BEAUMARCHAIS LA SAINT LAZARE

Beaumarchais la Saint-Lazare

Comedie în trei acte

(3 tablouri)

de MIHAI RĂDULESCU

Personajele (în ordinea intrării în scenă)

TEMNICERUL-ŞEF, 50 de ani, mătăhălos, pântecos, grobian; bestie autentică, un călău jucăuş, scârbos; convins că postul său îi conferă credit logic şi moral, şi un pospai de cultură.

LESAIN, pirpiriu, dominat de statura imensă a Temnicerului-şef: un şoricel pe lângă el. Înfricoşat. Ştie că nu ştie niciodată la ce se poate aştepta şi, deci, că este de dorit să răspundă la întrebările Temnicerului-şef.

BEAUMARCHAIS, la 53 de ani.

JACQUES COQUAIRE-FIUL, 30 de ani, fiu al celebrului gazetar clandestin, Jacques Coquaire; uşor infatuat.

MEŞTERUL ANDRÉ CARON, tatăl lui Beaumarchais; 60 de ani; iubitor, dar dragostea pentru fiul său este exasperată de purtarea acestuia şi de lipsa de interes a fiului pentru meseria de ceasornicar căreia îi e destinat; nervos, slab, plin de ifose, cu care încearcă să-şi păstreze autoritatea.

DOAMNA CARON, soţia Meşterului André Caron; 50 de ani; mult mai inteligentă decât soţul ei; emancipată, îi menajează orgoliul, pentru a-i demonstra lipsa de consistenţă a acestuia; crede în viitorul fiului său, îl înţelege, îl apără.

LEPAUTE, celebru ceasornicar al epocii, vanitos, gata de orice ticăloşie pentru a-şi păstra poziţia în breaslă.

PÂRIS-DUVERNEY, 70 de ani, bancher de renume, simpatic, fără nici un pic de gomă.

MARCHIZA DE LA CROIX, 30 de ani, de origine franceză, locuieşte în Spania; interesată de amor şi de bani, atât.

BĂTRÂNA DOAMNĂ, 80 de ani, cochetă, diplomată, jucând rolul femeii tinere.

PAULINE, 17 ani, nepoata Bătrânei Doamne, foarte copilăroasă, uşuratică.

CAVALERUL DE SÉGUIRAND, 20-25 de ani, plin de sine, adorat de Pauline; personaj mut.

SPECTATORUL, cam analfabet.

FATA, tânără îngrijitoare.

LA BLACHE, 25-28 de ani; monoclu; morgă, obrăznicie etc.

TÂNĂRUL BRACONIER, ţăran isteţ, spălat.

DUCELE DE CHAULNES, 40 de ani; arţăgos, apucat, ba chiar, deseori, nebun furios.

COMISARUL .

SARTINES, 50 de ani; înalt funcţionat al cenzurii şi al poliţiei secrete; un om de bine, care-şi apără însă şi interesele, cu diplomaţie.

CONTELE şi FIGARO (Nunta lui Figaro).

DUCELE D’AIGUILLON, 60 de ani; ministru de externe al lui Ludovic al XV-lea; foarte sigur pe sine şi pe destinul celorlalţi.

LUDOVIC AL XVI-lea, la începutul domniei.

BIRJARUL, 60 de ani; austriac puhav, greoi, dar cu bun simţ.

PRIMARUL, austriac, logic, fără emfază.

CONTELE DE SEILERN, mâna dreaptă a Mariei Tereza, indiscret, politeţe şi umilinţă contrafăcute.

MARIA-TEREZA, împărăteasa Austriei, soacra lui Ludovic al XVI-lea; măreţie jucată; foarte feminină.

VOCEA.

Tags

Related Posts

Share This

- Actul I

Scena, până la cortina finală, reprezintă o gherlă. O vor umple, când şi când, gemetele şi scrâşnetele lanţurilor. Locurile de joc vor fi pe rând iluminate de câte un con de lumină. După nevoi, se extinde lumina mai mult sau mai puţin.

Tabloul 1

Scena este total cufundată în întuneric. Răsună două palme straşnice aplicate pe obraz.

GLASUL TEMNICERULUI-ŞEF: Ăsta-i un cadou de despărţire. Şi-acum, un buchet de nu-mă-uita. (Mitralieră de palme pe obraji. Con de lumină. Temnicerul-Şef şi Lesain. Printre argumentele Temnicerului-Şef se numără şi obiceiul de a-şi împinge cu burta partenerul de discuţii, izbutind câteodată să-l azvârle şi pe jos. Lesain urmează a fi eliberat.) Să nu-ţi închipui că te eliberez pentru c-ai fi devenit om de treabă. Cine greşeşte o dată, tot pe-acolo greşeşte şi a doua oară. Aşa că nu visa de pomană, tinere… Ne revedem cât de curând. Tot aici. E mai intim. Te eliberez, să eliberez un culcuş şi-o mână de paie. Ne vine un muşteriu celebru care l-a supărat pe rege: “domnul” Beau-mar-chais! Porunca Majestăţii-sale. De pus urgent la răcoare. (Destăinuieşte.) Se spune că i s-au încălzit creierii de prea mult bine, şi Majestatea-sa se teme să nu-i dăuneze sănătăţii; aşa că-l trimite la cură, la Saint-Lazare. Eu vă sunt doctorul curant, “Hirurgul Drege-Tot”! Nu-mi spuneţi voi aşa? (Lesain, simţind pericolul, ar vrea să se depărteze.) Staaai! Nu ţi-am dat liberă-trecere! (Îl ia de piept.) Aşa-mi spuneţi, sau ba? (Celălalt confirmă, cu teamă.) Ei, vezi! Şi dacă-mi spuneţi, aşa şi este! E clar? Voi nu-nţelegeţi logica. Dac-o-nţelegeaţi, n-ajungeaţi aici. “Hirurgul Drege-Tot”! Eu sunt ăla! În cazul ăsta nu minţiţi, după firea voastră spurcată! Prima dat㸠în viaţa voastră de zurbagii şi de curvari, că spuneţi adevărul! Aţi minţit voi la anchetă, că domnii-anchetatori – ca şi judecătorii – umblă cu mănuşi, da’-n faţa mea nu vă merge! “Hirurgul Drege-Tot”. Eu fac ordinea lumii, aşa-i?! Ia să-mi vină un cocoşat, îl îndrept. Spune tu, firoscosule, cum îl îndrept? (Celălalt tace. Îl zgâlţâie.) Hai! Zi, că te fac terci! (Ridică palma.)

LESAIN (repede, să evite lovitura): Să se poată întinde în coşciug ca o scândură, domnule Temnicer-şef…

TEMNICERUL-ŞEF: Ştii catehismul, bravo, băiete! (Mâna coboară binevoitoare şi încurajatoare pe obrazul victimei.) Da-l ştii pe tot? (Numără pe degete.) Cu şchiopul, ce fac? Hă? Cu şchiopul… Ai surzit?! Nu mai ştii să tragi cu urechea, Lesain? Te-ai îmbolnăvit tocmai când credeam c-ai devenit un element sănătos?… Nu ţi-e teamă că te “dreg”?

LESAIN: Îi rupeţi şi-al doilea picior, să trăiţi… Să nu se cunoască meteahna, domnule Temnicer-şef!

TEMNICERUL-ŞEF: Aşa: nu-mi bat capul de pomană cu voi să vă cultiv cu morală! (Meditează.) Ştii, puteai s-ajungi ‘telectual, cu devla asta a ta, nu să-mi umbli cu pipiţe… Te pomeneşti că ştii să numeri…? Dacă unuia-i lipseşte-un braţ, când vine la Saint-Lazare, şi eu îl dreg, cu câte braţe iese, dacă iese? Ia-n fă-mi adunarea…

LESAIN: Fără nici unul.

TEMNICERUL-ŞEF (ameninţător): Domnule…

LESAIN:…domnule Temnicer-şef.

TEMNICERUL-ŞEF: Bravo! Te trec clasa! Aşa-i: unu şi cu unu fac zero! Ze-ro! Unde-am rămas? Va să zică… cocoşatu’… şchiopu’… ciungu’!… Trei, şi cu chioru’, fac patru… Zi-i cu chioru’.

LESAIN: Ibidem cazul ciungului, domnule Temnicer-şef.

TEMNICERUL-ŞEF: Şi la ce se mai potriveşte cazu’ ăsta?

LESAIN: La ăla-ntr-o ureche, domnule Temnicer-şef.

TEMNICERUL-ŞEF (cugetă adânc): Şi să zicem că vine unu’ fără… fără nas… Să zicem că i l-a mâncat sfrinţia… de-atâta sfinţenie, că tot suntem la Sfântu’ Lazăr… (Se prăpădeşte de râs, izbutind acest dublu joc de cuvinte foarte inteligent. Remarcă faptul că celălalt nu râde. Râde stimulator. Lesain pricepe. Scheaună a râde. Temnicerul-şef este nemulţumit. Râde imperativ. Lesain, jenat, plin de fasoane, duce mâna la gură, întoarce capul într-o parte ş.a.m.d. Temnicerul-şef se bate cu palmele pe genunchi. Lesain, la fel, dar îşi pierde echilibrul, cade în şezut. Jocul continuă.) Aşadar, dacă i-a mâncat sfrinţia nasu’… Na-su’…

LESAIN: Îi mutaţi gura din loc, să-l faceţi bărbat simetric, domnule Temnicer-şef.

TEMNICERUL-ŞEF (îl apucă de bărbie şi-l examinează atent, ca un presbit; se va scotoci şi-şi va pune ochelarii pe nas, reluând examinarea): Tu pari să le ai pe toate la locul lor. (Îşi însoţeşte următoarele cuvinte cu mişcări bruşte impuse capului celuilalt.) O ureche, două urechi. Un ochi, doi ochi. Un nas, doi… Nu, un singur nas. Ştii ce… Şi dac-am face din el două?… Hm… O gură… Cam ăsta-i inventaru’ regulamentar, şi-a ieşit conform legii… Acu, să vedem mai jos… (Îi ridică mâinile, pe rând. Când le lasă să cadă, ele se prăbuşesc, de lemn.) O mână… a doua… (Îl loveşte cu piciorul.) Un picior… alt picior… (Se aud bătăi în uşă.)

GLASUL DE AFARĂ: E careva pe-acasă, frăţioare?

TEMNICERUL-ŞEF: Acuşi-acuşi!

GLASUL DE AFARĂ: Ţi-am mai adus o potaie de legat. Răspunde la numele Beaumarchais.

TEMNICERUL-ŞEF: Mai am de schimbat o vorbă cu un deţinut, frate! (Lui Lesain.) Va să zică, două picioare, Lesain… (l-a întors cu spatele, l-a apucat de umeri şi i-a fixat talpa-n şezut) şi cu unu-n cur, fac trei! (L-a azvârlit în patru labe.) Fugi, firoscosule, fugi! Şi… nu mă uita! Te-aştept mâine, la aceeaşi oră! Să ne vedem cu bine! Salut-o pe nevastă-ta din partea mea şi asigur-o că-i doresc un “respect” aşa de mare… uite-aşa de mare! (Râde, arătând cu palmele cât îi este de mare “respectul”.) Ocupă-te de ea şi lasă pipiţele în grija domnilor conţi, coate-goale ce eşti! Marţafoiule! (Râde. Se stinge lumina.)

Tabloul 2

Beaumarchais şi Jacques Coquiare-fiul. Lângă ei, lada adusă de cel dintâi.

BEAUMARCHAIS: Şi, totuşi, mai ies deţinuţi de aici… Când m-au adus, au eliberat un nenorocit.

JACQUES COQUAIRE-FIUL: 7 martie 1785. Ziua merită-nscrisă în calendarul Sfintei Biserici Catolice: a fost eliberat Lesain.

BEAUMARCHAIS (râde): Le Saint? Bine adus din condei! Le saint, zici, Sfântul?

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Da, da, Lesain. Numai că, domnule Beaumarchais, de poman㸠râdeţi. Nu, Sfântul. Lesain fără final. Şi să nu credeţi că acest final este lipsit de importanţă. , o literă modestă, domnule, pusă la coada alfabetului, iar în respectivul cuvânt tot la coadă: nici n-o auzi când pronunţi: Le saint. Ascultaţi: saint, saint… Vedeţi? Nu se aude final. Un mut. Şi totuşi, ce literă măreaţă! Ştiţi de unde vine? de la trunchi, domnule. Adică cel căruia îi lipseşte acest are o meteahnă la trunchi, o suferinţă, o maladie. (Pauză de efect.) Îi e bolnavă şira spinării. Umblă cu ea mereu încovoiată, până-n pământ, oricât ar clama el că provine dintr-o familie sănătoasă, că are, deci, o origine sănătoasă… Mă-nţelegeţi, nu? Vorbesc figurat…

BEAUMARCHAIS: Am băgat de seamă. Se cunoaşte că sunteţi fiul celebrului jurnalist Jacques Coquaire.

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Jurnalist eu însumi şi, precum se poate verifica, deţinut ca şi tata. Spre norocul meu, nu la Bastilia… Dar, cum vă spuneam, poate-aţi remarcat, domnule Beaumarchais, litera are formă de cruce. E un semn. Deci cui îi lipseşte final nu poate fi…

BEAUMARCHAIS:…un sfânt.

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Dumneavoastră aţi spus-o. Eu aş adăuga: lipsa acestui din coadă poate să indice un diavol. Dracul în persoană. Cum e cazul lui Lesain al nostru.

BEAUMARCHAIS: Cred că exageraţi importanţa ortografiei, domnule Jacques Coquaire.

JACQUES COQUAIRE-FIUL:…Fiul… Jacques Coquaire-fiul, la fel de renumit ca tata… (Cu uşoară superioritate blazată.) S-o lăsăm baltă… În definitiv, credeţi că este o mare deosebire între un sfânt şi un drac? Ce-i diavolul? Ce-i diavolul? – mi-aş permite să vă întreb, mult stimate domn. Diavolul este un alt biet nenorocit, căruia-i lipseşte ceva ca să fie un sfânt: nu-şi poate ţine şira spinării dreaptă. Vorbesc în stilul gazetelor noastre clandestine (subliniază), citite cu nesaţ, dacă diavolul şi-ar ţine şira spinării dreaptă, s-ar pârli la inteligenţă! Ce vă spuneam? Îi lipseşte un t final: şira spinării neîncovoiată…

BEAUMARCHAIS: Aşadar, Lesain…

JACQUES COQUAIRE-FIUL:…nu e Le Saint, Sfântul, ci un ticălos. Un linge-blide, un ciripitor, un turnător, o coadă de topor!…

BEAUMARCHAIS: Vorbeşti numai în metafore, amice. N-ai vrea să-mi traduci cele spuse, în franceza domnului Voltaire?

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Ale cărui Opere complete aţi început să le editaţi, realizare excepţională pentru care vă felicit din suflet…

BEAUMARCHAIS: Eu, unul, nu mă felicit deloc: un dezastru financiar…

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Nu se ştie niciodată pentru cât timp, stimate domn, cum nu poţi şti care-i ciripitorul dintre noi doi…

BEAUMARCHAIS: De ce-i spui “ciripitor”? Avea Lesain glas frumos?

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Un glas fermecător şi fermecat. Glasul lui te îmbia să cânţi, să dai drumul la tot ce ai pe suflet. Fermecător, deci. În schimb, când începea el să ciripească, încânta auzul caraliilor, dar nimeni altcineva nu-l putea auzi… Deci fermecat.

