe materialul textil aspru, înflorat în cenuşiu, galben, trandafiriu, ce capitona scaunele. Ilumina, de parcă ar fi fost o scenă de teatru bogat decorată, cele două biblioteci odihnind alături şi ocupând întreg peretele de nord, între uşa coridorului ce conducea spre baie şi bucătărie şi uşa ce despărţea această încăpere de dormitorul părinţilor lui. Îşi desfăşura poalele învoalte în jurul pianinei acaju rezemată de zidul opus ferestrelor pe unde intra într-o curgere bogată şi neîntreruptă. Aluneca în sus pe suprafaţa uşii duble, zăvorâte, care, dacă ar fi fost deschisă, ar fi dat către adevărata lui odaie. Şi, mai ales, smulgea din amorţire pânzele pictate, înrămate cu stucatură aurie sau albă, după moda mai veche, semnate de Horia Damian, Pallady, Petraşcu, Ţuculescu, Ciucurencu, acestea acoperind, jur împrejur, partea superioară a pereţilor. Era un hol folosit şi ca sufragerie şi ca loc pentru dormit al lui Barbu, retras aici după rechiziţionarea spaţiului său şi ocuparea lui de către un străin, dincolo de uşile acelea mari. Cursurile liceale le urma după-amiaza. Cum îşi petrecea nopţile citind, somnul prelungit până după orele opt dimineaţa era firesc.

Abia trezit, după ce îmbrăţişase din priviri unul după celălalt tablourile dragi, visa la Aceea care a fost frumoasa armurăreasă, sculptura lui Rodin, la a cărei reproducere dintr-un album se uitase îndelung înainte de a adormi. Gustul amar din timpul nopţii, stârnit de bisturiul cu care natura pocea puterea armoniei femeieşti până la veştejirea totală, cum stăteau lucrurile cu modelul ales de artistul francez, continua să-l bântuie. Gândul îi alerga de la una la cealaltă, la “frumoasele” întâlnite mai mult prin cărţi şi filme, deşi nu-i era chiar necunoscută prezenţa femeii goale alături de sine, cu toate că împlinise şaisprezece ani abia de câteva luni. Constrastul dintre ele şi această formă umană stârcită îl uluia. Memoria îl readucea permanent la căderea muşchilor ei, la desprinderea pieii de pe oase, la descarnarea sânilor şi prelungirea lor până către pântecele umbrit de brazde adânci, la încovoierea uscată a şirii spinării, la golirea sufletească respirând din fiecare petic gălbejit vineţiu al nudului, cum şi-l închipuia colorat.

Ţârâitul soneriei îl smulse din orbecăirea imaginativă. Îşi aruncă privirile spre ceas. La acea vreme a dimineţii mama sa îşi bea prima cafea a zilei, cu două etaje mai jos, la doamna Popescu. Trebuia să se scoale să vadă cine suna. Era doamna Ilva, o vecină de bloc, prietenă a familiei. Deschise, rămânând parţial ascuns, să nu fie descoperit în pijamaua boţită de somn.

– Te pot deranja să dau un telefon?, îl întrebă după ce o încunoştinţă că mama lui, doamna Jurcan, era de găsit la catul întâi.

– Poftiţi. Patul nu-i strâns, mă iertaţi.

O invită să ia loc în fotoliul de lângă bibliotecă. Îi depuse aparatul alături. Ea formă numărul. Când începu să vorbească, Barbu, cu o hotărâre ivită absolut din senin, dar de neevitat, la care nu întârziase nicicând cu mintea, îşi trase un scaun în dreptul genunchilor ei albi şi plesnind de sănătate, luă loc şi, neavând curajul să-şi mai înalţe căutătura până la chipul ei, îşi urmări jocul mâinilor ce i se strecurau adultei sub fustă, fără a întâmpina vreo rezistenţă, dezvăluindu-i vigoarea strălucitoare a trupului, de care avea nevoie pentru a-şi restabili echilibrul clătinat de îndelunga intimitate cu imaginea feminină propusă de sculptura ce-i bântuise curiozitatea morbidă.

Doamna Beatrice, luată prin surprindere, era ca legată de mâini şi de picioare, căci orice sunet ar fi scos era receptat de microfon şi ar fi trădat situaţia stupefiantă în care se pomenise angajată. Pe deasupra, nu izbutea să ghicească ce reacţie ar fi avut blândul ei atacator adolescent, la o tresărire de opoziţie. Şi nici nu-i venea să rişte o ieşire din capcana ce o împresura cald. Barbu sesiză că doamna Ilva prelungea convorbirea altfel decât îi sta în obicei. Când ajunse în plinul dogorii emanate din locul unde exteriorul trupului, ei comunica spre interior, se dezmetici asupra a ceea ce făptuia. Îl copleşi o jenă chinuitoare. Fusese croit să-i respecte pe cei maturi; adevărata lui faţă, ce i se revela prin impulsul său inconştient, îl umilea. Era prea tardiv să mai dea înapoi. Nu-i rămânea decât să aştepte ca femeia să hotărască ce urma să se întâmple cu el.

Când, în sfârşit, ea depuse receptorul în furcă, îşi retrase degetele febril încăpăţânate şi se ridică. Doamna Beatrice îl imită. O conduse către ieşire, ca şi când nu s-ar fi petrecut nimic. În întunericul din vestibul, femeia îl sărută uşor, ea însăşi nehotărâtă. Îl întrebă:

– Când vii pe la mine?

El făgădui să dea curs dorinţei ei curând. Închise uşa în urma sa.

*

Ar fi fost cel mai simplu lucru de pe pământ. Coborând treptele cu mozaic negru, n-ar fi avut decât să sune la garsonieră, singura de la parterul clădirii. Nimeni nu l-ar fi văzut, dacă ruşinea de ceilalţi locatari era motivul ce-l împiedica să acţioneze. Dar nu aceasta îl oprea, ci neputinţa de a-şi explica gestul anterior şi teama că doamna Ilva i-ar fi cerut lămuriri.

Doamna Beatrice era măritată. Soţul dumneaei nu numai că se dovedea amabil şi-i înapoia lui Barbu politeţurile, cu exces nemeritat; era pe deasupra şi un handicapat: umbla ajutându-se cu bastonul, mutându-şi anevoie unul dintre picioare, către slujba sa amărâtă de contabil, paşii răsunându-i nesiguri, ca urmare a unei paralizii recuperate doar parţial. Era un munte de om; îi citeai pe faţa cenuşie caracterul aprig; zâmbetul afabil cu care întâmpina saluturile elevului nu-i îmblânzea rictusul dezamăgirii. “Aşa ceva nu-i pot face.”, îşi tot repeta Barbu Jurcan şi nu găsea în sine vlaga unui contraargument ce să-i vină în ajutor pentru a aduna tăria să răspundă chemărilor soaţei invalidului, devenită tot mai insistentă. Ele se îndesiseră astfel încât nu mai pleca de acasă şi nu mai revenea fără să nu-i iasă în întâmpinare, deschizând uşa prin faţa căreia era obligat să treacă. Comoditatea legăturii ce-i era promisă nu-l convingea suficient. Zilele treceau, se însumau în săptămâni, acestea se adunau în luni. Poate că tânărul ar fi scăpat de întrebări şi griji, fiindcă la vârsta lui atât carnea cât şi spiritul sunt mereu atrase aiurea, după legea de zbor a fluturilor, însă femeia nu se prefăcea a ieşi cu vreo altă treabă în holul cutiilor poştale, ci îl întreba direct dacă se decisese să intre în casa ei. Oferta era atât de abruptă încât îl făcea să se simtă vinovat, dându-şi seama că de n-ar fi fost nesăbuinţa sa, niciodată vecina n-ar fi ajuns aici. Cu o nouă lipsă a simţului de răspundere, cocheta cu adulta. Deprinzând din literatură replicile obişnuite cu care primeau fetele invitaţii similare, o asigura că intenţiona să o viziteze curând, de îndată ce avea să aibă puţin timp liber. Spaima îl făcea uşuratic.

Pe la încheierea toamnei găsise cheia conflictului lăuntric. Nu este de mirare că a fost necesar un răgaz atât de lung: fiecare dintre noi redescoperă soluţii vechi de când lumea pe o cale proprie care uneori ne obligă să dăm ocol întregului pământ şi suferinţei lui. Se convinse că dilema etică îl privea prea puţin. Îi acordase doamnei, stăpână pe propriul ei destin, suficiente şanse să-şi cântărească purtarea. În afară de preambulul datorat exclusiv lui – în legătură cu care nu se simţea prea împovărat, pentru că nu fusese în toate minţile când făptuise – nu i se putea imputa nici o altă dezordine de comportament. Nu avea rost să se încarce cu eventualele remuşcări ulterioare ale nevestei omului bolnav. Toate aceste tortuase îndemnări şi retrageri ale poftei de a trăi erau tributare naivităţii inerente a celui neîncercat de experienţă, dar tocmai ele îl împodobeau cu atracţia nesiguranţei şi a curăţiei, ce urmau să fie tocite de treptata intimitate cu lipsa de scrupule caracterizând mediul adulţilor.

Cu conştiinţa împăcată, într-o bună dimineaţă, apăsă butonul soneriei şi, intimidat, pătrunse cu inima bătându-i mai tare ca de obicei, pe lângă doamna care îi deschise. Sălbăticia celei dintâi întâlniri a lor o descifrai cu uşurinţă în modul în care pe toate mobilele, în poziţiile cele mai diverse, şi prin toate ungherele, spânzurau sau se pitiseră ghemuit, peste câteva clipe, diversele piese de îmbrăcăminte femeieşti şi bărbăteşti, alandala, aşa cum sfâşiaseră furtunos aerul încăperii.

*

Doamna Ilva – căci cu această adresare a civilităţii gândea la ea în taina sufletului şi la fel de respectuos îi vorbea în gemetele, în pornirile sau în implorările fierbinţi ale iubirii – a ştiut, treptat, să-i şteargă toate temerile şi prudenţele. Avea un fel cuminte şi camaraderesc de a se apropia de preocupările şi de simţămintele lui; de a accepta fără să se simtă jignită, fără ironii ori răutate, istorisirile băiatului privitoare la o viaţa a lui sentimentală şi erotică simultan desfăşurată cu aceea a lor şi deosebită de ea. Legătura lor nu zăgăzuise căutările şi împlinirile lui din afara ei. Dimpotrivă, parcă le înteţise. Doamna Beatrice îşi atribuia, pe bună dreptate, meritul de a fi deşteptat încrederea în sine a băiatului ca bărbat, îi dădea sfaturi, când era întristat, fără să-l tuteleze. Râdea împreună cu el, când îl amuza ceva. Constatase că era discret şi nu insista să-l iscodească. Prin ea, Barbu dobândise ceea ce nu era conştient că îi lipsea: un prieten calm, răbdător, deschis, interesat de soarta lui, niciodată anevoie de suportat.

Întâlnirea trupească le era orbire. Multţi ani mai târziu, când urma să analizeze şi să-şi limpezească manifestările din acest domeniu, avea să înţeleagă că, pentru prima oară, izbutea, de dragul ei, ceea ce mulţi oameni nu cunosc până la ultima suflare: să se simtă devenind celălalt, ţel suprem al dragostei. Numai iubirea fizică, în afară de contemplarea mistică, constituie calea acestei dezlănţuiri dintre propriile limite psihofizice ale persoanei, calea Eliberării de sine, după care râvnim, a cărei nostalgie creşte odată cu anii scurşi, nevoie ilogică de a nu mai fi noi înşine, ci de a deveni celălalt sau Celălalt, semenul nostru (ori de a ne contopi cu Dumnezeu), în cazul în speţă de a ne metamorfoza în femeia agăţată disperat, cu toate membrele, cu buzele, cu privirile, cu întreaga sa putere de absorbţie psihică, de fiinţa noastră.

Era o şcoală a erotismului suficientă pentru a-l forma conform aşteptărilor tuturor femeilor din lume. Biata doamnă Ilva adunase, prin situaţia ei maritală specială, o suficientă nerealizare, ca, pe nebăgate de seamă, să ajungă recipientul întregii foamete de bărbat rămasă neexprimată în miliarde de femei singure sau ca şi singure. Şi îşi dăruia setea aceasta fără saţ elevului său, din care ţinea cu tot dinadinsul să modeleze un bărbat după tiparul visurilor ei neîmplinite. Cântărind exact câtă ştiinţă poseda el, dereglările fără număr ale imaginaţiei sale din nopţile fără somn de până atunci i le insinua ca nevoi ale lui. El remarca trucul nevinovat al doamnei şi îşi făcea o mândrie din a-şi întoarce personalitatea pe dos şi a o mula după măsurile personalităţii ei. Se comporta astfel adoptând un silogism elementar greşit: purtându-se ca atare, doamna Ilva este fericită; purtându-mă după modelul ei, voi fi şi eu fericit. Greşeala i s-ar fi iertat cu uşurinţă. Silogismul este corect dacă premisa majoră discută despre întreg, iar cea minoră (a doua) despre parte. Pentru Barbu, el devenea parte din întregul Beatrice. Si cu cât îşi căuta fericirea cu mai mare frenezie, cu atât se intuia mai identic cu partenera sa. Nu mai dorea nimic pentru sine. Toată dorinţa lui era să o vadă exultând. Pândea semnele satisfacţiei ei ca pe cele mai intense bucurii ale lui. Se simţea eliberat de orice îndatorire faţă de sine însuşi. Şi se simţea neistovit nesăţios de noi şi noi datorii faţă de plăcerea ei. Deîndată ce erau împreună nu mai palpita decât din adâncul fiinţei ei şi numai palpitările acesteia şi le mai recunoştea ca ale lui.

*

Moartea domnului Ilva surveni pe neaşteptate. La două-trei luni, câteodată şi mai des, doamna se cuvenea să-şi interneze soţul pentru analize şi tratament de întreţinere. Cu prilejul celei din urmă dintre acestea, fără ca nimeni să se aştepte la un astfel de efect, bărbatul se stinse în timpul somnului, pe patul din spital. Barbu o află de la doamna Jurcan. Îşi interzise să o mai viziteze pe aceea care devenise văduvă peste noapte: îi omagia cuviincios durerea – vechea lui meteahnă de a amesteca respectul în toate evenimentele vieţii sociale, cu şi fără rost. Că greşea din nou i-o dovedi apariţia ei, a treia zi de la înmormântare, în cadrul uşii de unde îl îmbiase în lunga perioadă de obişnuire a băiatului cu ideea că putea înşela încrederea aceluia acum dus. La fel de fără ocoliş ca odinioară – se scurseseră vreo patru ani de la rugămintea ei de a folosi telefonul lor – i se adresă:

– De ce nu mai vii? A trecut şi slujba aceasta. Mi-am făcut datoria cum mi se cădea. Te temi să nu mă răneşti?

El clătină capul afirmativ, roşind.

– Crezi că văduva nu este tot femeie?

O urmă înăuntru. A-i descoperi carnea plină şi albă, strânsă în combinezonul, sutienul şi ciorapii de mătase neagră şi cu atât mai provocator revelată de culoarea doliului, fu un nou temei de ademenire pentru el. Nu o lăsă mult timp după această reluare a întâlnirilor să se dezbrace pe de-a-ntregul. Trăia satisfacţia cunoscută nouă tuturor când intuim a doua faţă a unui apropiat de-al nostru şi nu ne putem hotărî să-i divulgăm cele aflate despre el, pentru a prelungi starea de surpriză ce ne-o oferă. Or, în spatele simbolului morţii asumate, doamna Beatrice Ilva afişa “sfânta mare neruşinare”, după cuvintele unui romancier interbelic, cu o lipsă de prejudecăţi vrednică de o aristocrată din secolul al optsprezecelea, ceea ce era departe de a fi fost.

A-l avea pe Barbu Jurcan în posesia ei, după ce-l văzuse crescând şi ajungând la vârsta de douăzeci de ani, a constituit o mare uşurare pentru dânsa în acea epocă. O femeie lipsită de aceste condiţii speciale risca să preia asupra ei înseşi ameninţarea morţii ce planase o dată asupra casei sale şi să-şi însuşească presimţirea că ar fi putut pieri la rândul său. Aceasta reprezintă reacţia cel mai des întâlnită, când ni se duce definitiv omul de alături, şi ea devine începutul sfârşitului pentru cei rămaşi în viaţă. Dar nu pentru locatara garsonierei de la parter. Nu. Dumneaei, fără a neglija parastasele şi acatistele pentru răposat, se putea, în cele din urmă, dedica iubitului, fără să o mai tulbure nici o grijă.

*

După vacanţa de vară, Barbu, în acord cu noile preocupări ale vârstei sale, se antrena într-o serie de activităţi ce îl îndepărtau aproape total de cel care fusese până la sfârşitul primăverii. A vieţui în mijlocul ţăranilor jefuiţi de pământ, de unelte, de vite, de roadele muncii lor, cum i se întâmplase datorită prieteniei cu un nou coleg de facultate, care îi oferise şansa primei sale vacanţe slobode de supravegherea părinţilor, în casa părintească a aceluia, îi organiză senzaţiile, informaţiile, dumiririle dobândite pe apucate, cu privire la faptul că poporul său se trezise iarăşi împins în şerbie.

Întâlnirile cu doamna II va nu reprezentaseră niciodată miezul de foc al activităţii lui. Ele îl ajutau să uite de tensiunea bibliotecilor publice, de cutremurul afectiv din sălile de concert şi din acelea muzeale, de înfrigurarea discuţiilor intelectuale în care se arunca sângerând de disperarea de a nu cunoaşte încă întreg adevărul, stare atât de obişnuită în adolescenţă. Acum, realitatea îi infirma unele atitudini livreşti şi îi confirma altele fireşti. Înzestrat cu nobleţe de caracter şi cu o pornire înnăscută spre jertfa de sine în favoarea semenilor – pe care am şi pomenit-o, aşa cum se manifesta în spaţiul erotismului -, Barbu Jurcan, reîntors în Capitală, nu mai avu răbdare pentru micile plăceri ale alcovului. Se afla în căutarea mijloacelor de a contribui la eliberarea ţării sale şi a culturii ei, chiar de a o provoca. A căutat-o cu atâta sârguinţă până ce a fost dibuit, arestat, condamnat. A dispărut dintre ai lui timp de şase ani.

Actualele coordonate ale existenţei sale de ins lipsit de libertate i-au lăsat tot mai puţin timp pentru î ndulcirea cu amintirile. Mai bine spus, alegea alte evenimente din trecut decât acelea ce i-ar fi putut stârni simţurile sau ar fi însemnat visare vană, beţie la rece. Era îngrijorat că nu se cunoştea până la acea vârstă ce i se părea crucială şi, din acest punct de vedere, nu greşea. De aceea îşi analiza viaţa, trecând-o în revistă pe capitole; iar acestea şi le compunea în baza unor teme unice, cu câte subdiviziuni găsea util unei discerneri fructuoase a binelui de rău, a folositorului de nefolositor şi de vrăjmăşesc, a constructivului de distructiv. Dintre ele nu ne vom opri decât la acela închinat relaţiilor sale cu iubirea (eros şi agape).Până la sinteză şi la esenţializare, fu obligat să revadă filmul tuturor dragostelor, amiciţiilor şi întâlnirilor sale episodice – cele îndeobşte socotite fără greutate (şi în multe rânduri cât de grav greşim tocmai în aceste cazuri.). Curios e că cel mai scurt răgaz de meditare l-a luat vizualizarea scenariului, desfăşurat la parterul propriului său bloc. În acei ani de asceză forţată, de distrofie, de abulie şi de alienare (împotriva cărora două din urmă a luptat cu ghearele şi cu dinţii), cele dobândite de la şi prin doamna Beatrice Ilva nu mai păreau să aibă nici o însemnătate. Singurul lucru ce mai conta era împăcarea cu sine însuşi, autocunoaşterea şi acceptarea sa aşa cum se pomenise când îi fusese întreruptă formarea şi, mai presus de orice dăltuirea unui orn nou din plămada veche, care să se apropie cât mai mult de idealul moral descoperit prin suferinţă. În schimb, multe dintre prieteniile neduse până la împlinirea în frupt, îi apăreau în perspectiva anilor, ca dotate cu acea puritate de care avea nevoie tot mai mare pentru a găsi de ce anume să se agaţe din trecutul său, în strădania de a izbuti să se stimeze. Cu cât se autodiseca, cu atât mai intensă îi era neliniştea că nu merita respectul nimănui, el neaflând în sine însuşi motive suficiente pentru autorespect.

Anii izolării trecură ca şi ceilalţi din scurta noastră viaţă şi Barbu Jurcan se regăsi, la capătul lor, acasă.

