JUSTITIA NU E TOTDEAUNA OARBA

Comedie în două acte, un prolog şi un epilog

SCRISOARE CĂTRE CITITOR 

Autorul a ezitat îndelung dacă este cazul să semneze această piesă ca pe una originală sau ca adaptor al celebrelor Memorii ale lui Beaumarchais, publicate cu prilejul afacerii Goëzman. Dacă materia subiectului aparţine istoriei literare, iar replicile – foarte multe – Memoriilor, după cum se va vedea, există totuşi, suficiente ajustări şi îmbogăţiri ale subiectului, şi, la tot pasul, reordonări, coordonări şi, câteodată, completări ale replicilor, ca imaginaţia noastră scriitoricească să-şi primească umilul tribut al recunoaşterii contribuţiei sale. Astăzi, problema pare falsă. Avem înaintea noastră exemplele atâtor adaptări scenice ale corespondenţei marilor scriitori, semnate de cei care au avut ideea să urce genul epistolar pe scenă, încât ne întrebăm de ce sunt necesare atâtea scrupule. Acestea apar deoarece găsim un model de semnare satisfăcător în istoria muzicii: un opus Bach – Bussoni reprezintă mai mult decât o adaptare, şi nu este o piesă aparţinând exclusiv unuia dintre cei doi compozitori şi nici nu poate persista a exista prin excluderea vreunuia din ei. Dar, să semnezi : Rădulescu – Beaumarchais pare …

Astfel încât, ţinând seama de cele expuse aici, cititorul pretenţios va confrunta textul nostru cu cel al Memoriilor şi îşi va forma propria sa opinie asupra reglementării juridice a semnăturii în cazuri similare.

PERSONAJELE

(în ordinea intrării în scenă)

CETĂŢENI AI PARISULUI 

BEAUMARCHAIS

MAGISTRATUL

GREFIERUL

MADAME GOËZMAN

CONTELE, BRID’OISON, DOUBLE-MAIN, MARCELINE, FIGARO, BARTHOLO

(din Nunta lui Figaro)

Tags

Related Posts

Share This

- Prolog

Pe scenă se plimbă persoane singure, perechi, în grup. Îmbrăcămintea lor este aceea a epocii când se montează piesa. Un singur obiect evocă, prin strălucirea lui, moda celui de-al treilea sfert de veac din secolul al XVIII-lea. Paşii graţioşi ascultă de ritmul unui fragment din opera Bărbierul din Sevilla,transmis în surdină. La câtva timp după ridicarea cortinei.

GLASUL LUI BEAUMARCHAIS (din culise): Am învăţat, da, am învăţat pe spinarea mea, am învăţat… (Apare. Se adresează Primului bărbat întâlnit.) Am învăţat pe spinarea mea, sacrificându-mi odihna, am învăţat cât de periculos este să ai un duşman calificat. Am crezut că ruinându-mi averea aş putea învinge un vrăjmaş bine văzut.

PRIMUL BĂRBAT: Aveţi un adversar care este bine văzut, domnule?

BEAUMARCHAIS: Exact.

PRIMUL BĂRBAT: Bine văzut astăzi?

BEAUMARCHAIS: Doar nu ieri!

PRIMUL BĂRBAT: Şi eu sunt destul de bine văzut şi nu pricep de ce n-aş mai fi. Aşadar mă iertaţi. (Reverenţă. Îi întoarce spatele.)

BEAUMARCHAIS (se adresează unei perechi): Ce aş vrea să vă fac să înţelegeţi este ce-l aşteaptă pe omul singur când trebuie să facă faţă unui atac şi să-l respingă fără nici un ajutor străin.Toţi trebuie să ştim să ne apărăm. Justiţia este împotriva noastră. Oamenii legii ne încalcă drepturile.

AL DOILEA BĂRBAT: Poate dumneavoastră, domnule. Mie, nu…

BEAUMARCHAIS (îi taie vorba):… încă. Nu încă. (Al doilea bărbat îşi trage Însoţitoarea departe de Beaumarchais.)

ÎNSOŢITOAREA (hohote de râs): Nu încă! Nu încă!

BEAUMARCHAIS (opreşte Al treilea bărbat): Nu cer decât dreptate.

AL TREILEA BĂRBAT: Vă referiţi la unul dintre domnii… aceia? (În şoaptă.) Nu v-apropiaţi de mine! (Fuge.)

BEAUMARCHAIS (Celor Trei domni): Nu sunt toţi supuşii Regelui egali în faţa legii? (Îl apucă de rever pe unul dintre ei.) Sau adversarul meu o fi chivotul lui Dumnezeu şi o fi atât de sfânt încât să nu mă pot atinge de el fără să fiu trăznit?!

CEI TREI DOMNI (într-un glas): Nuuu. Dar are… sfinţi! Şi eşti cu-adevărat trăznit dacă uiţi asta! (Se depărtează.)

BEAUMARCHAIS (Doamnei): Duşmanii mei sunt fără număr şi eu sunt singur.

DOAMNA: Sprijinul cel mai sigur al nevinovăţiei este să n-aibă nici un sprijin. Ha-ha-ha! (Pleacă.)

BEAUMARCHAIS (Publicului): Spaima voastră n-o să mă poată opri; mă voi apăra singur. Voi vedeţi în jurul vostru numai oameni; eu văd numai judecători. Voi vă temeţi de răzbunarea lor; (îngenunchează) eu nădăjduiesc în integritatea lor. (Se ridică.) Care dintre noi îi cinsteşte cu adevărat, după părerea dumneavoastră? (Se întoarce brusc. Se năpusteşte asupra personajelor precedente care se retrag ţipând.) Dar chiar dacă aceasta ar fi periculos, prefer să mă expun pericolului decât să dau dovada unei necinstite lipse de încredere. (Îl înşfacă de guler pe Primul bărbat şi-l mână de-a-ndăratelea, de-a curmezişul scenei.) Şi dacă ar fi să dezvălui tot adevărul asupra mea, află că prefer să pierd stima lor şi-a tuturor oamenilor cinstiţi decât, fugind de adevăr, în căutarea securităţii personale, să merit dispreţul universal. (Toţi cei din scenă fug cu strigăte de oroare, îl arată sfidător. Beaumarchais a rămas singur. Când se dumireşte, o ia şi el la goană după ceilalţi. Revine, târând Doamna de mâini; traversează astfel scena; se apleacă în culisele opuse, fără să-i dea drumul, ridică o tobă, i-o atârnă ei pe după gât şi, cu braţul, îi porunceşte să răpăie. Semn de încetare. La fiece nouă bătaie, el este cel care dirijează ritmul şi oprirea.) Pe când oamenii nu discută decât un proces ale cărui detalii îi excită curiozitatea (tobă); pe când gazetarii, vânduţi diferitelor interese, îl desfigurează (tobă); pe când răuvoitorii mă cufundă sub stivele celor mai absurde calomnii şi n-ajung să se certe între ei decât când este vorba să-mi născocească vini noi (tobă); în sfârşit, pe când oamenii cei cinstiţi deplâng mulţimea relelor asaltându-l toate deodată pe un om absolut singur (tobă); să lăsăm lenea să trăncănească, să-i onorăm pe oamenii cinstiţi şi să înfăţişăm următoarele judecătorilor mei (gest de cuprindere a publicului), ca un semn de omagiu public adus înţelepciunii lor, un semn al încrederii mele… (gest de poruncă adresat Doamnei, fără a se întoarce spre ea; Doamna scoate toba, o depune jos, se dezbracă, rămâne într-un maiou alb pe pântecul căruia este lucrat cu paiete un crin, însemnul regalităţii franceze. Beaumarchais se dă un pas la o parte, aplaudă cu discreţie. Se aprinde lumina în sală la capacitatea maximă de iluminare a scenei. Doamna, când pe o poantă, când pe cealaltă, împarte bezele; acorduri muzicale potrivite momentului, în arena unui circ. Beaumarchais reia)… un semn al încrederii mele în… moralitatea lor (a bătut-o pe Doamnă cu palma peste floarea de crin. Se trece la lumina precedentă.) Dacă e o mare nenorocire să fii târât într-un proces din care sper să nu rezulte nici un rău… (se întoarce către Doamnă, dar o descoperă în patru labe, cu spatele la public, căutând ceva. Repede): cel puţin tot îmi rămâne un avantaj; acela de a-mi justifica acţiunile în faţa unui tribunal (gest spre Doamna, fără a o mai privi; Doamna în aceeaşi poziţie) gelos pe stima întregii naţiuni care­-şi aţinteşte privirile asupra judecăţii sale (Doamna a găsit paieta pe care o căuta; a scos din rochia rămasă pe jos un ac cu aţă şi, şezând, cu picioarele desfăcute spre sală şi genuflexate, se străduieşte să-şi coase paieta pe maiou) ; îmi rămâne avantajul de a mă afla în faţa unor magistrţi prea generoşi pentru a se împotrivi… unui cetăţean oarecare, din pricina faptului că cel care-l persecută este confratele lor; în faţa unor magistraţi prea conştienţi în privinţa demnităţii lor autentice ca să ajungă să confunde o ceartă personală ai căror judecători sunt cu o afacere de proporţii naţionale în care întregul corp al magistraturii ar avea datoria să-şi apere drepturile sau onoarea. (Trece în spatele Doamnei. Scoate din buzunar o batistă. Până la rostirea cuvintelor “să ştie”, i-o va lega la ochi. Ea pare complet aiurită şi naivă.) Chestiunea ce preocupă astăzi tribunalul este să ştie dacă necesitatea de a împărţi aur în dreapta şi în stânga şi tuturor celor ce-l împrejmuiesc pe un judecător, în vederea obţinerii unei audienţe indispensabile şi legale, (Doamna a început să-l urmărească prin scenă, ca la baba-oarba; abia acum se poate citi pe spatele ei cuvântul: JUSTIŢIE) intră în categoria “coruperii” şi este vrednică de o pedeapsă aspră sau e o simplă nenorocire, întâlnită la tot pasul şi vrednică de toată mila. (Se apleacă, ridică toba, i-o agaţă Doamnei de gât, ia şi rochia şi şi-o petrece peste braţ. În ritmul de marş funebru al răpăitului, o conduce din urmă pe Doamna care îşi caută drumul ca un orb.)

Pauză fără cortină.