BEAUMARCHAIS: Şi, asta-n limbajul dumneavoastră…

JACQUES COQUAIRE-FIUL:…şi-al dumneavoastră, stimate domn, începând cu ziua istorică de 7 martie 1785…

BEAUMARCHAIS: Ai dreptate, nu cred că-i o simplă vizită de curtoazie, la Saint-Lazare, făcută domnului Jacques Coquaire-fiul…

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Vedeţi, prea distinse domnule Beaumarchais, pentru că i-aţi menţionat pe turnători… Unii oameni au obiceiul de-aturna ulei pe rană. De-alde Lesain toarnă pe ea oţet îndoit cu saramură…

BEAUMARCHAIS: Cu alte cuvinte…

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Cu alte cuvinte, spun numai minciuni pe socoteala amarâţilor de colegi de puşcărie, să-i “încalţe” cât mai bine şi să iasă ei, turnătorii, basma curată. De altfel, ideea nu-i a lor: e rezultatul educaţiei maselor de analfabeţi, făcută de poliţie, într-un stat regal totalitar.

BEAUMARCHAIS: Încercând să mă iniţiez în noul vocabular cu care văd că sunt dator să mă obişnuiesc, aş spune că turnătorul îţi pune ţie pielea pe băţ, să iasă el cu pielea nevătămată.

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Foarte exact. Principiul lui este: de ce să plângă mama, când poate plânge mă-ta? Bag de seamă că, şi-n vorbire, ca şi-n dramaturgie, aveţi excepţionalul dar al preciziei în exprimare, stimate domn Beaumarchais…

BEAUMARCHAIS: Se pare că exprimarea prea răspicată strică. Mie, cel puţin. Briciul “bărbierului” meu mi-a provocat răni incurabile…

JACQUES COQUAIRE-FIUL: În definitiv, de ce-aţi fost arestat?

BEAUMARCHAIS (scoate o pelerină din ladă; se aşază pe aceasta ca pe un tron; se înfăşoară în pelerină; mimează cele rostite): Închipuie-ţi că Nunta lui Figaro a ajuns la peste 70 de reprezentaţii, ceea ce a deranjat conştiinţa critică a Majestăţii-sale. Aşa că jucând cărţi (îşi asumă măreţia dezabuzată a regalităţii), pentru că avea prea mulţi ciripitori în jur care mă turnau, a luat asul – să-mi fie cu noroc – şi, plin de haz, a-nmuiat pana-n călimară şi a scris pe spatele cărţii de joc: “Deîndată ce primiţi această misivă, daţi poruncă să fie condus sieur de Beaumarchais la Saint-Lazare. Omul acesta a ajuns cu mult prea insolent; e un puştan prost crescut, care trebuie reeducat”. Iată-mă aruncat în singura temniţă pariziană rezervată exclusiv tinerilor depravaţi, petrecăreţilor, curvarilor laici şi călugărilor fustangii. La 53 de ani, amice, da, la 53 de ani, o glorie a Franţei, îmbătrânită în necazuri şi griji literare, ca să nu mai pomenesc de cele ale zilei de mâine!… “Un puştan prost crescut, care trebuie reeducat”…

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Aţi căzut sub imperiul unui principiu politic: compromite persoana, ca s-o poţi stăpâni. Astfel, deşi fără vină, gura lumii va amplifica ruşinea faptei pe care i-o atribui individului, şi oamenii de bine se vor feri de el. Izolat, nu mai are puterea să influenţeze opinia publică. Discreditează-ţi adversarii, pentru viaţa lor morală, şi i-ai scos din arena publică.

BEAUMARCHAIS: Da, acesta este sistemul, şi-i simt loviturile de când mă ştiu. (Scoate pelerina şi o aruncă în ladă.) Mi-am făcut cufărul în grabă… Ce copilărie! Să-mi iau haine de lux, în loc să iau haine călduroase…

JACQUES COQUAIRE-FIUL (glumeşte, ca să-l ajute să-şi depăşească deprimarea): Noroc că le-aţi luat. Cum puteam altfel să-mi dau seama ce înseamnă măreţia Curţii franceze, eu, un biet lacheu, profesor de latină în timpul liber, adică atunci când nu sunt în puşcărie, bărbierul Preasfinţiei-sale Arhiepiscopul – că meseria-i brăţară de aur pentru intelectual, dacă vrea să mănânce – şi, în taină, autor anonim de gazete clandestine, trecute din mână-n mână, ca pâinea caldă, vestind lumea viitorului, pe scurt…

BEAUMARCHAIS:…pe scurt, un nou Figaro! Dar, să ne-ntoarcem la a treia metaforă folosită adineaori. De ce l-aţi numit pe Lesain “coadă de topor”?

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Dacă “turnătorul” îţi pune în cârcă vini imaginare şi şopteşte la ureche celor care te vor face piftie – ca să folosim cât mai variat jargonul acestui distins aşezământ de sub oblăduirea Majestăţii-sale -, nu devine “turnătorul” coada ce asmute toporul asupra gâtului alb al nevinovatului?

BEAUMARCHAIS: Minunat! Minunat! Într-adevăr, minunat! Montaigne spunea: “De-aş putea să nu folosesc decât cuvintele care sunt utilizate în halele Parisului!” Ei bine, deîndată ce voi ieşi, dacă voi mai ieşi vreodată, eu, unul, voi folosi în scris limbajul din temniţele aceluiaşi Paris!

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Foarte înţelept lucru, stimate domn. În temniţă găseşti mult mai mulţi oameni cumsecade decât în hale, unde toţi tejghetarii sunt nişte pungaşi ordinari, care-şi cumpără caleşti şi palate-n provincie, furându-ne pe noi, care ne plătim hrana cu sudoarea frunţii. Aici se vorbeşte adevărata limbă franceză!

BEAUMARCHAIS: Cea mai colorată!

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Dar şi cea mai nobilă!

BEAUMARCHAIS: Mi-a venit o idee. Nu crezi, amice, că limba cu care ne tot împuie capul nobilii mai presus de noi s-a cam învechit? Că nimeni nu mai dă o para chioară pe palavrele lor? Şi c-ar trebui ei aduşi în locul nostru, să-nveţe limba autenticei nobleţi?

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Şi dacă v-aş turna pentru această frază, preadistinse domnule de Beaumarchais?

BEAUMARCHAIS: Ţi-ai încărca sufletul cu un cap de prisos. Tot ce-am avut de spus omenirii, am spus-o. Bărbierul din Sevilla şi Nunta lui Figaro sunt mărturiile mele. Acum mi-e totuna ce-o să se întâmple. Aceste piese, dacă accepţi să-ţi încredinţez o taină, sunt ne-mu-ri-toa-re. Vor glăsui veşnic, în numele meu, chiar dacă, în loc să mă “torni”, m-ai vărsa la contul “lichidări urgente”!

(Se stinge lumina.)

Tabloul 3

Cei doi. La fel.

BEAUMARCHAIS: Auzi! “Un puştan prost crescut, care trebuie reeducat”! “Cu mult prea insolent”! A fost o vreme, da, când a-ncercat şi tatăl meu să-mi completeze educaţia…

(Conul de lumină se mută nu departe de ei, îmbrăţişându-i pe Meşterul André Caron şi pe Doamna Caron.)

MEŞTERUL ANDRÉ CARON (furios): Ai plâns, femeie… (Doamna Caron încuviinţează.) Ai bătut din picior… (Încuviinţare.) Recunoşti?! Recunoşti c-ai bătut din picior în faţa soţului tău?! (Idem.) Auzi! Să bată din picior! Că dădeai din mâini când vorbeai, treacă-meargă… Zi-i “femeie” şi pace: dă şi ea din aripi, ca găina. Dar, să baţi din picior… (Soţia sa clatină din cap, necăjită.) De aia ţi-am făcut eu şase copii?! să ajung să baţi din picior în faţa mea?! Lucrez, muncesc, trudesc, argăţesc, robesc, sunt un sclav, un nimica, nopţile nu dorm tot pentru tine: să nu rămâi cu prea puţini copii, totul pentru tine, pentru voi, pentru Lisette, pentru Fanchon, pentru Julie, pentru Tonton, pentru Marie-Josèphe…

DOAMNA CARON: Pentru Marie-Josèphe, nu, că s-a măritat. Ţi-am spus s-o tai de pe listă.

MEŞTERUL CARON:…pentru păcătosul ăsta de Pierre…

DOAMNA CARON (încuviinţează, ca pentru sine):…pentru tine…

MEŞTERUL CARON (repetă, neatent):…pentru mine… (Se dezmeticeşte.) Nu! Nu! Pentru mine, nu! Eu n-am nevoie de fazani fripţi, nici de limbi de privighetoare! Nu! Eu pot trăi…

DOAMNA CARON (luându-i vorba) şi MEŞTERUL CARON (continuând):…cu-n codru de pâine neagră şi c-o stacană de apă chioară, fie ea şi din şanţ!

MEŞTERUL CARON (întăreşte, mai enervat, pentru că n-a fost lăsat să vorbească singur): Din şanţ, chiar din şanţ.

AMBII (în cor): Aşa să ştii!

MEŞTERUL CARON: Da. Eu sunt Meşterul André Caron, Ceasornicarul Regelui, şi nu vreau s-ajung bătaie de joc în propria mea casă… şi…Madame... să nu mai baţi din picior în faţa mea!…

DOAMNA CARON: Dar bine, meştere Caron, era de râs… Însă, dac-aş fi râs, te-ai fi supărat…

MEŞTERUL CARON: De râs? De plâns! asta era!

DOAMNA CARON: Ba de râs! (Îl imită.) Dom’le Pierre: 1. N-o să mai cădeţi în ispita de a-mi băga mâna-n tejghea, n-o să…, n-o să…, şi n-o să… Este de plâns, da? De plâns?

MEŞTERUL CARON: Ba bine că nu, că doar n-o fi de râs!… Cine fură azi un ou…

DOAMNA CARON:…poate mânca mâine un bou! Că mult a furat Pierre, feciorul nostru, de la dumneata!

MEŞTERUL CARON: Suficient ca să-şi îmbete toţi prietenii o dată pe săptămână…

DOAMNA CARON: Să le facă cinste cu-n pahar, da, să-i îmbete, nu! Şi chiar dacă le-a dat două pahare, e semn că fiul nostru-i generos… Dar despre asta ce părere aveţi, meştere Caron? (Imită.) 2. Vara, scularea la…, iarna, la… et caetera, et caetera! Şi nu fiţi haimana!

MEŞTERUL CARON: A puturoşit o viaţă-ntreagă până să-i dau să semneze un contract…

DOAMNA CARON: A puturoşit! Un copil, ce, Sfântă Fecioară, îi puteai cere?

MEŞTERUL CARON (îngână): Un copil… Copil?! Un copilaş îndrăgostit de slujnica hanului din colţ, la treisprezece ani!!!

DOAMNA CARON: Asta spun şi eu: un copil. N-a vrut el să se-omoare când a aflat că junca aia se mărită, şi când i-a mai spus că e niţel cam necopt pentru ea?…

MEŞTERUL CARON: Şi dumneata, madame Caron, găseşti firesc ca ditamai femeia, de 23, să se vadă obligată să-i comunice lui Pierre părerea ei că, la cei 13 ani ai lui, nu era copt încă să-i ceară mâna? Şi-atunci te mai miri c-am introdus punctul 3 în contract?

DOAMNA CARON: De mult nu mă mai mir eu de nimic, meştere. Aşa e: punctul 3… Era să uit. (Imită.) S-a zis cu birtul! S-a zis şi s-a mai zis! Dar de femei nu s-a prea zis, că ţi-era teamă, meştere, să nu te-nduplece, aşa-i? Ştiai mata ce ştiai… Aşchia nu sare departe de trunchi! Ce mi-e tatăl, ce mi-e fiul!

MEŞTERUL CARON: Madame Caron, nu îngădui, nu permit, nu dau voie!

DOAMNA CARON: Hodoronc-tronc! Parcă noi n-am auzit cum v-aţi petrecut tinereţile! Parisul e-un târg prăpădit! Şi, stânga ştie prea bine ce face dreapta. Zidurile vorbesc, meştere… Au urechi, ochi şi gură. Şi, mai ales: memorie. Memoria uliţelor te acuză ! Dar să lăsăm asta. Boacăna, meştere André Caron, ai făcut-o cu punctul 4. (Imită.) Muzica şi tinerii v-au condus pe calea pierzaniei. Totuşi, vă îngăduim să cântaţi din violă şi flaut, în zilele lucrătoare, şi niciodată în cursul zilei; nu-mi veţi tulbura odihna, nici mie, nici vecinilor.

MEŞTERUL CARON: Şi ce este rău în asta?

DOAMNA CARON: Ce e rău?! E rău că cine l-a învăţat să cânte din toate instrumentele din lume, cine l-a îndemnat să iubească muzica, cine i-a stat sfat şi exemplu, dacă nu mata?! L-ai înnebunit pe bietul băiat: trăiască muzica! Jos muzica! Regele a murit!

MEŞTERUL CARON (bombăne):…trăiască Regele…

DOAMNA CARON: Şi concepe dumnealui şi-un articol 5. (Imită.) Cât mai puţine ieşiri în oraş şi gata cu-ntârzierile. Dacă Pierre, la 13 ani, voia să se-nsoare, ce-ai fi vrut să facă la 16, meştere? să cânte ca motanii, pe acoperişul nostru?! Seara, nu, ziua, nu… Şi pofteşti să nu dau din picior? (Imită.) 6. Masa-i gratuită; deci, ioc bani de buzunar.

BEAUMARCHAIS (intră în cercul de lumină): Tată, ai vorbit cu sieur Lepaute?

MEŞTERUL CARON: A făgăduit că vine azi. Este interesat de invenţia ta. Mi-a spus că, dacă face parale, te prezintă la Curte.

(Beaumarchais iese din conul de lumină.)

DOAMNA CARON: Ne certăm prosteşte, meştere, pentru minunea asta de băiat. Nici nu s-a-mplinit anul de când s-a pus serios pe muncă, şi a şi făcut o invenţie. Câte invenţii ai la activ, meştere, în afară de contractul acela?

(Se stinge lumina; alt con de lumină: asupra lui Beaumarchais şi a lui Lepaute.)

LEPAUTE (îl ţine pe Beaumarchais pe după umăr, făcând câţiva paşi împreună): Interesant, foarte-foarte interesant! Calculele par corecte. La lucru, tinere. Monsieur de Julienne mi-a comandat un ceas. Îi montezi dumneata mecanismul, exact cum mi-ai spus. Dacă merge, eşti un om făcut…

(Beaumarchais şi Jacques Coquaire-fiul, luminaţi. Vor interpreta diverse personaje: gura lumii.)

BEAUMARCHAIS: Ai auzit de invenţia lui Lepaute ?

JACQUES COQUAIRE-FIUL: A revoluţionat mecanismul ceasornicelor…

BEAUMARCHAIS: Majestatea-sa îi va acorda o rentă…

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Auzi! E unul care-şi zice Caron-fiul. A publicat în Mercure o scrisoare în care-l acuză pe Lepaute că i-a furat ideea.

BEAUMARCHAIS: Am citit şi eu. E bătăios puştiul. Nu se lasă călcat pe coadă. Dac-o fi având dreptate…

JACQUES COQUAIRE-FIUL: C-a publicat în Mercure nu-i nimic, dar s-a adresat Academiei de Ştiinţe c-o reclamaţie.

BEAUMARCHAIS: Se zvoneşte că s-a emis o ordonanţă favorabilă, de către Contele de Saint-Florentin. Academia de Ştiinţe se va întruni.

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Academia de Ştiinţe se va întruni?

BEAUMARCHAIS: Academia de Ştiinţe se va întruni în urma reclamaţiei unui ţâşti-bâşti.

(Con de lumină asupra Meşterului André Caron şi a Doamnei Caron. Există un scaun în scenă.)

DOAMNA CARON (foarte emoţionată): Meştere! Meştere! Fiul tău! Fiul tău!

MEŞTERUL CARON: Ce e? Ce-a mai făcut? Ce s-a-ntâmplat? O să mă bage în mormânt! Se duce de râpă munca mea de-o viaţă!

DOAMNA CARON: Meştere! Ţine-ţi firea! Stai jos! Hai, stai jos!

MEŞTERUL CARON (se aşază, ajutat de ea): Nu mă speria! Spune-mi ce se petrece!