*

Printre cele dintâi noutăţi împărtăşite lui de către mama sa se numără şi faptul că vecina lor, doamna Beatrice Ilva, se afla în închisoare de aproximativ cinci ani. Pricina procesului? O oarecare lipsă în gestiunea de care răspundea. Noul venit regretă în tăcere că femeia se lăsase ispitită de bani, că se înjosise până la a sustrage din farmacia unde lucrase medicamente ce nu-i aparţineau, şi, eventual, a le specula. Încercă să uite fapta ei. Îi deplângea soarta, cu sinceritate, de câte ori venea vorba despre dumneaei, dar prefera să ocolească subiectul, pentru că simţea ca un burghiu în coşul pieptului regretul că doamna Ilva suferea de pomană. “Cum altfel să numeşti detenţia ei? În orice caz”, îşi zicea oftând, “n-are mângâierea muceniciei în numele unui ideal. Trebuie să-i fie plin până la refuz sufletul de o deznădejde cumplită.”.

*

La vreo jumătate de an după reîntoarcerea printre ai săi, revenind acasă de pe şantierul unde găsise cu chiu cu vai de lucru, se deschise uşa garsonierei, la intrarea lui în holul cutiilor poştale, întocmai ca pe vremuri. O clipă nădăjdui că revenise doamna Ilva, că se publicase vreo graţiere despre care el nu aflase, că se petrecuse o minune.

Fu dezamăgit să constate că era o nouă locatară, o tânără de vârsta lui, ajungându-i până la bărbie, o fausse-maigre cu nasul în vânt, cu ochi migdalaţi, albastru-deschis, uşor protuberanţi, cu bărbie obraznică şi cărnoasă, răsucită în sus, cu o gropiţă în mijloc, căreia îi răspundeau altele două din obraji, când zâmbea. Purta o rochie subţire de casă, cu floricele minuscule roşii pe un fond străveziu de culoarea untului, sub care nu s-ar fi zis că folosea straie în plus. Ţinea în braţe un motănel zglobiu, alb cu pete gălbui, cu ochii sprinţari. Iute ca argintul viu, acesta se străduia într-una s-o zbughească din strânsoarea molcomă a pumnilor ei mărunţi şi palizi.

Îl întrebă pe Barbu câteva lucruri legate de contribuţiile locatarilor la întreţinerea blocului. El nu se pricepea să-i dea răspunsurile dorite; în schimb, se grăbi să atingă creştetul micuţului pisoi cu buricul a două degete. La delicatul său semn de atenţie, acesta răspunse cu un tors sonor, greu de prevăzut la un piept atât de mititel. Poate gâdilată de brusca intrare în activitate a maşinii lui de produs zgomote ritmice, stăpâna sa îl mută în altă poziţie. Barbu, vrând să-l mângâie, îi întâlni sânul, îndărătul blănii lui cu păr scurt. Era răcoros şi ferm, cu teton înalt şi formă plăcută, cât i s-a revelat în spatele falangelor. Aidoma felinei celei pitice, şi trupul femeii se încordă şi se destinse în aceeaşi secundă; pe chipul ei trecu o lumină repede ascunsă; ea lăsase în urmă o uşoară îmbujorare şi o întredeschidere suavă a buzelor umede. Îşi ceru iertare de a-l fi deranjat şi-i explicită dificultatea în care se găsea, soţul ei lipsind din Bucureşti o lună de zile şi ea fiind pusă în situaţia de a achita datoriile ce-i rămâneau obscure.

Mâna lui Barbu îşi dădu seama că ar fi liniştit emoţiile ei contabiliceşti dacă ar fi coborât mai adânc sub corpul puiului de animal. Dar mintea lui o revăzu în pragul aceleiaşi uşi pe doamna Ilva, întrebându-l anxioasă dacă nu intra la ea. Apoi îşi aminti de eforturile lui peste puteri de a sădi în sine hotărârea să nu mai făptuiască nimic fără chibzuire, fără o selecţie ce să ţină seama şi de perspectiva morală a gesturilor, ca şi de repercusiunile lor.

Îi făgădui să ceară tatălui său amănunte privitoare la plată şi să i le comunice. Se despărţiră, nemaigăsind ce să-şi spună.

*

Doamna Jurcan, reluând a nu ştiu câta oară istorisirea nenumăratelor demersuri făcute pentru a da de urmele fiului său ori pentru a îndupleca ancheta şi justiţia să fie clemente, numele fostei lor vecine apăru ca musca-n lapte în naraţiunea ei.

– Cine ai spus că te însoţea?, o opri Barbu.

– Doamna Ilva, cum cine?!, se miră mama lui.

– Nu mi-ai pomenit încă niciodată că a mers cu tine în audienţă la ministrul învăţământului.

– Cum se poate una ca asta?! nu-i venea să creadă povestitoarei. A fost cu mine peste tot. Mă ştii cum sunt – nu mă pot descurca. Ea descuia toate uşile. Eu mă pierdeam, ea pleda ca o nebună. Eu plângeam – ea striga, ameninţa. Pe mine mă pofteau afară; pe ea o opreau, o legitimau, îi atrăgeau atenţia că se ocupa cu agitaţia publică, îi cereau să se potolească, să-şi ţină gura că avea s-o păţească. O dată au reţinut-o câteva ceasuri, până a sosit careva să-i pună întrebări. Altădată au ridicat-o de acasă cu maşina. Nu i-au dat drumul decât peste câteva zile. Cum am fost în stare să nu-ţi vorbesc despre ea?. Parcă ar fi fost ea mama ta, iar eu o vecină oarecare., se tânguia, plină de păreri de rău, doamna Jurcan. Săraca Beatrice. De atunci i se trage povestea cu gestiunea.

– Ce vrei să spui?, tresări Barbu, ca străpuns de un cuţit.

– Au avertizat-o că “i-o coc”, aşa au zis: “Nimeni nu scapă de noi! Las’ că ţi-o coacem!”, au urlat. “Te aranjăm să nu mai îndrăzneşti să scoţi nasul pe stradă, nici după ce-o să crezi c-ai scăpat de belelele cu care o să te trezeşti în spinare!.” Şi i-au cusut cu aţă albă potlogăria aia, săraca de ea.

Tânărul rămăsese fără glas. Acea femeie se sacrificase pentru soţul ei infirm o viaţă întreagă. Acum era datoare iarăşi să.? Ar fi vrut să mai poată plânge, dar de mult timp nu mai avea lacrimi.

*

Într-o bună zi, hazardul i-l scoase în cale pe un bun prieten din anii liceului, ajuns avocat, care locuia în acelaşi cartier. Tăifăsuind ei despre una, despre alta, conlocutorul pomeni ticăloşia unora din generaţia lor:

– . De pildă, am avut un coleg la Drept pe care-l ştii cu siguranţă: Andreescu.

– Andreescu? Nu cred.

– Cum nu?! S-a mutat în blocul tău la vreun an după ce te-au înhăţat. Cât mi-a fost de urât în studenţie, acum nu mai scap de el. Zilnic îl întâlnesc şi sunt obligat să schimb câteva cuvinte cu el.

– Andreescu zici că-l cheamă? Are o nevastă drăguţă, nu?, începu să ghicească Barbu. N-am decât un singur colocatar pe care nu-l cunosc. La parter.

– Ăla e. A anchetat-o pe o tipă care locuia acolo. A băgat-o-n puşcărie, să se mute în casa ei. N-avea nici o vină femeia. Am răsfoit şi eu dosarul, din pură curiozitate, să-l văd cum lucrează. Ştii, până atunci Andreescu nu-şi părăsise locuinţa natală din Periş.

– Nu prea cred că-i chiar aşa. Eu am auzit că alţii mai mari îi promiseseră că o “aranjează”, pe chestii politice.

– Şi ce ţi se pare că nu se potriveşte? I-au dat ăstuia cazul pe mână. Probabil că nu puteau închega dosarul politic şi au încurcat-o cu furt din avutul obştesc şi speculă.

– Dar spuneai că el a avut interes să.

– Cine te slujeşte fără plată? Retribuţia lui a fost casa ei.

Barbu simţea o amorţeală în mâna şi în braţul stâng.

Seara, doamna Jurcan i-a confirmat ştirea. A adăugat că locotenentul major Andreescu preluase garsoniera “mobilată”, căci doamna Beatrice, neavând rude, nu se găsise nimeni să-i fi ridicat mobila. Barbu, resimţind aceeaşi răcire a membrului din stânga, îşi revăzu degetele arătător şi mijlociu ale aceluia, jucându-se cu pisoiul şi atingând, din nebăgare de seamă, sânul tinerei doamne Andreescu.

Se încuie în camera lui. În sfârşit, zăgazurile lacrimilor se deschiseră. Plângea cu sughiţuri, cu tot trupul cutremurat. Căzuse pe divan, cu faţa-n sus, ca o cârpă de praf. De când auzise despre arestarea doamnei Beatrice Ilva, se frământa cum ar fi putut-o ajuta. Dacă prima sa impresie, datorată modului cum îi fuseseră înfăţişate motivele detenţiei la care era supusă femeia, îl depărtase de ea, după ce descoperise cât se implicase vecina în strădaniile de a-i uşura lui situaţia, gândul la ea ajunsese, în timp, o obsesie permanentă. Se acuza fără cruţare pentru jocul erotic în care îl implicase fără voia sa motănelul ce, din zbenguirea trupului îmblănit, îi condusese degetele inconştiente către căldura celeilalte feminităţi. Acum descoperea că nevasta anchetatorului nădăjduise odinioară ca soţul său să o fi înfundat în temniţă pe doamna Ilva. Iar el, Barbu, prin activităţile sale din perioada cât fusese student, pricinuise, înlesnise acea mişelie. Desigur, n-avea o vină limpede. Însă dacă el n-ar fi stârnit represiunile, doamna Beatrice n-ar fi ajuns să provoace urmărirea celor care au hotărât dispariţia ei. Gândurile i se învălmăşeau în dezordine. Amesteca imaginile ce i le trimitea trecutul, încurca planurile, cronologia, faptele. “Trebuie să o scap!” – gemea, ştiind prea, bine că nimeni nu putea fi smuls din închisoare. “O să mă duc la tribunal, la miliţie, să aflu unde zace. Dacă este condamnată de drept comun, are îngăduinţa să primească o scrisoare pe lună, un pachet de alimente. O voi descoperi! O să-i dau de ştire că-i sunt recunoscător! O să o apăr de deznădejde!” Îşi dădu seama că dacă ar fi făptuit toate acestea, ar fi atras atenţia asupra lor, a ei şi a lui, ar fi condus Securitatea să creadă că exista o legătură politică subterană între ei. “Le este atât de simplu să ne reancheteze, să ne acuze de ‘organizaţie’, să ne bată până recunoaştem şi că ne-am omorât tatăl şi mama, să ne condamne a doua oară, fără nici o vină. Aşa fac cu toţi câţi le-ncap pe mână! Am eu voie să-i impun să rişte şi o condamnare politică?.” Pentru aceia care nu au trecut prin eşafodajul sinistru de minciuni, aşa cum îl alcătuiesc anchetatorii politici, aceste temeri pot părea laşe şi copilăreşti. Ele erau mult mai serioase şi mai aproape de realitate decât s-ar putea crede. Mai departe, lui Barbu îi trecu prin minte să roage pe altcineva să facă demersurile necesare aflării unde era închisă doamna şi expedierii pachetelor. S-ar fi adresat unui avocat. “Care-i avocatul nevândut sau nesperiat?!”

Continua să hohotească şi nu era capabil să găsească nici o soluţie.

*

Atunci când nimeni nu se aştepta, se răspândi zvonul că doamna Beatrice Ilva fusese eliberată cu câteva luni înainte de termen, în temeiul muncii depuse ca farmacistă a penitenciarului.

Portăreasa blocului îl colportase, odată cu adresa ei cea nouă, de lângă o piaţă depărtată. Fără să sufle o vorbă, Barbu Jurcan se duse s-o viziteze. O găsi într-o cameră nevăruită, din fundul curţii unei biserici de mahala. Probabil o fostă magazie. Podelele desfundate, tencuiala căzută, umiditatea verzuie mustind din mortarul uscat. Plutea în aerul îmbâcsit o duhoare de şobolan sau de mortăciune. Nu exista nimic în interior, în afara patului de scânduri şi a unei lăzi sparte.

– Ileana mi le-a adus, îi explică.

Se referea la patul cu saltea din paie. Ileana era portăreasa blocului lor.

– Mi-a promis să-mi facă rost şi de o masă, de vreun scaun.

– Nu vă luaţi înapoi mobila?

Ezită o clipă şi:

– Nu.

– Să se lăfăie ticălosul ăla în ea? Să doarmă pe studioul dumneavoastră?.

– Şi-n aşternutul meu.

– Şi lenjeria v-a luat-o?

– Tot. Rochii, pantofi, cămăşi de noapte. Ce să mai vorbim?..

Urmărind privirile lui, adăugă:

– Îmi cumpără Ileana ac şi aţă.

În saltea erau găuri mari din care răbufneau paiele putrede. Sosi rândul lui să fie stânjenit: venise cu mâna goală. Femeia aceea suferise şi o făcea în continuare pentru el, poate. Nimeni n-o putea şti în afară de ea. N-avea rost s-o întrebe. Nu încă. Ar fi fost cu putinţă, cândva, dacă urmau să se regăsească unul pe celălalt pe puntea anilor irosiţi.

– Cu ce vă pot ajuta?

– Ştiu şi eu?, şopti nesigură. N-am nevoie de nimic. Mi s-a dat casă. Aici am tot cât mi-e necesar să trăiesc.

– Slujbă v-au dat?

I-a numit farmacia unde urma să se înfăţişeze să-şi ia în primire postul.

Lui Barbu i se părea monstruos că nu izbutea să-i ofere femeii nici măcar acel ceva ce să-i deschidă baierele inimii şi să-i dezlege limba. Era convins că, aşa cum stătuseră lucrurile şi cu el când îşi redobândise libertatea, şi ea, la rândul ei, suferea de o sete de nesuportat să comunice; dar şi ea simţea, cum se petrecuse şi cu el, piedici, enorme în faţa celorlalţi. “Însă eu nu sunt ca ceilalţi. Am suferit ca ea. Cine s-o înţeleagă, dacă nu, unul asemenea ei?.” Totuşi inhibarea doamnei Ilva îl inhiba. Era o fiinţă care renunţase la viaţă, deşi continua să respire, să rostească silabe, să interpreteze rolul ce presupunea că era aşteptat de la ea.

Se retrase convins că treisprezece-paisprezece zile de întâlnire cotidiană a oamenilor aveau să contribuie la revenirea ei pe linia de plutire.

– Vă las săptămâna aceasta să vă rezolvaţi treburile urgente. Revin săptămâna viitoare. Dacă nu sunteţi acasă insist, nu vă temeţi.

*

Patru zile mai târziu, doamna Jurcan îi aduse vestea de necrezut că doamna Beatrice Ilva se sinucisese.

Ce se întâmplase? Nimeni nu va şti niciodată de ce doamna Ilva a simţit că nu mai avea putere să se încrânceneze, nici să se prefacă a nu se teme.

“Cine este imun la frică?” – se pomeni Barbu gândind. “Şi, totuşi, cât de curajoasă era. O femeie care nu s-a dat înapoi de la a iubi un prost de copil. Nu mai avea pentru ce lupta.” Şi îi mai trecu ceva prin minte: “La ce mi-o fi folosit mie şcoala de autoformare morală? Ce am izbutit eu pe lângă ea?. M-am dezumanizat. N-am fost în stare să-i spun nici măcar ce înseamnă pentru mine curajul ei de a fi luptat alături de mama, să mă libereze.”

Tags

Related Posts

Share This

- Diogene si rastignitul

După aterizare, cumnatul meu ne-a purtat prin Elveţia alemanică până înseră. Ştiam că nu vom reveni prin părţile acestea decât la sfârşitul vacanţei; a fost dorinţa mea să apuc să văd orăşelul Stein am Rhein. Peisajul străbătut până acolo ne era surprinzător de cunoscut; în Alpi, ne aflam într-unul dintre cele mai banale medii carpatine; crânguri şi păduri şopteau ocrotitor; dumbrăvile chemau la o odihnă interzisă de viteza automobilului; verdele, cu toate nuanţele lui, ne ţesea împrejur amintiri înviate din pânzele lui Ştefan Luchian. După ce străbătusem cerul al aproape întregii Europe, era sâcâitor să nu ne putem desprinde dintre ramele cu foiţă de aur ale uleiurilor lui.

Până am ajuns la ţintă. Aici priveliştea fu absolut nouă. Arta triumfa asupra Naturii, în înţelesul că transcenderea Firii era totală în burg: un ostrov din altă lume. Nu una veche – deşi am citit multe inscripţii, pe clădiri, menţionând înălţarea lor în veacul al XVI-lea -, ci o lume translată în ţinutul materiei, dintr-un înalt populat de divinităţi inconsistente, cu o vieţuire paralelă cu a oamenilor, deşi rămasă neştiută muritorilor până în acea clipă a revelaţiei harice. Piatră, var, bârnă şi inşi, toate şi toţi se năşteau dintr-o respiraţie mai nobilă. Hotarul dintre cele două tărâmuri nu devenise numai străveziu; era permeabil, printr-un capriciu al legilor fizice.

De unde provenea simţământul acestei mutaţii neaşteptate? De la aceea că pereţii exteriori ai locuinţelor şi instituţiilor cu unul sau mai multe caturi erau populaţi cu zeci de personaje de statura omului, zugrăvite a fresco, în culori delicate, nu după regulile stilizării, ci conform cu îndatoririle realismului. În acest chip se năştea acel ciudat sentiment că participai la două manifestări simultane ale existentului, că te scăldai în apele unui dual cu neputinţă de conceput de către raţiunea noastră, ce operează în temeiul altor criterii, acelea ale unicităţii incoruptibile a realului. Precum se vede, trăirile străinului aruncat fără veste în târgul helvetic alemanic numit sunt de o complexitate care nu-şi mai găseşte expresia în cuvintele uzuale, deoarece îşi împrumută consistenţa mai curând din viziunea atât de rară a misticului decât din aceea a comunicabilului.

Şi totuşi, soţia mea şi cu mine aveam oarecari experienţe comune cu aceasta inedită. Sprijinindu-ne pe ele, ne-am fi putut simţi la îndemână în receptarea fiorului stârnit de realitatea dublă propusă pe de o parte de urbanismul local şi pe de alta de către cetăţenii populându-l.

– Istoricii de artă români, când afirmă că bisericile cu pictură murală exterioară din Moldova constituie nişte unicate, ignoră existenţa lui Stein am Rhein, am exclamat uşor îndurerat.

Ştiam că inteligenţa practică a nevestei mele s-ar fi cuvenit să născocească pe dată o bursă pentru un tânăr cercetător al domeniului respectiv, ce să-i prilejuiască un studiu comparativ între arta frescarilor noştri şi cea practicată de meşterii locali. Dar ea tăcea, într-o modestă copleşire.

– Ligia!, m-am adresat cumnatei mele cu numele îndrăgit de mine din cea mai fragedă adolescenţă, din nuvela stranie şi morbidă a lui Edgar Allan Poe. Vezi?!

Îmi urmări privirile către un şir de căpetenii de războinici.

– Un român, îi tresări glasul de entuziasmul descoperirii. Poartă şalvari!

– Şi căciulă brumărie!

Pe Ligia şi pe bărbatul ei i-am cunoscut abia de câteva ceasuri, când ne-au întâmpinat pe aeroport. Până la descinderea în acest târguşor al revelaţiei, şocurile fizice şi afective s-au succedat într-o goană nebună, traumatizantă; ele se înlănţuiau încă de la proaspăta noastră căsătorie. Contractată cu câteva zile înainte de Revoluţia din Decembrie, călătoria de nuntă ne-a condus la Târgu-Neamţ. Acolo, televizorul ne-a adus Buna Vestire, dar şi vestea uciderii românilor de către nişte terorişti. Ulterior, am aflat că tribunalele în solda vechiului regim i-au condamnat pe foştii lor stăpâni, în temeiul legilor scornite de aceia înşişi în vederea asupririi noastre. S-au săvârşit crime nelegiuite şi altele legiuite. Au ars cele mai de seamă edificii culturale. A fost izvodită politica pluripartită şi tocmai ea a stârnit ura deşănţată a românului faţă de român. Capitala a fost terorizată. Securi au despicat ţeste. Bâte au căutat tâmplele trecătorilor, mai ales pe ale studenţilor. Lanţuri au izbit trupuri de femei. Cortina de fier, ridicându-se, lăsă să se vadă oroarea crudă. Pe lângă ea, tragediile shakespeareene rămân joacă de copil. Umilinţele dobândirii vizelor pe paşapoarte. Temerea că, lipsind din ţară, voi pierde dreptul la a mărturisi cele mai însemnate evenimente. Nopţi nedormite. Zborul la zece mii de metri înălţime. Îmbrăţişarea noilor şi singurelor mele rude. Apropierea de clipa pelerinajului la Stein am Rhein, visat timp de mai bine de treizeci de ani. Parcurgerea câtorva sute de kilometri cu automobilul într-o ţară necunoscută, iubită din copilărie. Acum, acest loc al întâlnirii contrariilor, cum l-ar fi numit Mircea Eliade, de unde a descins odinioară spiţa acelui bătrân domn întâlnit de mine la. Dar, nu. Deşi am alergat în căutarea obârşiei sale, nu vreau încă să-mi amintesc de. Îmi încordez puterile minţii şi ale sufletului.

