MORALA PRACTICA PENTRU CRESTINUL INCEPATOR

MIHAI RĂDULESCU

Morală practică pentru creştinul începător

 Cu un cuvânt înainte de Pr. VASILE GAVRILĂ

Editura RAMIDA
Bucureşti
1999

Morală practică a creştinului începător însumează o serie de emisiuni radiofonice transmise pe postul Radio România – Tineret, în urma caldei încurajări şi propuneri a d-lui Valeriu Dăescu, în 1997-1998, sub titlul:
Eşti fericit, prietene?
Acestui distins iubitor al învăţăturii creştine, Domniei Sale Domnului Valeriu Dăescu, dedic paginile de faţă, mulţumind, în acelaşi timp redactorului emisiunii, d-nul Remus Rădulescu, fost student al autorului, precum şi întregului grup redacţional “Viaţa religioasă”, fără ajutorul cărora paginile de faţă n-ar fi ajuns la ascultători.
Mulţumesc cu recunoştinţă şi tuturor acelor necunoscuţi care îşi jertfesc timpul pentru a urmări cele rostite de mine în faţa microfonului.

Culegerea computerizată, tehnoredactarea şi corectura acestui volum îmi aparţin.

Aduc deosebite mulţumiri Părintelui Vasile Gavrilă, autorul Cuvântului înainte – un alt fost student al meu, ca şi d-lui Preparator universitar Oscar Stănciulescu – şi el fost student al autorului – , creatorul frumoaselor coperţi ale prezentului volum, ce reproduc icoanele: HRISTOS  PANTOCRATOR, a doua jum. sec. XIV; mănăstirea Vatoped, M-tele Athos (cop. I) şi SF. IULITA ŞI SF. CHIRIC, prima jum. sec. XV; mănăstirea Protathon, M-tele Athos (cop. IV).

Şi vă mulţumesc dumneavoastră tuturor, care citiţi aceste rânduri.
Autorul

CUVÂNT ÎNAINTE

Eram în primul rând de bănci din “sala mare” – cum aveam să o numim în toţi anii studenţiei – a Facultăţii de Teologie din Bucureşti. Aşteptam subiectele la proba de literatura română, în cadrul examenului de admitere, sesiunea – iulie 1986. Intră comisia, ne comunică subiectele. Ni le scrie pe tablă domnul profesor Mihai Rădulescu pe care nu-l cunoşteam la acea dată.
Aflăm repede că dumnealui este profesorul de limbi moderne – engleză şi franceză – al facultăţii şi, în urma explicaţiilor pentru tratarea subiectelor, descopăr că e scriitor.
Ca profesor trăda o tensiune pe care cred că voia să ne-o transmită şi nouă, studenţilor: de a trăi plenar şi de a înfrunta neajunsurile vremii cu bărbăţie, aşa cum afirmă în cartea de faţă –  “A avea tăria să înfrunţi viaţa, începând cu cele mai mici neajunsuri ale ei…” De altfel, după 1990, domnia sa a dat glas mai mult frământărilor interioare, prin numeroasele cărţi publicate, la care se adaugă şi aceasta.
Cinstea pe care mi-a oferit-o profesorul meu, de a-i prefaţa una din opere, m-a pus la grea încercare şi-n mare încurcătură: pe de o parte, conştiinţa în faţa situaţiei de a prezenta cititorilor o lucrare a magistrului, iar pe de altă parte, dorinţa de a nu absenta de la încrederea acordată.
La prima vedere, cititorul grăbit va fi tentat să înscrie volumul de faţă în rândul cărţilor obişnuite de morală, cu un conţinut moralizator, bine structurate de specialiştii în domeniu, că doar poartă titlul – MORALĂ PRACTICĂ PENTRU CREŞTINUL ÎNCEPĂTOR.
Zăbovind însă puţin asupra conţinutului, cititorul va fi convins că are de-a face cu o carte mărturisitoare, bazată deci pe experienţa vie a personajelor, alese cu multă măiestrie de autor şi care-l vor însoţi pe tot parcursul cărţii.
Mulţi consideră că morala în creştinism, ca-n orice altă religie, are rolul primordial, mergând până acolo încât rezumă chiar creştinismul la o sumă de precepte morale.
Ei bine, trebuie să ştim că lucrurile nu stau tocmai aşa şi că, deşi morala îşi are locul bine stabilit, nu este decât o componentă a creştinismului. Morala creştină este mai mult decât o simplă morală; să nu uităm însă că în numele unei morale a acţionat Inchiziţia şi că ateismul are o morală, o etică a lui. Cu toate acestea, în nici unul din cazurile invocate, morala nu l-a condus pe om la comuniunea cu Dumnezeu – cum ne propune creştinismul.
Apoi, cine ar putea să-i acuze de imoralitate pe fariseii atât de criticaţi de Mântuitorul Hristos, când ei înşişi Îl acuzau pe Învăţătorul iubirii şi al iertării că prânzea cu vameşii şi cu desfrânatele? Şi totuşi, moralitatea ori dreptatea lor nu le-a fost suficientă. De asemenea, pilda vameşului şi a fariseului este edificatoare; amândoi – în acelaşi templu: primul, reprezentantul  puterii nedrepte a romanilor, calificat de fariseul însuşi, “răpitor, nedrept, adulter” (Lc. 18.11)., al doilea, fariseul, exponentul legii VECHIULUI TESTAMENT, pe care, de altfel, o respectă cu scrupulozitate.
Cu toate acestea, vameşul s-a întors – ne spune Domnul – mai îndreptat la casa sa decât fariseul. Aşadar, zdrobirea inimii şi smerenia vameşului au fost mai puternice decât “moralitatea” fariseului. Din acest motiv, morala creştină apare ca o morală a iubirii şi a smereniei, şi nu a dreptăţii în numele moralei. Iată de ce măsura iubirii omului faţă de Dumnezeu este dată de iubirea dintre el (om) şi semenii săi: “De zice cineva: ‘Iubesc pe Dumnezeu’, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel care nu-l iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească” (I In. 4.20).
Iar un avva (părinte) din PATERIC, întrebat fiind de unul dintre ucenicii săi: “Care este cea dintâi virtute creştină?”, el răspunde: “Smerenia“. “Şi a doua?” continuă ucenicul. “Tot smerenia!” “Şi a treia?” “Tot smerenia“, îi răspunse încercatul părinte.
De altminteri, legea morală este o lege nescrisă, întipărită în inimile oamenilor, reactualizată de porunca divină a Creatorului şi întărită prin exemplul personal al Fiului Mântuitor. Înţeleasă altfel, morala ar deveni ceva exterior, rece şi sterp, aşa cum tinde să ajungă Morala, ca disciplină teologică. Trebuie să mărturisesc faptul că tratatele de teologie morală bine alcătuite au răpit duhul, viaţa pe care doreşte să o descopere fiecare creştin în morala  transmisă atât de viu de Hristos şi pe care ele au făcut-o greu accesibilă.
Ea se bazează pe mărturia vie a lui Hristos şi pe experienţa Bisericii, care nu trebuie să devină doar un “obiect” de cercetare, de experiment, ci un cadru de creştere şi de desăvârşire a creştinului. De aceea, morala creştină, mai ales cea ortodoxă, nu se poate “învăţa”, deprinde din tratate sterile, împrumutate din alte culturi sau din tradiţii străine ei, ci din experienţa vie şi dinamică a fiilor Bisericii. Creştinul ortodox nu are nevoie de manuale, de tratate, ci demărturie, pe care o găseşte în VIEŢILE SFINŢILOR, în PATERIC, în LIMONARIUL, în ISTORIA LAUSIACĂ, în FILOCALIE, oferite cu multă generozitate de Biserică şi chiar de literatură şi de istorie. Cine nu ştie ce impact extraordinar a avut lectura VIEŢII SFÂNTULUI ANTONIE CEL MARE, scrisă de Sf. Atanasie cel Mare, nu numai în rândul creştinilor, ci şi al păgânilor?
“Viaţa omului însemnat – notează autorul, prin graiul lui Thomas Carlyle – nu este petrecere, ci o bătălie în marş, un război cu stăpânirile şi puterile. Nu e o plimbare prin îmbălsămatele livezi de portocali şi grădini înflorite, în tovărăşia Muzelor şi Orelor trandafirii: este un straşnic pelerinaj prin arzătoare pustietăţi de nisip, prin ţinuturi de gheaţă şi zăpadă.”
Cartea MORALĂ PRACTICĂ PENTRU CREŞTINUL ÎNCEPĂTOR este o mărturie pentru că autorul nu pronunţă simple sentinţe morale, ci îşi însoţeşte cugetările cu o experienţă mai puţin cunoscută pentru domeniul teologic: o experienţă din domeniul literar.
Cu o artă şi cu un talent remarcabile, aflându-se în faţa unui vast orizont de cunoaştere, scriitorul îşi alege, din literatura universală, exemplele care-l susţin în afirmaţiile sale şi pe care, adesea, le lasă singure să vorbească, încheind cu o cugetare simplă, adevărată şi concisă. El însuşi subliniază rolul exemplelor vii, mai ales când vorbeşte despre fericire: “este recomandabil, atunci când devenim conştienţi că, în viaţa noastră viitoare, ne poate aştepta fericirea, dar ne poate aştepta şi nefericirea, este recomandabil, ziceam, să învăţăm din autobiografiile oamenilor de seamă, cum au atins ei fericirea, pentru că în cazul acestor mari creatori şi descoperitori, acestor fiinţe deosebite, care şi-au dedicat fiece clipă, până la ultima suflare, omenirii, viaţa coincide cu fericirea perpetuă”.
Cartea se adresează tuturor, dar mai ales creştinului începător, după cum relevă însuşi autorul, coerenţa şi vigoarea conţinutului o fac plăcută şi accesibilă tuturor categoriilor de cititori. Felul cum vorbeşte despre bărbăţie – de exemplu – este potrivit atât tânărului care străbate hăţişurile junglei ce-l înconjoară, spre a ajunge la ţinta propusă, cât şi bătrânului ostenit de hărţuiala timpului şi a neajunsurilor, dându-le curaj amândurora să lupte mai departe: “poate că bărbăţia cea mai mare îţi trebuie pentru a-ţi recunoaşte limitele şi neputinţele cu sinceritate.”
Când vorbeşte despre milă se fereşte să o cuprindă în definiţii sau în concepte – şi nu e prima şi nici singura dată când procedează astfel – lăsându-şi personajele să grăiască. Cine ar putea spune mai mult despre această aleasă virtute decât doctorul Uţă, care a refuzat eliberarea din temniţă, pentru a fi alături de deţinuţii bolnavi şi neajutoraţi?
Concepută ca un dialog, cartea, pe care v-o recomand cu multă dragoste, însumează o serie de emisiuni radiofonice realizate de autor în 1997-1998.
Sunt convins că şi prin volumul de faţă, scriitorul Mihai Rădulescu a devenit încă o dată un “minuscul – dar însemnat – creion în mâna lui Dumnezeu”, care va scrie pe “tablele de carne” ale inimilor cititorilor, din voia Sa divină.
8 februarie 1999
Sf. Teodor Stratilat

Pr. VASILE GAVRILĂ
                                                                           Paraclisul Universitar Sf. Nicolae
                                                                                                   Bucureşti