DOAMNA CARON: A câştigat!!! Caron-fiul a câştigat împotriva celebrului Lepaute. Caron-fiul este numit Ceasornicar al Majestăţii-sale Regelui!

MEŞTERUL CARON: S-a dus naibii contractul nostru!

DOAMNA CARON: Şi ce ţi-am spus până acum nu-i nimic: a dăruit doamnei de Pompadour un inel care are-n loc de diamant un ceas. Mă-nţelegi?! Cel mai mic ceas din lume. Îl învârteşti o dată şi merge 30 de ore!…

MEŞTERUL CARON: Nici că-mi mai văd feciorul pe acasă! De-acu-nainte, madame Caron, dacă vrei să-ţi săruţi fiul, faci o plimbare la Versailles şi ceri audienţă…

(Se stinge lumina.)

 

Tabloul 4

La doi-trei metri de rampă s-a montat un nivel superior, din practicabile. Lumina specială şi uşoara distanţare vor avea un efect de stampă de epocă. Scena Pâris-Duverney – Beaumarchais se joacă la nivelul de jos.

PÂRIS-DUVERNEY: Să nu crezi, tinere, că te urmăresc de azi-de ieri, în sfârşit, doar de când frecventezi Curtea. Nu. Deşi habar n-ai cine sunt, eu te cunosc de pe vremea scandalului Lepaute. Dar, poate s-ar cuveni să mă prezint mai întâi: sunt Pâris-Duverney.

BEAUMARCHAIS: Celebrul bancher?

PÂRIS-DUVERNEY: Să folosim termeni mai exacţi. De ce “celebru”? Un simplu bancher al Curţii. Regele se bizuie pe punga mea, iar eu mă străduiesc să trăiesc dintr-a lui… Termeni precişi – afaceri trainice, aşa e, tinere Beaumarchais?

BEAUMARCHAIS: Sunteţi cel mai în drept s-o spuneţi, domnule Pâris-Duverney: dormiţi pe un munte de bani.

PÂRIS-DUVERNEY: Greşit spus, amice. Dac-aş dormi, aş risca să cad. Cu muntele de bani însă, cred că nu greşeşti. Un munte, e-adevărat. Totul e să poţi preveni alunecările de teren… De-accea te şi apreciez. Am remarcat că şi dumitale îţi plac înălţimile…

BEAUMARCHAIS: E-adevărat, nu sufăr de-ameţeli.

PÂRIS-DUVERNEY: După ce l-ai domolit pe Lepaute, ai cucerit-o pe doamna de Pompadour. Ea fiind în declin, ai ajuns profesor de muzică al fiicelor Regelui. Ai rănit un om în duel şi, cu câteva cuvinte, ţi l-ai făcut cel mai bun prieten: murind, a refuzat să te denunţe. Te-ai căsătorit cu o văduvă bogată – află că eu i te-am lăudat; ţi-ai însuşit frumosul nume Beaumarchais de la o proprietate a ei şi ai avut şi norocul să rămâi văduv curând. Ocupi un post de frunte în regat. Acum eşti şi judecător. Îmi placi. Îmi placi, tinere, pentru că şi eu m-am ridicat prin propriile-mi puteri.

BEAUMARCHAIS: Aud atâtea lucruri noi, domnule Pâris, încât nici nu ştiu cum să vă mulţumesc.

PÂRIS-DUVERNEY: La vremea cuvenită, vine şi anotimpul recunoştinţei. Până atunci, dă-mi voie să-ţi înfăţişez, în trei cuvinte, misiunea politică şi comercială ce ţi-a fost încredinţată în Spania. Îţi mărturisesc, cu modestie, că nu sunt străin de numirea dumitale.

(Cei doi se îndreaptă către o latură a practicabilului din fund. Pâris-Duverney este înghiţit de întuneric. Lumină pe estradă. Marchiza de La Croix şi Beaumarchais, în intimitate.)

BEAUMARCHAIS: Scumpă marchiză, sunt la ananghie.

MARCHIZA DE LA CROIX: Din punctul meu de vedere te descurci remarcabil. Este adevărat că este un biet punct de vedere de alcov, al marchizei de La Croix, care te iubeşte.

BEAUMARCHAIS: Ţi-am spus de mii de ori: amorul e o artă…

MARCHIZA DE LA CROIX:…al cărei virtuoz eşti.

BEAUMARCHAIS: În schimb, aş vrea să pot stăpâni la fel de bine şi arta vieţii. Dar, nu-mi merge. Granzii mă primesc cu enorme politeţuri, mă laudă necontenit, mă încredinţează că-mi invidiază spiritul de afaceri şi, după ce plec, îmi încurcă-n spate toate iţele pe care m-am străduit să le descurc, făcându-mi inutil orice efort. De opt luni mă zbat să obţin contractul pentru Franţa, de opt luni nu mă aleg decât cu cuvinte pompoase şi cu reverenţe adânci…

MARCHIZA DE LA CROIX: Şi, pentru că ai uitat iubirea şi te frământă lucrurile serioase, spune-mi – rolul intrigantului l-ai pregătit, scumpul meu afacerist incult?

BEAUMARCHAIS: Afacerist, da! Scump, cu atât mai mult! Dar de ce incult?

MARCHIZA DE LA CROIX: Pentru că dacă nu înveţi nimic din toată literatura spaniolă pe care o înghiţi pe nemestecate, cum ai făcut înainte cu sute de tomuri franţuzeşti, ajungi să te lupţi cu morile de vânt, iubite Pierre Caron de Beaumarchais, alias Don Quijote!

(Se stinge lumina, se aud câteva măsuri din celebra arie a lui Don Basilio. Pe acest fundal…)

VOCEA: “Calomnia, domnule? Habar n-aveţi ce dispreţuiţi; am văzut cu ochii mei oamenii cei mai vestiţi pe punctul de a fi covârşiţi de ea. Cine naiba să-i reziste?”

(Lumina se reaprinde.)

BEAUMARCHAIS: Degeaba aş calomnia eu un nobil sau altul. Se acoperă unii pe ceilalţi, ca fiii aceluiaşi tată, ce sunt; lipsa de interes pentru binele public: aceasta-i caracterizează. Dealtfel, nici n-ar fi nevoie să-i calomniez: e suficient să spun adevărul… Dar cui să-l spui?

MARCHIZA DE LA CROIX: Nu-i nevoie, Beaumarchais, să-l spui nimănui. Azi, adevărul a ajuns o insultă personală. Voi vorbi eu. Insulta adusă de o femeie este şi ea socotită o provocare; dar, există provocări şi provocări, nu?… Ţii minte propunerea pe care ţi-a făcut-o aventurierul ăla de Pini, valetul lui Carol al III-lea?

BEAUMARCHAIS: Ziceai să nu mai glumesc pe tema asta…

MARCHIZA DE LA CROIX: Pentru că voiam să chibzuim la ea serios…

BEAUMARCHAIS: Accepţi să fii prezentată regelui Spaniei?

MARCHIZA DE LA CROIX: Din moment ce asta-ţi poate rezolva afacerile, bunul meu Pierre, o s-o fac pentru tine…

BEAUMARCHAIS: Şi… soţul tău?

MARCHIZA DE LA CROIX: Aş fi mândră să-i pot obţine şi lui măcar o decoraţie…

(Se stinge lumina. Con de lumină: Jacques Coquaire-fiul şi Beaumarchais.)

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Măcar a folosit la ceva şi comerţul sentimental al marchizei?

BEAUMARCHAIS: Da. Mi s-a scurtat vizita în Spania. Am fost vestit că “plăcerea” Regelui era să mă ştie cât mai departe, preferabil în ţara natală. Aşa că m-am întors la curtea lui Ludovic al XV-lea, fără să izbutesc altceva decât să-mi golesc punga.

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Trebuie să fi fost o lovitură pentru Franţa…

BEAUMARCHAIS: O lovitură? De ce? Uitaseră de mine. Nimeni nu mai ştia pentru ce plecasem, nimănui nu-i păsa. Mi-a spus-o Pâris-Duverney, de cum am sosit. Şi m-a şi antrenat într-o afacere strălucită, care avea să se transforme în cel mai mare faliment al vieţii mele.

JACQUES COQUAIRE-FIUL (ezitând): Mi-aţi spus ceva de Pauline…

BEAUMARCHAIS: Pauline? Eeeh, Pauline… Chiar ţi-am vorbit de ea?

(Lumina scade. Un nou con de lumină o dezvăluie pe Bătrâna Doamnă.)

BĂTRÂNA DOAMNĂ: Dragul meu Pierre, dac-ai şti câtă nevoie am de un sfat bun, de un sfat serios…, de sfatul tău, Pierre…

BEAUMARCHAIS (intră în cercul luminos; plecăciune): Sunt oricând gata să sar în ajutorul frumuseţii…

BĂTRÂNA DOAMNĂ: Chiar când frumuseţea s-a trecut?

BEAUMARCHAIS: Nu ne-ntoarcem cu toţii privirea către gloriile trecutului, iubită prietenă?

BĂTRÂNA DOAMNĂ: Adevărat… Contemplăm trecutul şi cucerim viitorul…

BEAUMARCHAIS: Despre care viitor vorbiţi?

BĂTRÂNA DOAMNĂ: O mlădiţă a viitorului…

BEAUMARCHAIS: O mlădiţă din trunchiul dumneavoastră, frumoasă prietenă?

BĂTRÂNA DOAMNĂ: Dintr-un trunchi înrudit.

BEAUMARCHAIS: Dacă-i adevărat că aşchia nu sare departe de trunchi, o voi ajuta ca şi când aţi fi dumneavoastră înşivă…

BĂTRÂNA DOAMNĂ: E mult mai preţioasă! Eu sunt o scoică bătrână, nepoata mea este perla din sufletul meu. Şaptesprezece ani, Pierre…

BEAUMARCHAIS: Şaptesprezece primăveri…

BĂTRÂNA DOAMNĂ:…şi necazuri cât pentru cincizeci…

BEAUMARCHAIS: Nu trebuia să vă deranjaţi venind la mine. Oricând aş fi alergat eu însumi în ajutorul tinerei… tinerei…

BĂTRÂNA DOAMNĂ:…Pauline.

BEAUMARCHAIS (rostogoleşte numele în gură): Pauline! Pauline! Pauline! Nici că se poate mai frumos! Când vă găsesc pe amândouă acasă sau, dacă dumneavoastră aveţi treabă, măcar pe ea?

BĂTRÂNA DOAMNĂ: Eu gândeam că n-o să vrei să vii la noi, ocupat cum eşti, aşa că…

BEAUMARCHAIS:…aşa că…

BĂTRÂNA DOAMNĂ:…am socotit…

BEAUMARCHAIS:…aţi socotit…

BĂTRÂNA DOAMNĂ:…să ţi-o aduc…

BEAUMARCHAIS:…să mi-o aduceţi…

BĂTRÂNA DOAMNĂ:…aici…

BEAUMARCHAIS:…aici… pe…

BĂTRÂNA DOAMNĂ şi BEAUMARCHAIS (într-un glas):…Pauline!

(Bătrâna doamnă se scotoceşte pe sub crinolină. Beaumarchais devine curios. Fără a-şi schimba locul, se apleacă şi el în direcţia în care caută ea. Capul Paulinei apare, vizibil numai publicului, la douăzeci de centrimetri de sol, în spatele Bătrânei doamne. Jocul continuă. Pauline, în patru labe, apare, între mătuşa ei şi Beaumarchais.)

BEAUMARCHAIS (o vede; o ia binişor de o ureche şi o înalţă. Bătrânei Doamne): Nu cumva căutaţi acest obiect?

BĂTRÂNA DOAMNĂ: Vai!… Ce m-am speriat! Credeam c-a fugit. (O sărută pe ambii obraji pe Pauline. Îi aranjează coafura, veşmintele): Aceasta-i perla mea, iubite prietene!…

BEAUMARCHAIS: Dac-aş fi femeie, aş atârna-o de un lănţişor, în dreptul inimii…

BĂTRÂNA DOAMNĂ: Chiar că merită pusă-n lanţ…

BEAUMARCHAIS: Prefer să cred c-ar merita să fie pusă lângă inimă… (Pauline se strâmbă către public. Lumina se stinge; se aprinde în altă parte a scenei, unde nu se află nimeni. Beaumarchais se îndreaptă într-acolo. Ca şi când s-ar adresa cuiva): Te-am ales pe tine, iubite verişorule, pentru că eşti ruda mea cea mai discretă. (Pe următoarele cuvinte, privire de conivenţă publicului.) Nimeni nu te vede, nimeni nu te-aude. Pichon de Villeneuve, tu eşti un fel de om invizibil! (Gestul de a strânge pe cineva la piept, de a-l săruta pe ambii obraji, de a-l depărta de sine şi a-l privi cu dragoste, apoi din nou de a-l strânge la piept. Îl bate pe spate.) Vânjos ca totdeauna! De un om sănătos ca tine am nevoie, să poată întâmpina toate greutăţile şi să trăiască o sută de ani. Pichon! Pichon! Sunt îndrăgostit! O cheamă Pauline. Are şaptesprezece ani, o proprietate pe cinste în Saint-Domingue, unde intenţionez să mă retrag împreună cu ea, o proprietate minunată, dar în întregime ipotecată şi ruinată. Am dat dispoziţie să ţi se elibereze 80.000 de franci. Vei pune proprietatea pe picioare, îţi vei cumpăra şi tu una acolo, dacă-ţi place, şi vom fi fericiţi. Stai! Nu pleca! Ai grijă de banii mei! În afara celor cu care mă duc în Spania, nu mai am o leţcaie. Şi (duce degetul la buze), fii discret!… Să nu te vadă nimeni, să nu te-audă nimeni… (Se întoarce către Jacques Coquaire-fiul.) A fost atât de discret, că a murit până-n câteva luni şi mi s-a dus de râpă toată averea… (Se stinge lumina şi se reaprinde unde apăruse Bătrâna Doamnă. Aici se află Pauline, care-l sărută pe Cavalerul de Séguirand. Beaumarchais, îndreptându-se către acest cerc de lumină): Pauline! Pauline! Am sosit din Spania, în sfârşit!

PAULINE (se desparte de Cavaler; se aranjează; îi sare de gât lui Beaumarchais): Dragul meu! Dragul meu pisoi iubit… Cât de mult mi-ai lipsit! Ce dor mi-a fost de tine!… Cât am suferit…

BEAUMARCHAIS:…cu domnul?

PAULINE: Vai, dar cum poţi vorbi aşa? E Cavalerul de Séguirand! O curtează pe sora ta, pe Julie! (Îl sărută pe Cavaler pe obraz.) Curând, foarte curând, vom fi cumnaţi… Ah, ce bine-mi pare! (Din nou îl sărută pe Séguirand.)

(Lumina se stinge. Lumină pe Jacques Coquaire-fiul.)

BEAUMARCHAIS (venind lângă Jacques Coquaire-fiul): Să adaug că Julie a rămas fată bătrână? că Pauline s-a măritat cu Séguirand? că am redus cât a fost omeneşte posibil suma folosită pentru refacerea proprietăţii din Saint-Domingue, astfel încât soţul ei nu mi-a mai datorat decât 24.500, pe care, dealtfel, nu i-am primit nici până astăzi, deoarece de Séguirand, om de treabă, a şters-o, la un an de la căsătorie, pe lumea cealaltă, pe urmele lui Pichon de Villeneuve, prea discretul meu văr?… Mai este de mirare că, înşelat în dragoste, nebăgat în seamă în treburile publice, falimentar în toate direcţiile, şi, mai ales, auzind vântul cum îmi şuieră tot mai aiurea prin pungă, mai este de mirare, zic, că eu care am scris, de dragul artei, atâtea piese muzicale, atâtea poezioare, atâtea scenete teatrale de salon, mi-am pus ultimele nădejdi în succesul dramaturgului şi am scris o capodoperă care a căzut cu brio?!