Pe dreapta noastră, primăria; am parcat în spatele ei. Trei caturi. Cel superior este cuprins în nivelul unui prim acoperiş cu ţiglă. Acesta din urmă este încălecat de un al doilea, mai restrâns şi ţuguiat. Din ultimul, se împintenează în senin turnul cu orologiu şi cu campanilă, nelipsit din vreo aşezare a zonei, cu acelaşi cadran albastru de Voroneţ, cu ace şi cifre de culoarea aurului roşietic, puternic scos în relief de mediul cenuşiu, stacojiu, brun, galben-închis şi cărămiziu. Etajul întâi – şi cel mai înalt – este acoperit, între ferestre, de scene pictate. Pe stângă, cît vezi cu ochii, casele ornate ca în Alsacia, cu bârne prinse în tencuială cruciş sau în unghi şi cu chioşcuri suspendate ce ţin locul balcoanelor noastre, sunt, la rândul lor, împodobite cu nenumărate personaje în plină acţiune. Nicăieri vreo stridenţă. Nicăieri vreun element ce să distoneze. Dincolo de caldarâm şi de trotuarul de peste drum, acelaşi decor. Strada preschimbată într-o scenă imensă de teatru pe care se joacă, în acelaşi timp, fără întrerupere de cinci sute de ani, cu perspectiva ca spectacolul să mai dureze cel puţin o mie, tragediile cele mai nobile ale omenirii.

Întâietatea o are, împărăteşte, Diogene, în butoiul său. Se confruntă cu emisarul nostru, cu solul tuturora şi al fiecăruia, regele Alexandru Machedon (care l-a dăruit limbii române pe suavul Lixandru), purtătorul de cuvânt al întrebării de căpătâi şoptită de firava trestie gânditoare ce e omul din câte veacuri au umbrit ţarina noastră: Ce cauţi, filozofule? Iar răspunsul devine atât de zguduitor în epoca aceasta, în pragul celui de al doilea mileniu, în patria mea: UN OM. Caut cu felinarul, deşi ne aflăm în plin soare, un om. Măcar un om.

În dreptul grecului, o fântână. În mijlocul ei, proţăpit în picioare, în vârful unei coloane, un oştean. Replica dată lui Diogene: Nu vei găsi decât oameni ucigători de oameni; chiar şi mai rău: Pruncucigaşi! De pe zidurile câte ne veghează din preajmă hohotesc tauri, păsări măiestre, pajurile vieţuind în lumea neagră, lei fioroşi, perechi de îndrăgostiţi, diriguitori şi luptători setoşi de sânge, înarmaţi. Doar o femeie îşi îndreaptă pumnalul cu vârful către inimă: în lumea aceasta nu voieşte să mai alăpteze la sânu-i alb.

Ne-am risipit, înghiţiţi de rândurile celor care se plimbă. Razele aştern penaje de zale pe cămaşa cumnatului meu, cel mai depărtat de mine din grupul, nostru. Mi-e drag acest necunoscut care a încercat în locul meu drama înstrăinării şi a învins.

Brusc, sub o streaşină, încastrat în var, Otto Hnidei.

Am vieţuit cu el în aceeaşi celulă, la Interne. Cele trei luni ale anchetei mele se apropiau de sfârşit. Mi-a fost împins înăuntru acest soţ al singurătăţii, să împărţim răceala betonului, lipsa de aer, frica. Eu, la cei douăzeci de ani ai mei, eram un “bătrân” puşcăriaş, pe lângă el, la cei şaptezeci de ani ai săi, proaspăt arestat. Se plânsese de sărăcie într-o scrisoare anonimă adresată unei oficialităţi. Mizeria îi era atât de deznădăjduită, mi-a mărturisit, încât n-avea. nici oală de noapte. Şi nici n-ar fi avut nevoie, a adăugat, însă nevasta sa ar fi riscat prea mult dacă ar fi înfruntat nopţile viforul iernii, până la closetul turcesc, comun, din fundul curţii de mahala. El inventase substitutul şi era mândru de atenţia lui grijulie. Foloseau un cazan de rufe peste buzele tăioase ale căruia culcau un făcăleţ, să se poată aşeza venerabila-i bucovineancă eşuată în Capitală. Moşii lui erau podgoreni elveţieni, aduşi la sapă de lemn de mai multe secete succesive; se bejeniseră. Ştia din gură-n gură despre târgul pictat de unde coborâseră. Atâta ni l-am închipuit împreună încât, aflând că eram invitat în Switzerlanda, întâiul gând mi-a fost să dau de urma urbei înflorate ce devenise a mea, ca un al doilea leagăn.

Este destul cât am scris despre domnul Hnidei pentru a-i împărtăşi cititorului gustul amar al apusului vieţii sale. Şi, iată, sosise sfârşitul: închisoarea. Femeia neputincioasă rămasă singură. “Cum să poată dânsa căra cazanul?” – se tot chinuia. “Eu. era altceva. Sunt bărbat.”

Într-o zi, întors de la anchetă, m-a cam speriat. Refuza să-şi descleşteze gura. Oricât de cald l-aş fi provocat să-şi elibereze sufletul, oricât de duios şi de precaut l-aş fi mângâiat cu vorba, se închisese în sine în mod iremediabil. Rămăsese locului, cu labele mari ale picioarelor desfăcute, acolo unde îl zăpăcise brânciul dindărăt, când fusese zvârlit de caraliu, după anchetă. În afară, privea cu ochi ce nu înţelegeau nimic, de rumegător docil; în sinea lui, căuta cu turburare. Era caraghios, căci trăsăturile sale nu se potriveau condiţiei tragice. Erau tăiate pentru comedie. Ar fi putut prea bine interpreta rolul unuia dintre meşteşugarii actori amatori din Visul unei nopţi de rară. Pe acela, de pildă, care răgea ca leul, atât de mândru de talentul său înfricoşător. Chelia înverşunată lăsa impresia unei frunţi înalte de înţelept; dimpotrivă visurile-i spălăcite de bătrâneţe îi agăţau pe chip un aer tâmp şi blajin şi vădeau că pricepea foarte puţine din câte îi era dat să pătimească. Îşi agăţase, ca o trompă, unul dintre cele mai borcănate nasuri din câte mi-a fost dat să mă uimească. Gura cărnoasă îi era aproape complet ştirbă. Pântecul i se umfla flasc, sub haina cu vestă, croită pe vremea lui Pazvante Chiorul. În schimb, gesturilor sale nu le lipsea energia – lucru uşor de înţeles, el continuând, după cum m-a încredinţat, să spargă iarnă de iarnă lemnele cu toporul; exerciţiul îi desenase vânjos braţele şi pulpele.

– Domnule Otto, prietene, ce vi s-a întâmplat? De ce nu scoateţi un cuvânt? Sunt eu! Nu mă mai recunoaşteţi? Ce v-au făcut, ticăloşii?

Mă refeream la anchetă. Tăcea încrâncenat.

– Ce stai ca prostul acolo?, se auzi şuieratul unui gardian gâjâit care, ridicând pleoapa metalică a vizetei constatase încremenirea moşneagului. Întoarce-te cu faţa la mine!, urlă.

Ceva din adâncul lui Otto Hnidei îşi dădu seama că auzea vocea STĂPÂNULUI. Corpul i se urni. Nu potrivit ordinului milităros. Se îndreptă către perete; îşi sprijini fruntea de el. Îşi înălţă ambele braţe lateral, cu încetinitorul, până ajunseră pe aceeaşi linie cu umerii. Rămase aşa, ca despicat dintr-un butuc.

Din când în când, paznicul izbea cu pumnul în uşa de fier; arunca un:

– Ce faci acolo?, şi pierea.

Ce injoncţiune aş fi folosit, câte fraze lămurind că amiciţia noastră nu se cădea fărâmiţată, că ne eram necesari unul celuilalt ca pâinea şi ca apa, câte rugăminţi aş fi rostit să nu mă lase î n neştiinţă cu privire la suferinţele sale, totul era de prisos. În cele din urmă, m-au zdrobit osteneala zădărniciei şi a neputinţei şi tristeţea. M-am aşezat abătut pe marginea taburetului turnat din ciment, cu bărbia în pumni, căinându-mi soarta de a nu fi avut norocul să mă bucur de tovărăşia unui om cumsecade, acesta pierzându-şi minţile înainte de vreme. “Ia paharul acesta de la mine”, mă rugam fierbinte, înecându-mă în plâns. Iarăşi şi iarăşi, înălţăm căutătura către el. Aidoma de neclintit.

Purtarea îi fu neschimbată trei zile la rând. O întrerupea pentru a dormi. În privinţa celor trei mese ale zilei, nu le mai simţea nevoia. Nici nu vedea castronaşul din tablă pe care i-l urcam sub pupile. După ce a remarcat că înapoiam mâncarea sa sergentului major de servici, la prima cină smulse cu greu cuvintele:

– Mănâncă dumneata, domnule student; eşti tânăr.

Faceţi greva foamei?

Nici un răspuns.

– Asta, ca să aibă valoare, să ducă undeva, trebuie declarată oficial. Altfel, cine ştie de ea?

Tăcere.

– Vreţi să vă luaţi viaţa prin înfometare?

Aceeaşi muţenie. Nimic n-am putut smulge de pe buzele sale.

Nu se petrecea altceva decât că, o dată la câteva ceasuri, se întorcea pe călcâie, cu spatele la perete şi faţa către mine. Privirile înceţoşate de lacrimi i se îndreptau undeva spre tavan. Braţele continuau să-i cumpănească trupul greoi între ele, cum le ţinea paralel cu podeaua. Va să zică trei zile.

Încetasem să-l mai iscodesc. Mă obişnuisem cu acest rău nou. La capătul încercării sale, îl aud deodată gemând:

– Aşa a stat Hristos, sărăcuţul. Apoi, iar, târziu:

– Şi cine sunt eu să mă plâng?.

M-am dumirit că-şi înzecise cazna, preluând-o pe a Celui mai presus de noi, pentru a o putea răbda pe a sa proprie.

La vreo săptămână după aceasta, a fost scos din celula mea şi n-am mai auzit nimic niciodată despre el.

Şi, iată că în Stein am Rheim, de unde fugiseră străbunii lui, s-a urcat pe un perete primul meu tovarăş de singurătate, să privegheze nemţii cu obraji bucălaţi, trandafirii, care mâncau îngheţate colorate la măsuţele răspândite pe trotuar, nepăsători şi fericiţi.

Am privit frescele pentru ultima oară. Alături de Diogene, se agăţase, fluturător, imaginea unui om viu, răstignit.

Cumnatul meu ne adună pe toţi şi ne suim în maşină.

Tags

Related Posts

Share This

- Cuptorul

- Am chef să vizitez atelierul unui olar. Vii cu mine?

– Departe?

– Nu, treizeci de kilometri.

– Unde?

– La Pisc.

– Haidem.

Bucur îmi deschise portiera. Curând ieşirăm din Bucureşti pe şoseaua Ploieştilor. Deşi februarie, vremea înclina a primăvară, întreaga iarnă fusese călâie. Zile ce zbucneau din verile trecute succedau unora ce păreau reci; o amăgire, numai prin comparaţie cu cele dintâi. Pe scurt, iarna sărise dincolo de calendar.

Mugurii se umflau rodnic. Iarba invada câmpurile şi ogrăzile pestriţe. Fum să iasă din coşuri zăream arareori. Prin curţi trebăluiau gospodari în cămaşă sau femei în rochie. Întâlnirăm doi inşi încovoiaţi sub sarcini mari de crengi uscate, înaintând pe lângă şanţ, orbeşte. Erau străini de acel anotimp ciudat. Pe la jumătatea Ciolpanilor, Bucur întoarse volanul către stânga.

Închisorile lui reveniră în conversaţia noastră. Cunoşteam câte ceva din acea perioadă a tinereţilor sale, dar nu motivul pentru care suferise.

– Un pretext.

– Nu mă miră, Majoritatea deţinuţilor politici au fost victimile unor abuzuri, am opinat.

– Nu pot zice că a fost abuz. Pedeapsă exagerată, asta da. Pentru o demonstraţie, nu condamni omul la atâţia ani. În nici o ţară civilizată nu s-ar fi. Nu. Când am pomenit pretextul, mă refeream la starea mea de spirit. Abia aşteptam.

– Pretext pentru ce?

– Să mă fac condamnat de ei. Să-i oblig să mărească numărul martirilor cu unul.

– Eşti nebun!

– Sunt. Dar aveam dreptate în logica mea ce reducea la absurd; dacă toţi românii i-ar fi obligat să-i închidă, demult murea comunismul de foame.

– Adică, te ispitea cu adevărat să intri în puşcărie?

– Exact. Mai sunt nebun şi astăzi. Aşteptam aceasta cu febrilitate. Culmea este că la cincizeci şi trei de ani gândesc tot ca atunci.

– Nu-ţi pare rău pentru anii irosiţi?

– N-aş fi eu însumi dacă m-ai lipsi de anii aceia. Mi-am intuit uluitor de limpede direcţia de evoluţie a personalităţii şi m-am frământat să găsesc ceea ce-mi lipsea pentru a mă împlini.

– Ce anume îţi lipsea?

– Suferinţa.

Am amuţit. Nu pricepeam. Îşi dădu seama de aceasta. Reluă:

– E o dimensiune esenţială a personalităţii umane. Ea te face definitiv bun sau rău. Şi nu este bine să trăieşti între cele două. Omul se cade să ştie cine este.

– Vrei să zici că împlinirea ta era să te arunci cu capul înainte în gherlă?

– Bine găsit. Capul m-a târât acolo.

Străbăteam o pădure întunecoasă. Trunchiurile cenuşii se strângeau în jurul nostru curioase. Pe neaşteptate, după ce lungirăm câteva faţade văruite cum e cămaşa scrobită, ne-am pomenit la uşa unei biserici curate ca mireasa.

– Ce-i aici? Piscul?

Nu. Mânăstirea Ţigăneşti. Coborâm?

Câţiva paşi. Am intrat. Ne-am închinat. Ne-am dus cu gândul la Dumnezeu, la câte sunt pe pământ, la bucurie, la slăbiciuni, la pace. Am ieşit. Am urcat în maşină. Ajunşi iarăşi la desimea copacilor:

– Ce înţelegi prin aceea că râvneai să fii închis?

– Povestea-i lungă. Deoarece ai trăit-o şi tu, n-are rost să intru-n amănunte. Ţii minte anii cincizeci? Nici n-apucasem să devenim adolescenţi. Murdărie morală. Foamete. Îndoctrinare până la îndobitocire. În recreaţia mare ascultam obligatoriu lectura cu glas tare a articolului de fond dinScânteia . După orele de curs, şedinţa în care de câte ori era pomenit numele “părintelui tuturor copiilor din lume”, cum ne învăţau să-l numim, ne sculam toţi în picioare, izbeam palmele una de cealaltă şi scandam: “Staaa-lin! Staaa-lin!”, până ni se făcea greaţă. La limba română citeam Mica luiautobiografie. Când am ajuns la întocmirea unui rezumat al ei, în loc de compunere, un coleg s-a oferit să-l conceapă în versuri.

– Mda, aşa era.

– Vezi? De asta nu vreau să insist. Pe de altă parte, în fiecare noapte aveau loc descinderi, percheziţii, arestări. Nu rămăsese familie din care să nu dispară careva. Viaţa în libertate nu era numai coşmar, era o ruşine! Eu, cel puţin, aşa simţeam. Nu mai puteam privi oamenii în ochi. Mă temeam că mă judecau în sinea lor: “Eşti tânăr. Ce mai cauţi printre noi”? Locul tău te aşteaptă printre aceia care suferă pentru ţară.” Citeam aceste cuvinte în privirile tuturora.

– Nu poate fi adevărat că gândeau astfel! De ce tu şi nu ei?!

– Ai dreptate. Eu eram acela care gândeam astfel şi poate nu ei: atât de puternice-mi erau simţămintele, încât le proiectam asupra semenilor fără să-mi dau seama ce anume făceam. Roşeam că cei buni sufereau şi că eu eram lăsat în pace. Începuse să-mi joace prin cap gândul năstruşnic de a pălmui un miliţian pe stradă şi să strig că protestez împotriva dictaturii, să-mi dobândesc temniţele râvnite. Eram un copil. Cred că stupiditatea asta m-a urmărit până pe la cincisprezece ani.. Ce ştiam eu cum să lupt?. Sau că prin mine puteam clătina şi răsturna un regim.

Rămăsesem fără grai. Era cumplit să fiu făcut martor al acelor zbuciume.

– Toţi mi-o luaseră înainte. Toţi aveau dreptul să acţioneze ca nişte bărbaţi adevăraţi, să scoată paloşul. Numai eu nu găseam calea. Rămâneam în urma neamului, românilor adevăraţi, nu a vânduţilor, care se aburcaseră cu tălpile pe spinările noastre. Îi invidiam pe cei în lanţuri mai mult decât am invidiat pe oricine în viaţă.

– Mă înspăimânţi.

– Conştiinţa, da, adevărat, poate fi şi înspăimântătoare., râse încetişor. Ce vrei? Mă căutam pe mine însumi. Aflasem că nu puteam fi decât într-un singur fel. Condamnarea era singura soluţie să mă pot suporta.

– De ce nu izbânda?

– Izbânda?! Cine a izbândit în anii aceia şi de atunci încoace?.

Nici nu-mi dădusem seama că oprise automobilul pe o uliţă ce mărginea lacul de mercur. Ajunsesem la destinaţie. Un bărbat destul de tânăr la înfăţişare ieşise din casă şi se apropie de gard. Se cunoştea după paşii săi, nu destul de hotărâţi, că nu era sigur cine sosise în vizită. În dreptul ulucilor îl recunoscu pe amicul meu.

– Bine aţi venit! He-hee! De multe luni n-aţi mai trecut pe aici.

Se sărutară pe ambii obraji.

– Jupâne, dacă nu-ţi ia prea mult timp, aş vrea să vadă şi prietenul meu ce-nseamnă atelierul unui meşter adevărat.

– Cu plăcere, cu plăcere!, zâmbi cu faţa deschisă larg şi binevoitor.

De statură potrivită, zvelt, bănuiam că muşchii îi avea oţeliţi, dar eleganţa siluetei sale le tăinuia existenţa. Blândeţea nativă îi însoţea politeţea deloc apăsată. Buna creştere i se împletea cu un fel direct de a se purta cu tine. Primitor, se şi ghicea că era stăpân la casa lui. Dintr-o bucată, te aţintea drept în ochi şi, nu ştiu cum, presimţeai că te ierta înainte de a apuca tu să greşeşti.

– Poftiţi pe aici.

Pătrunserăm prin intrarea scundă într-o hală cu o suprafaţă egală cu a întregii case alăturate. Nu prea luminoasă. Dimpotrivă. Drept în faţa noastră, masa gigantică a cuptorului de lut, un trunchi de con fascinant prin dimensiuni. La dreapta, două roţi de lemn compact, pe picior. Tavanul destul de înalt, dublat pe deasupra creştetelor noastre de rasteluri din scânduri negeluite străbătând aerul de la un perete la celălalt, încărcate cu oale nearse. Acestea se orânduiau şi pe jos, cât se întindea cimentul podelei. Impresia surprinzătoare îmi fu că descopeream acea oaste de statui (zece mii, câte or fi fost) rămasă îngropată sub pământ, lângă Peking, timp de sute de ani, cu rolul magic de apărare a capitalei Chinei. Vasele aveau chipul livid al pământului crud. Pe ele tremurau timid ghirlande de flori sau dungi paralele ondulate, bătând spre verde, ori într-o nuanţă închisă, ca nişte riduri şterse.

– Mai ţii minte, jupâne, că mi-ai făgăduit că mă-nveţi să-nvârt roata?, surâse Bucur, nostalgic.

Privirile celuilalt respirară o mare căldură şi o tandră omenie. Se uitau unul la altul de parcă li se îmbrăţişaseră căutăturile şi nu le mai puteau deznoda. Curând, ca atraşi taman de strânsoarea acestora, ajunseră unul în braţele altuia. Gazda îl bătea din când în când pe musafir cu palma peste umăr, să-l liniştească. Le auzeam respiraţiile puternice.