Tags

Related Posts

Share This

- Actul I

Doi valeţi cară un birou. După ce-l depun, Primul valet dă fuga în culise; revine cu o tavă; pe ea o sticlă destupată, plină pe trei sferturi, şi un pahar. Întretimpl, Al doilea valet s-a aşezat pe birou; şi-a scos pantofii pe rând şi şi-a şters tălpile picioarelor cu o batistă imaculată; cu morgă deosebită, în continuare, şi-a tamponat, delicat, tâmplele. Tava e depusă pe birou. La un semn al Primului valet, biroul este dus mai departe. Paharul clănţăne îngrozitor. Nou gest al Primului valet. Biroul e lăsat jos. Alt gest al aceluiaşi. Al doilea valet îşi umple paharul şi-l dă pe gât. Scoate batista, îi şterge marginea jur-împrejur, îl umple, îl reaşază pe tavă, se caţără cu şezutul pe birou. Primul valet ia paharul; se prăbuşeşte pe podea, rezemat cu spatele de birou; degustă băutura. Cât bea, Al doilea valet îşi şterge tălpile picioarelor, cu acelaşi tipic. Se-ncalţă; îl atinge pe umăr pe Primul valet. Acesta se ridică. Reiau căratul biroului până în capătul opus al scenei. Primul valet dă să plece de unde au venit; e oprit de plesnetul degetelor celuilalt. Se opreşte, îl priveşte. E chemat, cu arătătorul. Revine. Al doilea valet îi tamponează grijuliu fruntea, cu batista. Primul valet a închis ochii de plăcere. Cu cealaltă mână, Al doilea valet îi întoarce capul, ca un frizer respectuos, să-i tamponeze ceafa. Primul valet întors, Al doilea îşi propteşte talpa în spatele lui şi-l proiectează ca pe o ghiulea. Apoi, îşi toarnă un pahar şi-l dă pe gât. Primul valet revine cu câte un fotoliu pe după ambii umeri, cu un sfeşnic cu lumânare între dinţi şi, sub braţ, cu un pămătuf din fulgi, de şters mobila de praf. Este complet cocârjat de povară. La difuzor, bătaie pripită de inimă şi gâfâieli atroce. Ajunge în dreptul biroului, cade între fotolii. Târziu, scapă din gură sfeşnicul ce se rostogoleşte, cu sunet de tablă. Gest neputincios de a-l prinde, deşi sfeşnicul a ajuns departe. Bătaie discretă din palme, a poruncă, a celui de-Al doilea valet. Primul valet încearcă anevoie să ia poziţia de drepţi. Al doilea valet umple paharul, îl pune pe tavă. Se întoarce cu spatele. După aceasta, Primul valet se repede, apucă paharul, se azvârle într-un fotoliu şi soarbe cu satisfacţie. Când a isprăvit, ridică ambele fotolii, ca pe-un fulg; îl aşază pe unul în spatele biroului, pe celălalt în faţa lui. Al doilea valet a supravegheat. Confirmă din cap sobru. Indică sfeşnicul. Primul valet îl aşază pe birou; aprinde lumânarea. Al doilea valet se întoarce cu spatele la el. Colegul său îi perie hainele cu pămătuful de praf. Când e gata, ambii pleacă într-o tăcere elegantă. La trei sferturi din drum, Al doilea valet îl bate pe umăr pe Primul. Se opresc. Al doilea valet se apropie de urechea tovarăşului său. La difuzor un scârţâit groaznic. Primul valet confirmă. Cu paşi îngrijoraţi, face calea-ntoarsă, ia tava şi pămătuful. Paharul clănţăne. Cei doi ies mişcându-şi şoldurile ca nişte subrete. Grefierul apare din aceeaşi parte. Intră cu spatele. Cară o măsuţă şi două scaune. În urma sa, Doamna Goëzman. O conduce astfel până la fotoliul din faţa biroului. Aşază alături de acesta unul dintre scaune. După ce o invită să ia loc, se retrage în colţul opus al scenei, cu măsuţa şi scaunul său. Magistratul pătrunde, somptuos, din partea opusă. Doamna Goëzman, preocupată să-şi facă vânt, preferă să nu-l vadă. Tuse semnificativă a acestuia, care nu se aşază până nu este salutat. Tusea lui îl umple de încordare pe Grefier care tuşeşte la rândul său, izbutind să atragă atenţia femeii; în schimb, semnele disperate ale Grefierului nu par a fi înţelese. Abia după ce-i şopteşte la ureche, ea catadicseşte să-l măsoare pe Magistrat, se ridică privind aiurea, înţepată, şi înaltul funcţionar se poate aşeza. Grefierul e pe drumul de întoarcere spre colţul său; încremeneşte. Magistratul şi Doamna Goëzman înţepenesc.

BEAUMARCHAIS (Intră. Se apropie de fiecare, pe rând; îi priveşte ca şi când ar fi invizibil pentru ei): Nu ştiu cum se face că deîndată ce o femeie este amestecată într-o afacere judiciară, sufletul cel mai sălbatic se înmoaie, pierde din austeritate; discuţiile cele mai spinoase sunt poleite cu atenţii şi politeţuri; tonul e mai puţin tăios; acreala se atenuează; dezminţirile dispar; şi atât de mare este magnetismul acestui sex, că s-ar spune că te lupţi cu el nu atâta pentru a lumina faptele cât pentru a-ţi crea o ocazie să te apropii de el.

Ah! Care este bărbatul suficient de dur încât să se apere de mila inspirată de un vrăjmaş prea slab, mânat în arenă de cruzimea acelora care n-au curajul să se arunce singuri în mijlocul ei?! Cine este acela care poate privi fără să se îmblânzească o femeie tânără azvârlită între bărbaţi? Îndârjirea unora o obligă să înfrunte fermitatea celorlalţi, o împinge să se rătăcească pe când se zbate să fugă, să se încurce în răspunsuri, să se simtă roşind şi să roşească şi mai tare de ciuda de-a nu se putea împiedica să roşească… (Pătrunde în “spaţiul” celorlalţi, care prind viaţă. Se închină în faţa Doamnei Goëzman, a Magistratului.)

MAGISTRATUL: Luaţi loc.

BEAUMARCHAIS: Vă mulţumesc. Putem începe?

MAGISTRATUL: Vă cred. Doar aşteptăm pe doamna Goëzman de la zece dimineaţa. După umila mea părere, s-a şi făcut patru după-amiaza. Treceţi la întrebări, domnule Beaumarchais.

BEAUMARCHAIS (Doamnei Goëzman): Astăzi doamnă este rândul meu să atac. Şi iată planul conform căruia o voi face. Vom trece în revistă interogatoriile ce vi s-au luat şi declaraţiile scrise pe care le-aţi dat; le voi supune observaţiilor mele; dar, îngăduiţi-mi să vă plătesc pe loc fiecare insultă pe care mi-o veţi adresa – vă voi obliga să ajungeţi a vă contrazice din nou.

DOAMNA GOËZMAN: Din nou, domnule? Oare m-am contrazis vreodată în cele spuse până acum?

BEAUMARCHAIS: Ah, Doamne Dumnezeule, până astăzi contradicţiile ca furnicile-n drum! Ceea ce mă miră mai tare nu este că le-aţi dictat ci că nu le-aţi recunoscut când aţi recitit cele spuse. (S-a ridicat.)

MAGISTRATUL (îl temperează, tuşind. Doamnei Goëzman): Numele, doamnă…

DOAMNA GOËZMAN: Vi l-am spus şi ieri, când a fost dreptul meu să pun întrebări acestei… persoane…

MAGISTRATUL: O formalitate, doamnă; totuşi, o formalitate obligatorie…

BEAUMARCHAIS: Vă temeţi, poate, să nu contraziceţi numele declarat ieri?…

DOAMNA GOËZMAN (dintr-un suflet, fără a-l privi pe Beaumarchais)Madame Goëzman.

MAGISTRATUL: Căsătorită?

DOAMNA GOËZMAN: Da.

MAGISTRATUL: Cu cine?

DOAMNA GOËZMAN: Cu sieur Goëzman, magistratul.

MAGISTRATUL: Născută…

DOAMNA GOËZMAN: Jamar.

MAGISTRATUL: Mulţumesc. (Lui Beaumarchais.) Numele?

BEAUMARCHAIS: Pierre Augustin Caron de Beaumarchais.

MAGISTRATUL (Doamnei Goëzman): Îl cunoaşteţi pe domnul Pierre Augustin Caron de Beaumarchais?

DOAMNA GOËZMAN (izbucneşte): Cât despre asta, nici nu-l cunosc, nici nu vreau să-i fac cunoştinţa.

MAGISTRATUL (Lui Beaumarchais): O cunoaşteţi pe doamna Goëzman ?

BEAUMARCHAIS: Nici eu n-am cinstea s-o cunosc pe doamna. Însă, văzând-o, nu mă pot împiedica de-a formula o dorinţă exact opusă celei exprimată de doamna.

MAGISTRATUL: Aveţi cuvântul, domnule de Beaumarchais.

BEAUMARCHAIS: Stimată doamnă, doresc să începem această discuţie amicală, străduindu-mă a vă face să vă simţiţi cât mai bine. De aceea vă rog să repetaţi motivul de recuzare a mea, folosit ieri.

DOAMNA GOËZMAN (Magistratului): Îl recuz pe domnul deoarece este duşmanul meu cel mai de seamă şi pentru că are un suflet cumplit, cunoscut ca atare în tot Parisul.

BEAUMARCHAIS: Mulţumesc, stimată doamnă. Doresc să repet declaraţia mea corespunzătoare, de ieri. N-am nici un reproş de făcut doamnei; nici măcar cu privire la iritarea fără însemnătate ce o domină în această clipă chiar; în schimb, doresc să-i prezint regretele mele de a nu fi avut prilejul să-i ofer omagiile mele decât datorită unui proces de drept comun. Cât priveşte sufletul meu cumplit, nădăjduiesc să-i pot dovedi, prin moderaţia întrebărilor mele (ieri spuneam: răspunsuri) şi prin atitudinea mea respectuoasă, că cel care o sfătuieşte din umbră a informat-o greşit asupra persoanei mele. Doamnă, am ţinut să repetăm aceste declaraţii, ca să vedeţi că nu pot renunţa la plăcerea de a vă fi agreabil.

MAGISTRATUL (întinzându-i un dosar voluminos): Iată actele, domnule de Beaumarchais

DOAMNA GOËZMAN: Cum! Domnul este liber să citească toate câte m-aţi obligat să scriu?

BEAUMARCHAIS (răsfoind hârtiile): Este un drept pe care intenţionez, doamnă, să-l folosesc cu toate precauţiile necesare pentru a nu vă jigni. Cu prilejul celui dintâi interogatoriu, de pildă, la şaisprezece întrebări consecutive, toate privind acelaşi subiect, anume dacă aţi primit o sută de ludovici de la Le-Jay pentru a interceda în vederea unei audienţe solicitată de domnul de Beaumarchais, văd, spre marea cinste a discreţiei dumneavoastră că cele şaisprezece răspunsuri sunt lipsite de orice înfloritură inutilă. (Citeşte) Interogată dacă a primit o sută de ludovici în două fişicuri, a răspuns…

DOAMNA GOËZMAN: E fals.

BEAUMARCHAIS (Citeşte): Interogată dacă le-a pus într-un vas cu flori…

MAGISTRATUL:… a răspuns…

DOAMNA GOËZMAN: Minciună sfruntată.

BEAUMARCHAIS (Citeşte): Dacă n-a făgăduit lui Le-Jay o audienţă pentru seara aceea chiar…

GREFIERUL:… a răspuns…

DOAMNA GOËZMAN: Calomnie sinistră.

BEAUMARCHAIS (Citeşte):…dacă nu i-a spus lui Le-Jay: nu erau necesari banii; cuvântul dumneavoastră mi-ar fi fost deajuns…

MAGISTRATUL:…a răs…

DOAMNA GOËZMAN: O născocire diabolică.