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Confidenţial, v-aş întreba, distinse domn, strict confidenţial. S-a jucat Eugenia... Şi, rezultatul?

BEAUMARCHAIS: Mă aşteptam să-mi refac averea. Fiasco total. Încăpăţânat, cum începi să bănuieşti că sunt, am lansat, în 1770, altă premieră: Cei doi prieteni.

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Ah, mi-aduc aminte. Palissot a scris despre ea două versuri memorabile. (Tuşeşte-ntr-o parte, cu subînţeles.) “Beaumarchais-i prea obscur să fie-atrăgător,/ Ca o maimuţă îl imită pe Diderot de zor”.

BEAUMARCHAIS: Trebuie să recunoşti că ce-i al lui e-al lui. Aceste versuri vor rămâne în istorie ca o pildă vie de lipsă a simţului metric. Şchioapătă ca nişte invalizi de război.

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Ai zice c-au trecut prin mâna temnicerului nostru şef, care le-a “dres”.

BEAUMARCHAIS: Ca să mă-ncurajeze, un spectator a scris pe afiş, sub titlul Cei doi prieteni...

(Se aprinde un spot, într-un colţ.)

SPECTATORUL (cu faţa la public, cu limba scoasă, scrie cu degetu-n aer): “De un a-u-tor că-ru-ia nu i-a rămas nici-u-nul…” (Se strâmbă şi dă cu tifla spectatorilor.)

CORTINA

Tags

Related Posts

Share This

- Actul II

Tabloul 5

Aceeaşi lipsă de decor. În scenă, două conuri de lumină, unul asupra lui Beaumarchais, care şade pe un scaun, cu faţa la rampă, celălalt asupra lui Pâris-Duverney, care, şi el, şade pe un scaun, cu spatele. Cum stă, nu poate fi recunoscut. Lângă Pâris-Duverney, în picioare, o tânără slujnică; aceasta, cu faţa la public, îi va citi cu glas tare. Ambii, ea şi Beaumarchais, citesc, alternativ, corespondenţă.

FATA (descifrează cursiv, dar, la obscurităţile voite ale mesajelor cifrate, se opreşte, recurge la grimasă şi stupoare): Copila mea, citeşte ceea ce-ţi trimit şi vesteşte-mă asupra părerii tale. Ştii prea bine că într-o chestiune de natura aceasta nu pot hotărî nimic fără tine. Folosesc în scris stilul nostru oriental, din pricina căii pe care îţi parvine giuvaerul ăsta de epistolă. Spune-mi părerea ta; dar fă-o degrabă, că lucrurile se precipită. Adio, iubirea mea, te sărut cu foc.

(A rămas într-o poziţie aproape crăcănată, către care au împins-o dificultăţile textului şi uimirea. Pâris-Duverney, după o oarecare pauză, se ridică încet, foarte încet, în continuare cu spatele la public, se lungeşte, se subţiază, tot creşte, iar când nu mai are ce să se întindă, rămâne ţeapăn. Brusc, se cocârjează şi începe să dea ocol cercului de lumină, sprijinit într-un baston; e foarte ramolit. Mişcări din cap. Bătăi din baston, întoarcerea lui la spate pentru a-şi lovi cu el fesele, pantoful, etc. Fata îi arată o nouă scrisoare. Scena se reia.)

FATA (citeşte): Mi-e greu să-nţeleg cum s-a ajuns la această idee… (Continuă prin mimarea lecturii.) Mi-e teamă că-i nevoie de izbândit. O ard.

PÂRIS-DUVERNEY (repetă jocul. Se apropie de Fată. Vocea, la început, îi este teribil de piţigăiată. La reluarea propoziţiei, glasul i se drege, rămânând acela al unui om de 80 de ani, dar plin de energie): Stai jos, fetiţo! Stai jos, fetiţo! (Fata întoarce scaunul la public şi se aşază. Pâris-Duverney se depărtează un pas, se lasă foarte pe spate şi împinge bastonul către ea, în aer): Scrie! (Fata scrie. Foloseşte pană, călimară şi hârtie imaginare. Va relua cuvintele lui.) Hm! Hm! Mâine…

BEAUMARCHAIS (citeşte, în timp ce ceilalţi doi încremenesc): Mâine, între ceasurile cinci şi şase. Dacă nu voi fi sosit, va trebui să mă aştepţi. (Se ridică şi pleacă, hotărât, către arlechinul opus.)

PÂRIS-DUVERNEY (pleacă; plin de prudenţă; oprindu-se; mergând pe vârfuri; ghemuindu-se cu genunchii la gură; sculându-se cumplit de anevoie; lipindu-se cu spatele de un zid imaginar şi contopindu-se cu acesta; în sfârşit, mimând toate peripeţiile unei persoane urmărite pe străzile Parisului. Când îl vede pe Beaumarchais, începe să vorbească, temându-se să nu fie auzit de vreun urmăritor prezumtiv): Sărmanul meu prieten, sunt prea bătrân. Nu? Prea bătrân… Sunt prea slab. Nu? Prea slab… Nu mă mai pot mişca în libertate. Nu? Nu mă mai pot mişca… De şase luni, de şase luni, nepotul meu locuieşte cu mine. Nu? Nepotul meu… E o hienă. Nu? O hienă… E-un şacal. Nu? Un şacal… E-o cârtiţă. Nu? O cârtiţă… Dar ce pot face? L-am desemnat moştenitor. Nu? Moştenitor… Dacă mi-e moştenitor, l-am luat în casă. Nu? În casă… (Izbucneşte.) În casă cu mine! Că trebuie să-şi păzească averea. Nu? Averea… Şi-aşa… s-a zis cu libertatea mea. (Scutură palmele, una de cealaltă.) S-a zis… cu… libertatea mea… (Discret. Visător.) S-a zis… Mă jenez… până şi să primesc o femeie…

BEAUMARCHAIS: Dar, trebuie încunoştiinţat, iubite amice, trebuie încunoştiinţat că suntem asociaţi, că avem interese comune, că…

PÂRIS-DUVERNEY:…şi că. I-am comunicat că, că şi că.

BEAUMARCHAIS: Iar el?

PÂRIS-DUVERNEY: Iar el comunică oricui vrea să-l asculte, că te de-tes-tă! Că te-ar face chiseliţă! Că se va strădui cât îi stă-n putinţă să te-ndepărteze de mine! Că, fiind o hienă, un şacal, o cârtiţă – nu el, despre dumneata este vorba -, te va-ngropa cu orice chip. Ce vrei? Ăsta-i nepotul meu, La Blache, şi bine faci că te abţii să-l întâlneşti şi mai ales…

BEAUMARCHAIS:…că te evit pe dumneata !…

PÂRIS-DUVERNEY:…că mă eviţi pe mine. Aşa că nu te bizui să ne vedem prea des. Nu? Prea des…

BEAUMARCHAIS: Nici nu mă pot plânge că m-ai ostenit cu întâlnirile…

PÂRIS-DUVERNEY:…Vom continua pasionanta noastră corespondenţă…

BEAUMARCHAIS:…Rămâi “copila mea iubită”… Dar…

PÂRIS-DUVERNEY: Dar?

BEAUMARCHAIS: Dar cum facem să-mi recuperez banii?

PÂRIS-DUVERNEY: Banii? Mda, banii. Aşa e. Toate la vremea lor, iubite prietene.

(Se despart. Beaumarchais se îndreaptă către Jacques Coquaire-fiul. Lumina îl urmăreşte. Pâris-Duverney iese.)

BEAUMARCHAIS (lui Jacques Coquaire-fiul): Când a vrut să ne-ntâlnim să-mi dea banii, eram bolnav copt; febră, năduşeli, delir. Când am început să mă vindec şi am vrut să-l văd din nou, murise…

(Se micşorează lumina. Spot asupra lui La Blache. Beaumarchais va evolua alături de el.)

LA BLACHE: Stimate domnule notar, am văzut actul. Semnătura nu aparţine răposatului Pâris-Duverney, unchiul meu. E un fals.

BEAUMARCHAIS: “Am lucrat la domnul Pâris-Duverney, de copil. Bineînţeles că este semnătura sa”, a zis un funcţionar bătrân.

LA BLACHE: Îl urăsc pe Beaumarchais aşa cum îşi poate iubi un bărbat femeia.

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Beaumarchais, te-ai ales cu banii, ori cu spânzurătoarea?

BEAUMARCHAIS: Îmi spuneam că dacă mă spânzură, se rupe funia.

LA BLACHE: Domnule judecător, n-aş vrea să vă lăsaţi indus în eroare de aparenţe şi să vă lăsaţi influenţat de ele în procesul pe care-l veţi judeca în curând. Beaumarchais, mitocanul ăsta care-a fost izgonit de tat-su de la 16 ani, pentru furt şi desfrâu, şi care-a ajuns hamal, jongler la bâlci, ucigaşul primei sale soţii, şi care i-a dat şoricioaică celei de-a doua; trişor în Spania, şi-a pierdut şi bruma de reputaţie ce-i mai rămăsese, l-a extorcat pe unchiul meu de ultimul bănuţ, a fost alungat de fiicele Majestăţii-Sale, e o haimana ordinară etc. etc. etc.. Punct. (În timpul celor ce urmează, La Blache dispare.)

BEAUMARCHAIS: Tună şi fulgeră, Joseph Alexandre Falcoz de La Blache. Asudă, zbate-te, frământă-te, târăşte-te, zvârcoleşte-te; munceşte cu gura, mârâie, schiaună, latră, tuşeşte, zbiară, urlă, mugeşte, ragi; încruntă-te, scălămbăie-te, dă din mâini, dă din coate, dă din picioare, strâmbă-te şi fă ca toţi dracii; chiţcăie, miaună, ţipă, pierde-ţi glasul; şerpuieşte, umblă-n genunchi, umblă pe brânci, sari ca broscoiul, ţopăie ca iepurele, saltă ca leul; înnoadă-te, deznoadă-te, înţepeneşte şi descleştează-te; topeşte-te şi îngheaţă; curgi şi încremeneşte; fărâmă-te şi te-adună; pledează, fă-te râs, lup, panteră, fă-te ploşniţă şi elefant şi, în special, fii maimuţă, cum te-a făcut mămica-n patul ei preacinstit, unde-n afara tatălui tău şi-a generalului său n-a mai dormit decât restul regimentului şi flota Majestăţii-Sale, câteva mii de cavalerişti şi, când aveau loc, mai multe zeci de mii de spadasini ai Franţei; căzneşte-te, icneşte, screme-te, încordează-te, poate-o să feţi o dovadă ce să-ncline balanţa Justiţiei în favoarea ta, izmenitură de scârnăvie! Până atunci, eu scriu Bărbierul din Sevilla !

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Doi ani a durat s-o scrieţi?

BEAUMARCHAIS (aşezându-se lângă el): Doi ani. Ca şi procesul cu La Blache. Primul.

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Primul?

BEAUMARCHAIS: Păi, ce? Crezi c-a fost fericit c-am câştigat eu?! A făcut apel.

GLASUL TEMNICERULUI-ŞEF: Băăă!… Beaumarchais!! Băăă!…

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Acu e-acu, prietene…

TEMNICERUL-ŞEF (intră grăbit): Băă, Beaumarchais. Iote ce scrie-aici, în docomente… Băă, tu ai mai fost închis… Aşa-i? Să nu tăgăduieşti, că ştiu tot. Da’ vreau să te-aud pe tine că recunoşti. Ai fost sau n-ai fost?

BEAUMARCHAIS: Nu-i nici un secret. Sau, ca orice secret, îl ştie tot Parisul.

TEMNICERUL-ŞEF: La For-l’Evêque, bă?

BEAUMARCHAIS: La For-l’Evêque.

TEMNICERUL-ŞEF:…să trăiţi…

BEAUMARCHAIS: Şi dumneavoastră…

TEMNICERUL-ŞEF: Ce’ş’… şmecher, domnu’?… Am mai văzut noi şi alţi ‘telectuali ca tine, şi tot le-a dat borşu’ pe nas. Ba chiar mai uşor ca la mocofani. Că ‘telectualii are nasu’ pe sus şi-l ţinteşti mai bine! (Râde.) Ai noroc c-am venit cu altă treabă, că tare mi-ar place să văd culoarea borşului tău. Trebe să completez fişa. Aşa că bagă-ţi minţile-n cap şi răspunde la-ntrebări. Fii atent ce răspunzi, că dosaru’ ăsta te urmăreşte toată viaţa prin gherle. Dacă răspunzi cinstit, ţi se iartă toate. Vorba vine. Aşaaa!… Îl cunoşti pe ducele de Chaulnes?

BEAUMARCHAIS: Bineînţeles. Am fost prieteni buni, până…

TEMNICERUL-ŞEF: Nu mă-ncurca. Ce-nseamnă asta?! Da, nu sau nu e cazul.

BEAUMARCHAIS: Nu e cazul să vă spun dumneavoastră. (Jacques Coquaire-fiul tuşeşte semnificativ, să-l tempereze.)

TEMNICERUL-ŞEF: Ce-ai spus? Mă, tu eşti ţicnit de-a binelea? Vrei să-mi las treburile şi să te cotonogesc?

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Nu vă supăraţi, domnule Temnicer-şef, domnul de Beaumarchais vrea să rămână discret în privinţa treburilor care-i implică pe alţi domni nobili.

TEMNICERUL-ŞEF: Tot respectul pentru nobili, dar ce-am eu cu discreţia lor? Faptele, pentru mine faptele contează. Fii atent, Beaumarchais, şi nu călca-n străchini. Îl cunoşti pe ducele de Chaulnes? Da? Nu? Sau: nu e cazul?

BEAUMARCHAIS (plictisit): Da, da, da.

TEMNICERUL-ŞEF: O singură dată-i destul. V-aţi certat?

BEAUMARCHAIS: O singură dată mi-a fost destul…

TEMNICERUL-ŞEF: Motivul?

BEAUMARCHAIS: Femeia…

TEMNICERUL-ŞEF: A ta sau a lui?

BEAUMARCHAIS: Până atunci, a lui. După, a nimănui.

TEMNICERUL-ŞEF: Povesteşte amănunţit ce s-a-ntâmplat.

BEAUMARCHAIS: Apare-n dosarul anchetei.

TEMNICERUL-ŞEF: Bă, aici eu sunt mama anchetei. Dă-i drumul!

JACQUES COQUAIRE-FIUL (rugător): Domnule de Beaumarchais… Prietene… (Mai încet.) Povestiţi-mi mie…

BEAUMARCHAIS: De Chaulnes se certase cu Mademoiselle Mesnard; definitiv. Într-o zi, ea m-a invitat să-i fac o vizită. Plecând de la ea, pe trepte, de Chaulnes. (Arogant.) “Bună-ziua, domnule”, zice. (Ironic.) “Bună-ziua, domnule”, zic. “Cum o mai duceţi cu viaţa…?”, adaug, şi era cât pe ce să continui: “…cu viaţa sentimentală?…” A simţit ironia. Am mers la judecătorie… (Lumina se stinge. Se reaprinde în alt loc al scenei: o bancă fără spetează; Tînărul Braconier, în zdrenţe, şade pe ea. Apare Beaumarchais, judecător. Ia loc la o masă simplă, în faţa acuzatului. La intrarea lui, Braconierul s-a ridicat. Beaumarchais îi face semn să se aşeze): Va să zică, ai pus capcane pentru iepuri?

TÂNĂRUL BRACONIER: Eu? Nu!

BEAUMARCHAIS: Dar, cine? Eu?

TÂNĂRUL BRACONIER: Asta nu pot şti eu…

BEAUMARCHAIS: Foarte logic.

(Spot pe Temnicerul-şef.)

TEMNICERUL-ŞEF: Îţi place şi ţie logica. Eşti cineva, bă. Las’ că dac-avem timp, te perfecţionez eu…

(Se stinge spotul.)

BEAUMARCHAIS: Află că eu n-am pus capcane.

TÂNĂRUL BRACONIER: Vă felicit. Nici eu nu pun.