În sfârşit, se despărţiră. Bucureşteanul îl ţinea lângă sine şi-l aţintea în pupile, cu capul întors spre el.

– E mai bine? Aşa-i că-i mai bine? Meşterul îi răspunse cu o mirare incertă:

– E mai bine?

– Nu. Nu-i mai bine. E tot mai. fir-ar să fie că nu mai scăpăm!

– Ăştia ne-au pus cruce de când ne-am născut. Liberi ca porcul scos din coteţ şi mânat la măcelar. Toţi.

– Cam aşa, confirmă orăşeanul. Pe vremea aia, ne băgau la răcoare pe câţi puteau, însă, cum nu puteau pe mulţi, au rumegat-o straşnic. Ne-au lăsat afară pe toţi câţi suntem îndetotul şi au zidit puşcăria-n jurul nostru. Pe nesimţite. Acum tot poporu-i la popreală.

– Vorba ta: hrana pe raţie; căldura, câtă-i de la soare; îmbrăcămintea, cum ne-a făcut Dumnezeu. Vorbeşti? Te vinde vecinul. Iubeşti după plac? Ori îi pericol de divorţ şi te zboară din servici, ori se lasă cu copii şi-ţi mor congelaţi la maternitate. Cum să fie mai bine, domnule?!

Tăcu o bucată de timp, cu ochii sclipitori de indignare. Se duse la un perete, se aplecă, schimbă poziţia unei oale. Când se ridică, faţa i se îmblânzise:

Nu ţi-e dor?, i se înmuie glasul.

Prietenul meu îl cântări îndelung. Era uşor mirat că regăsea în celălalt un sentiment pe care, ştiam, îl accepta la sine cu jenă:

– Şi ţie, jupâne?

Şi.

– Cum e cu putinţă să ne fie dor de.?!

– Aşteptăm ca oalele astea.

I-am urmărit gazdei gestul. Şirurile de forme, nu depărtate de ale fiinţei umane stilizate, îmi stârniră pe neaşteptate un al doilea simţământ. Anume, că ar fi fost miile, sutele de mii de deţinuţi politici, intraţi odată cu noi în bezna din atelier, nevăzuţi, aşteptând, palizi, nehrăniţi, fără dreptul de a se mişca, de a-şi spune păsul, de a citi, de a asculta muzică, de a privi cerul, de a primi veşti de la părinţi, de la copii, aşteptând. soarele.

– Ce aşteptăm?, întrebă Bucur.

– Să se-ncingă cuptorul.

Vorbeau într-un fel eliptic şi mult mai dens decât noi aceştilalţi, oamenii liberi. Interdicţia conversaţiei în celule, teama de urechea la pândă, le schimbaseră până şi stilul comunicării. Câteodată, observându-l pe Bucur, eram atât de stupefiat de deosebirile dintre noi, încât mă simţeam în stare să şi renunţ la prietenia lui; părea din altă lume, un om în chip absurd singularizat pe pământul nostru, al meu. Acum îl surprindeam în tovărăşia unui semen de al său. Brusc, eu eram acela nepotrivit cu perechea lor, eu eram acela picat de niciunde în lumea lor.

Fără veste, Bucur îl atinse cu palma peste obraz şi-i mărturisi:

– Câteodată mi se face o poftă nebună de libertate. De aceea vin pe aici să te văd.

– Rar.

– Tot mai rar. ai dreptate. tot mai rar.

– Murim.

– Hai!, se întoarse călăuza mea spre mine.

Ieşind, m-am aşteptat să aud zăvoarele uşii metalice ale celulei în care eram zvârlit troznind în urma mea, condamnat la viaţă.

– Hai! Mi-e ruşine că am evadat dintre ai noştri. Vino. Mai avem niţel de trăit şi. gata.

Tags

Related Posts

Share This

- Omul stramb

La un răgaz destul de scurt după eliberarea din detenţie, am fost dator să mă înfăţişez la circa de miliţie – cum se numea poliţia în acele timpuri – să mi se elibereze un nou buletin de identitate. Nici o bucurie că aveam încă o dată de-a face cu uniforma. Nu miliţienii fuseseră aceia care mă arestaseră cu ani în urmă, nici aceia care mă păziseră şi mă chinuisem, dar nu erau mai puţin nişte reprezentanţi ai represiunii. De aceea inima îmi era strânsă a silă; mă aşteptam să fiu iarăşi umilit, bruscat, insultat fără dreptul de a răspunde.

Cât m-am aflat în clădirea instituţiei, temerile mele s-au dovedit neîntemeiate. În grădiniţa din faţa ei, înveselită de cârciumăriţe de toate culorile, de trandafiri târzielnici şi de iarbă, am zărit câţiva gradaţi, cu obrajii pătaţi de rujele tensiunii arteriale. Glumeau cu un cetăţean pirpiriu. Puţin mai în vârstă ca mine, scund, gălbejit, aţos de nervos ce era, scobit sub pomeţi, cu ochii uşor umflaţi şi cu o ţepeneală stranie a privirilor de culoarea lignitului, tare sticloase. Mărul lui Adam îi ieşea mult în afara liniei gâtului, gâlcă noduroasă ce i se mişca de câte ori înghiţea. Lipsa de astâmpăr îl făcea să-şi schimbe poziţia întruna şi alegea să-şi întărească vorba sau tăcerea doar prin atitudini şleampete, fiind unul dintre acei oameni pentru care eleganţa ţinutei şi demnitatea ei rămân plicticoase, decolorate. Am tresărit. Recunoşteam în el unul dintre maiştrii angajaţi civili într-un lagăr din cele prin care trecusem în ultimii doi ani. Am dedus că infernul contactului cu Securitatea – oficial ea nu mai avea nici o putere asupra mea – nu fusese întrerupt decât pe parcursul numărului redus de zile scurse de la eliberarea mea. Era chiar cu putinţă ca nici măcar atunci să nu se fi slăbit această legătură decât pentru mintea mea neştiutoare şi neatentă. La drept vorbind, mi-am spus, am fost de bună seamă supravegheat din umbră şi urmărit neîncetat; numai eu mă amăgisem a fi devenit o persoană slobodă, mă mustram. Probabil că cel care mă fila era acel ins însuşi.

– Uite unul dintre ai tăi!, râse un miliţian, lovindu-l cu cotul; parcă s-ar fi minunat de vreun animal de la grădina zoologică, îl ştii?

Mă tăie cu căutătura ascuţită.

– Sigur, şi-şi întoarse de la mine faţa uşor învineţită de ciudă că celălalt îl obligase, fără să fi priceput ce anume provoca, să-şi încrucişeze privirile cu ale unui urmărit, cum socoteam eu că stăteau lucrurile.

Cel puţin astfel i-am interpretat mimica – una a deconspirării nedorite, iscate de către un amic picat ca musca-n lapte.

*

Să fi trecut de la acea întâlnire preţ de trei săptămâni. Toamna înaintată stăruia încă deosebit de mângâietoare, caldă, cu lumină limpede, maternă. Vreau să intru într-o tutungerie din preajma casei mele, dar sunt dator să mă dau la o parte din uşă, să poată ieşi un domn tânăr, frânt în două, pe deasupra şi strâmbat într-o parte. Păşeşte aproape rostogolit, chinuit de cine ştie ce meteahnă dureroasă; o jumătate diformă de om. Pe când mă scotocesc după bani, mi se luminează mintea. E el. Apuc în grabă pachetul de Carpaţi. Reântors pe trotuar, mă uit încotro s-a îndreptat. Înaintează taman în direcţia casei mele. Lungesc pasul. Ajungându-l din urmă:

– Aţi lucrat la.!, şi numesc lagărul de deţinuţi politici unde-l întâlnisem în calitate de zbir.

Îşi ridică anevoie capul ce-i atârnă-n piept. Mă aţinteşte dintr-o parte, cu trăsăturile torturate, dar pupilele nu-i urcă decât până la jumătatea pieptului meu.

– Da, confirmă, cu gândul aiurea; seamănă cu un fel de muget al suferinţei.

– Ce vi s-a-ntâmplat?

– O criză reumatică., se plânge cu glas tragic.

– Dumneavoastră?! Ne-aţi repetat în atâtea rânduri că practicaţi sport; ne îndemnaţi şi pe noi către stadioane. Cum se poate.?

Nici eu nu ştiu cum., geme, înduioşat de sine însuşi.

– Sănătate!, îi urez şi rămân în urmă.

Fusese singurul angajat civil care îşi luase cu de la sine putere dreptul de a-şi depăşi atribuţiile. Se năpustea în noi ca un caraliu. Muşca sudălmile cu care ne strunea la muncă, ne grăbea ritmul – şi aşa extenuant -, ne potopea cu injurii şi, ceea ce ni se părea cel mai jignitor. ne compara cu el. Ca vârstă, unii studenţi deţinuţi erau un fel de copii ceva mai mari, iar mândria ne sta la pândă ca şarpele ridicat în coadă. Se vedea pe sine de parcă ar fi fost atlet, bolnav cum era de complexele celor mărunţi şi fără înzestrări fizice, a căror unică vlagă stă în excitarea nervoasă şi în excesul tiroidian. Îşi pomenea până la osteneală performanţele în box – poate şi pentru a preveni o eventuală revoltă a vreumii exasperat, căci, aidoma tuturor paznicilor reangajaţi, tremura şi el de frica răzvrătirii acelora călcaţi în picioare. Mai recunoşteam în comportamentul său neeradicarea sadismului caracterizând puştiul ce fusese odinioară, care, probabil, aţâta, fără minte, câinele în lanţ, să-i deguste furia neputincioasă, când el, băieţelul, era apărat de ea prin zgarda dulăului şi prin propria-i distanţă de zăvod. Îl ascultam cu milă, fiindcă, în mod evident, se impunea ca un biet lăudăros îmbătat de înseşi cuvintele sale; din acestea reieşea limpede că cele mai mari satisfacţii posibile lui nu erau râvnite mai sus decât de a fi fost socotit un bărbat puternic. Cum era firesc, el continua să urle, noi să tăceam, deoarece loc de replică nu exista.

În grupa din care făceam parte aciuisem şi un fost student la Arhitectură. Spaimele anchetelor, tensiunea şi nevoile închisorilor, îi secătuiseră resursele psihice. Se refugiase într-un autism aproape total. Era deposedat de voinţă. Toate faptele sale, extrem de puţin numeroase, decurgeau din obişnuinţă; rutiniere, puteau păcăli la prima ochire, ca aparţinând unui cuget sănătos, ele neieşind din comun prin nimic. Curând atrăgea luarea aminte prin abulie, prin neparticipare, prin covârşitoarea oboseală sufletească ce respira din întreaga lui făptură. Distrofic – pe un fond biologic nativ neînclinat spre depunerile de grăsime se instalase în conştiinţele noastre, ale prietenilor săi, ca un fel de avertisment asupra a ceea ce urma să trăim la rândul nostru, mai devreme sau mai târziu. Cu atât mai mult îl ocroteam, încercam să preluăm cât puteam din sarcina lui de muncă şi – când se apropia un reprezentant al conducerii de zona unde ne aflam să-l convingem să mimeze activitatea. Iniţial, din porţiile noastre de mâncare i-am adunat lui o a doua suplimentară. N-a durat mult strădania, deoarece curând ne-am lăsat – poate prea uşor – convinşi că nu exista mijloc să-l îndemnăm să-şi mănânce până la capăt măcar polonicul destinat lui de către comenduire.

Tocmai asupra acestui condamnat s-au repezit fulgerele mânioase ale meşterului. Mai întâi l-a descoperit zăcând în roabă, în toropeala dulce a soarelui. Apoi a descoperit cât era de slăbănog. Aceasta i-a stimulat apetitul de a-i ţine o conferinţă privitoare la eficacitatea sportului în formarea tineretului. Cum nu se declanşa nici o reacţie de încuviinţare elogioasă, se înfurie de-a binelea. Sări să-l lovească, pretinzând că tăcerea celuilalt îi ultragia bunăvoinţa. În ultima clipă îşi înfrână nevoia de a brutaliza pe loc. Îşi amintise, desigur, că regulamentul îi interzicea contactul direct cu noi. Porni în căutarea unui sergent major, oricare i-ar fi ieşit în cale, aruncând în urmă tot felul de ameninţări potrivite prilejului. Ştiam ce aştepta de la gardian şi nu ne îndoiam că acea nădejde urma să i se împlinească fără întârziere. Inimile ni se îndoliaseră, fără să mai fie nevoie de concretizarea demersului său.

Din fericire pentru colegul nostru, singurul gradat aflat mai aproape de noi, era magazionerul de unelte. Înalt şi subţire ca un par, spre deosebire de obiect, firea molâie îi înclinase şira spinării. Cearcăne mari îi umbreau tenul ţigănos. Membrele prea lungi îl făceau niţel caraghios, cu atât mai mult cu cât mişcările lor erau efectuate imprecis, ca din inerţia balansului. Privirile melancolice, dar şi injectate, nu-şi trădau decât foarte arareori gândul prin cuvânt. Părea înveninat, însă nu se manifesta. Cum era într-una mofluz, constituia un pericol. De fapt, temerea noastră, a unor fiinţe îndelung familiarizate cu răutatea umană, depăşea nocivitatea lui. Oricare dintre ceilalţi caralii, stimulat de denunţul angajatului civil, s-ar fi grăbit, mâncând pământul, către grupul nostru, să-l răzbune pe laş. Acesta venea alene, absent, neliniştit. Şi avea de ce să nu fie prea semeţ. Aidoma slujbaşului care declanşase conflictul, nici lui nu-i era îngăduit să intervină în existenţa noastră, rolul său fiind dependent de serviciul economic. La faţa locului, puse câteva întrebări ca: “De ce nu munceşti, bă? De ce nu-i răspunzi domnului meşter, când îţi vorbeşte? Ce crezi că-i dumnealui aici? E de râsul tău?”. Acolitul se învârtea în jurul lor ca o spirochetă, se agita, incrimina, recapitula, se explica, se plângea şi acuza. Omul în uniformă se aplecă lenevos şi apucă o coadă de cazma. O înălţă şi se încordă să izbească. Victima, până atunci îutr-o poziţie de drepţi foarte îndoielnică, deşi nu fusese lovită, se prăbuşi fără veste, cu un ţipăt ascuţit prelung. Prietenul nostru zăcea lungit, cutremurat de convulsii. Spume de salivă îi năpădiseră pe la colţurile gurii. “Dă-l în mă-sa, că face pe nebunul.”, scuipă într-o parte gradatul, de parcă atât ar fi aşteptat pentru a părăsi zona explozivă constituită de noi, evitată de el pe eât putea. Salariatul civil insistă în aplicarea corecţiei, dar nu-l putu convinge. Se depărtară împreună. Cel care păstrase o tăcere perseverentă, inconştientă de rezultatele ei iritante, continua să se zguduie pe pământul galben.

Revenind la a doua întâlnire în libertate a angajatului civil, l-am observat, spre stupoarea mea, intrând într-o căsuţă situată la o depărtare de numai vreo două sute de metri de a mea. Prin faţa ei, înainte şi după condamnare, trecusem de mii de ori, ieşind în oraş şi revenind ziua sau noaptea. Va să zică eram vecini. Prezenţa sa anterioară la circă se putea datora acestui fapt şi nicidecum misiunii de a mă urmări, cum îmi şoptise suspiciunea mea bolnavicioasă .

*

Au mai trecut câteva luni. Venise primăvara. Uitasem cu desăvârşire de individ, ameţit de vârtejul stării de slobozie, cu care mă deprindeam treptat. Reveneam de la un spectacol de teatru, târziu de tot. Lungisem drumul, înapoindu-mă pe jos, să mă bucur de aerul înviorat ce copleşea urbea. La un moment dat, zăresc un copil rezemat cu spatele de un zid. Pe măsură ce mă apropiam de el, constatam tot mai uimit că băieţelul – să fi avut zece-doisprezece ani -, plângea cu sughiţuri. M-am oprit în dreptul său:

– Ce este cu tine? De ce nu dormi la ora asta?

– Tata şi mama au plecat şi n-are cine să-mi descuie., se înecă el în lacrimi.

Oliver T wist, David Copperfield şi toţi eroii lui Dickens se adunaseră în jalea lui. N-ar fi lipsit decât şfichiuitul unui vânt becisnic de iarnă, care să-mi înfigă în pleoape ace de gheară, o firmă de tablă desprinsă într-o parte, care să izbească ritmic o poartă metalică, un negustor ciudat, cu capul îngropat într-un fular imens şi plin de găuri şi urme de seu, care să vândă rarilor trecători castane prăjite, o pisică furişându-şi blana cenuşie învolburată prin umbrele dense ale faţadelor cu varul cojit, pentru a mă simţi în plin roman victorian.

Cheia casei exista, mi-a explicat. Însă piciul nu putea ajunge la ea. Era depusă pe pragul de sus al uşii de intrare în apartament, mă lămuri. În vestibul se pătrundea prin simpla apăsare a clanţei.

Pe dată l-am liniştit că aveam să intru să iau eu cheia şi să-l ajut. Abia de am vorbit şi mi-a trecut prin minte imaginea bolnavului de reumatism. Am bănuit că în faţa mea se afla fiul său. M-am închipuit întinzându-mă, în întuneric, să caut cheia, pe când, în spatele meu apărea familia puştiului. Am văzut trăsăturile crispate de şoc la zărirea unui necunoscut pe punctul de a li se introduce în cămin. Am înţeles prin ce ar fi putut trece părintele, identificând în străin un fost deţinut politic aflat cândva în puterea sa. N-aş fi avut nici o şansă să dau lămuriri, să mă disculp, să-mi vădesc omenia. Mai curând riscam să fiu împuşcat fără şovăire.

Nu mi-a rămas decât să mângâi creştetul tuns al ţâncului, să-i şterg ochii cu batista mea, să-l încurajez şi să-mi continui drumul, cu simţământul că eram copleşit de aceeaşi laşitate meschină cu care îl caracterizasem în sinea mea pe nefericitul său părinte.

Tags

Related Posts

Share This

- Emisarul

EMISARUL ÎN VEŞMÂNT NEGRU

De la Mircea Eliade am învăţat că pământul este binecuvântat, ici şi colo, cu locuri sacre, adică unde se manifestă sacrul. Tot el a obişnuit cugetul cititorilor săi cu hierofaniile, cu alte cuvinte: manifestările divinului. Nu sunt un erudit în domeniul istoriei religiilor; aşa încât nu pot denumi întâmplarea ce urmează s-o povestesc: o hierofanie. Aidoma, cunoştinţele mele privitoare la filosofie nu-mi îngăduie să găsesc termenii şi explicaţiile potrivite ei sau altora similare. Căci, pe parcursul anilor scurşi, mi s-au prilejuit câteva întâlniri ce au reprezentat complet altceva, o adulmecare a insolitului, repet: ceva complet altceva decât cotidiana parcurgere, lipsită de semnificaţie, a timpului ce mi-a fost dat să-l vieţuiesc. Unele, dintre acestea au fost în mod categoric hierofanii. De pildă, sunt încredinţat că l-am putut contempla pe Cupidon (ori va fi fost alt zeu copil), sub înfăţişarea unui ţânc provenind dintr-unul din satele aşternute pe malurile înalte ale lacului Pasărea şi adumbrite de pădurea Pustnicul. Dar nu voi vorbi încă despre El. Alte întâlniri mi se înscriu într-o categorie inferioară a revelaţiei; ele reprezintă nu dezvăluiri ale cerului, ci ale condiţiei vieţii exilate în planul materialnic. Un fel de străfulgerări ale minţii, un soi de iluminări ale raţiunii, o neaşteptată despuiere a intelectului de procesele logice şi o înaripare a lui. Cu un termen desuet aş putea numi tot şirul de mai sus: inspiraţie. Însă cum nu-mi este familiară noţiunea, n-o voi face. Prefer să adaug caracteristicilor adunate o coordonată afectivă atât de copleşitoare încât duce, pentru o clipă, la disoluţia personalităţii. Mai există şi alte implicaţii. Cele din urmă nu se opresc la planul mental împletit cu acela al simţămintelor, ci trec de hotarele amândurora, îmbrăţisând planul simbolic.

Simbolul reprezintă, ascunzând; conferă realitate, dezmembrând; mobilizează întregul psihism, ignorându-l. Devine centrul tuturor activităţilor de cunoaştere şi simultan, al cosmosului, subiectivizând.

La origine, simbolul a fost un obiect tăiat sau rupt în două. Doi inşi îşi împărţeau cele două fragmente, cu ajutorul lor să se recunoască, de ar fi fost să se despartă şi pe răstimpul mai multor zeci de ani. Îmbucarea zimţilor rupturii era mijlocul identificării.