BEAUMARCHAIS: Etc. etc. etc. Şaisprezece negaţii, una după cealaltă. (Face câţiva paşi. Se întoarce brusc. Puternic.): Şi, totuşi, la al doilea interogatoriu, forţată să vorbească despre acelaşi lucru, doamna Goëzman a răspuns, fără s-o oblige nimeni…

DOAMNA GOËZMAN: Este adevărat că Le-Jay mi-a adus cei o sută de ludovici; e adevărat că i-am păstrat într-un dulap încuiat, timp de o zi şi o noapte; însă, am făcut acestea numai din complezenţă pentru bietul Le-Jay, care-i un băiat de treabă şi nu-şi dădea seama de consecinţele faptei sale. Dealtfel, el ne este util, servindu-l pe soţul meu căruia îi vinde cărţile. Nu l-am refuzat pentru că avea multe drumuri de făcut şi banii aceia i-ar fi îngreunat foarte tare buzunarele.

BEAUMARCHAIS: Câtă bunătate! Când te gândeşti că-ntr-adevăr suma era în monezi de aur masiv… (Se năpusteşte asupra ei şi cade în genunchi.)Deoarece aceste răspunsuri sunt absolut contrarii faţă de cele dintâi, vă conjur, stimată doamnă, să binevoiţi a ne spune pe care dintre cele două interogatorii îl susţineţi, în privinţa unei chestiuni atât de importante!

DOAMNA GOËZMAN: Nici pe unul, nici pe celălalt, domnule, îmi susţin declaraţia. Este unica piesă din dosar ce conţine adevărul.

BEAUMARCHAIS (Se ridică. Grefierului): Vă rog să consemnaţi.

MAGISTRATUL: Trebuie să recunoaşteţi, doamnă, că metoda de a-ţi recuza propria mărturie, după ce ai recunoscut mărturia tuturora, ar fi cea mai comodă din toate, dacă ar putea avea sorţi de izbândă…

BEAUMARCHAIS: În aşteptarea clipei când parlamentul o va adopta, să examinăm cele spuse în declaraţia dumneavoastră asupra acestor o sută de ludovici. (Răsfoieşte dosarul.) Ne asiguraţi că tocmai vă ocupaţi de toaleta dumneavoastră când Le-Jay s-a înfăţişat cu cei o sută de ludovici; ne mai spuneţi că l-aţi rugat să-i ia înapoi pe dată, dar ne asiguraţi că n-aţi fost indignată.

DOAMNA GOËZMAN: Când a plecat am fost nespus de mirată să găsesc aurul într-un vas cu flori, pe colţul căminului.

BEAUMARCHAIS: Aţi trimis în trei rânduri la acel sărman Le-Jay, să vină să-şi reia banii, ceea ce n-a făcut decât a doua zi…

MAGISTRATUL: Observaţi, doamnă, că, pe de-o parte, aruncaţi cei o sută de ludovici, cu indignare; pe de alta, îi puneţi bine, cu complezenţă; iar pe de-a treia parte, aurul rămâne la dumneavoastră, fără să aveţi ştire de aceasta. Iată trei istorisiri ale unuia şi aceluiaşi fapt, care, trebuie s-o recunoaştem, seamănă destul de puţin una cu cealaltă; care este cea corectă, vă rog?

DOAMNA GOËZMAN: Am mai spus-o, domnule; rămân la declaraţie.

BEAUMARCHAIS (plimbându-se, cu mâinile la spate şi cu privirile în tavan): Şi, totuşi, aţi consemnat categoric că al doilea interogatoriu conţine adevărul şi numai adevărul. (Pe neaşteptate, Grefierului): Citiţi, vă rog.

GREFIERUL (citeşte): Doamna Goëzman, interpelată să ne declare dacă procesul-verbal al celui de-al doilea interogatoriu al său conţine adevărul, dacă intenţionează să-l recunoască şi dacă nu vrea să schimbe nimic din el, să adauge sau să retracteze ceva, a răspuns că procesul-verbal al celui de-al doilea interogatoriu al său conţine adevărul; că intenţionează să-l recunoască şi că nu vrea să schimbe nimic din el, să adauge ceva sau să retracteze ceva; numai că tot ceea ce a declarat este fals, de la un capăt la celălalt.

BEAUMARCHAIS: Ha! ha! ha! Iertaţi-mă, stimată doamnă. Ce formulare judicioasă! “Numai că tot ceea ce a declarat este fals, de la un capăt la celălalt”!

GREFIERUL (continuând): Deoarece Doamna Goëzman pretinde că nu ştie ce spune şi că-i este mintea aiurea, aflându-se într-o perioadă critică în ziua de azi.

BEAUMARCHAIS: Lăsând critica de-o parte, Madame, acest mod de a vă dezminţi mi se pare puţin cam ciudat.

DOAMNA GOËZMAN: Mă credeţi sau nu; cum vreţi, monsieur. Dar, zău că există momente când nu mai ştiu ce spun, când nu-mi amintesc de nimic. Uite, să vedeţi ce mi s-a întâmplat zilele trecute, cu un căţel al unei prietene…

MAGISTRATUL: Mulţumesc. Ne-aţi mai relatat întâmplarea de trei ori. Cum îns㸠căţelul nu v-a dat în judecată, această mărturie nu ne e utilă în cazul de faţă.

BEAUMARCHAIS: Stimată doamnă, să nu insistăm asupra unui detaliu ce mi se pare jenant pentru dumneavoastră şi datorită căruia vă chinuiţi. Cea mai eficace armă a sexului slab, madame, este blândeţea; iar triumful cel mai splendid este să recunoască a fi fost învins. Totuşi, binevoiţi să ne explicaţi cel puţin de ce, la primul interogatoriu aţi negat de şaisprezece ori la rând faptul că cei o sută de ludovici au zăbovit la dumneavoastră, ceea ce aţi recunoscut în declaraţie că este adevărat. Iertaţi-mă că intru în amănunte prea intime pentru partea adversă, dar confidenţele pe care tocmai le-aţi făcut în faţa justiţiei par să mă autorizeze să le scormonesc la rândul meu. Conform datei acelui prim interogatoriu, s-ar spune că atunci nu eraţi tulburată de necazurile atât de penibil mărturisite, necazuri ce v-au chinuit cu prilejul celui de-al doilea interogatoriu; în pofida acestor fapte, nu contraziceţi mai puţin declaraţia.

DOAMNA GOËZMAN: Domnule, dacă-n ziua aceea am negat să fi primit şi să fi păstrat banii, aceasta s-a datorat, de bună seamă, faptului că aşa am vrut să fac; aşa cum am spus-o şi o repet pentru ultima oară, susţin în continuare declaraţia mea exclusiv; regret că aceasta vă displace.

BEAUMARCHAIS: Mie, doamnă? Dimpotrivă, nu se poate da un răspuns mai bun; vă jur că cele ce aud îmi plac atât de mult (privire spre Grefier)încât aş fi dezolat dacă s-ar schimba o iotă, cu prilejul transcrierii. (Din nou Doamnei Goëzman.) Îmi permiteţi să mai fac o remarcă?

DOAMNA GOËZMAN: Vai, monsieur, câte întrebări mai puneţi! Sunteţi guraliv ca o femeie.

BEAUMARCHAIS: Fără să recurgem la calificare, nici în privinţa femeilor, nici în privinţa mea, vă rog să nu vă simţiţi jignită dacă insist, madame,rugându-vă să ne spuneţi care este persoana pe care aţi trimis-o de trei ori în cursul zilei aceleia la bietul Le-Jay, să vină să-şi ia înapoi cei o sută de ludovici, acei perfizi o sută de ludovici strecuraţi prin vicleşug printre florile dumneavoastră, când eraţi întoarsă cu spatele şi când, în cel mai bun caz, nu puteaţi vedea ce face decât prin oglinda toaletei?

DOAMNA GOËZMAN: Nu sunt datoare să vă dau socoteală. (Grefierului.) Scrieţi că nu sunt datoare să dau socoteală domnului şi că nu mă înghesuie cu întrebările astfel decât pentru a mă determina să mă contrazic.

BEAUMARCHAIS (Grefierului): Scrieţi, domnule; răspunsul doamnei este mult prea nevinovat ca să-l putem trece sub tăcere.

MAGISTRATUL: Voi insista şi eu, doamnă; este un lucru foarte important: pe cine aţi trimis în trei rânduri?

DOAMNA GOËZMAN: Bine, domnule; dacă trebuie neapărat s-o spun, l-am trimis pe lacheul meu; n-aveţi decât să-l chemaţi aici.

MAGISTRATUL: Remarcaţi, doamnă, că dacă lacheul dumneavoastră, interogat asupra acestor fapte, ar declara că nu s-a dus la Le-Jay, acest lucru n-ar fi lipsit de consecinţe în ceea ce vă priveşte; haidem, faceţi un efort să vă amintiţi treburile cum se cade.

DOAMNA GOËZMAN: Domnule, habar n-am de nimic. Dacă vreţi, scrieţi că nu-i vorba despre lacheu, ci de un savoyard. Pe cheiul Saint-Paul, unde locuiesc, se-aţin o sută de coate-goale; dacă pe domnul (despre Beaumarchais) îl amuză jocul, n-are decât să meargă să-i ancheteze.

BEAUMARCHAIS (Grefierului): Sper că s-a consemnat. (Doamnei Goëzman, cu o reverenţă.) Nu mă voi duce, doamnă, şi vă mulţumesc pentru felul în care aţi lămurit chestiunea celor o sută de ludovici; Curtea, nădăjduiesc, nu va fi mai încurcată decât sunt eu să hotărască dacă i-aţi aruncat cât-colo cu mândrie şi indignare sau i-aţi încuiat cu discreţie şi satisfacţie. (Pauză.) Să trecem la un alt articol, nu mai puţin interesant: cei cincisprezece ludovici.

DOAMNA GOËZMAN: Domnule, nu cumva insinuaţi din nou că am recunoscut cumva a-i fi primit?

BEAUMARCHAIS: Cât priveşte mărturisirile formale, stimată doamnă, n-am prezumţia de a mă flata c-aţi fi făcut-o; ştiu prea bine că astfel de mărturisiri nu pot fi obţinute de la dumneavoastră decât la o anumită… perioadă, în anumite zile însemnate în calendar… În schimb, recunosc că mă bizui suficient pe oarecari contradicţii mărunte, pentru a nădăjdui ca, ajutându-mă Dumnezeu şi domnul Grefier, să spulberăm ceaţa care încă mai ascunde adevărul.

DOAMNA GOËZMAN: Vă răspund limpede şi fără echivoc că niciodată Le-Jay nu mi-a pomenit aceşti cincisprezece ludovici, nici nu mi i-a dat.

MAGISTRATUL: Vă atrag atenţia, madame, că ar fi mai merituos să spuneţi: i-am refuzat, decât să susţineţi că nici n-aţi auzit de ei.

DOAMNA GOËZMAN: Susţin, domnule, că nu mi s-a pomenit niciodată de ei: ar avea vreun sens să oferi cincisprezece ludovici unei doamne de condiţia mea? mie, care refuzasem o sută în ajun?!

BEAUMARCHAIS (tresărind): La care ajun vă referiţi, madame ?

DOAMNA GOËZMAN: Cum, naiba, la ajunul zilei… (se opreşte din senin şi-şi muşcă buzele.)