BEAUMARCHAIS: Te felicit. Totuşi, ai fost adus în faţa judecăţii, pentru braconaj, dacă nu te superi…

TÂNĂRUL BRACONIER: Nu mă supăr. Puteţi continua.

BEAUMARCHAIS: Ascultă! Ştii în faţa cui te afli?

TÂNĂRUL BRACONIER: Cu voia domniei-voastre, a unui autor dramatic celebru…

BEAUMARCHAIS (puţin surprins, dar redobândindu-şi stăpânirea de sine):…prin înjurături…

TÂNĂRUL BRACONIER (joacă teatru; îl flatează): Nu din partea mea. Eu sunt un admirator.

BEAUMARCHAIS (mucalit): Foarte logic.

(Spot pe Temnicerul-şef.)

TEMNICERUL-ŞEF: I-ai zis-o, Beaumarchais! Ai cap, nu glumă!…

(Se stinge spotul.)

BEAUMARCHAIS: Dar cu iepurii cum stai?

TÂNĂRUL BRACONIER: Doi-trei, pe săptămână…

BEAUMARCHAIS: Îi vinzi?

TÂNĂRUL BRACONIER: Ce-s prost?! Şi mie-mi place carnea bună…

BEAUMARCHAIS: Dar, cum îi prinzi?

TÂNĂRUL BRACONIER (infatuat): Nu-i prind. Îi împuşc.

DUCELE DE CHAULNES (apare, scos din minţi): Te-mpuşc! Te-mpuşc, ticălosule! Ţi-arăt eu să râvneşti la femeia mea!

BEAUMARCHAIS: Domnule duce de Chaulnes, vă aflaţi în faţa unui tribunal!

DUCELE DE CHAULNES: Ba-n faţa unui criminal pe care o să-l omor!

BEAUMARCHAIS: Omoară-ţi puricii, mai bine, domnule! Dar, operaţia asta te poftesc s-o faci afară!

DUCELE DE CHAULNES (scoate la iveală un pistol): Ori vii cu mine să ne batem în duel, ori te-mpuşc ca pe-un iepure!…

BEAUMARCHAIS: Sunt neînarmat, domnule. Binevoiţi să mă-nsoţiţi acasă. (În trecere, Tânărului Braconier.) Acum, învaţă şi tu ce-nsemană… “braconajul de persoane fizice”. (Se stinge lumina. Nou con de lumină, în altă parte a scenei: o masă încărcată de bunătăţi. Apar: Ducele de Chaulnes şi Beaumarchais. Beaumarchais, conducându-l şi împingând scaunul, să-l ajute să se-aşeze): Iubite duce, dacă tot ne aflăm la mine, află că nu sunt obişnuit să prânzesc singur. Aşadar, eşti invitatul meu.

DUCELE DE CHAULNES: Chiar mi-era foame.

BEAUMARCHAIS: Şi eu mă gândeam: de ce să-l omor cu burta goală?…

DUCELE DE CHAULNES: Eu, unul, prefer să te păgubesc înainte de a te ucide.

BEAUMARCHAIS: Aşadar, mâncând, amândoi ne împlinim scopurile de taină, şi toată lumea e mulţumită…

DUCELE DE CHAULNES: Nu, până nu te văd scăldat în sânge!

BEAUMARCHAIS: Bineînţeles. La fel gândeam şi eu. Dar te vedeam pe dumneata în locul pe care mi-l rezervi…

DUCELE DE CHAULNES: Un vin excelent. De când e?

BEAUMARCHAIS: 1753.

DUCELE DE CHAULNES: Un buchet de douăzeci de ani… (Pe gânduri.) O să puţi a hoit mult mai curând.

BEAUMARCHAIS (scoţănd o muscă din mâncare): Vezi musca asta? I-a luat mai mult timp să sucombe în stufat decât o să-ţi ia dumitale să mori în vârful spadei mele.

DUCELE DE CHAULNES: Beaumarchais, simt c-am mâncat destul.

BEAUMARCHAIS: Încă nu suficient, amice, ca să ne împăcăm…

DUCELE DE CHAULNES: Să ce? Tu spui asta? tu, care mi-ai furat iubita?

BEAUMARCHAIS: Mademoiselle Mesnard e o femeie liberă. V-aţi despărţit de mult.

DUCELE DE CHAULNES: O femeie care m-a iubit nu mai poate fi niciodată liberă. Trebuie să mori. Ţi-o cere onoarea.

BEAUMARCHAIS: Doar atât?

DUCELE DE CHAULNES: Te previn că dacă nu-ţi iei spada…

BEAUMARCHAIS: Şi eu te previn că dacă mi-o iau, s-ar putea să-ţi iau şi… (Semn de tăiere a beregatei. Vede pe o tav㸠o scrisoare.) Ah ! o scrisoare… Nu te superi dacă… (Rupe sigiliul. Vrea să citească.)

DUCELE DE CHAULNES (îi smulge scrisoarea şi o aruncă): Destul cu gluma! Scoate spada!

BEAUMARCHAIS: Am mâncat, am băut…

DUCELE DE CHAULNES: A sosit clipa să mori! (Scoate spada din teacă.) Şi, pentru că eşti prea laş ca să pui mâna pe armă, te voi străpunge ca pe-un şobolan!… (Se năpusteşte asupra lui.)

BEAUMARCHAIS (fuge în jurul scenei, urmărit de celălalt. Apucă, din goană, un sfeşnic şi vătraiul. Se apără cu ele. În cele din urmă, Beaumarchais îl dezarmează pe duce, care-i sfâşie hainele, îl zgârie, se luptă cu palmele, pumnii şi picioarele): Săriţi! Jean! Jacques! Oameni buni ! Săriţi! Nebunul! (Ducele de Chaulnes îl dezarmează la rândul său. Apar slugile, care mai curând urmăresc lupta decât intervin.)

BEAUMARCHAIS: Puneţi mâna pe el! Opriţi-l! Nu vedeţi că-i bun de legat? Vreţi să rămâneţi fără simbrie?!

DUCELE DE CHAULNES (poate rosti orice alte ameninţări şi injurii de tipul): Ticălosule! Îţi iese spada prin fund, dacă te ajung! Te fac hălcuţe-hălcuţe şi te dau la ciori! Îngraş pământul cu tine! (etc.)

BEAUMARCHAIS (în timpul goanei, de câte ori ajunge în dreptul ferestrei, strigă): Poliţia! Poliţia! Săriţi! A-nnebunit! (Ambii, când trec prin dreptul mesei, se opresc o clipă, să guste câte ceva. Bătăi puternice în uşă.)

GLASUL COMISARULUI: Deschideţi! Deschideţi! Poliţia! (Apare.) În numele Regelui, opriţi-vă! Sunteţi arestaţi!

DUCELE DE CHAULNES: Cine, eu? Ştii cine sunt eu?!

COMISARUL (lui Beaumarchais, încet): Cine este?

BEAUMARCHAIS: Ducele de Chaulnes.

COMISARUL: El e ducele? Atunci tu eşti vinovatul. (Îl înhaţă.)

(Se stinge lumina. Spot pe Temnicerul-şef, singur.)

TEMNICERUL-ŞEF: E logic. Dacă el era ducele, numai tu puteai fi vinovatul! Deci, Beaumarchais, răspunde prin da, nu sau nu e cazul: recunoşti c-ai fost întemniţat pe drept?

(Se stinge spotul.)

Tabloul 6

SARTINES: Este adevărat, dragă domnule Beaumarchais, că aveţi viza cenzorilor, a domnului Marin şi a mea, de un an de zile…

BEAUMARCHAIS:…Şi totuşi, domnule Sartines, aveţi curajul să-mi spuneţi acum că Bărbierul din Sevilla nu se va mai juca, după ce am ajuns cu repetiţiile până aproape de premieră!

SARTINES: N-avem nici o vină, dragă domnule Beaumarchais, dacă se face atâta zgomot în jurul persoanei dumneavoastră…

BEAUMARCHAIS: Mult respectate domn, singur aţi spus-o: zgomotul nu-l fac eu, ci alţii…

SARTINES: Scandalul izbucnit în sală, la ultimul spectacol cu Eugenia, v-a făcut foarte mult rău…

BEAUMARCHAIS: Credeţi? Eu m-am simţit foarte bine. Publicul a înţeles corect acuzaţiile pe care le-am adus justiţiei corupte…

SARTINES: Acestea, însă, în contextul procesului dumneavoastră…

BEAUMARCHAIS: Care dintre ele, stimate domn? La Blache face apel. Solicit o întrevedere cu raportorul oficial asupra dosarului şi vrednicul de respect magistrat al Majestăţii-Sale, Goëzman, îmi trimite vorbă că nu-l pot vedea decât dacă-l şperţuiesc. Îl şperţuiesc şi nu mă primeşte: vrea un cadou. Îi dau şi cadoul, cere bani, şi pentru secretarul său. Dau bani secretarului. Primesc şperţul înapoi, primesc cadoul înapoi, pierd procesul şi, cu el, tot avutul, inclusiv casa, dar… nu mi se restituie banii destinaţi secretarului. Cum erau de-mprumut, mă interesez, cercetez şi aflu că secretarul usturoi n-a mâncat şi gura nu-i miroase. Banii îi încasase doamna Goëzman, soţia magistratului, drept cheltuieli ale intermediarului. Fac afacerea publică, şi prietenii mei sunt chemaţi, ameninţaţi, maltrataţi. Semnează declaraţii dictate, toate acuzându-mă de corupere a funcţionarilor justiţiei. Mă zbat ca un vârtej, întorc lumea pe dos; cel care-a spus da, acuma spune nu; cine a spus nu, recunoaşte că da; falsul se dovedeşte autentic şi adevărul, minciună; incoruptibilul magistrat apare în lumină nouă: cerşetor ordinar, falsificator de acte publice, traficant de influenţă, arogându-şi o identitate inexistentă, manipulator al realităţilor, de parcă acestea ar fi păpuşi de sfori în teatrul lui privat, escroc şi călău. Dovedesc opiniei publice, prin patru broşuri…

SARTINES: Păi, da… păi, da… aia este… cele patru Memorii...

BEAUMARCHAIS:…prin patru Memorii, că s-a năpustit împotriva mea o conjuraţie a viciului, egoismului şi necinstei; Voltaire mă salută; Goethe îşi ia subiectul unei lucrări dintr-una din broşurile mele. Parisul, Franţa, Europa, râd de fiece cuvânt cu care mi-am încondeiat adversarii, i-am făcut o apă şi-un pământ, praf şi pulbere…

SARTINES:…ciulama…

BEAUMARCHAIS:…ciulama – de ce nu ? -, şi dumneavoastră domnule Sartines, veniţi acum să-mi spuneţi că nu am voie să scot premiera Bărbierului.Ba o voi scoate. Insist să nu mai pierdem vremea cu discuţii inutile. Chiar acum mă-ntorc la repetiţii. Spuneţi superiorilor dumneavoastră că dacă mai îndrăzneşte careva să mi se opună, voi cere permisiunea să citesc textul în Parlament şi voi publica, pe deasupra, o nouă broşură, în care voi arăta cât este de neputincioasă cenzura Regelui Franţei! (Îi întoarce spatele şi se depărtează.) Auzi! Să am de un an viza cenzurii, şi să nu pot fi jucat! Mai bine nici că se putea!… (Se întoarce către Sartines.) Dar câte cenzuri există, domnule Sartines, în ţara asta?!

(Se stinge lumina.)

 

Tabloul 7

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Şi procesul, cum mai evolua ?

BEAUMARCHAIS: Am fost pedepsiţi toţi – şi Goëzman, şi nevastă-sa, şi eu. Dar parcă pe mine m-au pedepsit cel mai tare. Printre altele, urma să cer scuze Curţii judecătoreşti, în genunchi, cu capul plecat, cu mâinile la spate, pentru faptul de a fi atacat magistratura în Memoriile mele. Mai aveam de ascultat glasul preşedintelui spunându-mi: “Te blamez şi te declar infam!” Şi culmea, Memoriile mele urmau să fie rupte-n bucăţele şi arse la picioarele scării mari a tribunalului!… Era peste puterile mele! Dacă, temându-mă de condamnarea la stâlpul infamiei, în centrul Parisului, mă gândisem să mă omor, acum, aflând “blânda” lor sentinţă, nu-mi rămânea decât să mă exilez în Anglia…

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Au ars Memoriile ? Curios, nu-mi amintesc.

BEAUMARCHAIS: N-au avut curajul. Eu, de frică, m-ascunsesem. Tot Parisul a defilat prin faţa ferestrei mele. (Cei citaţi în continuare defilează prin faţa lui Beaumarchais şi-i aduc un omagiu: salut, strângere în braţe, sărut, suspin, bătaie pe umăr, o floare, etc. etc. Acestea se cade a fi distribuite foarte variat.) Ducele de Nivernais, marchiza de Tessé, ducele de Noailles, ducele d’Orléans, prinţul de Monaco, domnul de Miromesnil, ducele de Chartres, doamna contesă de Miramont, ducele de Richelieu, ducele de La Vallière, domnul de Maurepas, domnul de La Borde, domnul de Mézieu, prinţul de Conti… Închipuie-ţi, dragă Jacques Coquaire-fiul, că a venit şi domnul de Sartines, cenzorul, incognito. Avea un gust literar prea subţire ca să nu sufere pentru modul indiscret în care era tratat autorul Bărbierului din Sevilla.

SARTINES (apare): Ştiu şi înţeleg.

BEAUMARCHAIS: Din clipa în care am ajuns să nu mai fiu nimic, încep să însemn câte ceva pentru toată lumea. Ce se-aude, când mă vor umili?

SARTINES: Îmi vine să cred că sentinţa nu se va pune-n aplicare niciodată. Tot Parisul vuieşte. Nu se mai poate rosti cuvântul “magistrat”, într-un spectacol, că-ntreaga sală izbucneşte-n huiduieli. Jucându-se serile trecute Crispin, rivalul stăpânului său, un judecător identificat în public a fost nevoit să părăsească sala, însoţit de fluierăturile spectatorilor.

BEAUMARCHAIS: Nu cred că aceasta-i spre binele meu.

SARTINES: Nici eu.

BEAUMARCHAIS: Şi-atunci?

SARTINES: Spuneai că vrei să pleci în Anglia…

BEAUMARCHAIS: Şi-acolo?

SARTINES: Acolo, lucrezi la reabilitarea ta de-aici…

BEAUMARCHAIS: Acolo, la reabilitarea mea de-aici?…

SARTINES: Nici că s-ar fi putut ivi prilej mai potrivit.

BEAUMARCHAIS: Într-adevăr, umilinţe publice, urmând dezastrului financiar, concomitent cu ratarea ca autor dramatic, constituie, toate la un loc, un prilej nici că se poate mai fericit… Te felicit, Sartines, ai haz… Un umor imbatabil!

SARTINES: Ei bine, află că-n Anglia apare Fiţuica împlătoşată...

BEAUMARCHAIS: Fiţuica împlătoşată! Există nume de gazetă mai războinic?

SARTINES: O editează Théneveau de Morande, un ticălos care face pe refugiatul politic…

BEAUMARCHAIS: Deci, un luptător.

SARTINES: Iar acest caraghios a publicat recent Memoriile secrete ale unei prostituate...

BEAUMARCHAIS: Un titlu picant şi de succes şi-o carte lungă cât zilele de post…

SARTINES: Şi i-a expediat un exemplar doamnei du Barry, care, afirmă intrigantul, i-ar fi slujit drept model, când a redactat Memoriile secrete...

BEAUMARCHAIS: Ce minciună sfruntată! O fecioară imaculată ca doamna du Barry!…

Şi dumneaei s-a simţit flatată ?

SARTINES: Doamna du Barry l-a rugat pe rege să-nchidă gura mitocanului…

BEAUMARCHAIS: Iar Majestatea-Sa…?

SARTINES: M-a chemat pe mine să expediez câţiva agenţi care: unu...

BEAUMARCHAIS: Unu...