În evoluţia noţiunii, după cum este lesne de înţeles, îmbucarea a două planuri ale realităţii îţi revelează lumea în care vieţuieşti, rămasă străină ţie deoarece era incompletă.

Aşa ceva am păţit într-o celulă din subsolul Ministerului de Interne.

După arestare şi primele două-trei anchete, a urmat o perioadă de părăsire a mea. Se adunau probe ce să-mi infirme declaraţiile. Nu cunoşteam aceste demersuri rutiniere. Cum în ziua următoare încarcerării mele s-ar fi cuvenit să aibă loc o manifestaţie studenţească, nădăjduiam – în arest – că visul mi se împlinise: tineretul studios ieşise pe străzi şi însufleţise întreaga populaţie a Capitalei; redase curaj sufletelor moarte ale celor din generaţia matură; Bucureştii, cu toată suflarea înghesuită între zidurile lor, explodau în căutarea libertăţii. Anchetatorii nu mai aveau răgaz să ne cerceteze pe toţi câţi ne aruncaseră prin beciuri. Aşteptam cu suficientă stăpânire de sine şi cu o acceptare dictată de luciditatea politică, să fiu iarăşi împins şi buşit, într-o bună zi, prin încâlcitul labirint subteran al coridoarelor, tras în liftul ermetic închis, cărat la ultimul etaj al elegantei clădiri de vizavi de fostul Palat Regal, târât până la o fereastră dând spre actuala Piaţă a Revoluţiei şi spânzurat acolo, în văzul răzvrătiţilor, spre înspăimântarea lor, într-un ultim acces de bestialitate al celor care ne subjugau. Vedeam ca aievea chipurile cunoscute sau necunoscute a încă şapte-opt studenţi, pe pervazurile apropiate, căzuţi victime înainte de întrunirea publică. Auzeam strigătele noastre limpezi şi luminoase: TRĂIASCĂ ROMÂNIA! JOS COMUNISMUL!, izbucnind ca nişte detunături în acalmia brusc instaurată în gloata zbuciumată de jos. După ele, urma canonada urletelor de indignare ale maselor furioase. Odată cu îmbrâncirea noastră în gol, deasupra creştetelor lor înfierbântate, şi cu zvârcolirea dereglată a membrelor noastre din care fugea existenţa, cădeau uşile imense de fier forjat ale Ministerului şi îmi pierdeam cunoştinţa, sugrumat de laţ, prohodit de clopoţeii a zeci de mii de cioburi de geam fărâmiţat şi proiectat în jur din toate intrările în localul groazei.

Dar această execuţie barbară întârzia, oricât aş fi dorit ca prin ea să se mişte ţara, în sfârşit. Îndrăzneala are adesea nevoie să fie mobilizată de o jertfă. Or, vorba lui Tudor Vladimireseu, îmbrăcasem cămaşa morţii în momentul când mă amestecasem în organizarea demonstraţiei la care nu mai putusem participa. Mă ofeream cu tot sufletul deschis să fiu suit pe altarul sângeros.

Dacă aş fi imaginat în alte împrejurări moartea înălţătoare la care gândeam, astăzi, de exemplu, în ajunul Crăciunului de la un an după Revoluţia din Decembrie, mi-aş fi putut completa scenariul cu elemente noi din panoplia sinistrului, descoperite între timp, şi folosite de Securitate cu zel şi osârdie întru distrugerea românilor. Aceasta nu-şi mai tăinuieşte încântarea psihopată de a vărsa sângele semenilor în cele mai cumplite torturi. Se lasă televizată, glorificându-şi bestialitatea prin satelitul TV. Când Dumnezeu îşi întoarce faţa de la cineva, îi ia mai întâi minţile. Orice crimă este vajnic apărată de privirile indiscrete. Nu şi acelea ale nebuniei. Iată de ce, pentru a relua firul, acum mi-aş şti îmbogăţi mult mai palpitant sfârşitul. Mâinile mi-ar fi fost legate, ca şi gâtul, cu sârrnă ghimpată; aşa se procedează, telegenic şi paranoic, conform cu cele mai moderne mijloace din ultimul deceniu al mileniului doi. Trupul mi-ar fi fost spintecat cu securile, bătut cu lanţurile, tâmplele mi-ar fi fost sfărâmate cu bâtele şi ar fi fost îngrămădită prin preajmă şi o hoardă de femei isterice şi de bătrâni turnători ajunşi în minţile copiilor, ce să aclame, să aplaude şi să-i umple pe călăi de balele săruturilor lor senile şi inconştiente, cum au fost adulaţi minerii aduşi de Putere să curme spiritul independent al tinerimii.

Dar spânzurarea mult dorită nu venea. Nici la anchetă nu mai eram chemat. Singurătatea îmi era deplină. Tăcerea o turbura doar fâşâitul ritmic al pâslarilor încălţaţi peste cizme de către caraliul de serviciu. Erau necesari din două motive: să nu care cumva cimentul să dăuneze sănătăţii delicate a paznicilor noştri şi, în al doilea rând, să le camufleze mersul de la o celulă la cealaltă, într-o cât mai riguroasă clandestinitate, pentru a-şi putea strecura privirile în interior fără de veste. Din când în când auzeam cererile disperate şi rareori împlinite ale câte unui nenorocit bolnav de stomac care se ruga să fie condus la closet, un ideal greu de atins. De trei ori pe zi, la ceasul meselor, îmi parvenea protestul răguşit al unui vecin vârstnic şi graseiat, care-şi refuza mâncarea, afirmând că era menită porcilor, şi nu oamenilor. O singură dată m-am pomenit martor auditiv al unui act eroic, descifrat abia peste un an, cu ajutorul altor condamnaţi, când am ajuns la Jilava, aceştia aflându-se, la vremea potrivită, mai aproape de locul acţiunii. Personajul principal fusese un ofiţer tanchist. Zăcea cu noi – bineînţeles că fiecare izolat în propria-i celulă – deoarece, în acel an înflorind de nenumărate proteste sociale şi politice, intenţionase să supună garnizoana Capitalei şi să impună abdicarea guvernului, prin ocuparea punctelor strategice ale teritoriului urban, cu unitatea sa. După arestare, firea lui de luptător l-a îndemnat, în ziua la care mă refer, să smulgă pistolul de la brâul ofiţerului de jurnă. Sub ameninţarea armei, a ieşit din celulă şi a ţinut piept unei liote de gardieni, până ce spatele i s-a împiedicat de un capăt de coridor. Se pare că tratamentul la care a fost supus după dezarmare i-a luat minţile.

Nu aveam parte de altceva decât de gânduri.

Şi iată că, într-o bună dimineaţă, a intrat cineva în celula mea. De bună seamă, o făcuse cât rămăsese uşa deschisă, când îmi udam ochii cu apa ca gheaţa de la cişmeaua la care aveam acces, undeva departe, o dată pe zi. Revenind, uşa de fier trântindu-se în urma mea, trosnind zăvoarele, trăgându-mi sufletul, l-am văzut. Umbla cu paşi mărunţi, amorţit de frig. Nu izbuteam să-i citesc trăsăturile chipului întunecos, fiindcă, în cursul preumblării sale taciturne, îşi purta privirile mereu îndreptate în jos. Îmbrăcat în veşmânt negru, semăna cu un monah – cel puţin aşa-i apărea culoarea rasei, în declinul razelor chioare coborând din becul (niciodată stins) zăbrelit într-o colivie de sârmă, suspendată deasupra pragului de sus. Straiul băţos conferea prezenţei lui un aer al dizgraţiei umilite. Nici un indiciu nu te ajuta să-i determini sexul. Era fătălăul absolut.

Gândacul fătălău.

Da, în celula mea, în pofida curăţeniei cazone de pretutindeni, strecurată prin ventilatoare, pe lângă vreo ţeavă de apă, ori pe cine ştie ce căi oculte, venise în vizită o făptură. Gângania lunguţă părea dezorientată. Până şi ea, obişnuită cu miasmele putreziciunilor din lăzile de gunoi, cu aburii otrăvicioşi ai canalelor, s-ar fi zis că ameţise datorită calităţii respiratorii minime din cuşca mea de beton. Călca precaut, silenţios, de parcă o sfială neaşteptată în faţa suferinţei neînţelese o şi făcea să-şi regrete intruzia.

O priveam cu recunoştinţă. Era unica vieţuitoare întâlnită în ultima săptămână, ce nu mă ataca, a cărei prezenţă nu constituia o ameninţare pentru supravieţuirea mea. Nu primea salariu pentru a mă ucide. Sperând că nu se număra printre acele insecte ce se hrănesc cu mortăciuni, bănuiam că a omorî nu intra la socoteală printre instinctele ei. Aşadar, o situam la polul opus faţă de purtătorii uniformelor kaki din jurul meu, educaţi să ia viaţa prin cazne. La polul opus şi pozitiv, chiar şi faţă de o femeie sergent major pe care o auzeam uneori chihăindu-se. Gândacul era, în felul său, angelic.

Citisem vreundeva, pe la vârsta de şaisprezece ani, deci cu vreo patru mai înainte, că un memorialist celebru dintre deţinuţii omenirii, pe nume Silvio Pellico, domesticise un păianjen, în perioada nenorocirii sale. O pildă reconfortantă şi stimulantă. Dar nu ştiam cum să-l fi reţinut în chilia mea pe sumbrul meu prieten. Pentru a mi-l fi apropiat şi a-mi fi creat condiţiile necesare câştigării încrederii sale, ulterior ale recunoştinţei şi în cele din urmă ale devotamentului, s-ar fi cuvenit să-l fi convins mai întâi să nu mă fi părăsit. La acel ceas al zilei, nu aveam la dispoziţie nici o rezervă de firimituri, să-l fi ademenit cu ele. Apoi îmi trecu prin minte – închipuirea mea n-avea o clipă de astâmpăr – un accident posibil, de teama căruia era cazul să-mi fi alungat intenţia îmblânzirii. Anume, dacă în curiozitatea ce-l îndemna să inspecteze geografia închisorii mele şi a eventualului său nou cămin, i s-ar fi năzărit să se caţere pe uşă până la gaura tăiată în ea, numită vizetă, şi, când caraliul sălta clapa de tablă a acesteia şi-şi lipea ochiul misterios de bortă, să mă mai vadă o dată, gândacul, atras de albul lui hipnotic, i-ar fi plonjat, spărgându-i-l, în cristalin! N-ar fi urmat un măcel din care amicul meu ar fi ieşit zdrobit?

Mi-am amintit şi de Franz Kafka, de Metamorfoza lui. Nu, nu mă puteam proiecta în pielea personajului acelei nuvele. Fusesem frământat din alt aluat. Mă născusem om, sufeream din dragoste pentru demnitatea omului şi voiam să mor ca om, pentru oameni. Nu întrevedeam nici o posibilitate să fi invidiat gândacul meu pentru slobozenia sa, nici să fi uitat minunata şansă de a mă afla întemniţat pentru că refuzam absurdul, să o fi uitat până la a-mi ignora nobleţea spiţei şi a mă fi confundat, fie şi metaforic, cu o fiinţă de pe una dintre treptele inferioare ale scării evoluţiei. Situaţia îmi era dramatică, poate tragică, însă comparabilă numai cu a altor schingiuiţi în numele adevărului, patriotismului, egalităţii, libertăţii.

Totuşi, gândacul îmi era frate. Îmi dădeam seama de aceasta pentru prima oară. Împărţeam aceeaşi lumină, aceeaşi căldură, aceeaşi atmosferă, circulam pe acelaşi pământ; ne hrăneam în acelaşi fel; împărţeam aceeaşi osteneală şi aceeaşi odihnă; frica ne făcea şi pe unul şi pe celălalt să fugim sau să împietrim; foamea şi setea ne scoteau în acelaşi chip din bârlog; pofta de copulare ne aprindea călcâiele la fel. Gemeni.

Într-un elan de tandreţe, m-am aplecat, l-am apucat binişor între degetul mare şi arătător, m-am îndreptat, ţinându-l fără să-l strâng. Toate impresiile interesului cu care l-am cercetat mi-au pierit din memorie în răstimpul zecilor de ani ce mă despart de acea clipă. Revelaţia s-a revărsat în conştiinţă, înecând orice altă descoperire de moment. Pântecul său, inclusiv baza numeroaselor lui picioare, sta strâns într-o carapace dură, groasă, noduroasă, poate dureroasă, de noroi uscat, pe care situaţia lui de gândac nu-i îngăduia să-l spele niciodată. Greutatea i se dublase, pe puţin, îşi târa pretutindeni condiţionarea inevitabilă de făptură a glodului. Trecea prin libertate înzăuat cu obezi ce-l trăgeau spre moarte. Ca mine.

Doar o miime de secundă să fi durat năpraznica iluminare ce am avut-o; ceva aproape de rostirea străină de lumea noastră, auzită într-o fericită descifrare globală a existenţei, similară acesteia, de către o prietenă înţeleaptă: “Toate-s una. Una-i toate”. Cele două fragmente rupte, numite în antichitate simbol, se uniseră. Lumea avea un înţeles şi un echilibru. Avusese loc revelarea menţionată la începutul acestui text.

La stingerea totală a luminii interioare, m-am regăsit maturizat. Nu mai aşteptam ancheta cu spaimă. Îmi jucau în cuget cuvintele: “Ce importanţă, să aibă?”

Noul meu statut devenise o bucurie. Universităţile adevărate îşi deschiseseră porţile înalte până în tării, sigilate până atunci. Învăţasem să mă smeresc.

Tags

Related Posts

Share This

- Condamnat la viata

Jumătate din condamnarea mea se scursese. Mi-am spus că puteam duce la bun sfârşit şi cît îmi mai rămăsese de ispăşit. Mă convinsesem că o detenţie politică nu echivala cu o comă încheiată în chip de neevitat cu moartea. Cu alte cuvinte, că mai aveam şansa să reiau cândva viaţa în libertate. O aşa-zisă libertate. Urmărit de un dosar de cadre, unde se consemna că eram “duşman al poporului”, vieţuirea mi-ar fi fost sub supraveghere neîncetată. Dacă nu intervenea vreun nou proces pe parcursul acestei pedepse, adică dacă mă slobozeau la termen, aş fi avut douăzeci şi patru de ani la acea confruntare cu independenţa de acţiune. Să târăsc după mine, cu începere de la acea vârstă, obezile unui trecut ca al meu nu-mi asigura o longevitate peste măsură prelungită. Aveam siguranţa că împotrivirile de întâmpinat urmau să-mi curme disperarea într-un răstimp rezonabil de scurt cît priveşte capacitatea omului de a suporta. Dar la acest viitor, oricât de negru se vestea, mă simţeam dator să încep a cugeta, ca un optimist ce eram.

Să fac literatură, către care mă chemau sufletul şi pregătirea, era cu neputinţă. După informaţiile mele, cine trecuse prin puşcărie nu mai avea acces la tipar.

Un alt of îmi fusese teatrul. Dădusem dovezi că m-aş fi descurcat în lumea spcctacolului. Cum să fi dobândit îngăduinţa la contactul cu publicul?

Tata mă văzuse profesor. Chiar dacă pe timpul când nutrise el acel gând nu consimţisem din toată inima, acum atât de mult regretam suferinţele pricinuite părinţilor mei, încât m-aş fi străduit, cu orice risc, să ajung un dascăl de calitate.

Pentru toate acestea, s-ar fi cuvenit să fiu reprimit în învătământul superior; nu întrezăream cum să se fi petrecut asemenea minune.

Nu. Să-mi cuminţesc orice veleitate de a mai fi intelectual. Să-mi opresc alegerea asupra unei meserii. Să mă calific fochist de calorifere şi să caut să fiu angajat la un liceu sau o facultate. Aş fi stat ziua toată în localul respectiv, m-aş fi împrietenit cu cursanţii; conversaţia mi-era suficient de colorată să fi fost în stare a atrage luarea aminte chiar şi a unui cadru didactic; m-aş fi strecurat în bibliotecă, aş fi ajuns stăpânul ei necunoscut. Aspiraţiile la cultură mi se puteau împlini peste aşteptări.

De aici până la următorul plan n-a fost decât un pas. Să conving secretarul liceului absolvit cu câţiva ani în urmă să-mi ştampileze o dovadă că nu urmasem cursurile ultimei clase. Să redevin elev, undeva, în provincie, să mi se piardă urma. Visul meu cel mai desfătător: să reiau învăţătura. Când nu-mi venea somnul, mă adânceam în acest proiect, şi, împăcat cu mine însumi, adormeam fericit.

Desigur, pentru ducerea lui la bun sfârsit, implicarea câtorva persoane. Cea dintâi, secretarul, ar fi comis un fals în acte publice. Cum să ceri cuiva un atare sacrificiu?! Îmi nutream dorinţa, convins că nu eram în stare să mişc un deget pentru realizarea ei.

M-am mai chibzuit să fi ales grădinăritul, preocuparea de sufletele nevinovate ale florilor şi, deci, de bucuria semenilor; eu, cel fără zâmbet, să mă îngrijesc de pregătirea surâsului lor.

Clădeam şi alte castele în Spania. Pe rând, se năruiau, se risipeau ca aburul tuturor amăgirilor.

Nimic cert nu puteam construi atâta timp cît nu aveam ştire ce se întâmpla cu mama şi tatăl meu. Mai trăiau? Nu fuseseră şi ei arestaţi? Tortura să-i fi lăsat invalizi, chiar dacă nu zăceau într-o ocnă? Mai aveau servici? Mai stăpâneau o casă? Mintea nu li se rătăcise când dispărusem? Faptul că deţinuţii politici n-aveau dreptul să corespondeze niciodată mă menţinea, ca pe toţi ceilalţi, într-o totală ignoranţă cu privire la existenţa cotidiană a familiei. Nu-mi era posibil să pipăi cu mintea şansele de viitor decât în temeiul câtorva noţiuni referitoare la punctul de unde urma să plec. Acesta era cu neputinţă de ghicit dacă avea să fie plasat într-o zodie cît de cît favorabilă sau într-aceea a câinelui râios şi supt de căpuşe.

Bineînţeles, îmi luam în braţe încrederea în steaua mea cea norocoasă – deşi, conform celor păţite până atunci, prudenţa îmi recomanda să nu-i fi acordat deplin credit. Afirmam că părinţii nu-mi pătimiseră nimic şi că m-aş fi bizuit pe ajutorul lor.

Intervenea o altă dificultate. Cum urma să ies eu din temniţă? Întreg la trup şi la minte! Semne de şubrezenie apăruseră destule. Şchiop eram, capul nu mi-l mai socoteam sprijin temeinic. Cât bine să mai fi aşteptat eu de la mine? Pe deasupra măsură, devenisem un proscris definitiv. Mai rea pecete sub comunism nu era de sperat a dobândi. Mă temeam să nu fi rămas o povară permanentă în cârca alor mei. Ce nevoie să le fi amărât ultimii ani?, mă tot întrebam. Îmi ziceam că se obişnuiseră cu absenţa mea. Exista o mângâiere: timpul e cel mai bun doctor. După cum eu nu ştiam nimic despre ei, nici ei n-aveau de unde lua siguranţa că mai eram în viaţă. Nici o diferenţă dacă muream. Scăpau de o grijă, scăpau din casă de un mort pe picioare. Căci greu de conceput a mi se mai fi îngăduit fie să învăţ, fie să muncesc. Mulţi dintre ai noştri, de prin închisori, cerşeau pe străzi, se prăbuşeau prin azile publice.

Ideea de a pieri fără urmă prinse cheag. Nu ca o ipostază a sinuciderii materiale. Aceasta fusese judecată şi înlăturată la timpul ei. Mult anterior, în perioadă anchetei. Rămăsese doar ca o perspectivă ce nu era inteligent s-o fi neglijat. Era înţelept să te afli pregătit şi pentru acea clipă unică a neputinţei de a te mai răbda. Neîncetat tăria de a suporta greul mi-o hrănisem cu zicala: “Să nu dea Dumnezeu omului câte poate purta!” Din ea dedusesem credinţa că omul are şapte vieţi. Mă legasem să le pierd pe primele şase; abia după aceea să înfrunt acea ultimă faptă. Însă concluzia mea nu presupunea că aş fi fost dator să aştept acel moment fără să fi fost pregătit. Firesc era să mă fi pomenit a nu avea la dispoziţie, pentru hotărâre, decât numai o clipită, iar pentru executarea ei un răgaz extrem de scurt. Prevederea impunea să trec în revistă cît mai multe metode de întrerupere rapidă a existenţei, să le derulez filmul pe ecranul dindărătul frunţii. Aşa am făcut. Opream spectacolul interior de câte ori consideram că includea gesturi inutile, pierderi de energie nefolositoare, întârzieri ce le-ar fi prilejuit călăilor să mă fi prins viu, să-mi fi zădărnicit decizia. Corectam, eliminam, resudam. Ajunsesem la o precizie şi la o eficacitate a amănuntelor de care n-ar fi dat dovadă decât îndemânarea şi stăpânirea de sine a unui chirurg. Ar însemn să atentez la echilibrul cititorului intrând aici în detaliul acelor variate scenarii, să-i încarc imaginaţia cu morbidul stărilor mele psihice de atunci: ar fi o încălcare a dreptului său la fericită ignoranţă şi la naivitate. Iar pentru ca el să-mi înţeleagă rigoarea logică a acelor activităţi mentale, limpezimea de cristal a spiritului meu şi neclătinarea lui de granit, i se cade să accepte, fără insistenţe suplimentare ale mele, că textul nescris, pregătit pentru scena mea finală, era absolut obligatoriu să fie desăvârşit. Sinucigaşul care îşi rata dispariţia, în închisoare, risca să fie bătut până la pierderea minţilor. Securitatea nu se juca niciodată.