BEAUMARCHAIS: La ajunul zilei când nu vi s-a pomenit niciodată despre cei cincisprezece ludovici, nu-i aşa?

DOAMNA GOËZMAN (se ridică, furioasă): Isprăviţi odată, că de nu vă… vă… vă dau o pereche de palme…! Chiar că-mi şi păsa de cei cincisprezece ludovici! Încercaţi doar să mă întrerupeţi şi să mă-ncurcaţi cu ocolişurile acestea fără număr! Jur, şi spun adevărul: nu mai răspund la nici un cuvânt! (Se aşază şi mânuie evantaiul de zor.)

GREFIERUL (mormăind): Nu vă supăraţi, doamnă…

DOAMNA GOËZMAN (îl priveşte, autoritară): Hm!

GREFIERUL (coboară ochii în hârtii, renunţând): Iertaţi-mă…

MAGISTRATUL (lui Beaumarchais): Această întrebare vi se pare esenţială? Doamna a declarat în nenumărate rânduri că n-a primit acei cincisprezece ludovici! De vreme ce întrebarea o ofensează, ce importanţă are dacă i-au fost oferiţi sau nu?

BEAUMARCHAIS: Aveţi dreptate. Să nu mai pomenim cei o sută de ludovici “respinşi în ajunul zilei… când nu i s-a pomenit deloc despre cei cincisprezece ludovici”, din moment ce aceasta turbură pacea conferinţei noastre… Insist doar să mi se ierte întrebarea şi… să-mi fie îngăduită. Deseori nu ajungem să cunoaştem valoarea principiilor decât după ce se vădesc consecinţele lor. Vă rog numai să aveţi bunăvoinţa de a cere să se consemneze exact: madame Goëzman asigură că nu i s-a vorbit nicicând despre cei cincisprezece ludovici, nici nu i s-a propus să-i accepte. (Semn al magistratului către Grefier care scrie în mare viteză.)

GREFIERUL:…nici nu i s-a propus să-i accepte.

BEAUMARCHAIS: Domnule grefier, fiţi vă rog amabil şi căutaţi scrisoarea doamnei Goëzman, cu data de 21 aprilie.

GREFIERUL (caută): Asta… nu, asta… nu… Iat-o, monsieur.

BEAUMARCHAIS (se deplasează în spatele Grefierului; indică un loc pe hârtie): Sunteţi bun să daţi citire acestui pasaj… De-aici până aici.

GREFIERUL (citind): M-aş teme să vă inoportunez dacă, după pierderea procesului meu, când aţi avut bunăvoinţa de a-mi restitui cele două fişicuri cu ludovici şi ceasul cu diamante, mi s-ar fi înapoiat, din partea dumneavoastră, şi cei cincisprezece ludovici pe care amicul comun, negociatorul dintre noi doi, vi-i lăsase pe deasupra.

BEAUMARCHAIS: Madame, nu este aceasta copia epistolei mele, pe care v-a adus-o Le-Jay, la 21 aprilie, şi pe care aţi confruntat-o amândoi, dumneavoastră cu Le-Jay, cu originalul ei ce vă enervase atât de mult? (Îi întinde foaia de hârtie.)

DOAMNA GOËZMAN (o cercetează şi o aruncă pe birou): N-am văzut în viaţa mea petecul acesta de hârtie; nu mi-a fost niciodată prezentat. Dimpotrivă, susţin că scrisoarea pe care am primit-o atunci de la domnul (semn spre Beaumarchais) n-avea nici o legătură cu această copie şi că nu era decât tot un petec de hârtie, lipsit de orice importanţă, şi pe care l-am aruncat cât colo.

BEAUMARCHAIS: Doamna este astăzi de acord c-a primit o epistolă din partea mea, dar văd că la primul interogatoriu a negat de cincisprezece ori la rând s-o fi primit. Cât despre faptul că vi s-a părut un petec de hârtie, lipsit de orice importanţă şi pe care l-aţi aruncat cât colo, am mari îndoieli, deoarece la al doilea interogatoriu – îl am aici, sub ochi – aţi declarat… (se ridică şi duce doasrul Grefierului, indicându-i locul)

GREFIERUL (citind): Doamna Goëzman nu-şi aminteşte altceva decât c-a primit o scrisoare de la domnul de Beaumarchais şi că citind-o a fost atât de furioasă, deoarece a crezut că el repeta în ea povestea cu cei o sută de ludovici şi cu ceasul, a fost atât de furioasă încât a trimis să fie adus pe dată Le-Jay, pentru a afla de la el dacă înapoiase ceasul şi cei o sută de ludovici care îi erau solicitaţi împreună cu cei cincisprezece ludovici; şi a mai declarat că Le-Jay, sosind la ea, când ea i-a arătat copia scrisorii domnului de Beaumarchais, o asigurase că citise greşit, că în scrisoarea respectivă nu era vorba decât despre cei cincisprezece ludovici şi nu despre restul, înapoiat de el de faţă cu martorul; iar confruntând copia de faţă, ea recunoaşte a fi aceea a scrisorii domnului de Beaumarchais.

BEAUMARCHAIS (se îndreaptă spre birou, ia copia scrisorii şi-şi mângâie obrazul cu ea): Suntem chit, doamnă? Să numărăm împreună: ies la iveală două, trei, patru contraziceri pe cinste. Mai întâi şi-ntâi, n-aţi primit nici o scrisoare de la mine; pe urmă, aţi primit una, dar care n-avea nici o importanţă, un petec de hârtie fără nici un înţeles; apoi, deodată, iată că petecul acesta se schimbă într-o scrisoare foarte enervantă şi care provoacă o scenă între dumneavoastră şi Le-Jay, iar această epistolă, după părerea dumneavoastră, era conformă copiei ce i prezenta; totuşi, astăzi, ne asiguraţi că nu cunoaşteţi această copie, acest petec de hârtie, şi că n-are nici o legătură cu scrisoarea primită din partea mea.Oare toate acestea vi se par suficient de clare, suficient de pozitive, suficient de contradictorii? Dar, s-o lăsăm, nu? de altfel, nu despre asta era vorba.

DOAMNA GOËZMAN: Dar, despre ce era vorba, domnule?

BEAUMARCHAIS: Aţi certificat adineaori că Le-Jay nu v-a pomenit niciodată despre aceşti cincisprezece ludovici, nici nu vi i-a dat în ziua urmând-o acelui… ajun… în legătură cu care discutăm de-atâta vreme; aşadar, aţi ignorat cu desăvârşire – atunci când v-a parvenit scrisoarea mea, la 21 aprilie, aţi ignorat că eu cheltuisem cincisprezece ludovici, peste restul, cincisprezece ludovici destinaţi secretarului, peste restul de o sută de ludovici şi ceasul cu diamante, aţi ignorat spun, că am mai dat cincisprezece ludovici pentru a mi se facilita o audienţă?

DOAMNA GOËZMAN: Desigur, domnule.

BEAUMARCHAIS: Toate bune, doamnă. Dar cum se face că n-aţi avut cunoştinţă despre aceşti cincisprezece ludovici şi, simultan, aţi ştiut atât de bine despre ei încât i-aţi menţionat de două sau trei ori, ca pe-un lucru foarte familiar, în cele mărturisite a se fi petrecut la 21 aprilie, tocmai citite de noi, mărturisiri ce vă aparţin exclusiv? Se vede limpede că-n scrisoarea mea nu solicitarea celor cincisprezece ludovici vă miră şi vă-nfurie, ci numai cererea celor o sută de ludovici şi a ceasului pe care mi le înapoiaserăţi, cerere pe care credeaţi a o vedea repetată în scrisoare. Este la mintea oricui că Le-Jay nu spune, cu intenţia de a vă calma, nu spune despre mine: Un pungaş pe care o să-l fac să-i intre bine-n cap că nu mi-a dat niciodată aceşti cincisprezece ludovici pe care-i cere; nu ! Le-Jay vă linişteşte asigurându-vă, dimpotrivă: Aţi greşit, doamnă, când aţi crezut că citiţi în scrisoare ceea ce vă irită atâta; uitaţi-vă bine: nu vi se cer iarăşi cei o sută de ludovici şi ceasul, restituiţi de mine de faţă cu martori, ci numai cei cincisprezece ludovici, în legătură cu care domnul de Beaumarchais solicită lămuriri, deoarece este convins că secretarul soţului dumneavoastră nu i-a primit; atunci, dumneavoastră, doamnă Goëzman, confruntând copia cu originalul şi recunoscând că, într-adevăr, era vorba numai despre cei cincisprezece ludovici v-a trecut furia şi toate nenorocirile au luat sfârşit. Dacă acest detaliu, pe care nu l-aş fi putut expune mai pe scurt fără să-l fac de neînţeles, dacă răspunsul dumneavoastră, ocolişurile, mărturiile, contrazicerile, combinate cu spusele lui Le-Jay, nu dovedesc limpede ca ziua că cei cincisprezece ludovici se află în posesia dumneavoastră, atunci e cazul să aruncăm pana-n foc şi să renunţăm la a mai dovedi ceva omenirii. Aveţi vreun răspuns de dat?

DOAMNA GOËZMAN: Nimic mai simplu de explicat ca asta, domnule. Nu v-am spus că-n ziua celui de-al doilea interogatoriu, când am convenit c-am primit şi-am pus bine cei o sută de ludovici şi când, din prostie, am relatat istoria cu scrisoarea şi cu cei cincisprezece ludovici, mi-era mintea aiurea şi mă aflam într-o anumită stare…?

BEAUMARCHAIS: Ah, stimată doamnă! Nu mai insistaţi; dacă nu pentru noi, măcar din respect pentru dumneavoastră. Nu găsiţi alt mijloc, mai modest şi mai puţin bizar, de-a vă scuza înfrângerile?

DOAMNA GOËZMAN: Răspunsul meu este acceptat de procedură, aşa că n-aveţi dreptul să-mi cereţi altul.

BEAUMARCHAIS: Nu vă amăgiţi, madame. Mai înainte ca justiţia să vă accepte confidenţele şi declaraţiile stranii, este necesar să se adauge un nou articol Codului penal, care să impună examinarea medicală a matroanelor, ca pe un preludiu necesar fiecărui interogatoriu al martorilor şi acuzaţilor de sex feminin; până atunci, în zadar imploraţi în numele relei credinţe, o indulgenţă meritată numai de starea rea a sănătăţii. Oricum ar sta lucrurile, este interesant să observăm că singura dată când madame Goëzman a vorbit fără să ştie ce spune, ea a improvizat, din simplă inspiraţie, o istorisire privind scrisoarea şi cei cincisprezece ludovici, care este cu exactitate conformă celei deja consemnate în proces, în depoziţii şi la interogatorii, o poveste despre care se cuvine să ne amintim că n-avea cum s-o cunoască. O, putere a adevărului asupra sufletelor inocente!

DOAMNA GOËZMAN: În definitiv, chiar dacă tot ce am mărturisit la al doilea interogatoriu ar fi adevărat, aceasta tot n-ar dovedi încă faptul c-aş fi primit cei cincisprezece ludovici.