SARTINES:… să-l înhaţe pe Théneveau de Morande, să-l facă pachet şi să-l expedieze în Franţa; sau, doi...

BEAUMARCHAIS: Doi...

SARTINES:… să-l facă balot şi să-l expedieze în fundul Tamisei.

BEAUMARCHAIS: Deci, din punctul de vedere englezesc – un punct de vedere foarte comercial, se ştie -, fie o afacere de export, fie una pe piaţa locală.

SARTINES: Şi, fără taxe vamale ori de transport. Aveam încuviinţarea secretă a Majestăţii-Sale britanice, pentru ambele operaţiuni. Numai că agenţii mei au contactat o femeie de moravuri…

BEAUMARCHAIS:…similare celor ale doamnei du Barry…

SARTINES:…fără pondere la cântar, Beaumarchais, fără pondere… doamna de Godeville…

BEAUMARCHAIS:…cum god înseamnă “Dumnezeu”, în engleză, şi ville, oraş, pentru noi: numele său predestinat era: “cetatea lui Dumnezeu”, cu alte cuvinte, un paradis pentru agenţii tăi…

SARTINES:…au contactat-o.

BEAUMARCHAIS:…în calitatea ei de spioană a Franţei?

SARTINES: Din păcate, nu. În calitatea ei, cum să spun…

BEAUMARCHAIS:…nocturnă…

SARTINES: Întocmai. Şi, astfel… secretul de stat…

BEAUMARCHAIS:…a răsuflat…

SARTINES:…Exact.

BEAUMARCHAIS: Iar iepurele vânat, domnul Morande…

SARTINES:…a început să urle, ca din gură de şarpe, că refugiaţii politici nu se mai pot încrede în regele Angliei…

BEAUMARCHAIS: Şi-atunci?

SARTINES: Şi-atunci, agenţii noştri au fost invitaţi în mod discret să părăsească insula, ca să nu fie spânzuraţi în calitate de spioni francezi.

BEAUMARCHAIS: Şi, socoteşti că eu…

SARTINES: Întocmai. Tu, pentru că tot te duci în Anglia fără treabă…

BEAUMARCHAIS:…merită să-ncerc marea cu degetul şi…

(Se stinge lumina.)

 

Tabloul 8

Coboară o cortină de voal. Se proiectează pe ea o corabie de hârtie, pe fondul unor diapozitive înfăţişând o mare în furtună, un cer cumplit, dacă nu este posibilă proiectarea unor secvenţe de film cu acelaşi subiect. Când şi când, fulgere, trăsnete. Vântul vuieşte năpraznic. Talazurile mugesc. Beaumarchais şi Jacques Coquaire-fiul, ca umbre proiectate.

BEAUMARCHAIS: Jacques! Jacques! Vino să m-ajuţi la cârmă! Cred c-am intrat la apă-n Canalul Mânecii ăsta nenorocit!

JACQUES COQUAIRE-FIUL (alergând): Viiin! Sosesc! Curaj! Au supravieţuit unor astfel de furtuni lupii de mare, darmite noi, care suntem oameni adevăraţi!…

BEAUMARCHAIS: Aşa e! Noi, care-am scăpat de lupii din rândurile oamenilor, de ce ne-am mai putea teme?!

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Atenţie la babord!

BEAUMARCHAIS: Şubredă! Şubredă, coaja asta de nucă, pe care ne aflăm!…

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Vrei să spui: coşciugul plutitor!

BEAUMARCHAIS: Parc-ar fi un leagăn de copil de ţâţă… Pe Dumnezeul meu dacă nu mă simt ca ajuns în mintea copiilor, de-am acceptat să plec în Anglia în calitate de agent secret…

(Trăsnet.)

(Se aprinde lumina. La unul dintre arlechini, Contele şi Figaro interpretează un fragment din Nunta lui Figaro: III, 5.)

CONTELE: (…) Intenţionam, da, intenţionam să te iau cu mine la Londra, în calitate de curier;…dar, gândindu-mă mai bine…

FIGARO: Stăpânul s-a răzgândit?

CONTELE: Întâi şi-ntâi, nu ştii englezeşte.

FIGARO: Ba ştiu: “du-te dracului “.

CONTELE: Aud?

FIGARO: Ştiu: “du-te dracului “. God-dam.

CONTELE: Nu-nţeleg.

FIGARO: Zic că ştiu: God-dam. “Du-te dracului “.

CONTELE: Şi ce-i cu asta?

FIGARO: Drace! Asta limbă, engleza! n-ai nevoie să ştii multe ca s-ajungi departe! Cu God-dam, în Anglia, nu poţi duce lipsă de nimic… Englezii, într-adevăr, mai folosesc, din când în când, câte-un cuvânt, când fac conversaţie; totuşi te simţi nu ştiu cum, când îţi dai seama că God-dam constituie fondul principal al limbii; aşa că, dacă stăpânul n-are alt motiv să mă lase-n Spania…

(…)

CONTELE: Cu puţin caracter şi cap, ai putea-ntr-o bună zi să te pomeneşti avansat într-un birou.

FIGARO: Să ai cap ca să fii avansat? Stăpânul râde de mine. Totu-i să fii un tip mediocru şi o târâtoare: atunci îţi izbuteşte orice plan.

CONTELE:…N-ar trebui decât să studiezi puţin politica, sub îndrumarea mea.

FIGARO: O cunosc.

CONTELE: Cum cunoşti engleza: fondul principal al limbii!

FIGARO: Parc-ar fi vreo laudă s-o cunoşti; să te faci că nu ştii ceea ce ştie chiorul şi să te faci că ştii ce nu ştie nimeni, să te faci că pricepi ce nu e de-nţeles şi că nu-nţelegi nimic din ce-i limpede ca lumina zilei, mai ales să te faci că poţi ceea ce nu-i omeneşte cu putinţă; adeseori taina cea mai mare pe care o ascunzi să fie apă de ploaie; să te-ncui în birou ca s-ascuţi penele de scris şi să pari profund când eşti găunos, cum se spune, şi-ai capul sec; să joci bine sau rău un rol, să răspândeşti spioni şi să răsplăteşti turnători, să dezlipeşti plicuri, să interceptezi scrisori şi să te străduieşti să înnobilezi sărăcia mijloacelor prin importanţa scopului, asta-i toată politica, să mor dacă nu-i aşa!

 CORTINA

Tags

Related Posts

Share This

- Actul III

Tabloul 9

BEAUMARCHAIS: Domnule duce d’Aiguillon, după cum cred c-aţi fost informat…

D’AIGUILLON (sigur pe sine): Într-adevăr, am fost informat. Sunt cel mai informat ministru al Franţei.

BEAUMARCHAIS: O ştie până şi plebea… (Continuând.)…Am fost trimis în Anglia, porunca Majestăţii-sale Ludovic al XV-lea.

D’AIGUILLON: Deci mărturiseşti singur şi nesilit de nimeni c-ai fost în Anglia…

BEAUMARCHAIS: Vă încunoştiinţez, fiind de datoria mea…

D’AIGUILLON: Într-adevăr, este de datoria tuturor celor care-şi fac datoria şi nu vor să-mi rămână datornici, ceea ce nu-i sfătuiesc.

BEAUMARCHAIS: Am luat contact cu Morande: a oprit expedierea broşurii şi a Fiţuicii, aşteptându-mă să mă întorc cu 20.000 de franci şi cu o rentă de 4.000 de franci, pentru numitul Théneveau de Morande.

D’AIGUILLON: Într-adevăr, nu minţi; ştiam tot; domnule…

BEAUMARCHAIS:…de Ronac, cavalerul de Ronac, Excelenţă, numele conspirativ, anagrama numelui tatălui meu.

D’AIGUILLON: Într-adevăr, un nume conspirativ bine găsit. Aşadar, domnule Anagramă, începe partea a doua a misiunii dumitale. Te întorci în Anglia, cum ai spus, îl contactezi pe Morande, cum ai spus, îl tragi de limbă, să afli ce francezi stau în spatele acţiunii sale, cum ai spus…

BEAUMARCHAIS: Excelenţă, n-am spus chiar atât de multe ca să nu mai ţin minte ce-am spus… Or…

D’AIGUILLON: Într-adevăr, aceasta n-ai spus-o. Dar, cum ai spus, ar fi trebuit s-o spui… deci, aici trebuie să fie vorba despre un complot. Morande este doar executantul, cum ai spus, capul este cineva din preajma Majestăţii-Sale. Îi vei afla numele, cum ai spus, şi, cu ajutorul câtorva agenţi pe care ţi-i voi pune la dispoziţie, îl vei atrage pe Morande în cursă şi mi-l aduci legat fedeleş.

BEAUMARCHAIS: Excelenţa-voastră este prea generoasă…

D’AIGUILLON: Într-adevăr.

BEAUMARCHAIS: Excelenţa-voastră este prea generoasă că-mi atribuie un plan atât de bine conceput…

D’AIGUILLON: Într-adevăr, planul este conceput foarte inteligent, cum ai spus.

BEAUMARCHAIS: Dar…

D’AIGUILLON: Dar?

BEAUMARCHAIS: Dar Excelenţa-voastră pare să nu fi fost încunoştiinţat că rolul meu este acela al unui modest negociator, care, prin succesul întreprinderii sale – aproape comerciale -, nădăjduieşte doar ca Majestatea-Sa să-mi acorde graţia de a mi se rejudeca cele două procese care m-au ruinat.

D’AIGUILLON: Într-adevăr, te-au ruinat. Ştiu că eşti la pământ.

BEAUMARCHAIS: Şi tocmai pentru că sunt la pământ voi rămâne un om cinstit. Un negociator, nu un denunţător, nici un zbir al poliţiei secrete.

D’AIGUILLON: Într-adevăr, văd că vei rămâne un negociator fără viitor.

BEAUMARCHAIS (se deplasează către noul con de lumină de deasupra lui Sartines): Iubite Sartines, îţi mulţumesc că mi-ai înlesnit acea întrevedere cu Ludovic al XV-lea: mi-a salvat onoarea. I-am salvat-o şi eu pe-a lui. Morande mi-a încredinţat toate tipăriturile sale. Le-am ars eu însumi într-un cuptor de var părăsit, nu departe de Londra. În plus, am obţinut şi un tratat prin care guvernul englez se angajează să împiedice, pe viitor, publicarea oricărui pamflet împotriva Curţii franceze. Ajută-mă din nou, dragă Sartines, să comunic personal aceste veşti minunate Regelui, şi să-i cer să-mi acorde, în sfârşit, rejudecarea proceselor. Când crezi că l-aş putea vedea?

D’AIGUILLON: Nu-l mai poţi vedea, Beaumarchais. Ludovic al XV-lea a murit. Cel mult, doamna du Barry te-ar putea despăgubi pentru cheltuielile făcute în această perioadă. Dar, trebuie să ne grăbim, Ludovic al XVI-lea o va îndepărta, desigur, cât de curând.

BEAUMARCHAIS (stupefiat): Sartines. Sartines… ce mai pot face?

D’AIGUILLON: Fă-te util Regelui. Orice conducător are nevoie de victime. Oferă-te să fii una dintre ele.

(Nou con de lumină.)

BEAUMARCHAIS: Închipuie-ţi, dragă Jacques, atunci când am fost cinstit, adică-n cazul lui Ludovic al XV-lea, am plătit din buzunar ca să-i salvez onoarea. Acum, minciuna mea era încurajată cu o sumă considerabilă, smulsă din tezaurul statului, ce mi-a fost oferită pentru cheltuieli prevăzute şi neprevăzute…

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Şi, desigur, cărai în cufăr pamfletul scris de tine împotriva tronului şi pe care voiai să-l tipăreşti în Anglia, în acelaşi timp vestind cu surle şi fanfare că te duci să-i împiedici apariţia.

BEAUMARCHAIS: În Anglia, am luat legătura, ca şi prima dată, cu lordul Rochford, cerându-i ajutorul poliţiei engleze…

JACQUES COQUAIRE-FIUL:…împotriva ta însuţi.

BEAUMARCHAIS: Şi, te rog să mă crezi, mă urmăream cu o încăpăţânare de câine turbat. Ajunsesem să nu mă mai despart de umbra mea.

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Adică a inexistentului Angelucci, cum spuneai că se numeşte autorul pamfletului fantomă!

BEAUMARCHAIS: Cărui Angelucci, ca să dovedesc cât este de periculos, i-am născocit şi un nume conspirativ, pentru uzul delicatului auz englezesc: domnul Hatkinson.

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Şi, dacă lordul Rochford l-ar fi prins pe Hatkinson, alias Angelucci, alias Beaumarchais?

BEAUMARCHAIS: Ba nu! Alias cavalerul de Ronac, alias Beaumarchais! Nici o nădejde să-l prindă.

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Nici o nădejde?

BEAUMARCHAIS: Nici una.

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Chiar atât de sigur erai pe tine?

BEAUMARCHAIS: Pe mine, nu. Pe lordul Rochford, da. Ştiam bine cât îl plictisisem prima oară şi cât era de dezgustat să colaboreze cu mine. Mizam pe neamestecul Angliei în treburile noastre interne…

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Şi?

BEAUMARCHAIS: Şi am câştigat. Am împuşcat doi iepuri. Rochford mi-a dat de înţeles că a doua afacere în care mă vedea implicat era prea misterioasă pentru gustul său, iar Ludovic al XVI-lea mi-a expediat un ordin scris de mânuşiţa lui şi conceput de mine. (Al doilea con de lumină. Ludovic al XVI-lea scrie, la birou, sub dictarea lui Sartines, căruia îi dictează, de la celălalt capăt al scenei.) Hei, Sartines! Mă auzi?

SARTINES: Bineînţeles că te aud. Doar nu-s surd.

BEAUMARCHAIS: Nici prin minte nu mi-a trecut c-ai putea fi surd. Tu cu cenzura şi cu poliţia secretă, eşti urechea statului, întrupată-ntr-o singură fiinţă. Strigam, pentru că-i drum lung de la Londra la Paris. Eşti gata?

SARTINES: Sunteţi gata, Majestate?

LUDOVIC AL XVI-LEA: Gata, Sartines…

SARTINES: Gata, Beaumarchais.

BEAUMARCHAIS: Atunci, scrie.

SARTINES: Atunci, scrieţi, Majestate.

LUDOVIC AL XVI-LEA: Atunci, scriu.

BEAUMARCHAIS: Domnul de Beaumarchais…

SARTINES: Domnul de Beaumarchais…

LUDOVIC AL XVI-LEA: Domnul de Beaumarchais… (De aici înainte, Sartines şi Ludovic vor relua textul lui Beaumarchais, după modelul ultimelor trei replici.)

BEAUMARCHAIS:…însărcinat cu ordinele mele secrete.va pleca spre destinaţia cunoscută, deîndată ce va fi posibil…discreţia şi vivacitatea folosite în executarea ordinelor…sunt dovada cea mai agreabilă pe care mi-o poate aduce în favoarea zelului depus în slujba mea.

SARTINES (tuşeşte încurcat):…ăăă…ăăă…aici, să spunem, Majestate…ăăă… sunt necesare…pe tot parcursul…îndeplinirii poruncilor noastre. Punct.

BEAUMARCHAIS: Nici un punct! Ori aşa cum am spus eu, ori îl fac scăpat pe Angelucci!

SARTINES: N-avem de ales, Majestate… Beaumarchais ne este prea util. S-o luăm de la început… Beaumarchais?

BEAUMARCHAIS: Sartines?

SARTINES: Facă-se voia ta!

BEAUMARCHAIS: Nicidecum. N-aş îndrăzni să-mi impun vrerea în prezenţa Majestăţii-Sale. (Lui Jacques Coquaire-fiul.) Numai în absenţa lui, asta-i sigur, adică tot timpul, Jacques, nu? când apuc să-l văd pe Rege? (Lui Sartines.) Cunoşti textul. Dictează-l singur prealuminatului nostru cap încoronat.