Mai ales cu tentativa de a i se fi smuls o fiinţă destinată tocării de viu. Acea instituţie se hrănea cu sângele nostru; şi n-avea intenţia să se fi lăsat lipsită de singurul aliment potrivit naturii sale monstruoase.

Respingând uciderea de sine, mă pregătisem intens să fiu gata oricând, la vremea veghii diurne sau trezit pe neaşteptate din somn, a o încheia cu târgul nesemnat şi de mine ce stipula ca unii să lovească, iar eu să le accept umilirile josnice şi bestialitatea. Într-atâta de bine exersat eram cu ceea ce se impunea a fi făptuit la ora H, încât mişcările planificate, printr-o repetare de sute de ori în închipuire, s-ar fi săvârşit mecanic. Ezitările cugetării sau ale afectivităţii le înlăturasem prin disciplinarea perfectă a corpului supus unei obedienţe yoghine, de robot. Glasul conservării de sine amuţise total datorită formulelor autosugestiei.

Am menţionat că aceste îndeletniciri ale intelectului erau îndeplinite într-o limpezire a conştiinţei nemaiatinsă de atunci încoace. Tocmai de aceea, ele rămâneau la dispoziţia mea, ca nişte unelte, nu-mi încălcau voinţa, să se înstăpânească asupra personalităţii mele. Slavă Domnului că n-am fost adus în situaţia de a-mi pune în practică tehnica de a muri şi că astfel am ajuns să-mi prelungesc zilele până la a depune mărturie în faţa Culturii şi Civilizaţiei române şi universale, împotriva nebuniei colective declanşate de către extremismul de stânga, contribuind astfel la avertizarea omenirii asupra riscurilor pe care şi le asumă când se leapădă de omenie, când acceptă drept lege fundamentală ca pe pământ să nu existe decât un singur adevăr şi ca acela să aparţină unui singur grup social.

Să revenim de unde am plecat. La câţiva ani după atari exerciţii spirituale, al căror scop ultim era grăbirea dezagregării entităţii reprezentate de mine, a reapărut chemarea abolirii celui care-mi purta numele.

În ultimă instanţă, ţineam cont de nefericirea părinţilor mei, resimţită dacă m-ar fi văzut ajungând o inutilitate publică, un sac de piele, muşchi, oase şi deprimare iremediabilă, dusă cu vorba de ici-colo, de către şefii de cadre refuzându-mi dreptul la pâine. Am prospectat perspectiva de a întrupa personajul cadavrului viu, aşa cum l-a nemurit Lev Tolstoi. Să vieţuiesc fără ca vechea mea identitate să fie cunoscută cuiva. Pentru unii să fiu mort. Pentru alţii – dat dispărut. Fiinţa mea socială să fie ştearsă din arhivele familiale şi ale cunoscuţilor.

O uitată aspiraţie din adolescenţă mi-a pus la dispoziţie cheia problemei de rezolvat: să mă fi călugărit. Opţiunea mă ajuta să evit şi de a deveni din om neom şi gâde; căci ce altceva ar fi însemnat să nu le dau părinţilor şansa de a afla că rodul lor se bucura de soare? La un an de la închinoviere, i-aş fi avertizat că monahul cutare era fostul lor fecior, acum fiul propriului său jurământ prin care se dăruise Domnului. Oriunde aiurea i-aş fi încunoştiinţat a mă fi aflat, aveau tot dreptul să mă fi chemat acasă. Dar nu din această cununie aleasă din dragoste tocmai pentru ei şi pentru dreptate.

Îmi acordam un an până la semnul trimis lor că fiinţam, ca răgaz necesar să conving autorităţile să-mi îngăduiască noul statut. Eram lămurit că stăpânirea acestora se întindea şi asupra împărăţiei văzute a lui Dumnezeu. Totuşi trecerea din lumea noastră într-aceea a veşmintelor cernite era mai liberă decât trecerea frontierei patriei. Aşadar, nădejdile de a-mi duce la împlinire fapta plănuită nu erau deşarte. Lupta merita să fi fost purtată. La capătul ei mă aştepta liniştirea.

Recunoscând de bună voie că renunţasem la orice aspiraţie lumească, la orice şoaptă a încrederii în sine, la orice imbold de a mai împărtăşi cuiva frământările mele, la orice tresărire a voinţei, a simţămintelor, a instinctelor, a raţiunii, aveam acces, în sfârşit, la pace. De nu aş fi făcut-o, toate acestea m-ar fi condus la încercarea unor noi închisori şi la uciderea indirectă a acelora care îmi dăduseră viaţă, cu inima plină de iubire pentru pruncul necunoscut şi aşteptat.

Cred că acesta a fost cel din urmă plan pe care l-am nutrit.

*

Odată slobod, am şi căutat, cu disperare, slujbă, am ajuns şi caloriferist, şi grădinar, şi student, şi om de teatru, şi profesor, şi scriitor.

Am avut parte de războaie, de izbânzi şi de înfrângeri. Privind înapoi, pot afirma cu toată convingerea că înfrângerile mi-au devenit cele mai nesperate victorii. Cuminte este acela care recunoaşte că tot răul e spre bine. A explica aceasta mi-ar cere să scriu o mărturisire voluminoasă. Nu voi face acum decât să strig: Nu vă temeţi să fiţi învinşi; gloria cea mai de seamă la care puteţi aspira este să vă năruiţi la picioarele Adevărului, ale Binelui, ale Frumosului, ale Dreptăţii. Am trăit toate câte sunt ale omului, am trăit din plin, am trăit cu sufletul niciodată mutilat, niciodată înlănţuit, niciodată înfrânt, fiindcă sufletul mi-a fost liber!

Cea mai importantă lecţie ce mi-a fost dată vreodată am primit-o într-o mânăstire, cum era firesc. Acolo cuvântul de Dincolo se aude mai explicit: orice împrejurare, clintire, împietrire sunt organizate în conformitate cu o sintaxă mai accesibilă înţelegerii decât oriunde, pentru că ele sunt purtătoarele unui mesaj universal şi nu al unuia individual.

Aflându-mă în incinta ei, într-o vacanţă de durată, la câteva zile după descindere mi-a atras privirile chipul nobil al unui monah. Mai curând tânăr decât între două vârste, înalt şi îngândurat, smead, cu păr castaniu-închis, cu membre fragile şi degete prefirate şi străvezii, cu barbă potrivită, îngrijită, neatinsă de bruma anilor, cu veşmântul învechit, dar periat cu zel, cu bocancii negri fără urme de noroi sau alte murdării, străbătea zilnic curtea către paraclis, la ceasurile slujbelor, ca o umbră. Deşi o tăia pe mijloc – şi nu în taina zidurilor -, mersul său cu paşi egali, interiorizarea, cuminţenia plină de firesc a ţinutei te îndemnau să fugi cu privirea peste el de ca şi când nu l-ai fi zărit. În decursul celor trei săptămâni cât am locuit acolo nu l-am văzut întrebând nimic, nici fiind întrebat. Răspunsurile la bineţe îi constau dintr-o înclinare nesimţită a capului; o luai, dacă voiai, ca dovadă a orgoliului, ori a smereniei, a indiferenţei, ori a preocupării cu altele. Mai curând un intelectual, decât un om al pocăinţei. N-avea nerăbdarea celui dintâi, era nedăruit cu suferinţa vizibilă a celui de al doilea. Pupilele nu-i sclipeau de ascuţimea primului, nici nu se înceţoşau de umilinţa secundului. Îi bănuiai o voinţă naturală puternică; nu i-o simţeai vreodată încordată. Părea să fi uitat demult destinderea surâsului, ca şi întunecarea încruntării. Nu era imobilizat, nici închistat, nici uscat. După cum nu era jovial, expansiv sau liric.

Neschimbat l-am observat a fi rămas mulţi ani de-a rândul. Oricât îmi impuneam să respect discreţia trecutului călugărilor care mă înconjurau, cu privire la el mi-am încălcat purtarea. Mi s-a spus:

– A fost condamnat politic. Şi-a petrecut jumătate din viaţă prin temniţe. L-au luat din Seminar; era elev. La eliberare, a tras aici.

Eram eu. Şi n-am mai ştiut dacă a fost bine că am trăit cum am trăit sau era mai bine să fi trăit cum trăia el. Nimeni nu-i vorbea; nimănui nu-i vorbea. În mica obşte, suspiciunea, neîntemeiata suspiciune, avea o forţă telurică; surdă, dar la pândă. În loc să moară, rănile lui erau mai arzătoare ca oricând.

Tags

Related Posts

Share This

- Femeia grasa

Am început alaltăieri să schiţez un portret al Stelei Cârceru: “Mult râvnită în anii strălucirii sale feminine, la vârsta celor cincizeci de ani bătuţi pe muchie, cât numărase la vremea când o cunoscusem, aventurile galante îşi retrăseseră tentaculele din jurul său şi o lăsaseră pradă unei asceze nevoite, arşiţei interioare, uscării treptate a sufletului, nostalgiei neîmplinite. A se preface curioasă de căutările poetice ale unei adolescente în pârg, cum era a mea, fusese floare la ureche pentru pofta ei vorace de violentare a unei bărbăţii încă necunoscătoare pe deplin de sine însăşi, când propriile ei cărnuri trecute nu mai izbuteau să atragă nici măcar o privire jinduitoare în preajma revărsării lor tot mai inutile”.

Scriind aceasta, în capul meu se petrecu ceva de ca şi cum s-ar fi aprins un beculeţ roşu, dintre acelea semnalizând o tresărire neobişnuită în comportarea unui aparat electronic. E un sistem de alarmare cu care m-am familiarizat, efectul unei concentrări îndelungate asupra propriei mele gândiri la care m-au împins necesităţile în înşiruirea cu mers egal a cugetării plate cotidiene. Bănuiesc că toţi cei antrenaţi într-o activitate similară de creaţie beneficiază de o specializare asemănătoare a mecanismului mental, de veghe tocmai pentru a surprinde, originalitatea, când apare. În cazul meu, este vorba despre funcţiunea pe care mă întemeiez cel mai mult în exercitarea meseriei mele.

Centrul respectiv, observându-mi meditaţia, are puterea să mă atenţioneze asupra elementului rar şi preţios rătăcit în depănarea ei. Nu-mi rămâne decât să-l analizez, să-i pricep valoarea şi să-mi orientez cursul evoluţiei ulterioare a gândului, urmărind făgaşul indicat de către particula inedită. Iată că mi-am deconspirat tehnica prin care izbutesc uneori să mă desprind din mâzga banalităţii. Singurul lucru ce mi se cere este să acord încredere acestei funcţii şi să ascult de sfatul ei.

Revenind de unde am plecat, când am evocat “revărsarea cărnurilor” doamnei Cârceru, “beculeţul roşu” mi-a atras luarea aminte că tocmai pusesem pe hârtie ceva ieşit din comun. Am rămas şocat: nu întrezăream ce putea fi original să constaţi că o femeie este grasă. După câteva clipe de cântărire a remarcii, am exclamat în sinea mea: “Face parte din mitologia mea sexuală!” Ca toţi copiii şi eu am elaborat, în primii ani ai curiozităţii cu care m-am apropiat de acest domeniu, o mitologie personală ce mă ajuta să mă orientez acolo unde, experienţa lipsindu-mi, nu aveam nici o îndrumare corectă şi corespunzătoare realităţii. Întrebărilor privitoare la anatomia femeii, la relaţiile dintre ea şi bărbat, la însemnătatea acestora în viaţă, nu le puteam da un răspuns direct. Nu-mi rămânea decât să născocesc răspunsurile, să-mi imaginez adevărate poeme populate de elucubraţii şi de soluţii care de care mai fistichii. Mărturisesc că, dedicându-mi timpul altor probleme de rezolvat, constat din când în când că până şi astăzi sunt nu rareori amăgit, în prezenţa reprezentantelor sexului opus, de aureola depusă pe creştetul lor de către aceeaşi mitologie sexuală personală închegată cu zeci de ani în urmă. Mai mult, dacă ele nu corespund scornirilor mele copilăreşti, sunt dezamăgit şi mă retrag, de ca şi cum aş fi bătut la o uşă greşită.

Să ajung la obiectul explicaţiei prezente. Atunci când am băgat de seamă că femeile se îngraşă de la o anumită vârstă înainte, le-am confruntat spaima resimţită în faţa fenomenului biologic cu ceea ce resimţeam eu însumi, sensibilizat de înfăţişarea lor. În măsura în care ele se arătau tot mai jenate de proporţiile lor cele noi, băiatul din mine le simţea tot mai vrednice de admiraţie. Surprinzând diverse discuţii ale adultelor, dobândisem o imagine veridică asupra originii îmbogăţirii trupeşti a mesagerelor lui Venus care mă înconjurau. Anume, o tulburare a echilibrului glandular, survenind odată cu plăcerile nutritive, accentuarea sedentarismului. Dintr-o singură clătinare a raţiunii, zvârlisem departe de mine aceste explicaţii lipsite de poezie, le înlocuisem cu una compusă în nopţile nedormite din pricina unor aspiraţii ce mi se păreau, la etatea mea, de neîmplinit.

Ceea ce-mi displăcea în teoriile vehiculate de către femei era lipsa unui sens ce să poată fi adaptat Naturii, la nivelul unor legi mai generale, dintre acelea revelate de ştiinţele naturale, care îmi marcaseră viziunea asupra Existenţei, din clipa predării lor de către profesor. Căutam pretutindeni în univers o raţiure de a fi a lucrurilor, din pricină că materia şcolară îndrăgită prezenta orice fleac ca având un rost. Or, a te îngrăşa deoarece mănânci ca un sac fără fund, pentru că dormi de parcă ai hiberna, fiindcă ţi s-au defectat câteva glande minuscule, nu se conjuga cu nici una dintre legile de bază ale vieţii. Dimpotrivă, s-ar fi zis că se opunea scopului perpetuării ei. Trăgând această concluzie, eram influenţat de oroarea cu care-şi întâmpinau îngrăşarea maturele din jurul meu. Aceasta este pricina pentru care mă îndoiam asupra motivării îngrăşării, aşa cum era general acceptată.

Îmi întemeiam neîncrederea pe constatarea altui refuz femeiesc de pe parcursul evoluţiei sexuale, apărând la începuturile acesteia. Nu mi-a scăpat că fetele ale căror sâni dădeau semne de existenţă îşi făureau un mod special de a străbate strada. Îşi împingeau umerii înainte, îşi aplecau torsul în faţă, îşi îngăduiau cu zgârcenie mişcările ce să-i facă să salte, erau capabile de orice invenţie numai să fi îndepărtat atenţia bărbaţilor de la fructele ce se străduiau sa le împodobească pieptul. “Va să zică”, am dedus, “pe la doisprezece ani, în viaţa femeilor intervine o ruşine de propria lor anatomie vizibilă ce le dezvăluieşte ca destinate procreerii. Nu cumva ruşinea de îngrăşare le provine dintr-o decenţă similară?”

Ajunsesem la atari suspectări deoarece, dacă multe femei “cu siluetă” treceau pe lângă mine şi, datorită slăbiciunii lor, puteam privi prin ele – adică parcă nici n-ar fi trecut -, cele grase mi se impuneau fără tăgadă simţurilor în dezvoltare, aşa cum şi sânii, fie şi incipienţi, mă tulburau.

Am făcut următoaiea deducţie forţată: “Cu cât organismul se apropie de punctul neutru de la care înclină spre decădere, celulele presimt mai acut opera Naturii lucrând în ele în defavoarea lor. Instinctele intră în alarmă, mai ales acela al procreerii, primul ameninţat în şansa sa de a se manifesta. Vrea cu disperare să-şi facă evidentă existenţa, să impună sexului opus trupul femeii, să copleşească organele de simţ ale bărbatului, depune eforturi imense să ia locul tuturor semenelor. Cel mai aplatizat piept adoptă dimensiunea aceluia care a alăptat în numeroase rânduri. Pântecele sterpe şi supte se rotunjesc, sar în ochi, îşi lasă forma pipăită de priviri; parcă ar vesti că este cuibul ideal pentru un prunc. Şoldurile se grăbesc să se acopere, îşi dublează mărimea, devin contraforţii unei cetăţi calde, anunţând bunăstarea şi odihna. Fesele şi pulpele cresc ameţitor, strigându-şi impudic chemarea unui nou născut posibil, pline de făgăduinţa moliciunilor fierbinţi ale unui aşternut blând ce-i aşteaptă ivirea în lumina prea crudă a pământului. Natura face un ultim efort de a învinge sterilitatea!”

Aici m-am oprit pe neaşteptate din evocarea teoriei de odinioară: “Nu-i cu putinţă! Astfel de idei nu le putea limpezi mintea copilului ce am fost; nici măcar a adolescentului. Sunt prea complicate. Dovedesc prea multe observaţii ale existenţei. Nu cumva le născocesc acum? Sau, la o teoretizare abia schiţată, am adăugat, în timp, tot felul de argumente noi, deşi abia adineaori mi-am dat seama că am inventat cândva şi acest aspect al mitologiei mele sexuale, neconştientizat timp de zeci de ani?” Am înclinat către această ipoteză, pe când monologul meu nerostit mă prinde iarăşi în curgerea lui.

“În faţa unei astfel de proliferări a semnelor nevoii de a fi iubite, femeile retrăiesc, fără să-şi dea seama, pudoarea preadolescentei şi luptă cu Firea, se străduiesc s-o amuţească, s-o oblige să asculte de lecţia estetică a educaţiei şi de şi mai artificialul cod – tot de origine educativă – al decenţei. Se canonesc cu postitul impus de cele mai aberante diete şi cu gimnastica adoptată la o vârstă când orice încercare survine prea tardiv. În cele din urmă, se obişnuiesc cu noua lor înfăţişare şi se consolează mâncând cât şapte, să recupereze anii irosiţi în van. După cum suntem mai totdeauna inconştienţi de instinctele majore ce ne diriguiesc în chip egal existenţa, femeile mor cu regretul de a-şi fi pierdut supleţea tinereţii, fără să citească îndărătul acestei metamorfoze lucrarea Firii efectuată anume în favoarea acelora care se cred victime. Adevărul vieţii lor le scapă până şi în ultima clipă. Iar acest adevăr le-a strigat neîntrerupt, în a doua jumătate a existenţei: ‘Acum, în sfârşit, vei domina cu adevărat sexul la care râvneşti. Înseşi legile mai presus de materie te-au înzestrat cu corporalitatea necesară să învingi, să zgudui inerţia masculilor, să le îngenunchiezi opoziţia şi să-i determini să-ţi slujească!’ În loc să sufere, de la o anumită vârstă înainte, că sunt prea grase, regretul potrivit ar fi: ‘Am respins cu încăpăţânată stupiditate limbajul trupului, am ignorat că el constitui arma de neînvins pe care Natura o pune la dispoziţia sexului nostru, ‘atunci când lupta pentru acapararea bărbaţilor devine mai dificilă.’