BEAUMARCHAIS: Ba ar dovedi-o mai mult decât vă închipuiţi, stimată doamnă; căci este vădit că nu fugiţi de lămuririle privitoare la scrisoare şi la cei cincisprezece ludovici decât pentru a înlătura bănuiala că i-aţi fi cerut vreodată, că i-aţi fi primit, că i-aţi fi păstrat. Însă, cum este mult mai uşor să negaţi existenţa acestor cincisprezece ludovici, decât să scăpaţi de mulţimea dovezilor care demonstrează că i-aţi primit, voi renunţa la tonul uşuratec la care m-au îndemnat insultele dumneavoastră, pentru a vă asigura că apărarea, aşa cum v-aţi construit-o, mai curând deplorabilă decât ridicolă, în problema noastră cel puţin, vă pune într-o lumină odioasă. Să păstraţi aceşti cincisprezece ludovici, madame, e lucru de nimic; în schimb, să lăsaţi să cadă vina de a-i fi păstrat asupra nenorocitului ăstuia de Le-Jay, în legătură cu care aveţi atâtea motive de mândrie, deoarece aţi fost pe punctul să-l pierdeţi definitiv, aruncându-l în temniţă, numai un strop de îndemânare în plus să fi avut – a azvârli vina asupra lui, stimată doamnă, este o crimă, o atrocitate care n-ar mira la anumiţi bărbaţi, care însă va înspăimânta în veci de veci, ori de câte ori va ieşi de pe buzele unei femei; deoarece despre femei se presupune, pe bună dreptate, că s-ar cuveni să fie total străine de orice răutate premeditată.

Se stinge lumina.

Tags

Related Posts

Share This

- Actul II

Aceiaşi, fără Doamna Goëzman.

 BEAUMARCHAIS: Domnule judecător, curajul care te face să bravezi tot, activitatea care te face să parezi tot, şi răbdarea care te face să rabzi tot, nu izbutesc să facă jignirile mai puţin sensibile, nici suferinţele mai puţin dureroase. Femeile, a căror purtare este atât de încântătoare încât nu par să fie sortite decât pentru a răspândi flori în existenţa noastră, femeile însele ne predau fără răgaz lecţia dulce a acestui curaj instinctiv, a acestei filosofii practice: făurite de natură mai slabe ca bărbaţii, şi suferind aproape necontenit, au o răbdare, o blândeţe, o seninătate la necaz ce m-au îndemnat întotdeauna să roşesc de ruşine, pe mine, făptură total lipsită de cuminţenie, irascibilă şi care, totuşi, pretinde la cinstea de a şti să se stăpânească. Mai puţin preocupate să se plângă decât să ne placă, le vedem dându-şi uitării suferinţele pentru a nu gândi decât la plăcerile noastre. S-ar spune că stima şi iubirea noastră le răsplătesc toate suferinţele. Obiect al cultului meu, de când mă ştiu, acest sex îndatoritor îmi este model şi acum. Aşadar, sunt precum Sosia; nu mai sunt eu cel care suferă şi este nenorocit, sunt un alt eu, curajos, arzând de dorul de a repara pierderile pricinuite de răutate în opinia concetăţenilor mei, un eu măcinat de nerăbdarea de a fi înţeles de sufletele sensibile, un eu care se străduieşte să excite curiozitatea celor indiferenţi. Aspir la bunăvoinţa publică, aspir să opun proteguirea oamenilor de bine urii celor care mă persecută. Pe scurt, stând de vorbă cu dumneavoastră, îmi uit durerile, mă simt mai nobil, văd revenindu-mi buna dispoziţie. Stimate domnule judecător, ce-ar fi să ne jucăm toţi trei?

MAGISTRATUL: Aud?

BEAUMARCHAIS: Foarte bine, auziţi foarte bine, domnule judecător!

GREFIERUL: Să consemnez?

MAGISTRATUL (Grefierului): Nu e nevoie. Se ştie că aud foarte bine… încă.

BEAUMARCHAIS: “Încă”, aţi spus? Încă n-aţi auzit nimic, domnule judecător. Vreau să fim noi înşine actorii dramei la care până acum aţi asistat doar. Un judecător este un spectator detaşat; numai un actor, care trăieşte în miezul lucrurilor, cu sufletul, cu inima, cu viaţa, angajându-şi întreaga memorie şi visele toate, numei el poate înţelege unde este dreptatea. Hai să ne jucăm de-a piesa dramei mele, domnule judecător!

MAGISTRATUL (cu fineţe): Ne jucăm de-a drama, stimate domnule de Beaumarchais, de când ne naştem.

BEAUMARCHAIS: Una este, domnule judecător, întruparea propriei drame, asumarea suferinţei personale, şi alta este întruparea unei drame a aproapelui nostru, asumarea suferinţei lui. Domnule judecător, nu devenim oameni decât când acceptăm acest al doilea joc, jocul intrării în pielea nenorocirii, jocul renunţării la suferinţa personală în favoarea suferinţei celor care ne înconjoară. Jocul omului superior, jocul înţelepciunii, este jocul uitării de sine şi al trăirii în numele celor din jur.

MAGISTRATUL: Un astfel de joc v-a îndemnat să scrieţi teatru…

BEAUMARCHAIS:… drame, domnule judecător, deşi le-am numit comedii, pentru uzul cenzurii şi al celor uşurateci…

MAGISTRATUL: Încep să fiu ispitit de propunerea dumneavoastră. Cine ar putea refuza să trăiască viaţa celui mai scandalos dramaturg contemporan?

BEAUMARCHAIS: Că am stârnit scandalul, de acord, domnule judecător; nu-i vina mea că adevărul scris de mine a scandalizat. Eu, însă, nu sunt un dramaturg scandalos, sunt doar un scriitor exact. Iubesc adevărul. De aceea vă propun să ne jucăm de-a adevărul meu. Până acum ne-am jucat de-a adevărul magistratului Goëzman.

MAGISTRATUL: Şi propuneţi…

BEAUMARCHAIS: Propun ca dumnealui (semn spre Grefier) să fie sora mea, pe scena acestei camere de anchetă. (Grefierul tresare, indignat.)

MAGISTRATUL: Şi eu?

BEAUMARCHAIS: Vă voi da indicaţii, domnule judecător, la momentul potrivit.

MAGISTRATUL (cedând): Grefier! (Grefierul se ridică, alb de stupoare. Beaumarchais îşi scoate batista şi i-o înnoadă în jurul capului. Aranjarea veşmântului Grefierului simulează o rochie pe sub care apar cracii pantalonilor.)

BEAUMARCHAIS (isprăvind deghizarea): Draga mea, draga mea… (îl sărută. Grefierul rămâne ţeapăn, scârbit.)

MAGISTRATUL (intervenind în favoarea jocului): Grefier…

GREFIERUL (acceptând înţepat. Înapoiază sărutul): Dragul meu…

BEAUMARCHAIS (suflând): Ce s-a-ntâmplat? Ce cauţi aici? De ce nu stai cuminte la închisoare? (Grefierul reia. Beaumarchais răspunzând.) Mi s-a dat voie să ies, însoţit de un paznic, să obţin o audienţă de la judecătorul Goëzman. El e cel care face raportul asupra procesului meu cu La Blache.

MAGISTRATUL (suflă): De ce ai nevoie de audienţa asta? (Grefierul reia.)

BEAUMARCHAIS: Un judecător se cuvine să ţină seama şi de adevărul acuzatului nu numai de scornirile reclamantului. (Suflă:) Şi? (Grefierul reia. Beaumarchais în rolul său): Am fost de-o sută de ori. Refuză să mă primească.

GREFIERUL (inspirat): Dacă nu vrea omul, dă-i pace.

BEAUMARCHAIS: Pacea lui o plătesc cu ruinarea mea, cu libertatea, cu obrazul!

MAGISTRATUL: Poate că La Blache a plătit ceva mai consistent: în aur.

BEAUMARCHAIS: A plătit ţinerea mea la uşă până poimâine, când are loc ultima înfăţişare!

GREFIERUL (entuziasmat că-l pune pe magistrat într-o situaţie la fel de penibilă ca a sa): Uite-l pe Le-Jay; e librarul care pune-n vânzare broşurile lui Goëzman. Poate ne dă o idee…

MAGISTRATUL (intrând în pielea lui Le-Jay): Eu? Cum să-ndrăznesc? Împotriva unui judecător?

BEAUMARCHAIS: Nu sunt împotriva nici unui judecător. E dreptul meu, ca şi al lui La Blache, să-l informez pe magistrat asupra adevărului. Nu doresc decât să se aplice legalitatea. Să intrăm în legalitate, domnule. Sunt sătul de bisericuţe şi de sfinţi. Toate merg pe dos în Franţa noastră pentru că funcţionează numai proptelele. Iar constituţia se aplică exclusiv pe fundul gol al celor care nu ştiu să dea din coate sau sunt prea cinstiţi ca s-o facă, aşteptând ziua de apoi, cu dreptatea ei. Această audienţă mi se datorează conform procedurii judiciare!

MAGISTRATUL: Atunci s-o obţinem prin doamna Goëzman. Soţia ştie să-şi impună dreptul, în alcov. Să vă moşească şi dreptatea dumneavoastră.

BEAUMARCHAIS: Sacrific orice.

GREFIERUL: Ce? Până şi câinele din lanţ ţi-e proprit.

BEAUMARCHAIS (Grefierului): Mă-mprumuţi cu o sută de ludovici de aur?

GREFIERUL: Poftim.

MAGISTRATUL: Voi lua cu mine numai cincizeci. Restul, dacă va fi nevoie.

GREFIERUL: Nici vorbă. Libertatea fratelui meu merită orice sacrificiu. Ia toţi banii.

BEAUMARCHAIS (îl expediază prin gest pe Magistrat, care a luat banii imaginari. Magistratul se ascunde, în picioare, lângă culise; rămâne să privească. Beaumarchais îl ţine îmbrăţişat pe Grefier): Surioara mea iubită, tremur din cap până-n picioare.

GREFIERUL: Şi eu (ambii dârdâie, îmbrăţişaţi.)

BEAUMARCHAIS: Oare vom izbuti?

GREFIERUL: Fii liniştit. Ce nu poate dezlega legea, poate dezlega banul.

MAGISTRATUL (exultând): Diseară!

BEAUMARCHAIS (îl sărută pe Grefier, nebun de bucurie. Când se potoleşte, îşi reia tonul din actul precedent): Numai că, domnule judecător şi domnule grefier, seara, valetul mi-a spus că domnul Goëzman nu este acasă, dar că-l va primi pe avocatul meu în zori, a doua zi, în ziua procesului…

MAGISTRATUL (tonul din actul I): Şi avocatul n-a fost primit…

GREFIERUL (în rolul sorei): Le-Jay, Le-Jay, ce-a spus doamna Goëzman?

MAGISTRATUL (tonul lui Le-Jay): Îl primeşte chiar acum pe fratele tău…

BEAUMARCHAIS (sare, să plece): Mă duc, alerg, zbor!

MAGISTRATUL: Numai că… nu-i destul…

GREFIERUL: Ce? (magistratul face semnul şperţului) Doamne, Dumenzeule! Suntem pierduţi! Nu mai am decât banii de mâncare!

BEAUMARCHAIS: Ceasul! Ceasul cu diamante: O fi vrând să primească ceasul meu cu diamante?