SARTINES: Scrieţi, Majestate…

(Se stinge lumina aici. Rămâne luminat grupul celorlalţi doi.)

BEAUMARCHAIS: Am comunicat pretutindeni şi am insistat asupra faptului că l-am convins pe Angelucci să-mi cedeze întreg tirajul pamfletului său pentru suma de 1.400 de lire sterline, adică banii din tezaur ce-mi rămăseseră-n pungă, necheltuiţi.

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Şi ce rentă viageră a solicitat?

BEAUMARCHAIS: Ehe! ar fi solicitat bietul Angelucci pensie viageră, şi nu una de colo, dar nu ştia sărmanul Beaumarchais cum s-o încaseze… Cine ştie… peste un an, doi, m-aş fi putut răzbuna, pentru câte am pătimit din partea Curţii, dar nu cred că izbuteam să iau pensia mai mult. Ehei, dac-ar fi fost Figaro în locul meu…

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Şi te-ai întors în Franţa?

BEAUMARCHAIS: Ei aş! Angelucci a fost un ticălos de mâna-ntâi! un aventurier ordinar! Închipuie-ţi, Jacques, omul ăsta în care-am crezut ca-n mine însumi, a reţinut două exemplare din pamflet şi şi-a luat tălpăşiţa spre Amsterdam. Făcând pe dracu-n patru, am aflat, cu foarte mari eforturi, că se hotărâse să scoată un nou tiraj, la Nürnberg. Am avut un noroc extraordinar să-i dibuiesc planurile!

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Nu e vorba de noroc, dragă prietene, ci de seriozitatea depusă în rezolvarea acestui caz de escrocherie internaţională…

BEAUMARCHAIS: Că bine zici… Nu mi-a plăcut niciodată să-mi scot meritele în evidenţă, şi de-aceea am pierdut necontenit.

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Şi, ai alergat la Amsterdam?

BEAUMARCHAIS: Altfel nici că se putea: Angelucci şi cu mine eram legaţi ca doi fraţi siamezi. Numai că, înainte de-a pleca, i-am trimis o misivă lui Sartines. (Ia o poză teatrală.) “Sunt ca un leu; nu mai am bani; dar am destule diamante, giuvaeruri”. (Lui Jacques Coquaire-fiul.) Da’ de unde! Le vândusem de mult, dar trebuia să găsesc o explicaţie faptului că trăiam pe picior mare; doar nu-i puteam lăsa să miroasă că huzuream pe banii lor! (Din nou, poza.) “Voi vinde tot şi, cu inima plină de turbare, voi lua de la capăt hurducăiala, din poştă-n poştă… Nu ştiu nici o boacă nemţeşte, drumurile pe care mă aventurez îmi sunt necunoscute, dar am făcut rost de o hartă bună şi de pe acuma îmi dau seama că am de colindat prin Nimègue, Clèves, Düsseldorf, Köln, Frankfurt, Meinz, ca s-ajung, în sfârşit, la Nürnberg. Voi călători zi şi noapte, dacă n-o să mă prăbuşesc de oboseală, pe drum. Nenorocire individului abominabil care m-a forţat să străbat alte 300 – 400 de leghe, când credeam că mi-a venit ceasul odihnei! Dacă-l prind pe drum, îl scotocesc de documente şi-l ucid; ăsta-i preţul necazurilor şi greutăţilor pe care mi le provoacă”!

(Se stinge lumina.)

Tabloul 10 

Con de lumină asupra unui poştalion, cu un Birjar austriac pe capră; impasibil în imensitatea trupului său şi a blănurilor care-l acoperă – căci e plină iarnă. Vâjâie sinistru vântul. Viscoleşte. Urlete de lupi. Birjarul trage din lulea, cu faţa spre culise. Câtva timp nu se pretrece nimic. Pe neaşteptate, se aude răcnetul unui bărbat, gemete, sunete ameninţătoare, nou urlet zguduitor. Birjarul tresare, ezită, coboară; câţiva paşi şi, hotărât, înalţă cornul, sună îndelung. Trage cu urechea. Nou urlet. Dialog între corn şi urlet. În final, în ritmul alfabetului Morse, semnalul S.O.S.

BEAUMARCHAIS (apare, pătat de sânge din cap până-n picioare, cu hainele sfâşiate, pe punctul de a se prăbuşi. Se opreşte în faţa Birjarului, trage aer adânc în plămâni, duce mâna la piept, într-o atitudine de tenor pregătit să atace o arie, se dă un pas înapoi, zvârlindu-şi capul pe spate, şi scoate un urlet lung, de lup; după aceasta, îşi drege vocea şi încearcă, asemeni cântăreţilor de operă, minivocalize. Se năpusteşte asupra Birjarului înmărmurit, îi cade în braţe, se lasă cu toată greutatea): Moooor!… mooor!… M-au ucis!… (Tatonează diverse tonuri, să-l găsească pe cel mai dramatic.) Uuuciiis… Nu. Uuucis… Nici asta. M-au u-cisss… Înţelegi?

BIRJARUL: Ich verstehe nicht. Eu… nu… franţuzeşte… Parlez nemţeşte…

BEAUMARCHAIS: Ich spreche nicht Deutsch. Le Français c’est la langue des diplomates. Înţelegi, mă, găgăuţă? Franceza-i limba diplomaţilor lumii…

BIRJARUL: Sie sprechen nicht Deutsch ? Tu… nu… sifilizat… Nu ştii… forbeşte… urlă ca lupu’… Aşa-i francezii… puah!… urlă poezie la lună… Nu sifilizaţie! Cobori piş… şi-n loc piş… urlu… Dacă urlu nu mai dau foie cobor piş… Tu… nu mai piş…

BEAUMARCHAIS: Nu-nţelegi, cap pătrat, că atunci când făceam… ce spui tu, m-au atacat bandiţii?! Că ei erau conduşi de Angelucci, un duşman fără seamăn al regatului francez? Fii atent că-ţi dau toate semnalmentele, c-o să-mi fii martor. Uite-aşa. (Desenează cu mâinile-n aer nişte mustăţi enorme, apoi un barbişon nici prea lung, nici prea scurt. Birjarul îl imită.) Aşa… ca la ţap şi… (Făcând câte un cerc din arătătorul şi degetul mare al fiecărei mâini, alcătuieşte o pereche de ochelari pe care o duce la ochi, să arate ce ochi mari avea Angelucci. Birjarul imită.) Mai cască ochii. Holbează-te! Holbează-te, are nişte ochi de broască şi… (Se cocoşează de-un umăr. Cum Birjarul nu-l imită, îi arde o palmă zdravănă peste umărul respectiv, astfel încât Birjarul, încovoindu-se, lasă impresia că a înţepenit aşa) şi… (Face opturi, şchiopătând de parc-ar avea un picior de lemn.) Hai… hai! (Îl îndeamnă pe Birjar, mânându-l din spate cu mâinile pe şoldurile lui şi imprimându-i ritmul; parcă ar dansa amândoi conga. Apare Primarul. Cei doi se opresc, ca doi copii prinşi în culpă.)

BIRJARUL: Herr Bürgermeister! (Rămâne într-o poziţie umilă. Poştalionul este tras rapid din scenă. Viscolul încetează. Un valet aduce un fotoliu pe care-l pune în spatele Primarului. Primarul se aşază.)

BEAUMARCHAIS: Acestea sunt semnalmentele banditului. (Plesneşte din degete, ca la circ. Birjarul reia toată mimica de adineaori, de data aceasta, singur.) M-a ne-no-ro-cit!… O să mor… Regele Franţei rămâne nerăzbunat!

PRIMARUL: Ce mi se pare curios este, stimate domnule cavaler, cum de a ştiut Ange…

BEAUMARCHAIS:…lucci, excelenţă… Angelucci, bandit notoriu în Europa…

PRIMARUL:…cum de a ştiut Angelucci când veţi coborî să… să…

BIRJARUL: Să piş, excelenţă… să piş pe voi… ajut… pardon mesio…

PRIMARUL: De unde, deci, a putut el cunoaşte exact clipa coborârii din poştalion, ca să vă atace?

BEAUMARCHAIS (luat puţin prin surprindere): Am motive să cred că pot răspunde la această întrebare delicată, dar lucrurile sunt atât de tainice şi secretul este atât de înalt, încât nu-l pot destăinui oricui… Numai Majestăţii-Sale Împărătesei Maria-Tereza, la care intenţionez să plec direct de aici.

PRIMARUL (tare): Iarăşi… iarăşi… mi se pare foarte, foarte curios că ştiţi în amănunt, extrem de greu de surprins, toate mişcările şi toate urzelile hoţilor care v-au atacat. Aş spune că le cunoaşteţi intenţiile mai bine decât şi le-au cunoscut ei înşişi…

BEAUMARCHAIS: Nu are rost să răspund în continuare. Ancheta aceasta îi priveşte pe cei care m-au atacat, nu pe mine, victima lor… V-am mai spus, voi cere socoteal㸠Majestăţii-Sale Imperiale! Ba chiar mă voi plânge de anumiţi funcţionari indiferenţi!

(Se stinge lumina.)

 

Tabloul 11

Maria-Tereza, pe tron. Beaumarchais, acoperit de bandaje şi plasturi.

CONTELE DE SEILERN: Majestate, domnul de Beaumarchais. (Acesta apare în urma lui.)

MARIA-TEREZA: Domnule de Beaumarchais, ca un adevărat Ulise, ai izbutit să treci printre Scylla şi Caribda şi iată-te primit de Noi.

BEAUMARCHAIS: Majestate, dacă în locul unor înalţi slujbaşi imperiali mi s-ar fi opus înşişi arhanghelii Mihail şi Gavril, i-aş fi învins, ca să mă pot împărtăşi din lumina soarelui Împărătesei Maria-Tereza, în faţa căreia îngenunchez. (Îngenunchează.)

MARIA-TEREZA: Te poţi ridica. Domnule de Beaumarchais, este regretabil să aud că ai fost victima unui atac. (Beaumarchais se prăbuşeşte, moale, pe umărul lui Seilern.) Vai de mine, leşină! (S-a ridicat de pe tron.) Ţine-l, susţine-l, conte! Da’ fă ceva, pentru numele lui Dumnezeu!

CONTELE DE SEILERN (gest şi mimică de neputinţă, deoarece îl ţine pe Beaumarchais în braţe): Da, Majestate… Acum, Majestate… Îndată…

MARIA-TEREZA: Neajutorat mai eşti, Seilern. Stai să-l sprijin eu. (Încearcă să-i ofere mâna. Beaumarchais deschide ochii, apoi îi închide brusc, făcându-se că n-a văzut mâna întinsă.) Nu, mâna nu-i de-ajuns. Bietul om nici nu-şi dă seama că i-am oferit mâna. (O nouă mişcare a braţului către Beaumarchais, iar cu palma cealaltă îl atinge pe umăr, delicat, să-i atragă atenţia. Beaumarchais geme. Cu ochii închişi în continuare, ridică, lent, ambele braţe, ca şi când ar vrea să-i cadă la piept.) Vai, dar bărbatul acesta nu mai poate rezista! Seilern, poartă-i mai multă grijă! Nu vezi că-mi cade-n braţe? (Îl ajută pe Seilern să-l depună pe tron.) Acum, ce facem cu el?!

CONTELE DE SEILERN: Nu vă necăjiţi, Majestate: un aventurier!

MARIA-TEREZA: Aventurier, aventurier, dar e-un aventurier leşinat! Seilern, chiar crezi că-i un aventurier?

CONTELE DE SEILERN: Majestate, toate câte le istoriseşte sunt minciuni cusute cu aţă albă. Am investigat pe teren. Nu există nici un Angelucci. În schimb, vă rog să luaţi aminte, Majestate, după incidentul cunoscut, birjarul, trăgând cu coada ochiului în interiorul poştalionului, la clientul care-i produsese atâtea emoţii, ce credeţi c-a văzut?

MARIA-TEREZA: Seilern, dragul meu, o Împărăteasă nu crede, o Împărăteasă ştie! Ţi-am spus-o întruna şi ţi-o repet.

CONTELE DE SEILERN: Iertaţi-mă, Majestate… (Accentuat.După cum ştiţi, şi-a văzut muşteriul scoţând la iveală de sub redingotă propriul său brici şi, după ce i-a şters lama de pantaloni, mă iertaţi, lăsând o nouă dâră de sânge…

MARIA-TEREZA (i se face rău, dar nu va exagera): Treci mai repede peste aceste amănunte, Seilern, că… că… treburi politice importante mă grăbesc…

CONTELE DE SEILERN:…şi-a băgat briciul la loc, în cutia în care-l ţine de obicei.

MARIA-TEREZA: Vrei să spui că… (Beaumarchais geme.) Iată-l că se trezeşte, sărmanul… aventurier…

BEAUMARCHAIS (geme. Foarte încet): Ma-jes-ta-te… Ma-jes-ta-te…

MARIA-TEREZA: Da, dragă domnule Beaumarchais… Suntem aici şi veghem asupra sorţii dumitale şi… a lumii…

BEAUMARCHAIS: Ma-jes-ta-te… înainte… să… mor… vreau să luaţi cunoştinţă de un do-cu-ment… de… stat… de o…. MA-RE IM-POR-TAN-ŢĂ… semnat de ginerele Majestăţii-Voastre Imperiale… Să fiu… ajutat… Porunciţi să fiu ajutat! (Maria-Tereza îi face semn lui Seilern, din priviri. Seilern se apropie de Beaumarchais şi-şi pleacă urechea lângă buzele acestuia.) Domnule conte, de când… am plecat în această urmărire care… MĂ VA COSTA VIAŢA… (geamăt) port… în dreptul inimii o cutie de… aur… ce conţine… (Pare să-şi piardă din nou cunoştinţa.)

MARIA-TEREZA: Doamne, Doamne! Leşină iar!…

BEAUMARCHAIS (cu un efort suprem, se ridică în picioare. Se clatină, mereu în sensul invers locului de unde vrea să-l prindă-n braţe Seilern. Mai corect spus, Beaumarchais pendulează ca limba unui ornic. Brusc, înfige mâna-n sân, scoate o cutiuţă de aur, cât o tabacheră, şi o întinde patetic Împărătesei, strigând): Cuvintele unui mare Rege nu pot fi închise decât într-o casetă de aur, Majestate! Iar locul ei este lângă inima mea! (Maria-Tereza întinde mâna s-o ia. Din pricina pendulării – parcă – Beaumarchais îşi retrage braţul, ca s-adauge.) În această lăcriţă de aur a izbit pumnalul ucigaş. Braţul regelui Franţei… care-a condus pana ce a scris aici… s-a întins până-n codrii Austriei… SĂ MĂ APERE! (Cade în genunchi, cu capul plecat, cu braţul respectiv ridicat către Împărăteasă. Maria-Tereza îi face semn din priviri lui Seilern, care se repede, ia cutia şi vrea s-o deschidă.)

MARIA-TEREZA (îl împiedică): Nu, Seilern! E un document scris de mâna ginerelui meu, Ludovic al XVI-lea, regele Franţei. Mie mi se cuvine s-o deschid!

CONTELE DE SEILERN (i-o întinde): Iertaţi-mă, Majestate, am vrut să vă ajut.

MARIA-TEREZA: N-am auzit vreodată că indiscreţia poate ajuta! (Ia caseta abia după încheierea frazei, pentru ca aceasta să fie bine asimilată, o desface şi scoate epistola; o despătureşte; se adânceşte în lectură. Seilern îşi face de lucru pe lângă ea, să surprindă cât poate din conţinutul epistolei.) Seilern! Ţi-am spus de-atâtea ori să nu te-amesteci în viaţa mea privată… (semn de regret la Seilern) şi, cu atât mai mult, în treburile de stat!… (A parcurs întreaga scrisoare a lui Beaumarchais.) Dar, domnule de Beaumarchais, de unde zelul acesta atât de… fierbinte… pentru interesele ginerelui meu şi mai cu seamă… ale fiicei mele? (Îi face semn să se ridice.)