Tags

Related Posts

Share This

HRANDT

Mihai Rădulescu

HRANDT

LECŢIA LUI HRANDT AVACHIAN

I-am cunoscut şi eu pe Beatrice şi Hrandt Avachian. Am fost în locuinţa pictorului de pe Maria Rosetti colţ cu Vasile Lascăr. O benzinărie este un colţ de reper al zonei. Şi o farmacie, chiar vizavi de blocul unde, la ultimul etaj, locuia Hrandt. Cu Doamna lui, nemţoaică, plinuţă, zâmbăreaţă şi guralivă. Cel puţin aşa mi-a rămas mie în memorie. Prin casă, peste tot, erau răsfirate obiecte de artă. Unele din ele, de mare valoare, erau folosite chiar în scopuri practice şi nu ţinute-păstrate ca obiecte de veneraţie. Fel de fel de vase, de ceramică sau bronz, covoare, şaluri, perdele, brocarturi, dar şi multe porţelanuri, ceramică de variate feluri şi origini – tot, mai ales orientale, arme vechi şi, ţin minte perfect, figurine de bronz cu Vishnu, Shiva, Budha. În dreptul fiecărei ferestre – apartamentul era pe colţul clădirii şi beneficia de multă lumină, chiar dacă, datorită precarităţii acoperişului, apa se infiltra şi, deja, provoca necazuri mari – străjuia câte o zeitate indiană . Privind în afară undeva, nu se ştie bine unde. La prima vizită nu le-am atins. Apoi, cu permisiunea gazdelor, m-am uitat mai cu atenţie mutându-le din locul lor şi încercând să desluşesc mai mult. Erau fascinante. Hrandt Avachian era mândru de ele. De altfel era mândru de orice: era o natură fericită. Cu toate că grozăviile vieţii nu-l ocoliseră pe traiectul Alep, în Siria, unde se născuse, până la Bucureşti, rămăsese cu un soi de superioară înţelegere. Cine l-a cunoscut îi ştie zâmbetul îngăduitor şi tandru de înţelept oriental. Gustul lui pentru Orient se conjugase cu pasiunea pentru pictură. Chiar şi în pasta cu care a pictat a transmis ceva din această melancolie colorat-profund-înţeleaptă a metafizicii Orientului şi Extremului Orient. Poate a fost şi o mică modă la început de secol XX – atât în plastică, cât şi în spiritualitate -, dar la Hrandt Avachian sunt sigur că avea rădăcini mai adânci. Ciudat cum un fel de draperie roşie-cărămiziu, din Tibet , mi-a rămas în memorie, de acolo , din casa lui, şi nu din Muzeul de la Şosea unde era, evident, expusă. Faza Muzeului Colecţiilor a fost una tristă, cu toate că lucrările lui personale erau expuse şi, spera Hrandt, urmau să rămână în memoria posterităţii. Se înşela: nu Muzeul impune memoria, atât de trădătoare, a unei posterităţi de atâtea ori nerecunoscătoare. Când cedase – încercând să o salveze – colecţia de artă, îşi donase şi mare parte din propriile lucrări. Apreciat de prieteni şi colecţionari, Hrandt Avachian nu a beneficiat de recunoaşterea marilor critici de artă români. Aci ar urma o altă paranteză care nu-şi are nici locul şi nici rostul. Cred că a suferit – este doar o părere – în taină, dar natura lui calmă şi înţelegătoare l-a făcut să se ridice peste mizeriile destinului cotidian şi efemer. Chiar şi artistic. Cred că îşi iubea lucrările, dar mai tare ţinea la tot ce adunase de-a lungul unei vieţi. Adusese de la Balcic şi câteva lucrări ale unor pictori români la care ţinea. Câteva au mai rămas în colecţie. Cu Pallady era în relaţii cordiale şi se preţuiau reciproc. De altfel, Pallady, bătrân şi însingurat, în drum spre casa Cellei Delavrancea unde mergea regulat, se mai abătea pe la Hrandt Avachian. Să mai adaug faptul că în destule lucrări ale lui Pallady apar, ca motive decorative, statuete indiene? Îi satisfăceau şi lui o anume aplecare pentru aceste lucrări cu forme şi înţelesuri greu de descifrat pentru europeni. Locuinţa lui Hrandt din Rosetti a dispărut, cea de la Şosea a fost altceva. Ca şi colecţia expusă, apoi evacuată forţat – spaţiul colecţiei devenind, ironia sorţilor, sediul companiei sovietice AEROFLOT. Nu merită să ne înfuriem: după ’89, greu, dar s-a reuşit, o colecţie a revenit la locul ei. Dar o lume, deja, a dispărut, dispăruse deja.

Dl Mihai Rădulescu reface din cioburi, din fărâme, din fragmente de trecut şi propria lui viaţă, în întregul ei, de această dată, acea lume cu HRANDT. Hrandt devine un pretext pentru a coborî în propriul nostru univers lăuntric şi de a reface, pe cât posibil, un trecut atomizat în pulberea uitărilor. Nu este o carte de amintiri – parţial poate fi şi aşa ceva – ci o aglutinare a unor stări şi percepţii, prinse cu fineţe analitică şi acuitate psihologică din păienjenişul nu totdeauna fascinant, al istoriei. Istoria lui Hrandt este şi istoria lui Mihai Rădulescu. Ea poate fi şi a noastră. Hrandt a lucrat pentru Mihai Rădulescu precum madeleine-a lui Proust. A declanşat mecanismul unei memorii. Involuntare pe alocuri, voluntare în mare parte. A ieşit o carte. Nu este nici roman, nici volum de memorii, nici un studiu de istorie plastică. Politică, desigur, cu atât mai puţin. Dar conţine câte ceva din toate acestea. Şi în acelaşi timp este şi un gest recuperator pentru memoria celui ce a fost ARTISTUL Hrandt Avachian. Un om de o delicateţe rară şi de o mare fineţe spirituală. Tăcerile lui, mişcările lui încete, zâmbetul lui ironic şi vorba molcomă, mai mult ascunzând decât exprimând realitatea ideilor şi a gândurilor l-au păstrat curat şi frumos până la moarte. Acest portret al unui om şi al unui secol, extrem de generos în violenţe şi minciuni de tot felul, rămâne să-l reevaluăm după ce terminăm de parcurs cartea Dlui Mihai Rădulescu. Nu chiar totul e mit pe lumea asta şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, viaţa merită să fie trăită cu seninătate superioară. Este lecţia unui pictor, transmisă de un scriitor.

Bedros Horasangian

Tags

Related Posts

Share This

- Vrea tot omul sa fie fericit?

ÎN A DOUA JUMĂTATE a anului trecut am discutat, tot la acest post de radiodifuziune, despre una dintre cele mai însemnate temelii ale vieţii duhovniceşti, anume Chemarea lui Dumnezeu, sub genericul:  CRED, DOAMNE, AJUTĂ NECREDINŢEI MELE. Iar Chemarea lui Dumnezeu am căutat-o în cele mai grele condiţiuni de viaţă ale semenilor noştri, în temniţele comuniste pentru deţinuţii politici. Recunosc că mediul era sumbru, iar povestirile la care am recurs pentru a exemplifica varietatea Chemării erau zguduitoare, cum se şi cuvine unui subiect cu caracter atât de neobişnuit. Odată cu începerea unui an nou, am decis să vă chem, stimaţi ascultători, într-o lume luminoasă, aceea a fericirii. De aceea vă întreb pe fiecare în parte: EŞTI FERICIT, PRIETENE?
Răspunsurile nu pot fi  decât de patru feluri: Da şi Nu, rostite cu gura plină; al treilea este: Uneori; iar al patrulea mă întristează ca orice vădeşte neputinţa omului de a judeca, din lipsă de cunoştinţe – el bâiguie: Nu ştiu.
Nu este cazul să comentăm aceste răspunsuri acum. În schimb, ne vom pune o altă întrebare: dacă reporterii lumii întregi ar trece la anchetarea tuturor oamenilor de pe pământ asupra dorinţei fiecăruia de a fi fericit, oare ar primi răspunsuri pozitive? Iar dacă ele ar fi ca atare, oare anchetaţii vor vorbi despre acelaşi lucru, răspunzând afirmativ sau negativ? Cu alte cuvinte, toţi ar înţelege prin fericire aceeaşi fericire? Tare m-ar mira să fie aşa.
Nu urmează, ţinând cont de opiniile cu siguranţă foarte diverse ale oamenilor despre fericire, decât să ne  întrebăm: CE ESTE FERICIREA?
“Fericirea ţi-o faci când pui umărul la fericirea celorlalţi”, spune francezul, evitând să dea o definiţie a fericirii, însă indicând o direcţie precisă de găsire a ei: facerea de bine te face face fericit. Din păcate, tot din cugetarea poporană franceză aflăm şi ceva mai puţin optimist:
                           “Fiecine îşi are fericirea sa: cu ea te mulţumeşte:
                                       De vrei s-o creşti, uneori te părăseşte”.
Să căutăm împreună  a afla ce este fericirea. Pentru că ne găsim în lumea franceză, merită să specificăm că, dintre cele trei cuvinte desemnând fericirea: le bonheur, la félicité şi la béatitude, termenul dintâi – le bonheur – ce desemnează fericirea aceasta ce ne preocupă, a omului de rând, derivă din adjectivul bon – bun – şi substantivul: heur, cu înţelesul: şansă. Deci le bonheur, fericirea, ar fi un fel: şansă bună, favorabilă. Va să zică, în adâncurile timpurilor, când s-a format limba franceză, oamenii, văzând cât de fugară este starea de fericire, şi că s-ar părea că ea nu depinde de voinţa omului – atenţie: am spus “s-ar părea”, nu că altfel stau lucrurile! – fericirea e legată de noroc. La félicité constituie o fericire superlativă, iar prin la béatitude aceiaşi francezi înţeleg doar fericirea în sens evanghelic: prin extindere, beatitudinea indică fericirea desăvârşită. Nu mă depărtez, totuşi, de acest cuvânt, fiindcă un altul din aceeaşi familie se oferă să ne deschidă încă o uşă spre înţelegerea fericirii: e vorba despre béat – din el s-a format béatitude – ; béat ne indică, în calitatea sa de adjectiv: calmul şi absenţa grijii; iată un câştig: cel fericit este calm şi lipsit de grijă. Despre cei fericiţi mai ştim că sunt mulţumiţi de soarta lor, că sunt favorizaţi de hazard, că le reuşeşte ceea ce întreprind.
Nu cumva vom percepe mai bine înţelesul acestei noţiuni recurgând la antonimul ei? Mai ales deoarece un alt proverb francez ne îndreaptă către el:fericit la joc, nefericit în iubire. Le malheur provine, după modelul lui le bonheur – fericirea – , din mal: rău şi acelaşi heur, cu sensul: şansă – şi le malheur vrea să spună: nefericire, nenorocire. Acest cuvânt apare şi el în zicători: cum ar fi cea care ne infuzează oarecare optimism: “La ceva tot slujeşte şi nenorocirea”. O alta, dimpotrivă, ne atenţionează asupra unor posibile adânciri ale nenorocirii: “O nenorocire nu vine niciodată singură”. A treia îi încurajează pe sărmani, care, îndeobşte, sunt cei mai tare bântuiţi de rele, deci asupra cărora nenorocirile se năpustesc mai dihai, îi încurajează, ziceam, cu: “Nefericirea nu pândeşte totdeauna uşa săracului”. Proverbul adaugă că: “nefericiţii n-au nici o rubedenie”, adică toţi, chiar şi cei mai apropiaţi, fug de cel nefericit şi nu vor să-i dea ajutor, refuzând să mai asculte de glasul sângelui.
Acum suntem mai înarmaţi să înconjurăm cu mintea noţiunea fericirii. E sentimentul acelui ins al cărui prag e mereu (sau măcar uneori) călcat de noroc, ceea ce îl face mulţumit de soarta lui, pentru că cele întreprinse îi izbutesc, ca unui favorizat al hazardului. Datorită acestui sentiment, el este calm şi lipsit de grijă. În aceste condiţii, cum să nu vrei să fii fericit? Rezultatul stării de fericire înlătură cele ce sunt greu de suferit: grijile, starea de tulburare. Iar starea de fericire provine din nişte misterioase conjuncturi ce s-ar crede că nu depind de individ, ci că atârnă de alţi factori, exteriori voinţei umane.
În nici un caz nu se poate afirma că a atinge fericirea este lucru lesnicios. Un geniu ca Goethe, al cărui succes profesional, în literatură, a fost magnific, a cărui realizare socială a fost vrednică de invidiat, a cărui bogăţie ar fi satisfăcut pe oricine, ale cărui iubiri şi prietenii puteau stârni gelozia oricărui bărbat, a cărui sănătate şi viaţă lungă i-au permis nu numai călătorii fascinante, ci şi un studiu dificil la care râvnea permanent, un om care şi-a ştiut spori bucuriile cu desfătările minţii şi ale sufletului conferite de toate artele şi de ştiinţe, Goethe a afirmat că nu s-a bucurat mai mult de cinci săptămâni de adevărată încântare, în întreaga-i viaţă. Iar califul Abdalrahman, petrecând cu cugetul prin toţi cei cincizeci de ani de domnie lăsaţi în urmă-i a ajuns la concluzia că n-a cunoscut fericire adevărată şi pură decât timp de paisprezece zile. Ceea ce-l îndrituieşte pe Samuel Smiles, din a cărui scriere CARACTERUL am scos aceste două exemple, să  exclame: “După toate acestea, nu ne este îngăduit să spunem că e doar iluzie să urmărim fericirea exclusiv?”

