ACUM O SĂPTĂMÂNĂ am citit introducerea la schiţa lui Al. Vlahuţă: O VIAŢĂ FRUMOASĂ. Care este viaţa frumoasă propusă de poet cititorilor săi? E aceea a exploratorului polar Nansen, despre care s-ar cuveni să  afle toţi tinerii cărora le închin această emisiune radiofonică despre fericire. Îi dau cuvântul, să-şi continue expunerea, aceluiaşi Al. Vlahuţă. “Pe o dimineaţă de vară, un tânăr învăţat, voinic, strălucitor de nobila frumuseţe a energiei şi a voinţei, părăseşte ţărmul Cristianidei, – îşi lasă căsuţa liniştii lui roditoare, cuibul fericirii lui, şi pleacă, pe ‘Framul’ grijilor şi al primejdiilor, în depărtările polare.” Ascultătorul trebuie să ştie că “Fram” era numele vasului cu care a călătorit tânărul acesta, Nansen. “Părăsind ţărmul, are o clipă de înduioşare, înduioşarea unui viteaz. ‘Mica mea Liv stă colo lângă fereastră, şi bate din palme…’ Ce ştie ea de grozăvia gheţurilor mişcătoare şi de pustiurile morţii pe care ai să le străbaţi? E cineva însă care îţi flutură o batistă din prag. Aceasta ştie unde te duci, la ce te expui. Soţie vrednică de tine, te urmăreşte cu privirea umedă… stăpână pe inima puternică, vitează şi mare la suflet ca şi tine. Drum bun, călător hotărât, pe întinderi deşarte şi fără adăpost şi fără hotar! După trei luni de plutire spre Nord, vasul se opreşte, încleştat în vrăjmaşele gheţuri ce-l strâng să-l fărâme… În aşteptarea verii liberatoare, cei treisprezece prizonieri ai talazurilor de gheaţă, vânează urşi, fac plimbări, culeg observaţii, se deprind cu greutăţile vieţii polare. Nimeni nu stă degeaba. De altfel, toţi sunt oameni extraordinari, eroi aleşi dintr-o lume de eroi. Şi ce frumos îşi notează Nansen impresiile lui! Poetul e pururea la înălţimea omului de ştiinţă… ‘Nu se poate ceva mai minunat ca această noapte arctică. Eşti în ţara visurilor, colorată de cele mai frumoase amestecuri de nuanţe...

2. ARCADIA Într-adevăr, din fiece gest, cuvânt, zâmbet al pictorului citeai că devenise una cu soţia lui. Acestei mutaţii, aparent de peste fire, însă izbutită de acela care ia în serios făgăduinţa de la cununie, îi răspundea, în plus, o reverenţă nemaiîntâlnită a doamnei sale faţă de artistul din el. Nimeni nu a putut visa un propagandist mai zelos, mai prezent, mai neprecupeţind laudele, mai încurajator, mai exploziv, mai pios, mai total dedicat, mai neselectiv decât era Rose Avachian faţă de opera bărbatului ei. Călcându-le tot mai des pragul, am fost, iniţial, şi eu antrenat de vehemenţa ei în a-l adula. O a doua reacţie a fost aceea a saţiului faţă de caracterul zgomotos al manifestărilor sale de admiraţie. Curând, am recunoscut că ele izvorau din atâta curăţie sufletească încât nu era cu putinţă să li te sustragi, ci musai trebuia să te alături şi tu osanalelor aduse. Întrebarea era dacă găseai în tine o la fel de cinstită bucurie în faţa picturii oferite de artist. Nu mi-a trebuit mult pentru a-mi da seama că entuziasmul ei nu era stârnit doar de arta lui, ci de tot ce l-ar fi putut defini. Înţelepciunea, neputinţa de a greşi, talentul cuvântului, harul tăcerii, înclinarea pedagogică, cunoştinţele generale, virtutea, relaţiile umane, familiale şi celelalte, erau necontenit evocate de dânsa. Rose îl idolatriza, fără a deveni vreodată istovitoare pentru mine, cel de faţă. Nu văzusem niciodată o dragoste atât de desăvârşită la o soţie şi nici de atunci încoace nu am întâlnit-o la altcineva. Răspunsul bărbatului ei era o blândeţe egală cu ea însăşi, o înţelegere dusă dincolo de marginile închipuirii, o acceptare totală, supravegheată de raţiune, pentru a retuşa cu o delicateţe inegalabilă eventualele călcări pe alături de obişnuit. Avea cuvântul cald, mângâietor, îndrumător, atenţionând fără a...