În odaia mea pluteau fantomele unor statui şi ale personajelor unor picturi celebre. Scăldătoarele lui Renoir, cele două femei bălaie, cu perii ca morcovul tânăr oscilând către nuanţa grâului copt, pictate în 1919, stând de vorbă, una întinsă pe o costişă, pe spate, cealaltă pe o parte, sprijinită în cotul drept, cu braţele groase cât pulpele unei adolescente. Îndărătul celei din urmă, o figură lăsată până la sâni în undă; alta, aplecată, cu mâinile cufundate în apă, să-şi umple căuşul palmelor; o a treia, cu ele în şold, cu pântecul împins înainte, privind-o pe precedenta. Formele darnice ale tuturora îmi dădeau ameţeli. Europa şi prietenele ei goale, nudităţi opulente cu care Jacob Jordaens a ilustrat un subiect din Metamorfozele lui Ovidiu, cu tuş brun, acuarelă şi sangvin, încarnări ale toridului, recipiente ademenitare ale poftelor stătute. Andromeda cea flască a lui Rubens, topită la atingerea degetelor lui Perseu. Toate descindeau din idolii preistorici, simboluri ale matriarhatului, cu coapse încăpătoare să rodească triburi întregi, cu piept menit să alăpteze omenirea, cât este de numeroasă, cum este acea figurină din teracotă, descoperită la Cernavodă, din cultura Hamangia, lucrată doar în planuri şi volume triunghiulare, care-şi susţine sânii cu palmele şi-i întinde privitorului, cu sexul evident arătat pentru adorare, întru slăvirea fecundităţii. Sau soaţa ei de la Goloviţa, care-şi cuprinde acelaşi sex între mâinile prefirate subţiri spre amintirea trează a fertilităţii.

“În deducţiile mele”, mi-am zis, referindu-mă la cele inventate când eram copil şi pline de adaosurile vârstelor ulterioare, “greşeala nu este atât de mare pe cât s-ar părea”. Alături de frumuseţile veacurilor şi mileniilor, propuse de către artiştii lumii, îmi reveniră în minte, pe rând, aduse de necesităţile raţionării, puţinele femei pe care am izbutit să le fac fericite cât le-am curtat. Eram conştient că înfloreau alături de mine, că li se împăunau corpurile. Exultarea ţesuturilor în perioada cât se bucurau de mine – mi se părea acum – era rezultatul strădaniei subconştientului lor de a mă subjuga definitiv, prin hrănirea nevoilor mele cu tot mai mult trup, cu toate că, în consonanţă cu autoamăgirea elegantă, se plângeau, gingaş, a-şi fi pierdut supleţea de altcândva. “Dacă aş scrie şi publica lucrurile acestea, aş oferi femeilor pământului liniştirea. Ar pricepe normalitatea creşterii dimensiunilor lor, necesitatea, ei erotică, ar înţelege că triumful cărnii lor provoacă definitiva capitulare, sub puterea lor, a puzderiei de bărbaţi încrucişaţi în cale. Le-aş reda încrederea în sine, orgoliul şi împăcarea cu ele însele. Trebuie s-o fac. Stă în puterea mea să le dăruiesc bucuria de a trăi.”

Brusc, m-am întrebat: “De ce mi-oi fi pierzând eu timpul cu gândul la îngrăşarea femeilor?” Eram uluit cum îmi alunecase mintea atât de departe de obiectul concentrării mele scriitoriceşti. Apoi mi-am dat seama că stupoarea îmi provenea din sesizarea faptului că în Stela Cârceru existase o forţă negativă ce se opusese permanent atracţiei ce emana din corpul ei clădit pe măsura poftelor mele, cât de intense eram în stare să nutresc la acea vârstă. De la ea învăţasem un adevăr esenţial cu privire la relaţiile dintre un bărbat şi o femeie: ceea ce curmă dorinţa nu ţine de domeniul strict senzual, nu încălcarea tabuurilor comportamentului riscă să răcească legătura dintre două fiinţe, ci vorbele adresate celuilalt. Or, doamna Cârceru rareori rostise altceva decât cuvinte dezagreabile.

Dar, înainte de a lămuri acestea, se cuvine să spun cine era ea şi cum am cunoscut-o.

Cu mult înainte de perioada când o frecventam, tânără şi frumoasă, atacase fortăreaţa unui prozator interbelic de prim rang, deşi se măritase cu un înalt funcţionar taciturn, obedient, răbdător. Sau tocmai din această pricină. Soţul îi asigura tihna unei existenţe materiale deasupra mediei. Pe omul de litere îl destinase să-i asigure gloria scriitoricească, deoarece Stela avea o aplecare spre preocuparea literară.

Plin de bunăvoinţă, sfătuind-o, rescriindu-i paginile, cea dintâi încercare romanescă a bâjbâitoarei veleitare blonde se dovedise un succes durabil.

Ulterior, mentorul său rătăcindu-şi inima în aşternutul altei aspirante la nemurirea culturală, talentul doamnei Cârceru rămase pe neaşteptate-n pielea goală în faţa necruţării cititorilor, mic şi zgribulit, dar cu pretenţii neruşinat de mari, în pofida unor îndemânări deloc convingătoare.

De aceea, după război şi lovitura lui Groza, mânuitoarea stângace de condei, setoasă de succese, şi-a dat poalele peste cap ca propagandistă a noului regim, să-şi râme un tunel ce să o scoată pe undeva pe lângă firmamentul proaspăt prins în pioneze, străpuns de stele comuniste de tinichea rablagită, strălucind când erau puse-n priză de partid.

Lumea pe care o frecventa în momentul când am cunoscut-o îi surâdea de pe ambele maluri ale istoriei. După cum două jumătăţi de pâine nu vor recompune niciodată întregul, nici cele două medii sociale în care evolua ea nu se puteau suda. De o parte se adunau universitari, magistraţi, medici, colecţionari de opere de artă, admiratorii cărţilor dumneaei, pe scurt amicii săi de ieri. De cealaltă parte se înconjura de tinerii ce-şi spuneau ‘intelectualitatea de stânga'; aceştia se grăbeau să mânuiască furculiţa şi cuţitul, la masa cu bunătăţi ale literelor române, grăbiţi de burţi nesăţioase în a zdrumica istoria literaturii naţionale. Cei dintâi adulatori îi sprijiniseră vanitatea până la răscrucea vremurilor. Umerii celor din urmă pomeniţi erau folosiţi de Stela Cârceru ca nişte tălpici ai unor picioroange cu care intenţiona să păşească din prezent în viitor.

Alegerea deschizătorilor de drum era bine chibzuită. Nescriind decât arareori şi la comandă, cercul ei de scribi en vogue o propulsase în virtutea inerţiei. N-o interesa că ei n-aveau operă şi că prin aceasta li se deconspira lipsa de valoare, că fuseseră numiţi redactori şefi ai gazetelor de profil pentru alte merite decât cele ale dotării, că unul era, la drept vorbind, subinginer, că una era educatoare, că majoritatea n-aveau studiile terminate şi nici măcar meserie. Important pentru ea era să-i facă numele să-i circule, chit că, agăţaţi de el şi de al altor consacraţi “acceptaţi” de regim, se înălţau şi ei, lăudătorii, cît cu o unghie deasupra noroiului în care se sufoca întregul popor.

Recunosc, fără falsă pudoare, că interesul stârnit Stelei Cârceru de adolescentul ce am fost cândva era pur şi simplu erotic. Iar eu, la rândul meu, m-am lăsat atras în pânza de păianjen a scriitoarei, la vârsta când ar fi fost mai potrivit să fi continuat să bat mingea pe maidan. Momeala cu care m-a prins a reprezentat-o amabilitatea de a vrea să cunoască versurile ce le încropeam. De aici şi până la ceea ce s-a mai petrecut n-am străbătut decât un singur pas.

Într-o dimineaţă de primăvară romantică, am simţit că mă plictisea prea tare datoria de a mă înfăţişa în clasă. Mă deşteptasem cu un mare dor de poezie. Stela Cârceru constituia auditorul meu preferat, fiind o profesionistă. Când îmi recunoştea meritele talentului, le conferea, într-un fel, oficializarea. Aşa că mi-am întors buzunarele pantalonilor pe dos, în căutarea unei fise de telefon. Truda îmi fu răsplătită: când a auzit că intenţionam s-o vizitez, mă pofti cu dragă inimă. Peste zece minute, sunam la uşa ei. Mi-am pierdut firea, constatând că mi-a deschis-o înveşmântată cu un costum de pijama dintr-un material cum nu mai văzusem. Nylonul străveziu era pe atunci o raritate la care nu aveau acces decât privilegiaţii ce puteau cumpăra pe sub mână obiecte sosite din străinătate.

– Mă ierţi, făceam gimnastică. O să ai puţină răbdare, să isprăvesc. Dacă renunţ o dată, sunt în stare să renunţ mereu. Şi. mă-ngraş.

Îmi demonstra spusele luându-şi între palme, cu simpatie, pântecul şi privindu-şi-l cu temere. Căutătura mi se întunecă la vederea a ceea ce-mi arăta. Roşu vişiniu, am încercat să-i explic că n-aveam nimic împotriva propunerii sale, dar n-am putut îngăima nici un sunet. Cercetându-mi chipul, se lămuri că nu mă opuneam să-şi încheie cele ce începuse, închise uşa îndărătul meu, mă invită pe un scaun din dreptul locului de pe covor unde se lungi, cu degetele picioarelor împungând aerul dintre noi. Reluă mişcările ce mi-o impuneau în toate poziţiile necesare luptei sale pentru a-şi păstra decenţa înfăţişării.

Nici nu trecu bine un sfert de ceas că mi-am cerut scuze, am inventat o motivare mincinoasă şi mi-am luat tălpăşiţa cât am putut mai repede, nemaisimţindu-mă în stare să răspund de buna mea creştere.

Acea fugă din apartamentul ei schimbă culoarea relaţiilor noastre. Dacă până atunci mă simţisem, pe oricare dintre fotolii, ori pe canapea, în plin soare, în faţa trupului său a cărui ţinută neglijentă căutată şi vestimentaţie simplificată, ca între amici, înlesneau dogorii sale lăuntrice să mă scalde într-o lumină dintre cele mai agreabile, de atunci înainte aceleaşi elemente scenografice emanau o forţă himnotică resimţită de mine ca otrăvită, malefică. Din fiecare aplecare peste mine, să se întindă după un obiect aflat în spatele meu; din fiecare zbucnire a uneia dintre pulpe într-o parte, când se ridica; din alegerea neschimbată a unui taburet scunduţ pentru a şedea, în short sau în vreo fustă foarte incomplet încheiată la nasturii ce o străbăteau pe verticală, care alegere oferea privirilor mele peisaje toxice peste poate; şi din multe altele, precum provocarea mea la a da glas aventurilor mele sentimentale, se înălţau, nevăzuţi, aburii făgăduinţelor nenumite. În schimb, din adoptarea, în conversaţie, a genului tutelator, dintr-o răutăcioasă şi voluntară lipsă de tact în vorbire, din sfidătoarea sa încredere oarbă în inteligenţa proprie, din permanenta comparare a culturii ei cu a mea – în defavoarea musafirului (deşi, acesta, cu delicateţe, trecea peste numeroasele ei lacune), cultură politizată de scriitoare, şi mai ales din cinismul cu care falsifica realităţile sociale ale acelei perioade de cruntă dezagregare a naţiei şi civilizaţiei noastre, ţâşneau doar şfichiuiri, lăsând câteodată chiar urme de sânge. În mod ineluctabil, cele de mai sus convergeau la a mă face să-i întorc spatele definitiv. “Bine aş fi făcut!”, m-am pomenit rostind cu sete. Dar am adăugat: “Însă, dacă este să privesc înapoi, n-o pot vedea decât aşa cum mi se prezenta, mai curând despuiată, decât îmbrăcată. Era un spectacol de care nu mă împiedecam pe toate drumurile. Şi câtă nevoie aveam la vârsta aceea măcar să contemplu, fie numai şi pe jumătate goală, o femeie. Faptul că era grasă o echivala cu două femei seminude, ceea ce era şi mai pe placul meu decât dacă m-aş fi uitat la una singură.”, am mustăcit un zâmbet în doi peri.

Stela Cârceru fusese a mea atunci când nu mă aflam pregătit pentru darul ei de sine. Reacţia pudorii mele agresate, ce nu i se împotrivise, ci doar nu ştiuse dibui calea spre stăpânirea de sine necesară pentru a fi fost în stare să stăpânesc femeia, ea o socotise, cu o intuiţie psihologică grosolană, nulă, drept un afront. În continuare, îşi împletea nevoia de exhibiţionism cu sadismul. Era preferabil pentru sufletul meu neîncercat cu asprimile comportamentale ale adulţilor să-i fi stârnit pofta de a-mi face rău înainte de a fi riscat să ajung a o îndrăgi. Iar aceea poftă n-avea stavilă decât când îi citeam versurile mele însăilate în epoca respectivă, cu atât mai abitir cu cât simţeam limpede că admiraţia ascultătoarei mele mature nu era nici reţinută, nici falsă. Să fiu apreciat pentru încercările mele scriitoriceşti îmi era, la anii mei puţini la număr, la fel de necesar ca şi să mă scald în efluviile senzuale izvorâte din ea. Mă socoteam mai câştigat decât dumneaei, într-o oarecare măsură: îmi întăream credinţa că mă născusem poet şi-mi satisfăceam libidoul vizual, pe când ea, satisfăcându-şi nevoia de a încinge privirile ciudatului său partener, îl şi depărta de ea tot mai tare, ceea ce mi se pare o pierdere şi nu dimpotrivă.

Însă, a fi acţionat altfel era peste puterile ei. Ca şi în cazul oricărui comunist care nu credea în comunism şi nici nu avea puterea de a recunoaşte că s-a agăţat de carnetul de partid din frică, ori din dorinţa de a trăi mai bine, ori pentru cine ştie ce alte avantaje, îşi smulgea satisfacţia din acuzarea celor cu alte vederi. Calitatea discuţiilor ei era dubioasă până şi pentru mintea mea necoaptă. Dacă mă plângeam că până la Festivalul Tineretului nu mâncasem altceva dimineaţa şi seara decât pâine neagră unsă cu o marmeladă plină de nisip, exclama:

– Şi ce ai vrea? icre negre?!

Nu ştiam ce erau acelea şi nu pricepeam de ce tonul acuzator mă punea la stâlpul infamiei.

Dacă istoriseam câte eforturi făcuse tatăl meu să obţină din mila unei profesoare cunoscute bonuri de cartelă vestimentară, să-mi cumpere lodenul cu care înlocuisem paltonul inexistent de când se instaurase dictatura, râdea:

– Foarte bine! Nici eu n-am avut decât o rochie pe mine. Să învăţaţi şi voi ce-i sărăcia!

Dacă ea prefera, acum când era evident bogată, să apară în faţa mea de ca şi când n-ar mai fi avut nici rochia aceea, mie personal mi-ar fi plăcut să-mi fie mai cald la vreme de ger.

Dacă-i istoriseam că în bibliotecile publice operele lui Blaga, Bacovia, Ion Barbu, erau depozitate la “secret” şi că eram sătui de genialitatea necunoscutului A. Toma, se înfuria, tuna şi fulgera împotriva poeţilor decadenţi şi a “reacţionarismului” meu. Cu cât mă cunoştea mai îndeaproape, cu atât mă asigura mai peremptoriu că urma să putrezesc în puşcărie – unde-mi era locul. Şi n-a greşit. M-am împiedicat de cei ca ea şi am căzut într-o temniţă, prin bezna căreia am rătăcit patru ani. Pentru a nu face nici o altă mărturisire decât cele legate de subiectul meu, voi afirma că, din pricina “generozităţii” luptei de clasă voi muri fără să ştiu cum te îndrăgosteşti şi iubeşti între 20 şi 24 ani. În plus, aşa cum am relatat în altă parte, mi s-a luat şi dreptul de a mai avea copii. Dacă i-aş fi încredinţat această durere, de bună seamă că mi-ar fi trântit în obraz: – “Perfect! Ce, eu am avut?! Să aflaţi şi voi ce-i aia!.”

Am reîntâlnit-o şi după ispăşirea pedepsei, întâmplător, pe stradă.

– Ţi-am zis eu că acolo o s-ajungi?, mă apostrofă cu duritate şi cu satifacţie. Pe chipul ei nu mai licărea nici un joc al subînţelesurilor ce ne legaseră altădată. Rigiditatea măştii sale nici n-ar mai fi îngăduit atari sclipiri. Figura ei arăta ca despicată dintr-un buştean. Dacă ar fi desprins-o de corp, cel din urmă ar fi rămas atrăgător, cu atât mai mult cu cât era împlinit fără restricţii.

O altă idee îi traversă ecranul minţii opacizat:

– Te pot ajuta.

Aveam atâta nevoie de un astfel de cuvânt. Când ieşi din temniţă eşti solitar într-o lume aparţinând străinilor victorioşi pentru că n-au trecut pe unde ţi-ai târât tu zilele.

Îmi explică faptul că semnase un contract cu o editură, cu aproximativ zece ani în urmă. Era prima ei angajare pentru o lucrare de mare respiraţie, după debut. Că încasase toţi banii cuveniţi pe cartea plănuită. Că-i mâncase demult. Că scadenţa o pândea după colţ. Şi că nu numai nu redactase nici o pagină din roman, însă nici nu izbutise să fi luat vreo hotărâre în privinţa a ce ar fi putut trata.

– Scrii repede şi bine, fu de părere Stela Cârceru. Dacă-mi înmânezi primele două sute de pagini până-n două luni, obţin o amânare a termenului de predare. Când îmi dai şi ultima filă, îţi îngăduiesc să-mi săruţi mâna şi să-mi mulţumeşti. Ah, am uitat să-ţi zic: cred că-ţi convin 25% din încasări.

Altceva uitase: că recunoscuse a fi încasat, cu zece ani în urmă, suma integrală făgăduită.

– Semnăm împreună?, am iscodit-o stupefiat.

– Cum îţi închipui că semnez cu un fost condamnat politic?! Dealtfel totdeauna am semnat singură. Vreau doar să te ajut să mănânci şi tu o pâine.

Din nou avea nevoie de cineva care să-i fi oferit o şansă în literatură. Stela Cârceru îşi încheia cariera aşa cum şi-o începuse. Doar că se îngrăşase între timp. Însă nu învăţase nici măcar să-şi folosească acest atu.

Tags

Related Posts

Share This

- Caidul

Rareori simţi din prezenţa unui semen că el face parte din altă specie animală; că trupul lui biped, că trăsăturile atât familiare ţie, cât şi familiale, sunt doar simulatorii; că graiul său are rolul de a disuada, de a aşterne tăcerea şi de a păzi secretul unei origini străine, al unui comportament straniu, necunoscut; că gesturile, în loc să-i desluşească firea, îi pecetluiesc existenţa dublă, aberantă.

În clipa când l-am zărit intrând în celulă pe Lică Ţapu, am avut, ca printr-o a doua percepţie – subvizuală – imaginea unui păianjen. Dacă împărtăşeam cuiva impresia mea, după cântărirea de rigoare, mi-ar fi răspuns: “Pentru că-i atât de slab.” Dar nu era asta.

Se poate, într-adevăr, ca subţirimea membrelor sale descarnate (fără să impună ideea subnutriţiei) să fi scornit sugestia; însă, mai mult ca întregul lor, articulaţiile ce le îngăduiau să deseneze permanent în spaţiu unghiuri ce plecau toate să împungă aerul, ce plecau, spuneam, din toracele şi abdomenul său păzite, parcă, de ele, ca de nişte mandibule, contribuiau mai sigur la conturarea asemuirii.

Dacă fiinţele din ordinul Aranea sunt dotate, în general, cu opt ochi, dacă Lycora tarentula are patru mari şi numeroşi alţii mici, cei din urmă dispuşi în mai multe şiruri suprapuse, noul venit nu se deosebea de noi: şi lui îi jucau sub frunte numai două organe ale văzului. Dar cum îi mai jucau! Parcă ar fi cuprins cei şaptezeci de inşi de faţă, pe fiecare cu câte o sută de perechi de globi oculari în acelaşi timp. Iar aceste centre de absorbţie vizuală palpitau într-o nemişcare hipnotică, ardeau, descompuneau obiectul investigaţiei lor.

Când pătrunzi într-o încăpere aglomerată, mulţimea indivizilor prezenţi te zăpăceşte, dacă eşti om ca toţi oamenii. Nu aceasta se petrecu şi în cazul lui Lică. Făcea parte dintr-un grup abia coborât din dubă şi zvârlit în mijlocul nostru. Ceilalţi aveau aerul unor traşi-împinşi aruncaţi în groapa cu lei. Ţapu parcă s-ar fi căţărat vertiginos de rapid pe firul tors din propriu-i trup şi, de undeva de sus, ne sorbea existenţele. Tovarăşii săi se holbau la noi cu stupiditate, ori clipeau des, a nedumerire, ori îşi lăsau albul dintre pleoape umezit de înduioşare, ori îşi întorceau privirile înăuntru, într-un comentariu nerostit referitor la purtarea caraliilor ce-i îmbrânciseră. Până la unul, îşi foloseau luminile chipului pentru a-şi exprima starea de spirit. Nu şi Lică Ţapu. Era singurul care privea; şi nu numai că privea; pe deasupra, vedea . Era cumplit de incomod, pentru noi ceştilalţi.