Înainte de a continua investigarea fericirii, este util să-l ascultăm pe acelaşi Samuel Smiles filosofând pe marginea fericirii, încercând să-şi explice afirmaţia precedentă:
“Viaţa, de n-ar exista decât soare, fără umbră, fericire, fără necaz şi plăcere fără suferinţă, n-ar mai fi viaţă. Uitaţi-vă la soarta celui mai fericit: e doar un fir încâlcit. Ea se compune din amărăciuni şi din bucurii, iar bucuriile nu sunt decât mai plăcute din pricina necazurilor: privaţiunile şi binefacerile se succed şi, pe rând, ne întristează şi ne fericesc. Moartea ea însăşi face viaţa mai vrednică de îndrăgire, căci îi apropie unul de celălalt pe cei care rămân aicea jos.Doctorul Thomas Brown pretinde că moartea constituie una din condiţiunile necesare fericirii umane.”
Că are dreptate sau nu, avem timp destul înainte-ne, pe parcursul acestei emisiuni, vreme de şase luni, s-o verificăm. Dar nu ne vom despărţi de el fără să ascultăm un aforism al său, un aforism de un adevăr simplu şi extraordinar de limpede: “Unul poate fi rege în inima sa, precum celălalt poate fi sclav într-a lui.” Din aceasta aş deduce că fericirea stă înlăuntrul nostru şi, în aceeaşi cămară a inimii, putem fi şi fericiţi şi nefericiţi, asta nedepinzând de noroc, cum ne sugerau mai adineaori nişte proverbe şi zicători, ci depinzând numai şi numai de noi. Şi ce important este să ştim că viaţa şi fericirea noastră depind de noi, de orientarea pe care o adoptăm, de gândurile şi simţămintele pe care le nutrim, de felul în care vieţuim. Dacă vă miră că se spune, cum aţi auzit: fericirea şi nefericirea sălăşluiesc în noi, să nu vă mai mire: din moment ce ele sunt sentimente, nici nu am putea fi conştienţi de existenţa lor de nu ar fi izvorâte din noi, dezvoltate în noi şi simţite de noi. Rămâne de văzut dacă ele sunt urmarea unor idei, ale unor evenimente, ale unei educaţii, ale unor factori exteriori, ori ale tuturor acestora şi ale altor pricini, la un loc.
Scriam odată, în CARTEA CREŞTINULUI ÎNCEPĂTOR, despre nefericiţi: “Oameni roşi de remuşcări, care îşi dau seama că le trece viaţa de pomană, care nu pot dormi din pricina viselor rele. Aţi auzit cum ţipă oamenii în somn? Vezi ditamai bărbatul, spătos, muşchiulos, înalt, cruce de voinic. Când ţipă în somn o face cu glas piţigăiat de animal mic şi speriat; de şoarece prins în cursă. E un ţipăt subţire, nefiresc, ce-şi bagă groaza-n suflet şi ai vrea să nu-l mai auzi niciodată. (…) Relele săvârşite ziua ne urmăresc nopţile. Sângele vărsat, spaima de a fi prinşi asupra faptei nelegiuite, groaza urmăririi, teama de pedeapsă, toate acestea izvorăsc visele negre şi istovitoare.
Mi-au spus unii că le e frică să mai adoarmă, din pricina viselor ce-i deşteaptă, asudaţi, cu muşchii crispaţi, cu gura uscată ca iasca, cu dureri pretutindeni. De ce să fim atât de nefericiţi încât să nu ne putem nici odihni?
(…) Alţii sunt bolnavi. Îi rod junghiurile; tusea le scormoneşte plămânii până scuipă sânge; ulcerul le sfâşie stomacul. E un alt chip al nefericirii. Înaintează spre moartea timpurie, fără nici o nădejde. Aşa cum se spune: boala intră ca prin roata carului şi iese ca prin urechea acului. Degeaba s-au născut, se căinează; de pomană trăiesc. nu cunosc decât suferinţa şi durerea.
Drept este că nici unul dintre aceştia nu se-ntreabă dacă ar putea fi şi fericit. E un gând care nu le trece prin cap. ‘Fericirea? ce prostie!…’, sar de colo, dacă mă aud acum vorbind. ‘Scornirea unora care n-au ce face!’, îşi zic. ‘Plimbă ursu’ de-aicia, că-ţi dogoreşte gura de minciuni…’, m-ar apostrofa dacă m-ar avea la îndemână.
Dar eu nu le dau ascultare, ci-i întreb: – De ce să fim nefericiţi, dacă putem fi şi noi fericiţi?”

Iar acum veni clipa să-i dăm cuvântul unuia dintre scriitorii români care au meditat asupra fericirii. Numele său este Al. Vlahuţă, iar schiţa din care extragem începutul se numeşte: O VIAŢĂ FRUMOASĂ.
Să-l invităm între noi să ne citească:
“Fiecare om îşi poate face o viaţă frumoasă. Şi-o poate face în sărăcia unui bordei,  – fireşte, ceva mai greu – cum şi-o poate face în strălucirea unui palat. Adesea împrejurările îi stau împotrivă. Dar omul e făcut să lupte. Şi cine luptă cu tot sufletul, nu se poate să nu biruie. Nenorociţi până la sfârşit rămân numai netrebnicii, cari fug de orice fel de luptă!… Despre aceştia, cu bună dreptate se poate zice că au numai chip omenesc. Şi omenirea nici nu-i socoteşte în oastea ei. Ea are drum de făcut, război de purtat, şi paturile de ambulanţă îi trebuiesc pentru răniţi, nu pentru infirmi.
Este un echilibru între ce poţi tu, şi între ce trebuie să vrei, – un echilibru pe care e de ajuns să-l cauţi pentru ca să-l găseşti, şi, odată găsit, să-l ai pentru totdeauna. În tine sunt armele biruinţii tale. Şi mai presus de soarta pe care ţi-o pregătesc împrejurările, – este o soartă pe care ai puterea, şi deci datoria, să ţi-o faci tu. oricine ai fi şi oricât de bine ai crede că ne aduci cu vrednicia ta, gândeşte-te că eşti numai necesar, nu indispensabil. Nu căuta să umpli lumea cu zgomotul eu-lui tău. Urzeşte şi ţese în tăcere pânza pe care crezi că ţi-a fost dat s-o ţeşi. Nu te întreba pentru cine. Închide-te în munca ta, şi nu-ţi face supărări din bucuriile altuia. Raza de soare care te încălzeşte pe tine, nu ţi-e întru nimic împuţinată, prin faptul că se mai încălzeşte la ea şi vecinul tău. Fii liniştit. Este fericire, – şi încă de cea mai bună calitate – pentru toată lumea. Mai întâi, ai fericirea pe care ţi-o dă raza ta dinlăuntru, – lumina minţii tale şi bunătatea inimii tale. Dar natura cu bogăţia priveliştilor ei, cu farmecul veşnicei reînnoiri a podoabelor ei, de care toţi ne bucurăm! Dar fericirea de a putea face pe altul fericit! Dar speranţele! Dar visurile!…”
Încă nu ştim ce este fericirea sau, mai bine spus, cei care cred în ea şi-o închipuiesc după pregătirea, visurile, idealurile lor. Până să ne edificăm asupra conţinutului ei, să reţinem această frază a lui Vlahuţă, atât de directă şi conţinând un adevăr valabil pentru toţi, un sfat, dacă vreţi, pe care-l putem folosi: “Fiecare om îşi poate face viaţa mai frumoasă.”
Încă de la începutul adolescenţei, de pe la treisprezece-paisprezece ani, începem a ne pune întrebarea: voi fi fericit? Sau întrebarea ce se naşte în mod firesc din ea: ce să fac pentru a fi fericit? V-aţi lămurit că, neştiind ce este fericirea, ea poate trece pe lângă noi şi să n-o recunoaştem. De aceea este folositor să stăm de vorbă despre fericire: împreună, sper să înţelegem mai uşor ce  este fericirea, cum putem fi toţi fericiţi cu adevărat, cum se cuvine să trăim ca să fim fericiţi. Voi începe prin a lansa ceva ce poate părea un paradox: fericirea se învaţă; tot astfel  cum copilul învaţă să distingă gustul dulce de cel amar, gustul plăcut de cel sărat sau acru; tot astfel după cum copilul învaţă să distingă plăcerea de durere; la fel, el se cade să înveţe gustul fericirii ce-i stă la îndemână, ce-l aşteaptă pentru a-i îmbogăţi viaţa.
Şi apoi, vă voi spune un lucru ce pare de râs: fiecare vârstă are fericirea ei şi fiecare stadiu de dezvoltare culturală şi sufletească are fericirea lui. ‘Cum vine asta că fiecare vârstă şi fiecare stadiu de dezvoltare culturală şi sufletească au fericirea lor?’, mă veţi întreba.
Hai să observăm puţin omul, din copilărie înainte, în alt domeniu. Să socotim că avem în faţă doi fraţi, unul de vârstă preşcolară, celălalt de vârsta şcolii primare. cel mai mic se delectează, de pildă, săpând gropi în nisip şi umplându-le cu apă, mereu minunându-se de ce dispare apa din ele şi străduindu-se, prin umplere nouă, să răzbească a o păstra în ele. Cel mai mare soseşte acasă şi se lasă încântat de înmulţire, de scădere, de adunare, ori împărţire, sau de putinţa de a lega literele, silabele, propoziţiile, frazele între ele, cum a fost învăţat la şcoală, şi de a ajunge la o povestire ce-l absoarbe. Dacă încearcă să-i trasmită şi lui prâslea ceva din cele ştiute, acesta, curând plictisit, îşi va îndrepta iarăşi atenţia către gropile sale, mult mai interesante, după părerea lui. Când el va deprinde alfabetul şi socotelile, celălalt va afla istoria omenirii şi geografia ei, câte ceva despre trupurile, hrana şi modul de viaţă al animalelor, insectelor, păsărilor, ce e curentul electric, ce este căldura, cum vedem, cum auzim, cum gândim şi aşa mai departe: va avea alte bucurii, anevoie de sesizat de către cel mic. La anii  când cel mai puţin vârstnic va ajunge să fie preocupat de ştiinţele naturii, de istorie sau geografie, de fizică, al doilea se va încânta cu poezia, cu filosofia, cu geometria în spaţiu, cu trigonometria, cu algebra, ce rămân încă de nepătruns pentru fratele său încă nedezvoltat ca el. Iar când adolescentul ce se apropie de maturitate începe a fi frământat de viitoarea lui profesiune sau meserie şi-şi va găsi obsesia formativă în înţelegerea diverselor moduri ale oamenilor de a sluji societatea şi de a se încadra în ea, frăţiorul abia gustă visarea omenirii, transpusă în versuri sau scrieri filosofice.
Nu cumva la fel se poate urmări şi evoluţia fericirii, după vârstă, pregătire, cunoştinţe?
Eu cred că da şi că este obligatoriu ca fiecare să-şi descopere fericirea potrivită vârstei şi pregătirii sale.
Săptămână de săptămână, întâlnindu-ne la aceeaşi oră, pe calea undelor, ne vom apropia de treptele ce trebuie urcate una după cealaltă, pentru ca toţi să izbutim a ne face o viaţă frumoasă, cum spunea Al. Vlahuţă.