MAGISTRATUL: Nu-i destul. A spus că are nevoie de încă cincisprezece ludovici de aur, să-l mituiască pe secretarul lui Goëzman.

GREFIERUL: Ia-i. Vedem noi mâine ce-om mânca.

BEAUMARCHAIS (tonul din actul precedent): Şi uite-aşa a început şedinţa procesului şi eu n-am apucat să-mi expun cazul magistratului raportor, deşi ceasul şi cei cincisprezece ludovici s-au dus şi ei pe gârlă…

MAGISTRATUL ŞI GREFIERUL:…pentru că La Blache plătise mai gras!

BEAUMARCHAIS (Magistratului): Plocoanele nu ne mai interesează. Am chinuit-o destul pe biata madame Goëzman cu ele. Ne interesează cazul dumitale Le-Jay, victimă nenorocită a setei de aparenţe onorabile ce-l macină pe Goëzman, magistratul corupt.

MAGISTRATUL (tonul din actul precedent): Magistrat corupt? N-aţi dovedit-o încă, domnule de Beaumarchais. Vă atrag atenţia că aţi putea plăti greu această ponegrire.

BEAUMARCHAIS: Domnule magistrat, nădăjduiesc să am probe de neînlăturat care să şteargă orice urmă de îndoială în această privinţă. Dar, să nu stricăm jocul nostru, amintindu-ne de pe acum de tragedia justiţiei franceze…

MAGISTRATUL (interpretând rolul lui Goëzman): Îl voi da în judecată pe acest… Beaumarchais… Tentativă de corupere a unui magistrat în exerciţiul funcţiunii. Da, asta e… Şi (Grefierului) draga mea madame Goëzman, când mi-a venit această idee… această idee…

GREFIERUL (devenind Doamna Goëzman. O va imita pe respectiva interpretă):…genială, scumpul meu soţ!

MAGISTRATUL:…genială, această idee genială, contele Joseph Alexandre Falcon de la Blache mi-a făgăduit să-mi dubleze onorariul… mi-a spus: “Stimate domnule Goëzman…” (reia, încântat) “Stimate domnule Goëzman… voi dubla onorariul…”

GREFIERUL:…discret, onorariul discret, dragul meu…

MAGISTRATUL:…onorariul discret, doamnă.

GREFIERUL: Putea să-l tripleze, după ce a pus mâna pe întreaga avere mobilă şi imobilă a acelui scârţa-scârţa pe hârtie de Beaumarchais… Scandalagiul ăla!

MAGISTRATUL: Corupătorul!

GREFIERUL: Mincinosul!

MAGISTRATUL: Laşul!

GREFIERUL: Năpârca!

MAGISTRATUL (caută cuvântul):…Histri… (împreună cu Grefierul)…Histrionul!

BEAUMARCHAIS (tonul din actul precedent): Domnilor, domnilor, să nu exagerăm… Nu trebuie să vă înflăcăraţi atât de tare. Jocul de-a teatrul rămâne un…joc.

MAGISTRATUL: Să vezi, draga mea, ce-a putut scrie mârşavul (a rostit cuvântul cu plăcere, să-l asmute pe Beaumarchais, de la care obţine o nouă reacţie, mută. Întinde Grefierului o scrisoare imaginară): Citeşte, citeşte.

GREFIERUL (uitând că interpretează rolul doamnei Goëzman, cu tonul profesiei sale): Domnule, dată fiind plângerea, care mi-a parvenit prin zvon, a domnului Goëzman, consilier, care afirmă că aş fi încercat să-l corup, câştigând-o de partea mea pe doamna Goëzman…

MAGISTRATUL (reamintindu-i jocul): Ho – ho!

GREFIERUL (priveşte, zăpăcit. Apoi reia ca doamna Goëzman):…câştigând-o de partea mea pe doamna Goëzman prin propuneri financiare… (a citit în minte mai departe satisfăcut.) A-ha! Bravo! Bravo! (Citeşte subliniat.)…pe care le-a respins, declar că orice expunere a faptelor de pe aceste poziţii… (indignat)…e falsă, oricine ar fi acela care o face. (Uluit.) Declar că n-am încercat să-l corup pe domnul Goëzman în vederea câştigării unui proces despre care tot timpul am socotit a nu-l putea pierde decât datorită unei erori judiciare sau a unei nedreptăţi. (Grefierul s-a aplecat înainte, spre Magistrat, care-i răspunde cu o poziţie similară. Poză a mirării maxime.) Cât priveşte banii propuşi de mine şi refuzaţi – vine vorba.

MAGISTRATUL: Şi… refuzaţi, vine vorba...

GREFIERUL: Şi refuzaţi, vine vorba…

MAGISTRATUL: Nu. Şi refuzaţi – vine vorba...

GREFIERUL: Ah, da. Scrie şi: “vine vorba”. Şi, ce-i cu asta?

MAGISTRATUL (gest de plictiseală a profesionistului): Nimic, nimic. Mergi mai departe.

GREFIERUL:…vine vorba, de doamna Goëzman (gest de identificare), dacă această idee provine dintr-un zvon public, domnul Goëzman nu poate şti în ce măsură subsemnatul a acreditat zvonul sau ba… (Comentând): Ei, asta-i bună! Şi de ce mă rog să nu-l acrediteze? Ar trebui să fie mai cavaler cu o doamnă, acest sieur de Beaumarchais!…

MAGISTRATUL: Parcă nu şi cu mine? Sunt doar magistrat… (Ridică din umeri. Semn să continue.)

GREFIERUL:…Mmm… mmm… Socotesc că un om, care prin situaţia sa oficială este pus să judece pe ceilalţi în temeiul unor fapte precise, nu s-ar cuveni să mă inculpeze cu atâta uşurinţă şi cu atât mai puţin să sesizeze autorităţile împotriva mea…

BEAUMARCHAIS (gest de oprire. Preia el textul): Nu mă tem să se facă lumină asupra nici uneia dintre faptele mele. Declar că respect pe toţi judecătorii aleşi de Rege. Astăzi, însă, domnul Goëzman nu îmi este judecător. Se spune că va depune o plângere împotriva mea, ca parte reclamantă: prin aceasta coboară în rândurile cetăţenilor obişnuiţi; nădăjduiesc că justiţia va binevoi să-şi păstreze neutralitatea, faţă de noiamândoi. Nu voi ataca pe nimeni. Dar… declar răspicat că mă voi apăra deschis în toate direcţiile, fără a depăşi moderaţiunea recomandabilă, modestia şi buna-cuviinţă care mă caracterizează în relaţiile cu toată lumea. Cu deosebit respect etc. etc. etc..

MAGISTRATUL (lui Beaumarchais. Ton oficial): Sunteţi sigur, domnule de Beaumarchais că ideea coruperii nu v-a trecut prin minte?

GREFIERUL (interesat, ca om al justiţiei): E posibil? Eu, unul… (Privire de temperare, din partea Magistratului.)

BEAUMARCHAIS: 1. Încurajat de toţi jurisconsulţii mei, aveam o părere atât de bună despre cauza mea încât aş fi socotit să îmi necinstesc judecătorii îndoindu-mă vreo clipă de succes. 2. N-am ignorat nici o clipă că un judecător integru nu poate fi corupt cu bani. Şi că a-i propune înseamnă să-l bănuieşti dinainte că e corupt şi vândut lipsei de echitate. 3. Îmi câştigasem cauza în faţa instanţei precedente. Exista oare ceva în personalitatea magistratului însărcinat să raporteze asupra dosarului meu, ceva ce nici nu-mi trecuse prin minte în cazul primei instanţe? De ce l-aş fi socotit mai lipsit de delicateţe decât judecătorii mei dintâi? Nu-l cunoşteam pe domnul Goëzman. Acum, când domnia sa mă acuză de a fi încercat să-l corup, nu este domnia sa însuşi acela care se jigneşte singur, cu o injurie la care eu n-aş fi cugetat? Care este judecătorul cinstit căruia i-a putut trece prin cap că vreun solicitant l-ar putea crede coruptibil? 4. Cum! S-ar putea merge până acolo încât să se dea crezare absurdităţii că domnul Goëzman mi-ar fi vândut sufragiul său pentru suma derizorie de o sută de ludovici? Calomniind solicitantul, judecătorul este cel împroşcat cu noroi. Dacă aş fi avut intenţia culpabilă de a-mi corupe magistratul, într-o afacere judiciară a cărei pierdere mă costă pe puţin cincizeci de mii de scuzi, departe a mă codi, departe de a mă târgui asupra preţului unei audienţe meschine, care îmi era strict necesară, nu aş fi spus pur şi simplu cuiva: Du-te şi asigură-l pe domnul Goëzman că-l aşteaptă cinci sute de ludovici, o mie, depuşi la notarul cutare, dacă face cum ştie să câştig eu procesul? Nimeni nu ignoră că astfel de negocieri se realizează în baza unei propuneri serioase şi foarte… sunătoare. Corupătorul nu vrea decât un singur lucru, nu foloseşte pentru a-l obţine decât o singură clipă, nu rosteşte decât un singur cuvânt; drept rezultat, ori este aruncat pe fereastră, ori bate palma; în orice caz, n-are de ales decât o singură cale, aceea pe care am descris-o.

MAGISTRATUL: Totuşi…, cam măricel preţul de o sută de ludovici, pentru o simplă audienţă…

GREFIERUL: Măricel, mda, măricel… (Magistratul îl pune la punct.)

BEAUMARCHAIS: Măricel, bineînţeles. Cu turburarea mea, şi eforturile sorei mele dovedesc cu prisosinţă că şi noi l-am socotit măricel. Dar să stăm strâmb şi să judecăm drept. Suma de o sută de ludovici nu mi-a mijlocit prima audienţă solicitată. Un ceas valorând o mie de ludovici şi cincisprezece ludovici suplimentari nu mi-au mijlocit a doua audienţă solicitată. Cred că sunteţi de acord că ceea ce astăzi pare plătit la suprapreţ părea atunci abia acontat. Care este omul pierdut în nisipurile Africii care n-ar plăti o sută de mii de ducaţi, dacă i-ar avea, pentru un pahar de apă?!

MAGISTRATUL: Făcând toate aceste sacrificii succesive pare cu atât mai evident că solicitarea audienţei nu era decât un pretext ce masca intenţia de a-l corupe pe magistrat. (Jocul de participare al Grefierului.)

BEAUMARCHAIS: De bună-seamă! De bună-seamă! Pare cu atât mai evident!… Noroc că aţi hotărât să mă socotiţi vinovat întemeindu-vă numai pe probabilităţi! Eu, cu modestia ce mă caracterizează, aştept, însă, să fiu judecat ca un om de rând: în temeiul unor dovezi, căci numai dovezile pot da certitudini. Ce-ar spune magistratul Goëzman dacă aş insinua: dacă madame Goëzman vindea audienţele soţului său, este foarte probabil că erau de conivenţă. Când mâna dreaptă primeşte, este foarte probabil că mâna stângă o acoperă, ca să nu rămână tocmai curată ca o fată mare.

MAGISTRATUL: Dar să dai bani soţiei unui magistrat pentru a pătrunde la el este o specie de corupere pe căi ocolite. Şi aceasta mi se pare la fel de vrednic¸ de-a fi privită cu severitate de justiţie.