BEAUMARCHAIS: Majestate, am fost unul dintre bărbaţii cei mai năpăstuiţi ai Franţei, la sfârşitul domniei precedente. Regina, în acele vremuri cumplite, nu s-a dat în lături să-mi arate înţelegere… oarecum: slujind-o, astăzi, fără a avea măcar nădejdea că va afla vreodată cele ce fac, plătesc numai o datorie imensă; cu cât îmi este sarcina mai dificilă, cu atât mai mare mi-e înflăcărarea cu care lupt s-o duc la bun sfârşit…

MARIA-TEREZA: Dar, domnule, de ce v-aţi simţit obligat să vă schimbaţi numele?

BEAUMARCHAIS: Majestate, numele meu este prea cunoscut, din nenorocire, în întreaga Europă a oamenilor de litere… Pretutindeni unde apar cu numele Beaumarchais, fie că provoc interesul sau compasiunea, ori numai curiozitatea, sunt vizitat, sunt invitat, sunt înconjurat de toţi oamenii, deci nu mai sunt slobod să lucrez în taina pe care o impune o misiune atât de delicată ca aceasta, a mea.

MARIA-TEREZA (face câţiva paşi, meditând): Şi, spune-mi, domnule de Beaumarchais… acel om…

BEAUMARCHAIS: Ticălosul de Angelucci, Majestate?

MARIA-TEREZA: Întocmai. Mă gândesc… dumneavoastră spuneţi c-ar trebui să-l căutăm pe Angelucci la Nürnberg. Socotiţi că după acest atac criminal, după ce aţi izbutit să-i luaţi înapoi banii şi broşurile, s-ar fi dus, totuşi, la Nürnberg, deşi ştia că într-acolo vă îndreptaţi şi dumneavoastră?

BEAUMARCHAIS: Majestate, pentru a-l hotărî să meargă acolo, l-am înşelat spunându-i că voi face calea-ntoarsă şi că voi lua pe dată drumul Franţei.

MARIA-TEREZA: Domnule de Beaumarchais… s-ar putea să aveţi fierbinţeli. V-aş recomanda să vă luaţi puţin sânge.

BEAUMARCHAIS (şocat): Sângele meu este la dispoziţia Majestăţii-Voastre.

MARIA-TEREZA (îi face semn lui Seilern s-o urmeze, depărtându-se de Beaumarchais): Seilern…

CONTELE DE SEILERN: Majestate?

MARIA-TEREZA: Seilern, un oarecare Beaumarchais a primit o scrisoare de recomandare din partea ginerelui meu şi, în ea, i s-a dat o sarcină secretă despre care nu ştiu nimic. Dacă omul acela a fost ucis de… (îl arată pe Beaumarchais), care i-a răpit identitatea, în cine ştie ce scopuri sinistre, nădăjduind să le împlinească, acoperit de numele nostru?

CONTELE DE SEILERN: Am prevăzut totul, Majestate. Îmi daţi voie să-l găzduiesc câteva săptămâni, până vom lua referinţe din Franţa?

MARIA-TEREZA: Fă cum crezi de cuviinţă. Ai mână liberă. Numai, bagă de seamă. Curtea Franţei nu trebuie jignită. Să nu lăsăm impresia că ne amestecăm în treburile lor…

CONTELE DE SEILERN: Vom lucra în cel mai mare secret, Majestate. (Lui Beaumarchais.). Domnule de Beaumarchais, sunteţi oaspetele nostru până vom decide în ce fel vă putem ajuta. (Bate din palme. Apar opt ostaşi înarmaţi.)

BEAUMARCHAIS (ezitând, Mariei-Tereza): Majestate, interesele fiicei Voastre sunt apărate de preasupusa Voastră slugă, oricât de amarnic s-ar năpusti soarta… (Reverenţă. Cu încă o ezitare, trece în fruntea celor opt, care-l conduc ca pe un arestat.)

(Se stinge lumina.)

 

Tabloul 12

Beaumarchais se îndreaptă către conul de lumină în care se află Jacques Coquaire-fiul.

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Stimate prietene, n-aş spune că greşea prea mult Maria-Tereza. Eşti un aventurier de geniu, care n-a apucat să scrie cu pana toate comediile pe care le-a scris cu sângele său!

BEAUMARCHAIS: Împrejurările, iubite Jacques. Omul nu trebuie să accepte soarta pe care i-o dictează o societate nedreaptă. Nu sunt un aventurier de geniu. Toate aventurile mele m-au apropiat şi mai mult de dezastru. Cea cu Maria-Tereza, de pildă, m-a aruncat din nou în puşcărie. Sunt, în schimb, un scriitor de merit. Dar, cum ai aflat, binecuvântatul nostru regim regal m-a împiedicat şi, precum vezi, continuă să mă împiedice să-mi câştig existenţa cu pana dramaturgului. Un rege care nu ţine seama de talentul supuşilor săi, de rostul curativ al comediilor într-o societate tot mai decăzută, nu-şi merită scriitorii. De aceea i-am oferit serviciile, linguşirile şi minciunile aventurierului şi m-am distrat copios să-i ticluiesc necazuri care să-l omoare cu zile şi să-mi fie şi mie profitabile cât de cât. Iar lovitura cea mai straşnică pe care i-aş fi putut-o da mi-a fost sugerată chiar de soacra lui Ludovic al XVI-lea, care oricât îşi iubeşte ginerele, tot soacră rămâne.

JACQUES COQUAIRE-FIUL: O soacră iubitoare, totuşi, mi s-a părut.

BEAUMARCHAIS: Şi o doamnă cu gust literar. A insistat să-i arăt pamfletul lui Angelucci. Cum era firesc – fiind scris de mine – i-a plăcut foarte mult. Măgulit, ca autor, i-am propus o republicare la Viena, eliminând injuriile prea tari la adresa ginerelui. Închipuie-ţi că ideea de a-l necăji puţin i-a surâs. Noroc că mi-am dat seama la vreme că tot în Franţa o să trăiesc, şi nu sub jurisdicţia Mariei-Tereza.

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Adevărat noroc! Şi cum ai fost eliberat? Sau te pomenşti c-ai evadat…?

BEAUMARCHAIS: Da’ de unde! Sartines, săracul… S-a grăbit să confirme toate născocirile mele. Nu ştiu cât m-a crezut. Însă, dacă se dovedea că mint, îşi pierdea postul, ca unul care mă susţinuse. În viaţă, totul este să ai “spate” solid…

JACQUES COQUAIRE-FIUL:…şi să faci în aşa fel încât scaunul protectorului tău să depindă de tine… Dacă n-aş fi sigur că acest fel de trai se va schimba, nu m-aş afla în închisoarea Saint-Lazare, Pierre…

BEAUMARCHAIS: Până atunci, într-un stat corupt, nu te poţi descurca fără “proptele” şi, înţelegi prea bine, susţinătorii mei, “proptelele” mele, n-au fost decât nişte oameni culţi, care mi-au apreciat literatura. Ceea ce nu înseamnă nimic când te zvârcoleşti printre coloşii care deţin puterea, în umbra unui tiran regal absolut.

(Se stinge lumina. Pauză prelungită.)

 

Tabloul 13

Întuneric. Transmite la difuzor. O bătaie din palme, puternică, entuziastă, repetată de patru-cinci ori. O scurtă pauză. Urmează un torent de aplauze, din ce în ce mai sonore; devin asurzitoare. Strigăte de “bravo!”, “Figaro!”, “Beaumarchais!”, iniţial izolate, ulterior, ritmate. Pe fundal, proiecţia chipului lui Beamarchais – medalie -, de la înceţoşat către o lumină orbitoare. Aplauzele şi fondul sonor încetează brusc.

 

VOCEA: Septembrie 1781. “Teatrul francez” a primit să joace Nunta lui Figaro. Curând, pentru obţinerea celei din urmă aprobări, piesa este citită în apartamentul regelui Ludovic al XVI-lea. Acesta răspunde hohotelor de râs ale soţiei sale şi ale câtorva doamne de onoare cu o replică celebră: “Decât să jucăm asta, Doamnă, mai bine radem de pe acum Bastilia de pe faţa pământului!” Dar, Ecaterina cea Mare a Rusiei îi oferă să-i lanseze piesa la Petersburg. Ceea ce autorul refuză. Nunta lui Figaro îşi începe cariera unde se cuvenea: la Paris. Pierre Caron de Beaumarchais o citeşte, seară de seară, pentru “iniţiaţi”. Astfel, întreg Parisul o cunoaşte. Oamenii de bine din provincie aleargă pentru a participa la aceste lecturi. În mai 1783, actorii primesc porunca să repete comedia pentru un spectacol dat la Curte. La 13 iunie, cu jumătate de oră înainte de premiera pentru marele public, Ludovic al XVI-lea o interzice. La 26 septembrie, un nou spectacol pentru aleşi, pe o scenă particulară. În sfârşit, la 27 aprilie 1784, cortina se ridică, pentru poporul francez. A fost cel mai mare succes teatral al secolului. El s-a datorat celui de-al doilea Molière al lumii: Pierre Caron de Beaumarchais.

 

(Cele ce urmează se joacă fără ca portretul proiectat pe fundal să-şi piardă strălucirea.)

 

BEAUMARCHAIS: Ei bine, credeam că m-am liniştit. Am fost trimis în Anglia de câteva ori, să mai distrug nişte pamflete – acestea, adevărate -, am izbutit să potolesc scandalul pricinuit de celebrul bărbat-femeie D’Eon, am înfiinţat Societatea autorilor dramatici, menită să apere drepturile scriitorilor de teatru…

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Ar fi învins Revoluţia americană, de n-ai fi hotărât tu Franţa s-o ajute?

BEAUMARCHAIS (râde, satisfăcut): Ha – ha! (Pauză. Vine la rampă. Se adresează sălii, trăind intens cele spuse. Departe, răsună bubuituri de tun. Ţipetele răniţilor. Urale şi melodia “Yankee Doodle”.) Sire, Anglia se află într-o criză atât de mare, într-o dezordine atât de totală, pe plan intern şi extern, încât ar ajunge la prăbuşirea definitivă, dacă vrăjmaşii ei ar fi pregătiţi să se ocupe de ea cu tot dichisul. (Face cu ochiul sălii şi cu mâinile, imită gestul strângerii de gât, gest îndelungat, cu opriri, de parcă ar mai fi rămas ceva viaţă între degetele lui, pe care se străduieşte s-o curme încă şi încă o dată.Îşi scutură palmele una de cealaltă, scoate o batistă de mătase imaculată, cu bordură de dantelă, şi-şi şterge mâinile. Bagă batista în buzunar. Brusc, trece iarăşi la tonul patetic convingător.) Americanii au un efectiv de treizeci şi opt de mii de oameni, sub zidurile Bostonului. Au împins armata engleză la a alege între moartea prin înfometare sau fuga de aici, în căutarea altui adăpost pentru iarnă. Restul ţării este apărat de aproximativ patruzeci de mii de oameni. (Pauză. Simplu, dar revelator.) Afirm, Sire, că o atare armată este invincibilă, cu atât mai mult cu cât are în spatele ei destul spaţiu să se retragă la nesfârşit! (Poză.)

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Soarta Revoluţiei americane a atârnat de entuziasmul tău…

BEAUMARCHAIS (întorcându-se lângă el):…şi de ajutorul pe care i l-am dat, sub formă de muniţii şi de alimente, sub pavăza firmei mele comerciale ascunzându-se Franţa şi Spania. Ca, până, la urmă, aceste două mari regate să uite de mine şi de politica externă, şi…

JACQUES COQUAIRE-FIUL:…şi să ajuţi Revoluţia din punga ta?

BEAUMARCHAIS: Exact. Din punga mea, până la victoria finală. Mi-e martor Benjamin Franklin! (Pauză.) Pentru că, iubite Jacques, Revoluţia americană pregătea revoluţia franceză, singura bucurie pe care o aşteptăm…

JACQUES COQUAIRE-FIUL:…Apoi premiera Nunţii lui Figaro, cele peste şaptezeci de reprezentaţii…

BEAUMARCHAIS: Îţi spun, credeam că m-am liniştit, când, pe neaşteptate… (Ca la începutul piesei, îşi scoate pelerina din ladă şi se înfăşoară în ea, se aşază pe ladă, ca pe-un tron, şi joacă rolul regelui Ludovic al XVI-lea.) Ludovic al XVI-lea, jucând cărţi şi ascultând distrat cine ştie ce “turnătorie” perfidă, murdară…

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Parc㸠există “turnătorie curată”!… Cea mai mare ticăloşie de pe pământ!

BEAUMARCHAIS:…Ludovic al XVI-lea ia asul şi scrie pe spatele lui: “Deîndată ce primiţi această misivă, daţi poruncă să fie condus sieur de Beaumarchais la Saint-Lazare. Omul acesta ajuns cu mult prea insolent! e un puştan prost-crescut, care trebuie reeducat.” Jacques, au trecut şapte zile şi n-a venit nimeni să-mi spună de ce m-au azvârlit în temniţă!

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Linişteşte-te, frate Pierre. Consolează-te cu ideea că mii de francezi zac în temniţe, fără motiv, că li se inventează pricini inexistente, că întreaga ţară a fost preschimbată într-o imensă închisoare. Nu eşti singurul, frate. În schimb, eşti cel dintâi care a îndreptat către Bastilia tunul Revoluţiei ce vine, vine curând. Nu degeaba se teme Ludovic al XVI-lea de tine, Figaro, bărbierul tău, va rade nedreptatea de pe faţa pământului. În tinereţe, ai fost Ceasornicarul regelui. Eu, Jacques Coquaire-fiul, te numesc Ceasornicarul Revoluţiei Franceze. Începând cu secolul al XIX-lea, datorită Memoriilor şi pieselor tale, care au dezvăluit nedreptăţile veacului, Franţa-şi va câştiga libertatea. Să-mi trăieşti, Pierre Caron de Beaumarchais, Ceasornicarul Revoluţiei!

GLASUL TEMNICERULUI-ŞEF: Beaumarchais! Beaumarchais!

BEAUMARCHAIS: Iar vine bruta aia!

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Aici suntem, aici, domnule temnicer-şef.

TEMNICERUL-ŞEF (apărând): Beaumarchais, eşti băftos. Om mai băftos ca tine nici c-am văzut! Ordin de eliberare! (Nedumerire a celor doi.) Hai! Ce stai! Fă-ţi bagajele. N-am timp! Dacă nu te grăbeşti, te mai ţin o săptămână pe barba mea…

BEAUMARCHAIS (îşi vâră-n ladă pelerina, şi poate şi altceva, ajutat de Jacques. Îl ia pe Jacques de umeri, îl priveşte cu drag, îl îmbrăţişează): Rămâi cu bine, Jacques! Dacă mai am vreo putere pe pământ, mă voi lupta să te scot şi pe tine!

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Să nu te gândeşti la mine. Gândeşte-te la Figaro. El este cel dintâi ostaş al nostru. La revedere, Ceasornicarule!

BEAUMARCHAIS (îl îmbrăţişează încă o dată, îşi ridică lada pe umăr. Se aude un motiv bine cunoscut din Nunta lui Figaro, aria “Fluturaş…”, fluierat în culise.)

TEMNICERUL-ŞEF (în urma lui Beaumarchais, care se apropie de culise): Bă, Beaumarchais! E-adevărat că tu ai scris o chestie care se cheamă Nunta lui Figaro ?

BEAUMARCHAIS (ieşind; abătut): Da… da… E-adevărat… e-adevărat… Eu am scris Nunta lui Figaro... (A ieşit din scenă.)

TEMNICERUL-ŞEF: Auzi, bă, cică unul, Mozart, a scris în astea şapte zile, cât ai stat tu la Saint-Lazare, o operă, după piesa ta. Să-l dai în judecată, bă, vin eu martor, dacă mă plăteşti bine!

(Irumpe muzica operei numite.)

CORTINA

Tags

Related Posts

Share This