RECOMPENSA EI, veţi descoperi, repet, este fericirea.

Tags

Related Posts

Share This

- Laviuri – Galeria

Tags

Related Posts

Share This

- Patima

I. PATIMA PRINTRE ZEII DE BRONZ

Când mi-a sunat şi mie ceasul să deschid ochii asupra Misterelor Orientului, existau tare sărace mijloace de a afla câte ceva despre ele. Asta se petrecea prin anii ’50. Sigur, pentru cel norocos, se mai năzărea de prin bibliotecile nobleţei intelectuale căzute în bolgiile puşcăriilor câte un volum sau altul privitor la yoga, ori la teosofie, la Himalaia, la Krishnamurti, la tainele faraonilor şi ale piramidelor acestora, ascunzând secrete matematice asupra Vieţii şi Morţii, cărţi cumpărate de tatăl meu pentru mine, la talcioc, unde nevestele, mamele şi fiicele celor arestaţi îşi desfăceau casele pentru dobândirea mărunţişului de care atârna zilnic sacoşa. Pe de altă parte, se strecurau, din mână în mână, dactilograme ale unor traduceri aproximative despre tratamentele prin magnetism, presopunctură, postúrile de hatha-yoga, acupunctură şi alte ‘minuni’ importate fraudulos şi cu mari riscuri din lumea liberă. Mi-a rămas până astăzi în minte numele unuia dintre acei tălmăcitori: Rusu-Bahmut. Bietul om, inconştient de cât de departe se întindeau antenele Securităţii, avea naivitatea să creadă că munca era sfântă, drept pentru care se cuvenea, de dragul onoarei, să se cunoască fiecine cât şi ce a muncit în ogorul culturii naţionale, aşa că îşi divulga identitatea, în chip ridicol, celor care-l pândeau în pânza lor armată, de păianjen cu muşcătura înveninată. Pe această cale, el se punea la dispoziţia organelor de anchetă, legându-şi singur mâinile, de acasă, şi lăsându-le lor doar plăcerea de a-l transporta la Malmaison, la Uranus, la Jilava, ori la Internele de vizavi de Palatul Regal. O mai fi trăind?

Va să zică, potrivindu-mă la aste împrejurări, am ajuns şi eu la porţile Necunoscutului, la Veşnicie, la Adevăr, la Iniţiere. Însă ceea ce m-a agăţat pentru totdeauna de poalele căutării lui Dumnezeu pe căi atât de întortocheate, de nesigure, de spăimântoase, a fost vizitarea frecventă a unui apartament din strada Maria Rosetti, de la ultimul etaj al unui blocşor situat în spatele unei benzinării, cu altă faţă de-a lungul şinelor unui tramvai.

Acolo locuia un pictor izgonit din rândurile celor cu penelul în mână, adică dat afară din Uniunea Artiştilor Plastici din România, când “s-a făcut, în sfârşit, ordine şi acolo” , cum îmi explica un ‘tovarăş’. “Ordinea” pomenită implica umbra soţiei maestrului, ce cădea, dureros, asupra lui. Dumneaei provenea din Statele Unite, dintr-o familie de bănăţeni care-şi căutaseră bănuţul acolo unde se plătea mai cu spor munca. Revenită în ţară , a avut şansa să fie angajată funcţionar la ambasada S.U.A.. Găsită în această poziţie de către ‘regimul celor ce muncesc’, ea şi cu toţi ai ei au fost socotiţi nevrednici de cinstea de a face parte din vreo formă organizatorică socială nouă. Drept pentru care, prima grijă de punere în ordine, după ce dânsa nu a mai primit viza statului nostru să mai funcţioneze la Ambasadă, fu să fie alungat Hrandt Avachian dintre cei asemenea lui. Ştiu că pare nebunesc să privezi astfel un om de dreptul la pâine, însă aşa a fost orientată existenţa pe aceste plaiuri: cea mai elucubrantă încercare de punere în practică a absurdului…! În concluzie, pe ei îi vizitam: pe Hrandt şi pe Rose (Rozalia) Avachian.

Aveau două mijloace de trai: pensia ei medicală, inventată de Ambasadă, pentru a nu o lăsa muritoare de foame, la îndemâna umanismului socialist, şi deosebita lui pricepere la obiectele de artă, mai ales la cele orientale (în temeiul căreia nu precupeţea să-i sfătuiască pe colecţionari, printre care se număra şi tatăl meu), pricepere ce-l făcuse, mai cu voie mai fără voie, ‘restaurator’.

Această îndemânare devenise atât de cunoscută încât, odată cu înfiinţarea Muzeului de Artă, i s-a propus angajarea acolo, pentru întreţinerea exponatelor sau a pieselor recent intrate în dotare, dar insuficient de bine protejate de proprietarii adevăraţi, pentru ‘spălarea’ pânzelor, pentru vernisarea lor şi pentru altele. Salariat al Muzeului, cât a fost lăsat să se manifeste cu toată·ştiinţa sa şi cu întreaga-i dăruire de sine, a evoluat degrab şi s-a impus fără ezitare, împărtăşindu-şi cunoştinţele şi în alte sfere unde era solicitat. De pildă, ţinea cursuri de restaurare a obiectelor de patrimoniu în cadrul Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române. Unul dintre acestea – din care partea introductivă, dacă îmi amintesc cum se cade, fusese revizuită din punct de vedere stilistic de prietenul său, poetul şi fostul inspector al Artelor Adrian Maniu -, încredinţându-mi pictorul manuscrisul, l-am şi publicat într-una dintre revistele teologice la care am colaborat mai bine de un sfert de veac sau în “Manuscriptum”. Celebrul monah şi pictor bisericesc, venerabilul părinte Sofian Boghiu – azi profesor la rândul său – i-a fost elev.

Şi a venit şi clipa când i s-a desfăcut contractul de muncă şi de la Muzeul de Artă. Cu sufletul abătut, Hrandt s-a angajat într-o cooperativă de pictură. Mă aflam în vizită la magazionerul şantierului “Carul cu bere” – un fost inginer proprietar al unei fabrici de hârtie, care-şi pierduse dreptul de a ocupa poziţia meritată prin diplomă, datorită câtorva ani petrecuţi la “Canal”. Berăria se restaura. Despărţindu-mă de cel căutat, am urcat să traversez localul spre stradă. Cât pe ce să mă izbesc de H. Avachian, drapat într-un halat cenuşiu, lung până-n pământ, aducând cu o hlamidă stropită cu vopseluri. Spăla şi împrospăta, împreună cu o echipă destul de numeroasă de plasticieni eliminaţi din U.A.P.R., decoraţia murală a tradiţionalulului restaurant din spatele Poştei Centrale, azi Muzeul de Istorie a României.

Nu a mai continuat îndelung timp să se înjosească şi să-şi prostitueze darul cu care se născuse. Într-o bună zi, a refuzat orice formă nouă a strădaniei de a rămâne în ‘câmpul muncii’, cum se spunea, folosindu-se de mijloace străine picturii de şevalet. Bizuindu-se pe pensia lui Rose – cititorul înţelege ce putere de cumpărare avea ea, în cazul a doi inşi chibzuiţi -, Hrandt pictă din ce în ce mai mult, schimbându-şi complet conţinutul paletei, luminându-l, şi tehnica, până la a nu i se mai putea recunoaşte stilul, datorită noutăţii lui şi culorii proaspete, carnale, strălucitoare. Din atelierul său plecară din ce în ce mai mulţi admiratori cu cartoane strânse grijuliu sub braţ -, achiziţionate la preţuri de o rară modestie -, ce urmau să le împodobească odăile, conferindu-le acestora un aer princiar.

Dar, pentru moment, nu despre arta sa era vorba, ci despre faptul că în căminul soţilor Hrandt şi Rose Avachian mi-am găsit, în anii primei mele adolescenţe, refugiul închipuirii şi întărirea întru dragostea mea incipientă pentru Extremul Orient. Cum asta? Prin frumuseţea ieşită din comun a statuetelor de bronz şi lemn ce împodobeau unica lor cameră de la etajul 6 (nu greşesc?), tronând între covoarele, orientale şi ele, ca şi pernele cu feţe lucrate, şi câteva mobile grăind, la rândul lor, despre o origine răsăriteană, toate priveghiind un superb şi straniu pekinez negru, pe nume Ming, care învia, cu blândele sale deambulări leneşe de ici-colo, zeităţile păgâne dormitând pe privazurile ferestrelor ce rotunjeau unul dintre pereţi, proiectate, printre masivele structuri învecinate de beton, asupra cerului ce se aprindea de flăcările săgetate dinspre răsărit şi, mai ales, ale apusurilor inegalabile datorită acestei ambianţe, lumina crepusculară strecurându-şi vivacitatea muribundă peste umerii divinităţilor în picioare sau întronate, înfăşurând aceşti umeri în tonurile aurii ale sacrului până te treceau fiorii Sfinţeniei tot mai evident respirând de pretutindeni din jurul tău. La aceasta mă refeream când ziceam că în casa lor m-am întâlnit cu Dumnezeu pentru întâia oară.

Fără ca Hrandt Avachian să fi fost credincios – cel puţin nu în felul în care eram obişnuit. Avea propriile sale interpretări ale Bibliei, un bob ireverenţioase – demitizante, cum s-a etichetat atitudinea aceasta a omenirii în ultimul sfert al secolului XX -, păstrând aderarea totală la morala creştină. Acele interpretări se împleteau cu o neaşteptată înţelegere a retragerii din lume, o înţelegere profundă, plină de respect, pomenită de el ca cea mai de seamă realizare a înţeleptului. Era un mare preţuitor al noţiunii de sfinţenie, în absenţa căreia nu concepea să se fi putut realiza ceva superior mediocrităţii şi vulgarităţii. Foarte frecvent îi batjocorea pe plasticienii contemporani care, cu ţigara atârnând de buza inferioară şi cu vorba murdară, ba chiar cu înjurătura înghesuindu-li-se la colţurile gurii duhnind a ţuică, credeau că se pot înălţa în arta lor la valorile realizate în vechime, omiţând faptul că, odinioară, pictorul nu trecea la lucru înainte de a-şi fi încheiat rugăciunile şi de a fi adoptat o stare lăuntrică de graţie, fără de care nimic pecetluit de o simţire autentică nu era cu putinţă.