BEAUMARCHAIS: Eh, domnule judecător, omul care nu-şi mai găseşte calea printr-un labirint întunecos decât lăsând o urmă de monezi de aur nu este el destul de nenorocit de-a fi fost împins în labirint ca să nu i se mai mărească supărarea făcându-i-se din mijlocul salvării lui pricină de reproş? Cum? Aceasta tot corupere este? Şi refuzul dreptului la audienţă nu este o încălcare a omeniei şi a civilizaţiei? Tribunalul are nevoie atât de urgentă să facă din mine o victimă încât nu-i mai pasă nici măcar de cât de şubredă îi este acuzaţia? De ce nu-mi puneţi în cârcă bacşişul dat portarului acestui magistrat Goëzman, ca să mă lase să scriu un bilet în loja sa? De ce nu-mi spuneţi că am mituit lacheul aceluiaşi magistrat când i-am strecurat doi ludovici în palmă, să-mi ducă biletul? Nu vedeţi că banii daţi în dreapta şi-n stânga, bacşişurile, şperţurile, mita, nu depind de cine le dă, ci de situaţia socială şi de puterea – mică, mare, cumu-i – a celui ce le impune prin însăşi existenţa lui socială? Bineînţeles că este o nenorocire pentru un client al tribunalului – şi al vieţii noastre aşa cum e, da, al societăţii, în general – să trebuiască să parcurgă cu mâna-n pungă întregul cerc al ierarhiilor subalterne până să ajungă la omnipotentul din centru ca, în cele din urmă, acesta să-l ignore pe “corupător”? Să fii inculpat deoarece ai cedat necesităţii tiranice fără de care nu poţi face un pas, nu poţi rezolva nimica iată, cred, cea mai mare nedreptate ce ţi se poate face. Ochiul justiţiei este dator să se aţintească asupra mâinii deschise care primeşte nu asupra celei care dă. Greşeala mâinii care dă poate fi un accident trecător, pe când aviditatea mâinii care ia poate multiplica răul la infinit. Şi, domnule judecător, dacă dumneavoastră vă puteţi îmbrăca, puteţi mânca, izbutiţi să pătrundeţi oriunde vreţi şi să trăiţi fără să daţi bacşiş, sub o formă sau alta (priveşte pe jos, în jur, căutând), luaţi o piatră şi fiţi cel dintâi care să mă lovească. Nu mai adaug nimic. Am obosit. Mi-e greu să pledez în favoarea evidenţei. Nu individul, domnule judecător, nu individul, ci sistemul. Acolo căutaţi racila. Un sistem în care legea este legată de mâini şi de picioare în faţa răufăcătorilor publici şi privaţi şi este asmuţită împotriva nevinovaţilor, este un sistem născut mort. Dacă sunteţi mândru că iubiţi dreptatea – şi vă dă mâna – acţionaţi. Dacă nu, să ne reîntoarcem la joaca noastră: n-am depăşit vârsta căluţului de lemn. (Jenă penibilă la ceilalţi doi.)

GREFIERUL (care la începutul acestui monolog şi-a scos batista de pe cap, acum şi-o leagă iarăşi, în grabă. Apoi, curmă situaţia delicată. Magistratului.): Dragul meu soţ, am trimis după Le-Jay. Acuşi pică.

MAGISTRATUL (îşi revine; intră în rolul lui Goëzman): Să pice, dacă e să curgă. Ha-ha-ha!

BEAUMARCHAIS (redobândindu-şi cumpătul, la rândul său, a dat fuga în culise, de unde apare, ca Le-Jay, cumplit de intimidat): Bună ziua, domnule…

MAGISTRATUL:…Judecător!

BEAUMARCHAIS:…domnule Judecător. Doamnă…

MAGISTRATUL: Stimată...

BEAUMARCHAIS:…stimată doamnă…

MAGISTRATUL (în loc de răspuns): Hm! Hm! Hm! (Beaumarchais tuşeşte discret, neputând suporta privirile îndreptate asupra sa.) Care va să zică… Aşa-i? Afirmi că…! Ai îndrăznit să…! (A ridicat palma asupra lui Beaumarchais care, până acum, s-a tot dat înapoi ca un câine plouat).

GREFIERUL (s-a interpus între ei, melodramatic): Nuuu! Dragul meu, soţul meu, stăpânul meu! Te conjur ca pe Dumnezeu din cer! Uite… (a îngenuncheat, cu braţele ridicate-n aer, a implorare) Sfinţii ne înconjoară, îngerii ne veghează, Hristos e în mijlocul nostru… Ai milă! Iartă-l, Goëzman, iartă-l! A păcătuit, da, a păcătuit… Cine nu păcătuieşte?… E om. Omul este supus păcatului. I-a fost teamă de fiara de Beaumarchais… A păcătuit din frică. A minţit din frică. (Se întoarce către celălalt.) Acum n-o să mai minţi, Le-Jay, nu-i aşa? Acum vei spune adevărul, nu? Şi soţul meu te va ierta…

MAGISTRATUL: Să-l ierte tribunalul, nu eu. A dat declaraţii false! Iuda! Vânzătorul! Să spună că…! Să îndrăznească să…! (Brusc, lui Beaumarchais.) Eşti arestat, Le-Jay! În numele regelui, te arestez! Nu mai pleci de-aici. Până nu scrii cu mâna ta… Vierme, dacă pun călcâiul pe tine, nu mai exişti. Fii fericit că nu te condamn la moarte. Nu! Închisoarea pe viaţă o meriţi, să te căieşti, să te zvârcoleşti, să schiauni, să-ţi mănânci pumnii, să te dai cu capul de pereţi. Te văd de pe acum, cu ochii ieşiţi din orbite, cu tâmplele însângerate, cu laţele bărbii spânzurând până-n pământ, să te-mpiedici în ele, bolnav, costeliv, o fantomă… Vei regreta ce-ai făcut, Le-Jay, ţi-o spun eu: vei regreta amarnic! Amarnic!!!

GREFIERUL: Da, amarnic ar regreta dacă nu ar fi mai înţelept acum… Dar Le-Jay al nostru, bunul nostru Le-Jay care s-a ocupat totdeauna de vânzarea operelor tale, cu un procent modest…

MAGISTRATUL: Modest? Ce nu mi-ai spus dragă? Preocupat cum sunt cu redactarea operelor mele, cu procesele, cu arta oratoriei… Nu mi-am dat seama… Trebuie să-mi atragi atenţia… (Pauză de gândire.) Categoric, trebuia să-mi atragi atenţia. Aşa s-ar fi cuvenit. Auzi! să-i dau un procent modest!… Dar bietul Le-Jay din ce să trăiască?! Vom avea grijă să-i mărim procentul pe viitor. Categoric. Îl mărim. Cu 0,01%, ce spui? (Lui Beaumarchais). Te fac om, Le-Jay. Magistratul Goëzman te face om.

GREFIERUL: Dar nimeni nu poate fi făcut om, dacă nu se străduieşte singur, Le-Jay. Viitorul tău depinde de tine…

MAGISTRATUL:…de cele ce declari acum…

GREFIERUL:…de ceea ce scrii cu mâna ta…

MAGISTRATUL:…de ceea ce mărturiseşti din propria ta convingere…

GREFIERUL:…îndemnat de propria ta conştiinţă…

MAGISTRATUL (îl azvârle pe scaunul din spatele biroului. Urlă): Ia pana-n mână! (Se caţără pe birou. Grefierul s-a aplecat peste Beaumarchais, sufocându-l. Poruncă supremă) Scrie!!!

BEAUMARCHAIS (se scutură de greutatea Grefierului, se ridică şi cu tonul lui firesc, publicului; ceilalţi rămân în poză): Aşa s-a născut infirmarea adevărului sau cum i se mai spune: denunţul scris. (Se întoarce către cei doi. Plezneşte din degete.) Ah, ce piesă o să scriu eu pe marginea procesului ăstuia caraghios…

MAGISTRATUL (coboară. Tonul din actul precedent): Pentru moment, te-ai întrecut cu gluma scriind patru Memorii...

GREFIERUL (tonul din actul precedent. Magistratului):…împotriva întregii omeniri, cu îngăduinţa domniei voastre…

BEAUMARCHAIS: Ba, pardon. În apărarea mea, şi-atâta tot.

MAGISTRATUL: Te aperi de prea mulţi, în aceste pamflete…

BEAUMARCHAIS: Dacă s-au adunat în haită cei care m-atacă…

GREFIERUL: Lupii muşcă…

BEAUMARCHAIS: Dar gloanţele spiritului meu nu-şi greşesc niciodată ţinta.

MAGISTRATUL: Te crezi un ochitor de elită?

BEAUMARCHAIS: Mă cred un ochitor cu duh. (le face semn să-şi aducă scaunele şi să se aşeze lângă el). Staţi să vă povestesc ceva din piesa la care tot visez. A fost o slugă, unul Figaro. Tot ce avea stăpânul său, până şi nevasta, îi erau datorate lui. Figaro pe toate le ştia, Figaro pe toate le-ncerca, Figaro pe toate le izbutea. Şi, când i-a venit şi lui vremea să se-nsoare, stăpânul său, contele Almaviva, i-a jinduit logodnica şi, profitând că o babă pretindea mâna lui Figaro, cu dreptul seniorului de a fi judecător pe moşia sa…

(Se schimbă lumina.)

BRID’OISON (apare grăbit, ia loc. Lui Double-main): Double-main, che-cheamă pă-părţile.

DOUBLE-MAIN (intră după el; citind o hârtie): Barbe-Agar-Raab-Magdelaine-Nicole-Marceline de Verte-allure, domnişoară majoră. (Marceline, care a intrat, rămâne în picioare; salută) contra lui Figaro… numele de botez lipseşte?

FIGARO: Anonim.

BRID’OISON: A-anonim? Ăst-ta ce h-hram m-mai este-te?

FIGARO: Al meu.

DOUBLE-MAIN (smulge pana din mâna Grefierului. Scrie): Contra lui Anonim Figaro. Ce stare?

FIGARO: Gentilom.

CONTELE (a intrat, precedându-i pe ceilalţi): Eşti gentilom?

FIGARO: Dacă dădea Dumnezeu, puteam fi şi fiu de prinţ.

CONTELE (lui Double-main): Mai departe.

DOUBLE-MAIN (citind):… acuzându-l de a se opune la căsătoria numitului Figaro cu numire de Verte-allure. Doctorul Bartholo pledează pentru reclamantă, iar numitul Figaro pentru sine însuşi. Doctore, daţi lectură promisiunii ei.

FIGARO: Daaa… sigur…promisiune…

BARTHOLO (înaintează, îşi pune ochelarii): Este precisă.

BRID’OISON: S-o v-v-vedem-m şi n-noi.

BARTHOLO (citeşte): Eu, subsemnatul, recunosc a fi primit de la domnişoara etc. Marceline de Verte-allure, în castelul d’Aquas-Frescas, suma de două mii de piaştri; care sumă o voi înapoia la cererea sa, în acest castel, şi mă voi căsători cu ea, drept recunoştinţă etc.. Semnat: Figaro, fără alte completări. Concluziile mele vizează plata, lichidarea chitanţei şi executarea făgăduinţei, plus cheltuielile de judecată.