Irisurile îi erau verzi-albastru-cenuşii. Acoperămintele lor din piele mărginită de perii gălbii şi rari ai genelor, păreau a fi cusute o bucată bună din lungime, către marginea exterioară, pentru a nu lăsa să se strecoare din căutătură decât vârful unei lame reci de briceag. În măsurarea aceea sticloasă nu încăpea nici inteligenţă, nici căldură, nici curiozitate. Doar preţăluire. Când mă atingea, mă simţeam o marfă, descusută pe loc, cu îndemânare, sau dezmembrare în părţile componente; adulmecată; eventual gustată; pe urmă scuipată în colb; ciocănită cu gheba din spatele degetului mijlociu, trântită sau supusă întinderii, pentru a i se încerca rezistenţa. Ce mai, mă aflam în mâinile unui adevărat samsar, ca în cele mai hidoase pagini balzaciene.

N-am avut timpul să-l cunosc atunci. Curând, o echipă de gardieni năvăli cu o listă în mână. Numele meu fu schimonosit şi el pe parcursul citirii ei. La capătul lecturii căznite, ni se porunci “să ne adunăm efectele” şi să fim gata. Gata pentru ce? Nu era obiceiul să ni se încredinţeze taina mişcărilor la care eram supuşi.

Am fost smulşi, cu baloturile de pături cu tot, şi rostogoliţi într-o călătorie de infern către apele Dunării, unde am poposit, venind taman din Gherla.

Nu mă întâmplasem să zac cu Ţapu în acelaşi vagon de vite. În schimb, ne-am regăsit în acelaşi dormitor, în lagăr. Aici se adăugară elemente noi ce-mi întăriră credinţa că Lică provenea din alt statut decât acela omenesc. Viaţa noastră la munca forţată era neviaţă. Treziţi pe la ceasurile patru, până să se lumineze, trudeam până se întuneca. Cine să mai poată activa, la revenirea în ţarcul sârmelor ghimpate? Eram absenţi din trupurile noastre; cu mintea lichefiată; cu voinţa stârcită; cu muşchii plini de cârcei dureroşi. Lipsiţi de cea mai elementară hrană, vegetam în propriile noastre sucuri uscate, aşteptându-ne, inconştienţi, moartea. Alta era situaţia lui Lică Ţapu. Unii dintre păianjeni, cei producători de fire, sunt înzestraţi cu glande sericigene, ce se deschid în partea abdominală, în papilele filiere pe unde iese substanţa mucilaginoasă. Grupul Cribellatae e dotat cu un “pieptene” – calamistrum -, ai cărui dinţi sunt nişte peri încovoiaţi, dispus la capătul ultimei perechi de picioare. Cu el scot din sine firul.

Printre alte funcţii, acest fir o are şi pe aceea de a înlesni străbaterea unor mari distanţe, chiar şi de o sută de kilometri. Atârnat de el, cu capul în jos, păianjenul se lasă în voia vântului, până ce i se agaţă firul undeva. Odată proptit, el îl escaladează iute şi porneşte la treburi.

Ei bine, Lică Ţapu avea firele sale şi adierile şi viscolele de uz personal, ce-i slujeau drept vehicole, izbutind ubicuitatea desăvârşită. Faptul că se găsea pretutindeni în aceeaşi clipă, preocupat de schimbul şi specularea hranei şi a veşmintelor tuturora, a acelor de cusut manufacturate, din sârme sau aşchii de os, a bucăţilor de sfoară ce înlocuiau şireturile, a blacheurilor ascuţite prin frecarea de un ciob de cărămidă până înlocuiau cuţitul, a fragmentelor sparte de geam, folosite ca table cerate, dacă le ungeai cu săpun şi le presărai cu DDT, îi desemna adevărata ocupaţie din libertate; bişniţa, nu meşteşugul tehnicianului dentar, pe care şi-l atribuia cu atâta încrâncenare încât se vedea de la o poştă că deobicei nu-l credea nimeni. Ceea ce nu înseamnă că ar fi fost necunoscător într-ale artei de a smulge măselele doar cu cleştele degetului mare şi al arătătorului, să fi fost cele dintâi oricât de sănătoase şi de bine înrădăcinate. Era as în această îndeletnicire. Ca şi în cea menţionată anterior.

Constănţean, era evident vomat de haznalele portului şi după ce supsese prima gură de aer proaspăt, se abilitase caid al bursei negre, lepra ce ne rodea vieţile câte ne rămăseseră, boală cu atât mai nimicitoare după întemeierea unui mic lagăr de “pinguini” alături de al nostru, al “politicilor”. “Pinguinii” erau deţinuţi de drept comun. Porecla le venea de departe. Se zice că şi-au jucat cândva la barbut toată mărunta avuţie. Până şi zeghele. Până şi cămăşile şi izmenele. Era la vremea iernii. Când au fost scoşi “la aer”, n-au găsit altă manevră de a-şi acoperi mădularele decât să-şi cuibărească goliciunea în pături. Când le desfăceau, înfriguraţi, pentru a le strânge mai dihai, aduceau cu ciudaţii sălăşluitori din gheţurile polului. Aceştia, devenindu-ne vecini, când traiul ne atinsese o culme a disperării, încurajară până la crimă negoţul în natură. O bucată de o sută douăzeci de grame de mămăligă fu vândută de brigadierul meu, tânăr medic – n-ar mai fi fost! – pe un pulovăr!

Va să zică, Lică Ţapu era sufletul şi centrul vârtejului acesta al degradării umane prin comerţul ilicit.

Lagărul întreg era acoperit de firele nevăzute toarse de el şi dispuse cu măiestrie într-o imensă plasă, astfel încât toţi cei slabi de înger să fie reţinuţi de corzile lor lipicioase. Lică Ţapu, avertizat de semne cunoscute numai de el, se năpustea, rapace, şi-i lega fedeleş cu iţele în care înnodase sute de alte victime, între acestea zbătându-se înşişi ceilalţi ierarhi mafioţi ai breslei neguţătorilor necruţători de viaţă. Deşi cel mai tânăr din vreo mie de condamnaţi se arăta cel mai aprig la câştig, cel mai câinos faţă de neputinţă, cel mai puternic. Nu pricepeam până unde urcau fibrele capcanei sale, dar el intra cu mâinile goale în bucătărie – loc absolut interzis şi demers, când era efectuat de către alţii, pedepsit până la sânge – şi ieşea cu patru-şase castroane sau gamele pline ochi de ciorbă deasă ca o mâncare, pe când în cea comună dacă plutea jumătate de bob de fasole sau un centimetru pătrat de cartof mulţumeai lui Dumnezeu pentru minune; şi nimeni din conducerea lagărului nu-l vedea, deşi, pe drum, se mai oprea să schimbe şi câte o vorbă, cu caraliii. Cu ce bunuri izbutise el mituirea cerberilor când a spune că eram săraci lipiţi pământului e floare la ureche. Mă întreb dacă nu cumva filiera sa îşi extindea activitatea în toată zona de baltă şi aiurea şi dacă nu prin mijlocirea ei ar fi circulat cocoşei şi valută, altfel îmi este cu neputinţă să mă dumiresc cum de-i avea la mână pe gardieni şi pe şefii lor.

Exista printre noi şi un lipovean, cu o figură atât de ameninţătoare încât n-o puteai asemăna decât cu un pumn repezit în mutra omenirii. Făcea parte din secta acelor proşti care plătesc dentistul să le smulgă incisivii sănătoşi pentru a le monta dinţi de aur, “să-i facă frumoşi”. Şi el ducea un trai de nabab, contrastând cu mizeria generală. Dar acesta era lesne de explicat. Tânărul profitor, până la arestare, vieţuise la câteva sute de metri de lagăr. Acolo continua să i se înalţe casa părintească unde locuise cu nevasta lui. Copilărise cu sergenţii noştri majori, făcuse armata cu fraţii lor; unii îi curtau neamurile; erau înrudiţi, încuscriţi, o apă şi un pământ. De la sosirea noastră, îşi petrecu revenirea în locurile natale în aceeaşi apetisantă bucătărie, într-un chef monstruos, cu cântece şi dans ritmat de izbirea tingirilor unele de altele, prin bătăi din palme, din picioare şi prin chiote. Veniseră să-l sărbătorească surori şi verişoare, cu damigene grele în braţe şi cu hălci de carne. Puţeau stelele a muşchi la grătar şi a acreală ameţitoare de vin. În bucătărie a rămas să-şi depene restul condamnării scurtată până aproape de rădăcină, în temeiul drepturilor oculte ale comandantului de a întocmi fişe asupra comportării noastre, după cum i se părea, bună sau rea, recomandări ce izbuteau să impună imposibilul, adică aplicarea legii: reducerea pedepsei în baza zilelor muncite. Dacă unul ca el era favorizat, nu se mira nimeni. Fetele despre care vorbeam, de un sânge cu el, se dezmăţau în văzul tuturora. Voi încunoştiinţa altădată cititorul asupra acelor orgii. Dar Lică Ţapu? Şi, deoarece dilema stârnită de acesta din urmă rămâne insolubilă, vom căuta să-l observăm împreună în continuare, măcar cu atâta să ne alegem: cunoaşterea firii sale. Niciodată n-am ştiut citi cumsecade ceea ce zăream pe pielea transparentă şi albă, de domnişoară ce se hrăneşte prost de dragul siluetei, a obrazului său. Era zâmbet! Era încordare a nervilor, în strădania de a-ţi descifra slăbiciunile? Dacă era zâmbet; să fi fost unul prietenos, înţelegător, cum se voia, sau ironic? Se amesteca, precum Hristos, oriunde se adunau doi sau trei. Apărea, rămânea în picioare, asculta cu ochii, râdea, punea o întrebare, se hlizea iarăşi şi pleca fluierând. Nici una dintre preocupările noastre nu-l interesa, nu-l reţinea. Nestatornic şi imprevizibil ca faţa apei în clocot. Pentru mine avea o slăbiciune. Nu afectivă. Culmea: intelectuală! Pe fugă, după cum îl gonea temperamentul, se interesa de studiile mele, de rolul jucat de părinţi în formarea mea. Când îi răspundeam la prima întrebare, nici nu mai era acolo; parcă mi-ar fi pus-o să se afle în treabă, să-mi dea de lucru să-mi arunce ca pe un os un magnanim semn că-mi accepta prezenţa, dar nu mai mult. Repet cu alte cuvinte, pentru a limpezi relaţiile stabilite: nu am purtat niciodată ceea ce se numeşte o conversaţie; n-avea răbdare pentru aşa ceva. În schimb, ea l-ar fi atras. Însă, pe de o parte grijile, mascate sub o permanentă bună dispoziţie, pentru afacerile lui, pe de altă parte, faptul că. nu ştia – da, nu învăţase să discute cu cineva în tihnă, îl făceau inapt de comunicare cu vreun semen. Lumina, totuşi, în el o dorinţă umană, cu atât mai dureroasă pentru cine o contempla, de a afla cum trăiau cei apropiaţi de vârsta sa, norociţi de zodie cu altă stare socială decât a lui. Rareori şi ezitând între batjocură, sfială şi pioşenie, aducea vorba, pe căi întortocheate, aproape impracticabile, despre mama mea. Un licăr de veneraţie şi o spută a dispreţului îi înceţoşau simultan privirile. Aceeaşi reacţie când întreba: “Şi voi ce mai învăţaţi pe la Universitate?” În cele din urmă am ajuns să mă întreb – şi cu atâta m-am ales, căci evita să dea răspuns, de parcă ar fi fugit de o muşcătură -, am ajuns să mă întreb, ziceam, dacă-şi cunoscuse vreodată părinţii sau dacă nu-l născuse vreo femeie dintre acelea., nici nu-mi vine să le numesc îndeletnicirea, din respect pentru pântecul ce-l încălzise nouă luni şi-l hrănise prin buric. Dintre activităţile precedându-i izolarea cu noi, n-am reţinut decât jocurile cu zarul. Despre ele putea da amănunte cu bucurie. Tot pe picior de ducă.

Pomeneam paliditatea şi slăbiciunea lui Lică. Erau congenitale, că de mâncat, golea trei dintre porţiile duble şi consistente câte căra de la bucătărie. Te mirai unde încăpea în atâta de scovergă flăcău greutatea de hrană pomenită. Dar nu se lipea de el. Îl ardea pe dinăuntru dracul neaşezării.

Mai ales în perioada din miezul gerului, cît nu eram scoşi la muncă, aveam putinţa să-l urmăresc cum se hrănea. Dacă în ziua când ne-am luat în primire baraca, lipsa mea de combativitate pentru propriu-mi bine mi-a hărăzit un pat la nivelul podelei, lângă uşă, el a ales, cu înţelepciune, unul la al doilea cat suprapus, lipit de peretele intrării. Aici nu-l zărea cine se uita prin vizetă. Cu un astfel de culcuş, era avantajat: sus, căldura era mai mare; pe deasupra, mai furai odihnă în orele neregulamentare. Deci, eram vecini. În multe rânduri, înălţând privirile din castron, am uitat să mai înghit, constatând voracitatea de animal cu care se adâncise în sorbirea conţinutului gamelei, fără să-şi clintească aţintirea de la zemurile ei vâscoase, crispat, golit de orice gând, răpit de impulsurile ce-l şfichiuiau să-şi grăbească digestia.

Într-o astfel de după-amiază, l-am zărit dispărând din dormitor. Când reapăru, ţinea în mână ceva ce m-a uluit: o carte pentru copii, subţire, foarte înaltă şi foarte lată, cu poze colorate, mari cât plăcintele, pe ambele coperţi de carton. Se apropia decretul de amnistie (nu aflasem aceasta) şi, în vederea pregătirii deţinuţilor pentru eliberare, se deschisese un “club”. N-aveau acces la el decât aceia care îşi îndeplineau norma. Fireşte, nu mi se îngăduise să-i calc pragul.

Se căţără cu mişcările sale dezarticulate în al treilea pat de sus, se aşeză turceşte, după obiceiul său, şi se adânci în răsfoirea broşurii. Căuta ilustraţiile, le privea niţel, concentrat, şi alerga cu degetele muiate în gură, să dea de celelalte. Într-un minut operaţia se încheiase. Depuse tipăritura lângă sine şi se întinse pe spate cât era de lung.

Rămăsesem cu privirile lipite de ea. O contemplam ca pe o icoană. Pierise din mine tot răul moştenit din strămoşi, ca şi acela adunat fără prea mult spor în scurta mea viaţă. Literatura fusese unicul meu crez, înainte de arestare. Mi-o repovesteam permanent. Îmi recitam de mii de ori puţinele poezii reţinute pe de rost din nopţile când mă destrăbălam cu poeţii, singur treaz în tot oraşul. O cream şi o recream, minut de minut şi clipă de clipă. Când avusesem norocul să convieţuiesc cu scriitori, nu mă dezlipisem de umbra lor, în temniţă. Sorbisem, până la epuizare, analizele de romane şi de piese de teatru câte mi se putuseră dărui în anii petrecuţi după gratii. Cartea era nu numai universul desfătării mele, ci rostul meu, trecutul şi viitorul meu, idealul şi Arcadia mea, aerul sufletului meu sufocat. Nu concepeam să cheltuiesc vreun ban, dacă aş fi ieşit viu din gherlă, decât pe cumpărarea de cărţi. Mă imaginam adesea, acoperit de flenduri, cu tălpile pantofilor căscate, cu sfoară strângându-mi resturile pantalonilor în jurul brâului, dar cu stive de cărţi noi-nouţe împovărându-mi braţele până la subsuori. Iar acum priveam prima carte după seceta atâtor ani.

Nu clipeam. Eram plecat din mine însumi. Rigid pe dinafară şi pe dinăuntru, mă adunasem tot în pupile, la un pas de a provoca incendiul halei unde eram înghesuiţi şi al întregii lumi locuite, atâta de necruţător îmi ardea inima în piept.

Poate că am întârziat mult în acea stare. Poate că Lică Ţapu mă observa de mai bine de jumătate de ceas, cert este că m-am pomenit chemat pe nume. Mi-l auzeam rostit, încet şi departe de conştiinţa mea, repetat, insistându-se asupra lui cu veselie, dar şi cu o nuanţă de sfiiciune măcar în clipa când m-am dezmeticit din starea mea de nirvana.

– Da, Lică.

Am fost obligat să reiau confirmarea că băgasem de searnă vorba sa, deoarece eram atât de încordat, până la ultima fibră, încât corzile vocale nu mi se supuseseră în strădania de a glăsui.

Propunerea lui mi-a căzut ca un pietroi în moalele capului.

– Îţi dau jumătate de gamelă de ciorbă dacă-mi citeşti o poveste.

Orice prozator care îşi respectă profesionalismul şi-ar încheia aici naraţiunea, însă eu unul nu pot. Căci aici abia începe unul dintre rarele capitole autodezvăluitoare din existenţa mea.

L-am urât, pentru că îşi revela trăsătura cea mai dezgustătoare a bişniţarului: îţi oferea marfa, ascunzând-o, adică fără să-ţi îngăduiască să-i verifici calitatea. Nu-mi întinsese cartea, să fi văzut şi eu despre ce era vorba, dacă nu aveam de-a face cu vreo istorioară didactic comunistă despre niscaiva pionieri care îndeplineau, cu cântecul pe buze, sarcinile “trasate” de partid.

Apoi m-a înduioşat – după ce m-am luminat că Ţapu nu-mi oferise lectura spre delectarea mea, ci spre a lui, şi când am înţeles că orice ar fi conţinut paginile, ţinând seama de limitele sale culturale nu era loc în ele decât pentru o “poveste”. Din prima copilărie, când ascultase basme, Lică nu mai făcuse, până în jur de douăzeci de ani, decât un singur pas: aflase că existau cărţi cu poveşti. Imensitatea, celorlalte scrieri de pe pământ îi rămăsese necunoscută.

Din nou l-am urât, fiindcă mă dispreţuia într-atâta, încât îmi cumpăra libertatea intelectuală, mă înrobea pentru plăcerile lui, ca şi când ar fi zvârlit bani unei curve, să-i satisfacă pofta murdară. Brusc mi-am dat seama că ceea ce mi se părea “o poftă murdară” reprezenta cea mai nobilă sete a omului: dorul de literatură. Nu mi-a trecut prin minte că era foarte probabil ca băiatul să nu prea fi ştiut carte, să fi fost semianalfabet sau total ignorant, fie şi al abecedarului, nu. Întrezăream doar umilirea voluntară a studentului filolog, constatam, numai discreditarea voinţei şi decenţei mele, dacă aş fi acceptat hrană pentru înjosirea mea, fără să cuget nici o secundă că preţul fixat de el, în mentalitatea lui, avea o valoare comercială extrem de mare şi că nu existau raţiuni să-l judec desprins din menghina acelei mentalităţi. Mă durea – şi mă jignea – situaţia în care ne aflam, de a nu mă simţi capabil să-i explic că dacă mi-ar fi întins volumaşul, mi-ar fi pus în mâini aur curat – chit că el s-ar fi preschimbat în aer, cu fiece cuvânt ce mi-ar fi ieşit din gură -, pe când – după concepţia lui – răsplata în aur nu mi-ar fi revenit decât în final, sub forma celor câteva linguri de lături făgăduite, ceea ce era absurd.

Bineînţeles că n-am mai zăbovit îndelung şi am întins braţul către el. După schimbarea de poziţie necesară înmânării obiectului în discuţie, se tolăni iarăşi pe spate, ridică un genunchi, sprijinindu-şi talpa piciorului de saltea, îşi încalecă celălalt fus osos peste acesta, îşi răşchiră degetele mâinilor la distanţă de şolduri, îşi închise ochii într-o aşteptare zâmbitoare, impudică, de parcă urma să-l scarpin ca pe o scroafă. Era întruparea bunei stări.

În faţa ochilor mei se depăna o binecuvântată naraţiune, chibzuită de Mihail Sadoveanu. Era vorba despre un cătun din vârful munţilor, străluminat de multă şi blândă nea; despre copii lunecând iute ca gândul, purtaţi de sănii, pe derdeluş; despre fuioare de fum vioriu răsucindu-se în înalt şi azur. Împletirea cuvintelor fără seamăn ale măiestrei pene îmi readucea sub cerul limbii fagurii fericirilor mele trecute de cititor pătimaş.

Regret neaspus că mi-am trăit beatitudinea în izolare, duşmănindu-l prea tare pe Lică Ţapu, pentru a fi fost în stare să-i ţin mâna în mână în timp ce-i citeam. Stupiditatea fără scuze a vanităţii mele m-a lipsit de şansa de a răspunde nevoii de poveşti a unei gioarse umane plutind mult mai presus de mine sub soare.

Alt cuvânt nu mai încape.

Tags

Related Posts

Share This