Or, Hrandt Avachian se retrăgea el însuşi tot mai mult din lume, fără să-şi dea seama ce se petrecea cu el. A renunţat – poate ca o economie necesară în noile condiţii de viaţă ale perechii lor -, până şi la participarea regulată la concertele de la Ateneul Român ale Filarmonicii. Situaţia de a nu mai fi membru al Uniunii îi interzicea să mai iasă la peisaj: actul de a picta în aer liber devenise, peste noapte, susceptibil să fie socotit tentativă de spionaj! Aceasta nu l-a împiedicat vreodată, cât i-au îngăduit-o sănătatea şi puterile vârstei, să-şi ia subsuoară cutia cu vopsele, pensulele, un scăunaş pliant, un şevalet de câmp dintr-un lemn uşor şi lăcuit, un carton, o ploscă mititică metalică umplută cu apă de băut. Înarmat cu acestea toate, se deplasa la una dintre bălţile din preajma Bucureştilor.

El mi-a atras atenţia asupra existenţei lacului Fundeni, în care, în acea perioadă a vârstei mele de şaisprezece ani, se vărsa un râuleţ ce uda o luncă nu prea întinsă, îmbogăţită cu crânguri de copaci sănătoşi, şi m-a îndemnat să mă scald acolo, netulburat de nimeni, încurajând şi la mine setea de comuniune cu natura în singurătate. Stăpânirea apropiată a bisericii Fundenii Doamnei, unică prin sculpturile ei exterioare, ieşite din mâna unor meşteri orientali, înfăţişând păuni, palate cu turnuri, asemănătoare pagodelor, vase de aramă cu gât lung, firav şi delicat precum al lebedelor, chiparoşi, lega peisajul local de atmosfera locuinţei aceluia ce ajunsese a mă fascina mai puternic decât oricare alt adult şi cobora o boare a Divinităţii, parcă pentru mine chemată de Hrandt Avachian.

În micuţul cimitir adiacent clădirii cultice, am văzut pentru prima şi ultima dată cruci cu două şi trei trunchiuri verticale, străbătute de un singur braţ orizontal. Erau săpate în piatră, scrise în cirilică. Am bănuit că desemnau două sau respectiv trei morminte, reunind sub o cruce unică o familie întreagă, cu toţi membrii repauzaţi, cruce care încheia capitolul acelei anumite celule sociale irepetabile. A fost o mare lecţie de morală practică, cu atât mai severă cu cât nu era susţinută de vreun cuvânt. Mă învăţa ceea ce nimeni nu avusese intenţia să facă: mă învăţa despre cum se cuvine trăită viaţa, alături de ai tăi, după cum tot astfel se cade ea şi murită… Poate de atunci am deprins o atât de disperată foame de împărtăşire a zilelor mele cu altcineva, de vecuirea în comun, fără ca aceasta să mă fi determinat a renunţa la sihăstrirea descoperită în predania marelui Hrandt. Ca şi când ar fi voit să ilustreze şcolirea crucilor bătrâne din preajma Fundenilor Doamnei, paza existenţei în familie a fost una dintre cele mai dramatice învăţături oferite mie de pictor.

Dar nu pentru a mă scălda în etică sosisem acolo. Fusesem expediat să mă bucur de apa lacului pictat de Hrandt Avachian. Aruncându-mi privirile să mângâie suprafaţa desfăşurată între malurile nu prea depărtate unul de celălalt, mi se păru nefiresc de verzuie, de parcă s-ar fi revărsat în undă o mare cantitate de vopsea industrială. Cum, departe de mine, un localnic îşi îndemnase caii în luciu, să-i spele cu peria de podele, m-am întărit în convingerea că nu exista, totuşi, nici un pericol dacă m-aş fi adâncit în chemarea lichidă. Aşa încât m-am supus ispitei de a mă răcori, am păşit dincolo de hotarul gloduros ce mă despărţea de inconsistenţă, am înotat, m-am bălăcit de voie, am plutit, m-am răsucit, solitar stăpân pe val şi, în cele din urmă, am ieşit pe uscat. Eram verde precum jadul! Ochiul lacului era acoperit de mătasea broaştei şi lintiţă…

Printr-o apropiere de nu ştiu ce ordin, acest caraghioslâc m-a vindecat de greşeala de a fi văzut în Hrandt Avachian un emisar al Chemării de Sus. Am înlocuit-o cu adevărul condiţiei sale: era un adânc iubitor al Frumosului, prin naştere ademenit cu osebire către acela oriental. Nu mă întrebaţi cum de m-a condus la această luminare boirea mea din lacul cu pricina, căci nu ştiu ce să răspund…

În pofida dezamăgirii mele, cele ce citeam despre Extremul Orient şi deduceam mai ales, cele ce ghiceam mai mult decât aflam din cărţile străbătute, încercam, în continuare, să le verific în locuinţa Avachian. Despre aceleaşi splendori, despre aceleaşi miracole, despre aceleaşi nebănuite trepte ale desăvârşirii, grăia fiece statuie. În privinţa aspectului mistic al trăirilor mele, m-am obişnuit curând să nu-l mai aduc în discuţie acolo; nu-l voiam contrazis de bunul simţ raţional al gazdei mele, îi păzeam puritatea în adâncul lăcătuit al inimii, neatinsă de lumina prea crudă, rece, tăioasă a oricărui comentariu nedorit.

Tags

Related Posts

Share This

- O pilda de fericire

ACUM O SĂPTĂMÂNĂ am citit introducerea la schiţa lui Al. Vlahuţă: O VIAŢĂ FRUMOASĂ. Care este viaţa frumoasă propusă de poet cititorilor săi? E aceea a exploratorului polar Nansen, despre care s-ar cuveni să  afle toţi tinerii cărora le închin această emisiune radiofonică despre fericire. Îi dau cuvântul, să-şi continue expunerea, aceluiaşi Al. Vlahuţă.