BRID’OISON (lui Figaro): Acceptaţi cele citite?

*Acest text, din Nunta lui Figaro (III, 15), este prescurtat şi uşor adaptat. M.R.

FIGARO: Domnilor, din dorinţa de a induce în eroare, din greşeală sau din distracţie, s-a strecurat un fals în lectură; căci, nu spune în înscris: care sumă o voi înapoia ŞI mă voi căsători, ci: care sumă o voi înapoia SAU mă voi căsători cu ea; există o mică deosebire.

CONTELE: În act apare ŞI ori SAU?

BARTHOLO: Apare ŞI.

FIGARO: Apare SAU.

BRID’OISON: Dou-double-main, ci-citeşte du-dumneata.

DOUBLE-MAIN (ia hârtia, citeşte): ă-ă-ă- domnişoara ă-ă-ă- de Verte-allure ă-ă-ă-. Ah! care sumă o voi înapoia la cererea sa, în acest castel... Şi… SAU… Şi… SAU… Cuvântul este atât de prost scris… o pată…

BRID’OISON: O pată? asta-mi miroase a…

BARTHOLO (pledând): Susţin că e conjuncţia copulativă ŞI care leagă propoziţiile corelative ale frazei: voi plăti domnişoarei ŞI mă voi căsători cu ea…

FIGARO (pledând): Susţin că e conjuncţia alternativă SAU care separă propoziţiile numite: voi plăti domnişoarei SAU mă voi căsători cu ea. Dacă dumnealui e un pedant, eu sunt un pedant şi jumătate. Şi dacă are de gând să vorbească latineşte, eu îl iau pe greceşte. Îl fac zob. Cine a mai auzit ca cel care se căsătoreşte să mai şi plătească pe deasupra?

BARTHOLO (repede): Eu; căsătoria noastră are loc în condiţiile bunurilor separate.

FIGARO (repede): Ba are loc în condiţiile separării trupeşti, deoarece căsătoria nu depinde de chitanţă. (Judecătorul schimbă opinii, în şoaptă.)

MARCELINE (lui Bartholo; încet): Ce au de şuşotesc?

BARTHOLO (la fel): Judecătorul cel mare a fost corupt, îl corupe pe celălalt şi, uite-aşa, ne pierdem procesul.

BEAUMARCHAIS (intervine. Magistratului şi Grefierului): Nu ştie că, focoasă cum e, vrând să şi-l suie în pat pe Figaro, îşi vânează propriul copil din flori, răpit când era mic…

DOAMNA GOËZMAN (apare disperată): M-aţi nenorocit, domnule Beaumarchais! (Actorii fragmentului dispar, ca prin minune.)

BEAUMARCHAIS: V-am nenorocit mai tare ca soţul dumneavoastră?

DOAMNA GOËZMAN: De unde ştiţi? Cum, a şi ajuns de notorietate publică?

BEAUMARCHAIS: E un fapt de notorietate publică, stimată doamnă, că un bărbat prost nu­-şi poate ferici soţia…

GREFIERUL (aparte):…nici măcar noaptea…

BEAUMARCHAIS:…mai ales…

DOAMNA GOËZMAN (bătând din picior): Râdeţi! V-am spus eu că sunteţi cel mai mare duşman al meu!

BEAUMARCHAIS: Şi, pentru a-mi spune aceasta m-aţi întrerupt când istorisesc o scenă dintr-o piesă la care lucrez? Dar, de ce sunt, madame, cel mai mare duşman al dumneavoastră?

DOAMNA GOËZMAN: Pentru că soţul meu a scos pe piaţă, în clipa asta, un Memoriu cumplit…

BEAUMARCHAIS:…în care spune: “Dacă în ciuda motivelor pe care le am s-o cred pe soţia nevinovată, aş fi fost eu însumi în eroare, aş cere ca justiţia să-şi facă datoria, chiar şi împotriva ei; astfel, se va vedea că onoarea a fost, este şi rămâne singurul lucru care mă leagă de societate şi singura călăuză a comportamentului meu”.

DOAMNA GOËZMAN: Exact. Chiar aşa. (Izbucneşte în lacrimi.) Chiar aşa a mai scris…

BEAUMARCHAIS (magistratului): Săraca doamnă Goëzman… (Doamnei Goëzman) Aţi luat asupra dumneavoastră un fals de care soţul dumneavoastră este pe drept socotit vinovat; şi, ca răsplată, soţul acesta care, după cum singură aţi afirmat-o de nenumărate ori, v-a meritat totdeauna respectul cât şi dragostea, soţul acesta, făcând o deosebire netă între intervalele mele şi ale dumneavoastră, se oferă să prospere de unul singur, în detrimentul soţiei. Puţin îi pasă că vă înecaţi în mocirlă. Săraca mea săracă doamnă Goëzman… Ei bine, stimată doamnă, iată veniţi la mine ca la un Cavaler al regelui Arthur. Din bestie şi cel mai mare vrăjmaş am devenit peste noapte un Făt-Frumos, salvatorul doamnelor, ultima nădejde a cinstei lor desconsiderate!… Voi vâna căpcăunul, madame. Îl voi urmări până-n vizuină şi-l voi învinge cu propriile sale arme. Dacă, până acum, am tăcut, singur şi părăsit de toţi, bizuindu-mă pe curajul meu doar, pe încrederea ca unul măcar dintre sufletele năpustite asupra mea va tresări de milă văzând adevărul călcat în picioare că nu va mai putea suporta priveliştea omului hăituit până la pierzanie, astăzi am hotărât să pun capăt acestei enorme comedii care smulge lacrimile sufletului cel mai împietrit, astăzi am hotărât să sfărâm lanţurile inechităţii şi să ies la lumină, liber, demn, mai puternic ca oricând. (Magistratului.) Domnule judecător, vă rog să ataşaţi la dosarul procesului nostru câteva documente. Şi vă mai rog să-mi permiteţi să vă citesc o scurtă prezentare a lor. (Magistratul încuviinţează. Beaumarchais, citind:) Antoine-Pierre Dubillon şi Maria-Magdeleine Janson, soţia sa, au apelat la mila Monseniorului Arhiepiscop al Parisului, în memoriul alăturat, pentru a fi ajutaţi să-şi crească fetiţa, pe Marie-Sophie, în vârstă de cinci luni. Ei adaugă că n-ar fi recurs la această implorare dacă domnul Goëzman, naşul copilei, şi-ar fi ţinut făgăduinţa făcută de a se îngriji de creşterea şi viitorul pruncului. Am hotărât să verific cele aflate. Am vizitat parohia Saint-Jacques de la Boucherie, am copiat certificatul de botez alăturat. Stupoarea mea a fost imensă. Profitând de faptul că părinţii numiţi sunt neştiutori de carte, bunul magistrat, naş şi cine ştie ce fel de altă rudă a femeii Janson (rudenie, se pare, de alcov şi nelegalizată), a semnat, în fals: Louis Dugravier în loc de Louis Goëzman, Louis Dugravier, un burghez din Paris, consemnând, de asemeni un domiciliu la fel de fals, ce poate fi verificat în acte. Acesta este onorabilul magistrat, incoruptibilul, aceasta este morala privată a celor desemnaţi să judece oamenii cinstiţi. (Doamnei Goëzman) Regret doamnă că am fost obligat să dau în vileag această trădare a soţului dumneavoastră. Am ţinut-o tăinuită, în nădejdea că nu voi fi niciodată obligat s-o folosesc. Câteodată însă minciuna devine atât de arogantă şi de agresivă încât te vezi dator s-o dezbraci în pielea goală şi s-o biciuieşti pe uliţele setei de răzbunare a suferinţei publice. Ierataţi-mă şi nu uitaţi că nu eu sunt acela care v-a târât în noroiul acesta duhnitor.

MAGISTRATUL: Domnule de Beaumarchais veţi vedea că justiţia nu este totdeauna oarbă, cum aţi afirmat-o deseori.

(Se stinge lumina.)

Tags

Related Posts

Share This

- Epilog

În fundul scenei au apărut câteva practicabile. Ele sunt dispuse astfel încât Grefierul să pară caraghios de mic în raport cu “înălţimea” conferită de practicabilele pe cel din vârful cărora îşi face el apariţia, simbolizând Justiţia. Lumină ciudată, funebră, asupra lui. Bărbaţii şi femeile din prolog vin, dansând infernal, sub privirile impasibile ale Grefierului, nemişcat. Femeia închipuind Justiţia va pătrunde cu o splendidă majestate; este îmbrăcată în acelaşi maiou; de umeri îi atârnă o pelerină somptuoasă, de mătase cu fir de argint; intrarea ei în scenă este izolată de a celorlalţi. Grupul dantesc iniţial l-a adus la picioarele practicabilelor pe Beaumarchais, pe care l-a obligat să îngenuncheze, cu faţa spre Grefier. După intrarea “Justiţiei”, un moment de tăcere solemnă.

GREFIERUL: Înalta Curte, după profundă şi matură chibzuinţă, o condamnă pe Gabrielle-Julie Jamart, soţia lui Louis-Valentin Goëzman, să fie adusă la tribunal şi să fie ruşinată, blamată şi smerită, în genunchi. Va plăti amenzi Regelui şi Tribunalului şi va fi obligată să contribuie la întreţinerea penitenciarelor ţării cu echivalentul sumei însuşite de la Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais. Cererea acestuia ca femeii numite să i se ierte plata sumei deja restituite lui a fost respinsă. La fel, Înalta Curte, după profundă şi matură chibzuinţă, îl condamnă pe Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais să fie adus la Tribunal şi să fie ruşinat, blamat şi smerit, în genunchi. Va plăti amenzi regelui şi Tribunalului. Mai mult, Memoriul său, care începe cu cuvintele: “Pe când lumea discută despre un proces…”, cel care începe cu: “Grăbit să-mi dovedesc nevinovăţia expunând faptele…”, cel care începe cu: “Ei bine, doamnă, hotărât lucru, întruna vă prind contrazicându-vă…”, cel care începe cu: “Conform desfăşurării uzuale a unui proces…”, adică toate cele patru Memorii publicate de numitul Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais vor fi rupte în bucăţi şi arse la picioarele scărilor principale ale tribunalului, autorul lor asistând la această ardere în genunchi. Aceasta deoarece Memoriile menţionate cuprind expresii şi imputări temerare, scandaloase, defăimătoare şi injurioase la adresa magistraturii în general şi la adresa a numeroşi membri ai săi. Republicarea acestor Memorii, sub orice formă, va aduce după sine sus numitului condamnat pedeapsa corporală. La fel, Înalta Curte, după profundă şi matură chibzuinţă, îl absolvă pe numitul Louis-Valentin Goëzman de orice vină şi de orice pedeapsă, drept care este achitat.

BĂRBAŢI ŞI FEMEI: URAAA! URAAA! URAAA! Trăiască Justiţia! (începe un dans valpurgic în care personajul “Justiţiei” deţine centrul interesului, prin poziţiile şi mişcările ei dezmăţate. Izbucneşte la difuzor, cumplit, Aria Calomniei. Pe acest fond sonor, cei de pe scenă scandează tot mai repede şi mai ameninţător: “Justiţia nu e totdeauna oarbă”.)

CORTINA

Tags

Related Posts

Share This