DE OBICEI NE ORIENTĂM în viaţă şi mai ales în căutarea fericirii, după îndemnurile celor socotiţi de noi prieteni. Cine sunt aceştia? Îi alegem dintre colegii de şcoală, dintre copiii vecinilor şi mai rar ei sunt nişte tineri întâlniţi întâmplător şi care ne devin simpatici. După ce luăm servici, din rândurile colegilor de slujbă se vor evidenţia alţi inşi pe care îi vom socoti prieteni. Mai mult, cum bine observă francezul când zice: Les amis de nos amis sont nos amis, adică – prietenii prietenilor noştri sunt prietenii noştri – , ne creştem numărul prietenilor, colecţionându-i din dreapta şi din stânga, după alte prilejuri nevoite, cum ni-i aduc sau chiar ni-i vâră pe gât prietenii mai vechi. Din această trecere a lor în revistă observăm că prietenii ni-i datorăm hazardului: faptul că, locuind în acelaşi cartier, ne nimerim cu ei în aceeaşi clasă şcolară; faptul că părinţii noştri au primit apartament în acelaşi bloc cu părinţii lor; faptul că, într-o împrejurare, ce n-a fost căutată de noi, i-am cunoscut; faptul că sunt preţuiţi de alţi prieteni de-ai noştri. Dar cum mulţi am fost colegi în şcoala elementară, cu mulţi ne învecinăm, cu mulţi necunoscuţi schimbăm vorbe pe stradă sau în tramvai. De ce nu-i numim pe toţi aceştia prietenii noştri? Pentru că numai de unii ne dăm seama că ne pot lega nişte lucruri, cum ar fi aspiraţia către un anume fel de trai, plăcerile şi neplăcerile, o anumită înţelegere a vieţii, modul de a te distra, duşmanul comun şi aşa mai departe, toate împărtăşite atât de noi cât şi de aceia pe care îi vom denumi prieteni. Iar aceşti ‘prieteni’, aduşi în viaţa noastră de întâmplare, devin principalele noastre călăuze, după părerile lor ajungem să ne alegem modul de a trăi! Iertăţi-mă că jignesc...

3. CEAIUL CU UN EROU Nu mai ţin minte dacă am zăbovit mai mult ca de obicei în apartamentul lor sau sosisem mai târziu în vizită. Cert este că Rose Avachian mi-a propus să rămân ‘la ceai’ împreună cu dumnealor şi cu încă un domn aflat acolo din timp. Era un individ înalt, parcă purtător al unei umbre de mustaţă albită şi tunsă destul de aproape de piele, tare modest şi blând (cititorul recunoaşte că blândeţea constituia un fel de carte de vizită de taină ce-ţi deschidea uşile acestui club misterios din strada Maria Rosetti…), pe nume: Constantin Nedelcu, <> , cum i se adresau cei de faţă. Sărbătorindu-i-se prezenţa la masă, mi s-a îngăduit şi mie să fiu martor al unui târg reînnoit a nu ştiu câta oară: întărirea făgăduinţei de a ţine seama străinul de plăcerea lor ce consta în a-l avea alături de dânşii marţia în fiece săptămână, la ‘ceaiul’ de seară. Era un ins ponosit, necăjit, care, în chip evident, trăia într-o sărăcie lucie, dar cu un lustru suficient pentru a-i mângâia ultima demnitate cu care se mai odihnea şi bineînţeles că nu un lustru necesar vreunui orgoliu aberant, deloc potrivit firii sale cuminţi şi stării sale de destituţie. Reţin şi astăzi – cât de acut e simţul de observaţie al tinerilor şi cât de necruţător! – că albul cămăşii îi părea spălat proaspăt dar nu şi călcat, la fel şi costumu-i subţire, de vară, gri-albăstrui. Urmărind-o pe stăpâna locului pe când împărţea farfuriile de porţelan şi tacâmurile de argint în dreptul fiecărui mesean, ceştile şi farfurioarele de ceai chinezeşti, ‘cu bob de orez’, trăgeam cu urechea la schimbul de vorbe dintre gazda noastră masculină şi oaspete, în care cel dintâi se străduia să mă implice, dacă ar fi avut pe cine,...

“CEA MAI DE SEAMĂ AVENTURĂ SPIRITUALĂ a secolului”, a exclamat Dominique Lapierre, autoarea lucrării: CETATEA BUCURIEI. Scriitoarea franceză definea astfel viaţa unei fete obscure, născută în Skopje, pe atunci localitate albaneză denumită: Usküb, la 27 august 1910. Ea fusese botezată Agnes şi era fiica prosperului antreprenor Bojaxhiu. Fără să ţină seama de averea pe care i-o puneau părinţii la dispoziţie, Agnes se lăsă atrasă de Chemarea lui Dumnezeu şi, la 18 ani, intră în ordinul călugăresc irlandez: “Surorile de Loreto”, sub numele Tereza. La 6 ianuarie 1929, după un voiaj lung şi dificil, un vapor o depuse pe un debarcader al portului Calcutta, în India. Astfel debutară şaisprezece ani de banală activitate de profesor de geografie, într-o şcoală locală confesională pentru copiii demnitarilor britanici şi ai clasei înstărite bengaleze. Era o făptură măruntă, slăbuţă, cu nas viguros, trădând voinţa purtătoarei, deloc atrăgătoare, osoasă, aparent firavă, zăvorâtă în sine; nu arăta ca o cuceritoare a Indiei, n-avea o înfăţişare de amazoană războinică, nici de Brunhilda, şi nici nu pretindea să fie una ori alta. Ordinul o trimisese acolo s-i înveţe carte pe elevii ce ajungeau pe mâna ei; făcând ascultare, ca o călugăriţă smerită ce se voia, acolo plecase, bucuroasă măcar că studiile sale privind frumuseţile îndepărtate ale Terrei îşi găseau acest prilej să nu rămână sterpe, ci că le şi putea vedea şi să se bucure de ele. Dar, într-o bună zi, pe când împlinise 36 ani, fecioara aceasta ce socotise că în modestia traiului şi activităţii sale didactice îşi găsea unica fericire sortită ei, străbătând continentul unde sălăşluia acum, către munţii Himalayei, anume spre oraşul Darjeeling – aici avea obiceiul să se retragă în rugăciune solitară o dată în fiece an – , într-o bună zi, deci, mai precis pe data de 19...