“Pe o dimineaţă de vară, un tânăr învăţat, voinic, strălucitor de nobila frumuseţe a energiei şi a voinţei, părăseşte ţărmul Cristianidei, – îşi lasă căsuţa liniştii lui roditoare, cuibul fericirii lui, şi pleacă, pe ‘Framul’ grijilor şi al primejdiilor, în depărtările polare.” Ascultătorul trebuie să ştie că “Fram” era numele vasului cu care a călătorit tânărul acesta, Nansen. “Părăsind ţărmul, are o clipă de înduioşare, înduioşarea unui viteaz. ‘Mica mea Liv stă colo lângă fereastră, şi bate din palme…’
Ce ştie ea de grozăvia gheţurilor mişcătoare şi de pustiurile morţii pe care ai să le străbaţi? E cineva însă care îţi flutură o batistă din prag. Aceasta ştie unde te duci, la ce te expui. Soţie vrednică de tine, te urmăreşte cu privirea umedă… stăpână pe inima puternică, vitează şi mare la suflet ca şi tine. Drum bun, călător hotărât, pe întinderi deşarte şi fără adăpost şi fără hotar!
După trei luni de plutire spre Nord, vasul se opreşte, încleştat în vrăjmaşele gheţuri ce-l strâng să-l fărâme…
În aşteptarea verii liberatoare, cei treisprezece prizonieri ai talazurilor de gheaţă, vânează urşi, fac plimbări, culeg observaţii, se deprind cu greutăţile vieţii polare. Nimeni nu stă degeaba. De altfel, toţi sunt oameni extraordinari, eroi aleşi dintr-o lume de eroi. Şi ce frumos îşi notează Nansen impresiile lui! Poetul e pururea la înălţimea omului de ştiinţă… ‘Nu se poate ceva mai minunat ca această noapte arctică. Eşti în ţara visurilor, colorată de cele mai frumoase amestecuri de nuanţe ce se pot închipui: o culoare nereală. Nuanţele se pierd una într-alta, într-o armonie uimitoare. Nu-i oare toată frumuseţea vieţii, înaltă, delicată şi curată ca această noapte? Cerul e o nemărginită boltă albastră la zenit, bătând în verde la orizont, apoi în liliachiu şi vioriu. Pe câmpiile de gheaţă se ivesc umbre reci de un albastru închis, – ici şi colo, pe crestele scrijilate ale banchizei, strălucesc lumini trandafirii, – cele din urmă răsfrângeri ale zilei ce-a trecut. Sus sclipesc stelele, simboluri veşnice ale păcii’.
Începe noaptea cea lungă a iernii polare. Maluri de gheaţă se rup, trosnind, zguduind văzduhul cu zgomotele prăbuşirii lor; şi în infernul acesta ‘Framul’ se luptă, se apără cu îndârjire de fiinţă vie, isteaţă şi puternică, plină parcă de însemnătatea chemării pe care o are. Admirabilă luptă, vrednică numai de zei, cum şi erau oamenii aceştia. de-o parte, o cetate de lemn şi treisprezece ostaşi, – de alta puterile necunoscute ale infinitului, furia oarbă a mărilor pustii şi a vânturilor dezlănţuite. Şi aceasta zile, săptămâni, luni întregi, în cari singura legătură cu lumea, cu viaţa cea depărtată, de care s-au rupt poate pentru vecii vecilor, e gândul. O lumină pe cer e o speranţă, o bucurie. ‘După amiază, măreaţă auroră boreală; cerul e luminat de o arcadă de flăcări de la Răsărit la Apus. Apoi, treptat, se întunecă; departe se zăreşte o singură stea, – steaua patriei. ce dragă mi-e această ţintişoară de lumină! de câte ori mă urc pe punte, îmi caut steluţa şi o văd totdeauna acolo, în nepăsarea ei grandioasă. Ea mi se pare ocrotitoarea noastră’.
Sfântă iubire de patrie! Nimic nu înalţă pe om, nici nu-l îndumnezeieşte ca iubirea de ţara şi de neamul lui. Toţi oamenii mari ai veacurilor, aleşii aleşilor, au fost mari prin această iubire. Ce vorbe duioase, mişcătoare, găseşte Nansen, de câte ori se gândeşte la Norvegia lui şi la cei de acasă, cari sunt o părticică fragedă din patria lui scumpă!
‘Mica Liv împlineşte azi un an. Acasă sărbătoare mare. Ce n-aş da ca să te văd azi, fiinţă drăgălaşe!…
După amiază, Venus răsare întâia oară deasupra orizontului, înconjurată de o aureolă roşie, ea luminează ca un fer puternic marele deşert îngheţat. E steaua Liviei, după cum Jupiter e steaua patriei’.
În mijlocul gheţurilor, în pustiul acela îngrozitor, ei îşi prăznuiesc zilele mari ale neamului lor. O sărbătoare mare îşi are acolo steagurile, discursurile, cântecele ei. Un grad câştigat spre Nord, un pas mai mult în necunoscut, este un adaos la gloria Norvegiei lor. Dar ‘Framul’ nu se liberează din închisoarea de gheaţă. Şi vremea trece. Şi nimic nu vesteşte vreo schimbare. ‘În această fire tăcută nu sunt întâmplări. Prin întunericul adânc ce învăluie acest cuprins al morţii, nu se văd decât sclipirea stelelor şi flăcările aurorei boreale’. Nansen se hotărăşte să lase vasul în paza tovarăşilor şi să plece înainte. Cum o putea şi cât o putea, înainte. Cu preţul vieţii lui, care e toată a Norvegiei, înainte! Arareori viaţa omenească s-a putut ridica la asemenea înălţime: ce mai însemnează moartea?
Încep pregătirile de plecare: instrumente, sănii, bărci, câini, merinde, arme… Nansen se uită la ‘Fram’, la lucrurile scumpe de cari se desparte, le priveşte duios, cu ochi ce poate n-au să le mai vadă. Toate îl emoţionează. Un mic tablou atârnat de peretele cabinei îl face să viseze la ţară. ‘O pădure de brazi în Norvegia, şi am impresia că mă aflu iar în mijlocul acestor păduri atât de iubite. Păduri sfinte, voi aţi fost prietenii copilăriei mele! În mijlocul vostru am învăţat să simt marile impresiuni ale firii, sălbateca-i măreţie şi melancolie. Voi aţi dat pe viaţă sufletului meu o întipărire de neşters. Singur în mijlocul codrilor, tolănit în faţa unui foc, pe marginea unui lac tăinuit, sub cerul înstelat, cât de fericit mă simţeam în acea  măreaţă armonie a naturii’.
Parcă-i o rugăciune. În ziua de 14 martie 1895, Nansen şi locotenentul Johansen îşi iau rămas bun de la tovarăşii ce de-abia îşi ţineau lacrimile şi pleacă în sorbul pustiului de gheaţă, spre Pol. De aci încolo, viaţa acestor doi călători înfăţişează cea mai dramatică luptă cu uriaşa putere şi străşnicie a firii, cu viforul, cu gerul, cu pustiul, cu munţii de gheaţă, cu marea şi cu monştrii ei, cu moartea sub toate îngrozitoarele ei feţe. O adevărată, măreaţă epopee a voinţei omeneşti. Nimic nu-i înfricoşeaz.ă. Nimic nu-i opreşte. Curat ca-n poveşti: peste munţi de gheaţă, peste prăpăstii, peste mări învolburate, aci înhămaţi la sanie, aci vâslind în barcă, uzi, neprimeniţi, flămânzi, răzbat mereu înainte.
 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Un an şi trei luni de luptă titanică, de rătăciri şi de suferinţe îngrozitoare, departe, la capătul lumii, în fioroasa pustietate polară, doi oameni în faţa infinitului nepăsător, – şi o singură clipă de părere de rău, de slăbiciune sau de întunecată disperare nu umbreşte sufletele lor mari, în toată vremea asta. Niciodată Nansen nu şi-a pierdut încrederea în biruinţa lui. Veşnic sigur că-şi va revedea patria, scumpa lui Norvegie!
Iată al treilea Crăciun pe care trebuie să-l petreacă departe de ai lui: ‘Aşteptând dejunul, şed înaintea focului. Privind flacăra, gândul îmi zboară departe, departe… foarte departe!… La lumina lămpii, ea coase. Lângă dânsa o fetiţă blondă, cu ochi albaştri, se joacă cu păpuşa. Ea priveşte copilul cu duioşie, îi mângâie părul şi… deodată o podidesc lacrimile – Johansen doarme; el zâmbeşte prin somn. Bietul prieten, – visează, fără îndoială, Crăciunul de acasă şi pe toţi aceia pe care îi iubeşte! Dormi şi visează în timpul iernii. Va veni, în sfârşit, într-o zi, primăvara, – anotimpul deşteptării şi al muncii!’
Puterea făcătoare de minuni a credinţei! Încă şase luni de chinuri, şi iată-i la capul Flora, limanul mântuirii, sfârşitul tuturor suferinţelor. Aci dau de o expediţie engleză, care-i primeşte ca pe nişte soli ce erau ai unei lumi necunoscute. Şi de aci încolo, toate încep ca-n basme, când încep fericirile. Întoarcerea în Norvegia, întâlnirea lui Nansen cu soţia lui, care-i iese înainte la Hammerfest, apoi cu ‘Framul’, care soseşte cu bine în acelaşi timp. Sărbătoare, entuziasm, toată Norvegia mândră de fiii ei, pe care îi credea pierduţi.
‘Iată-ne întorşi la viaţă, – şi acum ea ni se deschide  plină de lumină şi nădejde. E seară. Soarele scapătă pe marea albastră, şi adânc pătrunzătoarea melancolie a toamnei se răspândeşte pe netezişul apelor…’
O, fericirea de a te vedea în cuibuşorul tău, între fiinţele tale scumpe, după trei ani de vitejească, biruitoare luptă cu atâtea primejdii, în aşa depărtări!
‘Seara stau pe ţărmul fiordului. Ecourile au amuţit, şi mohorâtul codru de brazi adoarme. Focurile de bucurie, aprinse pe culmi, se sting, murmurul apei, la picioarele mele, parcă-mi spune: Acum te-ai întors acasă.’
Al. Vlahuţă ne propune un model de fericire, acela al bătăliei dusă de Nansen pentru cucerirea Polului Nord.
În această luptă sunt folosite multe puteri sufleteşti: bărbăţia, acceptarea singurătăţii, cumpătarea, înţelepciunea, perseverenţa, dragostea de patrie, de necunoscut, de natură, curăţenia sufletească, nădejdea, smerenia, răbdarea, împăcarea cu ceea ce suntem, dar şi solicitarea tuturor resurselor persoanei noastre, hărnicia, învingerea de sine, uitarea de sine, jertfirea de sine. Poate că vor mai fi fiind şi altele, pe care nu le-am zărit eu.
Atât de bogată în virtuţi este minunata aventură a lui Nansen încât socotesc că ea trebuie reţinută ca o pildă vie în memorie, o pildă pentru cum ne putem atinge fericirea: că, suntem datori a recunoaşte, Nansen, acest explorator care a atins cel dintâi Polul Nord, a fost un om fericit.
De ce a fost fericit? Pentru că a găsit scopul potrivit firii sale şi educaţiei lui şi n-a precupeţit nimic pentru atingerea scopului său. Cât s-a pregătit în vederea atingerii lui era fericit că făcea tot mai mulţi paşi, oricât de mici, apropiindu-se de el. Când s-a confruntat cu scopul, a fost fericit că se lupta cu sine şi cu aceste cumplite greutăţi ridicate înainte-i de natura geloasă de comorile ei ameninţate de explorator şi care voia să-l îndepărteze de cunoaşterea lor, să-i învingă omului speranţa, puterea de a merge înainte, spre ţel. După atingerea scopului ce şi-l propusese, fericirea lui Nansen se întrecu pe ea însăşi, căci el adusese patriei sale cel mai de seamă trofeu al aspiraţiilor exploratorilor din veac, iar pentru sine însuşi câştigase convingerea că puţine lucruri mai existau pe pământ să nu le ştie răpune şi că asta se datorase ajutorului lui Dumnezeu.

Seamănă fericirea lui Nansen cu fericirea noastră, atât de umili în aspiraţiile ce nutrim? La prima vedere, deloc. Gândim că este fericirea unui om de excepţie şi că noi nu vom fi niciodată aşa ceva. Gândim astfel, pentru că orbiţi de vârtejul vieţii, n-avem niciodată timp să ne privim şi pe noi în oglindă. Or, dacă am face-o, am descoperi că suntem o persoană, adică o entitate unică. Fiecare persoană are dreptul, înscris de la naştere în cartea vieţii ei, de a înflori la maximum şi de a deveni o personalitate de excepţie. Fericirea noastră, aceea ce ne aşteaptă doar pe noi, este echivalentă cu a lui Nansen şi constă în eforturile solicitate de înflorirea pomenită a personalităţii noastre.
‘Dar niciodată nu vom trece prin pericolele cunoscute de el la Pol!’, mă veţi contrazice. Astfel încât nu vom avea prilejul să ne învingem pe noi înşine şi nici forţele extreme năpustite asupră-ne nu le vom domestici! Vă voi răspunde: lupta fiecăruia este pe măsura lui. Iar dacă nu sunteţi mulţumiţi cu prea mica dumneavoastră măsură, după ce veţi fi învingător în cele mici, vă veţi alege măsuri mai mari, şi tot mai mari, şi tot mai mari… Cum să aspiraţi la lupte covârşitoare, dacă nu vă cunoaşteţi încă puterile ce vi se par meschine, dar, din care triumfător urcând, ieşiţi mai bun cunoscător al forţelor,  al limitelor ce vă sunt impuse pentru moment şi care trebuie neapărat depăşite de tindeţi la şi mai mari performanţe?
Războiul dus cu dumneavoastră înşivă pentru a deveni un om de cultură, un vorbitor de limbi străine, un bun mânuitor al matematicilor, un cunoscător al naturii ce vă înconjoară şi în care voiţi să vă integraţi, este ca şi războiul cercetătorului de laborator, ca şi războiul lingvistului ce analizează o limbă primitivă nemaistudiată, al scriitorului care descifrează cel dintâi tip psihologic uman rămas necunoscut omenirii, ca şi războiul dulgherului ce vrea să ridice un gard nemaipomenit de solid şi frumos, ca şi al plugarului care hotărăşte să smulgă pământului toate roadele ce i le poate da, ca şi războiul nevăzut al călugărului ce se înfrânează, care nu părăseşte chilia şi biserica… Războiul cu sipitele de ce ar fi mai prejos de al lui Nansen cu noaptea polară şi cu mările îngheţate dezlănţuite, cu fiarele, cu lipsa de vitamine, de mâncare, de apă potabilă?

Fiecare avem războiul nostru de purtat şi, de suntem vrednici de aceasta, el poate fi dus împotriva întregii omeniri, cum şi-a dus războiul său blând şi nesângeros Iisus, împotriva tuturora, pentru a face din nou Omul Nou, acela al iubirii de semeni…
Iar o astfel de luptă, pentru cucerirea noastră înşine, ne va face neîndoielnic fericiţi.

Să ne reîntâlnim cu bine pentru a mai străbate împreună un pas în direcţia fericirii.

Tags

Related Posts

Share This

- Arcadia

2. ARCADIA

Într-adevăr, din fiece gest, cuvânt, zâmbet al pictorului citeai că devenise una cu soţia lui. Acestei mutaţii, aparent de peste fire, însă izbutită de acela care ia în serios făgăduinţa de la cununie, îi răspundea, în plus, o reverenţă nemaiîntâlnită a doamnei sale faţă de artistul din el. Nimeni nu a putut visa un propagandist mai zelos, mai prezent, mai neprecupeţind laudele, mai încurajator, mai exploziv, mai pios, mai total dedicat, mai neselectiv decât era Rose Avachian faţă de opera bărbatului ei.

Călcându-le tot mai des pragul, am fost, iniţial, şi eu antrenat de vehemenţa ei în a-l adula. O a doua reacţie a fost aceea a saţiului faţă de caracterul zgomotos al manifestărilor sale de admiraţie. Curând, am recunoscut că ele izvorau din atâta curăţie sufletească încât nu era cu putinţă să li te sustragi, ci musai trebuia să te alături şi tu osanalelor aduse. Întrebarea era dacă găseai în tine o la fel de cinstită bucurie în faţa picturii oferite de artist.

Nu mi-a trebuit mult pentru a-mi da seama că entuziasmul ei nu era stârnit doar de arta lui, ci de tot ce l-ar fi putut defini. Înţelepciunea, neputinţa de a greşi, talentul cuvântului, harul tăcerii, înclinarea pedagogică, cunoştinţele generale, virtutea, relaţiile umane, familiale şi celelalte, erau necontenit evocate de dânsa. Rose îl idolatriza, fără a deveni vreodată istovitoare pentru mine, cel de faţă. Nu văzusem niciodată o dragoste atât de desăvârşită la o soţie şi nici de atunci încoace nu am întâlnit-o la altcineva.

Răspunsul bărbatului ei era o blândeţe egală cu ea însăşi, o înţelegere dusă dincolo de marginile închipuirii, o acceptare totală, supravegheată de raţiune, pentru a retuşa cu o delicateţe inegalabilă eventualele călcări pe alături de obişnuit. Avea cuvântul cald, mângâietor, îndrumător, atenţionând fără a răni, aproape pe nebăgatelea de seamă, dar nu-i respingea nicicând opinia exorbitantă.

Privindu-l la nemişcatul său şevalet dintr-un colţ al încăperii, pe când lucra cu o participare molcumă şi minimă la convorbirea din restul camerei, asistând la eruperile drăgăstoase ale glasului ei, aveam impresia că Hrandt era un fel de Duh al locului, acela care-i supraveghea pacea, fericirea, nevinovăţia, iar Rose era Omul nepotolit, din prea bogata conştientizare a darurilor vieţii şi care avea nevoie de intervenţia cuiva de Dincolo pentru a-i îndruma şi reţine paşii. Acel cineva de Dincolo respira în cotlonul său, odihnitor pentru toţi din jur, şi… picta.

Cititorii mei vor cădea de acord că atare închinare a minţii şi sufletului unei femei în faţa bărbatului ei este neobişnuită, este rară, pentru a nu spune de-a dreptul: nu mai există.

Fără a fi fost un tânăr orgolios sau ispitit a se strecura astfel încât să nu i se bage în seamă păcatele, slăbiciunile, neizbutirile, e prea cu putinţă ca, în chip inconştient, să mă fi răpit cele ce observam în purtarea Rosei Avachian, acestea să mă fi copleşit într-atâta şi să fi deşteptat în mine în aşa măsură râvna încât aprecierea mea să fi fost deformată de cine ştie ce jenante – dar de ce jenante? nu aici se cade să găsim fericirea dintr-o căsnicie? -, aprecierea să îmi fi fost deformată, va să zică, de cine ştie ce jenante aspiraţii personale la a deveni centrul geometric al inimii unei femei. Iar complexul psihologic de astă natură să fi modelat în mine chemarea mea la viaţa familială – repet: în mod total neconştientizat, adică fără a-mi spune cumva: aşa vreau să fiu iubit -, pe calea asta născându-se o proiectare a mea însumi în viitor, în cerul unei dragoste posibile, respirând în ritmul modelului pe care-l aveam în faţa ochilor. Iar mulţimea trăirilor de natura numită să fi stat la originea aprecierii mele faţă de inflorescenţa atitudinilor iubirii demonstrate de soţia lui Hrandt Avachian.

Cu cât încerc a insista mai mult în strădania de a explicita cele ce observam, devin nu numai tot mai dulceag, ci şi tot mai încâlcit. Puneţi-l pe om să descrie răutatea, viclenia, răzbunarea, gelozia, ura, orice simţământ negativ şi respingător al semenilor şi va tocmi minuni cu organul vorbirii sau condeiul; de îndată ce-i solicitaţi a-şi da pe faţă sentimentele stârnite de calităţile umane ce pun umărul la clădirea bunei înţelegeri, veţi constata că talentul nu-l mai ajută să depăşească o plictisitoare, insipidă şi neinspirată ispravă fără viitor. Excludeţi din încercare bârfa, aţi dezamorsat talentul. A păţit-o la fiece nouă tentativă Charles Dickens şi o va păţi mereu oricine ar repeta această greşeală. Aşa că, oricât de nemulţumit aş fi de felul în care dau seama de înţelegerea dintre soţii Avachian, sunt dator să-mi potolesc nevoia de exprimare, acceptând că nu intră în firea noastră să apreciem cu prea multă căldură iubirea de zi de zi de găsit în sânul căsniciilor moderne.

Şi totuşi se cuvine adăugat că toţi străinii cuviincioşi şi de oarecare merit (fără a depăşi categoria mijlociului) beneficiau de tot atâta atenţie din partea soţiei lui Hrandt Avachian. Dumneaei se făcea luntre şi punte pentru ca toată lumea cumsecade să se simtă în sânul lui Avraam în casa ei. Ba, o dată, a întâlnit pe stradă un grup de peste douăzeci de persoane; punctul lor de atracţie era de a fi provenit din Statele Unite ale Americii, leagănul copilăriei şi adolescenţei sale. Toţi au fost invitaţi acasă, au luat loc prea puţini pe scaune şi la marginea divanului, însă au găsit încă spaţiu pe covor, printre picioarele fotelurilor şi ale mesei. Fiecare a putut gusta puţin coniac (şi a profitat şi dumneaei, căreia medicul îi interzisese să atingă băutura, să ia o gură pişcătoare şi aromată). Proviziile de hrană rece s-au făcut nevăzute pe dată. Toată lumea s-a simţit bine, iar Rose Avachian a fost cu adevărat fericită!

Pentru această pricină doresc să adast puţin asupra unor chipuri deosebite cunoscute datorită soţilor Avachian.

Tags

Related Posts

Share This

- Cum ne orientam in cautarea fericirii?

DE OBICEI NE ORIENTĂM în viaţă şi mai ales în căutarea fericirii, după îndemnurile celor socotiţi de noi prieteni.
Cine sunt aceştia?
Îi alegem dintre colegii de şcoală, dintre copiii vecinilor şi mai rar ei sunt nişte tineri întâlniţi întâmplător şi care ne devin simpatici. După ce luăm servici, din rândurile colegilor de slujbă se vor evidenţia alţi inşi pe care îi vom socoti prieteni. Mai mult, cum bine observă francezul când zice: Les amis de nos amis sont nos amis, adică – prietenii prietenilor noştri sunt prietenii noştri – , ne creştem numărul prietenilor, colecţionându-i din dreapta şi din stânga, după alte prilejuri nevoite, cum ni-i aduc sau chiar ni-i vâră pe gât prietenii mai vechi.
Din această trecere a lor în revistă observăm că prietenii ni-i datorăm hazardului: faptul că, locuind în acelaşi cartier, ne nimerim cu ei în aceeaşi clasă şcolară; faptul că părinţii noştri au primit apartament în acelaşi bloc cu părinţii lor; faptul că, într-o împrejurare, ce n-a fost căutată de noi, i-am cunoscut; faptul că sunt preţuiţi de alţi prieteni de-ai noştri.
Dar cum mulţi am fost colegi în şcoala elementară, cu mulţi ne învecinăm, cu mulţi necunoscuţi schimbăm vorbe pe stradă sau în tramvai. De ce nu-i numim pe toţi aceştia prietenii noştri? Pentru că numai de unii ne dăm seama că ne pot lega nişte lucruri, cum ar fi aspiraţia către un anume fel de trai, plăcerile şi neplăcerile, o anumită înţelegere a vieţii, modul de a te distra, duşmanul comun şi aşa mai departe, toate împărtăşite atât de noi cât şi de aceia pe care îi vom denumi prieteni. Iar aceşti ‘prieteni’, aduşi în viaţa noastră de întâmplare, devin principalele noastre călăuze, după părerile lor ajungem să ne alegem modul de a trăi! Iertăţi-mă că jignesc sentimentul prieteniei dăruit de dumneavosastră celor dragi, dar mi se pare o nejudecată înspăimântătoare să-ţi oferi mersul înainte unor, de fapt, necunoscuţi!

Va să zică, există puţine modalităţi de a lega prietenii. Dar poţi găsi anumite criterii pentru a hotărî că un om sau altul ne poate deveni prieten? Poporul spune că prietenul adevărat la nevoie se cunoaşte. Cu alte cuvinte, să nu acordăm sufletul nostru pe de-a-ntregul cuiva până ce nu i-am încercat caracterul. Şi nu numai caracterul, ci şi puterea sa de a, vorba aceea, sări în foc pentru noi. Alceste, personajul lui Moliere din piesa MIZANTROPUL declară:

                           “Cel mai ales din oameni se va simţi om şters
                           Văzând că îl amesteci cu-ntregul univers.
                           Nu mai stimezi pe nimeni, stimând întreaga lume…

                           Nu-mi trebuie-o făptură – oricât la mine-ar ţine – 
                           Ce nu cinsteşte-un merit, aşa cum se cuvine.
                           Această preţuire vreau s-o resimt şi eu.
                           Amicu-ntregii specii nu e amicul meu!”

Cu alte cuvinte, prietenul trebuie să fie legat de noi mai mult decât de oricine altcineva, pentru că ştie să ne preţuiască meritele, pe care la alţii nu le găseşte. De aici, o primă concluzie: ca să ai prieteni, trebuie să ai merite. Invers: ca cineva să poată fi ales de tine ca prieten, trebuie să aibă merite ce să-l facă vrednic de aceasta. Mi se va reproşa că cer ceva foarte dificil: câţi oameni sunt oameni de merit? Voi răspunde cu vorbele fabulistului Florian: A quoi bon tant d’amis? Un seul suffit quand il nous aime; pe româneşte: La ce bun atâţia prieteni? Unul singur e de ajuns când ne iubeşte. Mai explicit este poetul Guy du Faur de Pibrac, când scrie catrenul:

“Les amis de l’heure présente
                           Ont le naturel du melon:
                           Il faut en essayer cinquante,
                           Avant d’en rencontrer un bon.”

Ceea ce vrea să însemne că prietenii din clipa aceasta se aseamănă cu pepenii: încerci cincizeci ca să dai de unul bun.
Şi vă voi mai spune ceva: oricât de bun prieten ţi-e careva, el nu poate atârna în talerul balanţei adevărului mai mult decât adevărul însuşi, după cum gândeau latinii pe drept.
Şi poetul, mort de tânăr, Iuliu Cezar Săvescu a meditat la amiciţie în poezia: PRIETENI

                           “Şi miezul nopţii negre era de caraulă,
                           Şi dealurile sure în zare fumegau,
                           Şi greu dormea pământul, iar luna, somnambulă,
                           Da umbrelor viaţă şi umbrele mişcau,
                           Iar dealurile sure în zare fumegau.

                           Grădina, sub ferestre, dormea în nemişcare;
                           Cu fruntea în lumină, cu buzele deschise,
                           Părând că cere-n somnu-i o dulce sărutare,
                           Iubita, ostenită, pe braţe-mi adormise,
                           Cu fruntea în lumină, cu buzele deschise.

                           Mă îmbătau miresme, suflarea-mi tremura;
                           Strângând la sân comoara de scumpă fericire,
                           Cu ochii-nchişi spre ceruri, simţeam cum mă fura
                           Un vis frumos. În zare zburam la nemurire,
Strângând la sân comoara de scumpă fericire!

Dar fericirea-i scumpă şi visul schimbător!
                           Din raze, din lumină, din viaţă fericită,
                           Zăceam întins pe-o masă de-un negru-ngrozitor,
                           Cu buzele-ngheţate, cu mâna-nţepenită,
                           Din raze, din lumină, din viaţă fericită!

                           La creştetu-mi iubita plângea îngenunchiată,
                           Şi blestemându-şi soarta cosiţele-şi smulgea,
Se repezea nebună la fruntea-mi îngheţată,
Sub multele icoane plângând îngenunchia,
                           Şi blestemându-şi soarta cosiţele-şi smulgea.

                           Venind spre mine-atuncea o ceată rea de umbre,
                           Cu feţele ascunse sub măşti îngrozitoare,
                           Îmi înconjoară masa, de sub mantale sumbre
                           Trăgeau cu nepăsare cuţite şi topoare,
                           Cu feţele ascunse sub măşti îngrozitoare.

Şi toţi se repeziră ca fiarele turbate,
                           Şi braţele-n cadenţă pe trupul meu cădeau,
                           Mă străpungeau cuţite din piept şi până-n spate,
                           Iar unii din picioare şi oase îmi ciopleau,
                           Şi braţele-n cadenţă pe trupul meu cădeau.

                           Dar când mă ciopârţiră în mii de bucăţele,
                           Cu mâni de sânge ude când măştile şi-au scos,
                           Erau ai mei prieteni, la vestea morţii mele
                           Ne mai putând din mine să tragă vrun folos,
                           Cu mâni de sânge ude ei măştile şi-au scos.”

‘Dacă prietenul este atât de rău pe cât îl arată versurile acum încheiate şi, totuşi, oamenii leagă mereu prietenii noi, înseamnă că toţi oamenii greşesc?’ mă veţi întreba, indignaţi de lectura mea. Nici vorbă să fie aşa! Nu, prietenii există. Am voit doar să atrag atenţia că ei trebuie bine aleşi tocmai deoarece îi acceptăm a ne îndruma spre ceea ce socotesc ei că ne-ar putea ferici.
‘Şi cum să-i alegem?’ veţi fi tot mai vehemenţi.
Ne-o spune Cicero, în DE AMICITIA: “Prietenul este ca un alt eu”.

Am discutat atât de îndelung despre prieteni nu pentru că tema mea ar fi astăzi ‘prietenia’, ci pentru că prietenii sunt îndeobşte, repet, aceia care ne sfătuiesc cum să trăim pentru a fi fericiţi. Şi e cazul să fim foarte prudenţi când e să punem în aplicare sfaturile lor; mai ales fiindcă, de obicei, prietenii ni-i alegem… după cum suflă vântul.

Alţi sfetnici ai noştri, când ne căutăm fericirea, sunt cei care se recomandă a cunoaşte vrerea lui Dumnezeu şi care ne spun că nu putem fi fericiţi decât ‘apucând-o pe căile Domnului’, după cum ‘prietenii’ ne îndeamnă pe căile lor.
Şi nu greşesc aceia care ne amintesc de Dumnezeu atunci când e în joc fericirea noastră. Pentru că Dumnezeu este prietenul desăvârşit, pe care nu-l datorăm întâmplării, ci ne aşteaptă, cu dragoste, ne priveghează viaţa, sănătatea, bunăstarea, fericirea; şi  sfatul Lui este singurul ce merită să-i dăm ascultare, că astfel făcând numai spre binele nostru lucrăm. Dar să vedem ce înţeleg să facem aceia care ne îndeamnă la această întoarcere către Dumnezeu.

Doresc, iubiţi ascultători, să citim împreună o pagină dintr-un desăvârşit cărturar al Bisericii, pe nume Nicodim Aghioritul, mai potrivit călăuzitor în treburile duhovniceşti fiind anevoie a găsi. El glăsuieşte:
“Mulţi sunt care zic că viaţa de desăvârşire constă în postiri, privegheri, metanii, dormiri pe pământ, şi alte asprimi de acestea ale corpului. (…) Şi mulţi alţii socot că perfecţiunea este în rugăciunile mintale, în sihăstrie, retragere, tăcere şi viaţă de îndrumare, de formare, adică, a trăi după o lege a cumpătării şi măsurii.
Dar numai aceste virtuţi nu sunt desăvârşirea creştină pe care o căutăm noi, ci uneori ele-s numai mijloace şi instrumente folosite de om (…). Vedem pe mulţi oameni virtuoşi că le întrebuinţează ca să câştige forţe şi putere  împotriva păcatelor vanităţii (…). Ei uzează de aceste arme spre a se înarma cu ajutoare duhovniceşti.”
Sfântul părinte trece în revistă şi alte virtuţi, dar subliniază că nu virtuţile în sine ne vor da stăpânirea asupra aşezării lăuntrice, ci spiritul în care le practicăm. Că dacă o facem cu mândrie, ori cinstindu-ne pe noi înşine pentru tăria noastră, la nimica nu ne va folosi, ci mai rău ne va fi decât de n-am socoti că suntem virtuoşi.
Atunci unde este calea?
Tot Nicodim Aghioritul ne aduce dezlegarea la întrebare: desăvârşirea duhovnicească – fericirea, în termenii noştri – constă în următoarele:
- “cunoaşterea bunătăţii şi măririi lui Dumnezeu”;
- “iubirea de Dumnezeu”;
- “supunerea nu numai lui Dumnezeu, dar şi tuturor creaturilor pentru dragostea lui Dumnezeu”;
- “perfecta ascultare de voinţa divină”;
- “să dorim şi să facem toate aceste lucruri numai pentru mărirea lui Dumnezeu, pentru plăcerea Lui, fiindcă şi El voieşte astfel.”
“Aceasta este legea dragostei scrisă de voia lui Dumnezeu însuşi în inimile drept credincioşilor Lui slujitori.”
Să revenim, în ordinea expunerii lui Nicodim Aghioritul, asupra acestor îndemnuri, pentru a înţelege mai bine.
Prin cunoaşterea bunătăţii lui Dumnezeu, ne asigurăm că dintre toate sentimentele ce se pot revărsa asupra noastră, bunătatea este aceea ce ne dăruieşte cea mai mare linişte sufletească, pentru că ea înlătură orice grijă, orice temere de viitor, orice simţământ că am înfrunta viaţa şi relele ei de unul singur.  A cunoaşte măreţia lui Dumnezeu ne întăreşte încrederea în nemărginirea bunătăţii sale, pe măsura puterii Aceluia care este stăpân peste tot ce e viu şi mort, pe măsura puterii Aceluia de care atârnă toate.
Iubindu-l pe Dumnezeu mai mult decât pe oricine căruia îi dăruim iubirea noastră, ne asigurăm că dragostea ne va fi înapoiată înmiit, că pentru un gând al nostru de iubire către Domnul, Dumnezeu întruna şi pentru totdeauna se va gândi la noi şi ne va umple existenţa cu  toate darurile celui ce ne iubeşte. Acest sentiment ne va podi zilele şi nopţile cu certitudinea unui prieten fără cusur ce ne stă aproape oricând: e starea cea mai propice fericirii.
A recunoaşte în lumea creată intenţia, planul, iubirea divină şi a o respecta, această lume, a pune umărul pentru păstrarea echilibrului Creaţiei şi aducerea la lumină a bogăţiilor însămânţate de Dumnezeu în toate făpturile şi în materia fără viaţă, rămase tainice, iată sensul mult căutat al vieţii noastre, acela care ne şopteşte că nu suntem singuri – din nou acest simţământ atât de odihnitor – atâta timp cât ne aşezăm alături de Dumnezeu în paza Creaţiei Sale, cu toată credinţa noastră, cu toate energiile, cu toată râvna. Aceasta, de altfel, înseamnă şi ascultarea de voinţa divină.
Iar toate câte le făptuim în spiritul convorbirii de mai sus, să nu le închinăm plăcerii noastre, că nici un merit nu avem şi va veni ziua când ne vom da seama de asta. Ci lui Dumnezeu să le dăruim, ca să trăim noi înşine, prin această purtare, o mare dragoste de Domnul. Că numai dragostea ne poate face fericiţi.

Rămâne ca, pe viitor, să căutăm calea fericirii noastre sub îndrumarea minunatului prieten ce ne este Dumnezeu. Pentru că singur El are toate meritele şi, la rândul Său, ne preţuieşte meritele noastre, singur El, la nevoie, nu ne părăseşte, singur El iubeşte adevărul, fiind Adevăr, singur El ne este suficient de unul singur.

Tags

Related Posts

Share This

- Ceaiul cu un erou

3. CEAIUL CU UN EROU

Nu mai ţin minte dacă am zăbovit mai mult ca de obicei în apartamentul lor sau sosisem mai târziu în vizită. Cert este că Rose Avachian mi-a propus să rămân ‘la ceai’ împreună cu dumnealor şi cu încă un domn aflat acolo din timp. Era un individ înalt, parcă purtător al unei umbre de mustaţă albită şi tunsă destul de aproape de piele, tare modest şi blând (cititorul recunoaşte că blândeţea constituia un fel de carte de vizită de taină ce-ţi deschidea uşile acestui club misterios din strada Maria Rosetti…), pe nume: Constantin Nedelcu, <> , cum i se adresau cei de faţă. Sărbătorindu-i-se prezenţa la masă, mi s-a îngăduit şi mie să fiu martor al unui târg reînnoit a nu ştiu câta oară: întărirea făgăduinţei de a ţine seama străinul de plăcerea lor ce consta în a-l avea alături de dânşii marţia în fiece săptămână, la ‘ceaiul’ de seară. Era un ins ponosit, necăjit, care, în chip evident, trăia într-o sărăcie lucie, dar cu un lustru suficient pentru a-i mângâia ultima demnitate cu care se mai odihnea şi bineînţeles că nu un lustru necesar vreunui orgoliu aberant, deloc potrivit firii sale cuminţi şi stării sale de destituţie. Reţin şi astăzi – cât de acut e simţul de observaţie al tinerilor şi cât de necruţător! – că albul cămăşii îi părea spălat proaspăt dar nu şi călcat, la fel şi costumu-i subţire, de vară, gri-albăstrui.

Urmărind-o pe stăpâna locului pe când împărţea farfuriile de porţelan şi tacâmurile de argint în dreptul fiecărui mesean, ceştile şi farfurioarele de ceai chinezeşti, ‘cu bob de orez’, trăgeam cu urechea la schimbul de vorbe dintre gazda noastră masculină şi oaspete, în care cel dintâi se străduia să mă implice, dacă ar fi avut pe cine, adică dacă aş fi fost ceva mai răsărit ca inteligenţă şi mai curios de trecutul neamului, al culturii şi al societăţii române. Căci mă aflam în faţa unuia dintre eroii pedagogiei noastre practice, nu numai unul dintre profesorii implicaţi până-n gât în cercetăşie, ci Acela, profesorul care s-a bejenit cu elevii săi, per pedes, până în Moldova, din dorinţa de a nu-i lăsa pradă nemţilor invadatori ai Bucureştilor, în urma pierderii de către noi a primei părţi din războiul întâi mondial. Omul acesta era Istoria! Reprezenta adevărata sensibilitate a dascălului român, constituia treapta necesar a fi călcată sub tălpi pentru ca cel care urca scara să ajungă în vârful ei.

Dacă aş fi avut o chemare adevărată pentru literatură, ascultându-l, întrebându-l, iscodindu-l, făcând fişe, luând note, informându-mă şi pe lângă alţii, demult scriam epopeea aceasta a profesorului rătăcitor, în căutarea libertăţii, pentru sine şi copiii încredinţaţi lui… Altfel debutam eu însumi în viaţă, altfel mă confruntam cu propriul meu destin, cu alţi ochi mă judecam, cu alţi ochi mi-aş fi încondeiat greşelile şi m-aş fi iertat, dacă să fiu iertat îmi ardea! Altminteri mi-aş fi continuat scrierile, mi-aş fi cenzurat îmbătarea de mine însumi, ce m-a făcut să pierd atâta timp şi energie, ameţindu-mi iscusinţa autocritică şi strunindu-mă la mai multă muncă, la tot mai multă muncă. Însă nu ştiam nimic din câte este firesc să nu ştie copilul. Eram un adolescent obişnuit, oricât m-aş fi amăgit. Drept pentru care, nu i-am acordat atenţie profesorului Constantin Nedelcu.

Nici măcar n-am aflat sau nu am dat importanţă faptului că domnul acela afabil şi cu vorbă lipsită de sonoritate, din respect pentru cei care binevoiau să-l hrănească niţel, atât cât îi ajutau şi pe ei necazurile, predase latina . Cum făceam parte din generaţia sovietizantă, adică pe punctul de a accepta tendinţa lingvistului oficial al partidului, Alexandru Graur, de a ne slaviza originile limbii, pe drept şi, mai ales, împotriva dreptului, habar n-aveam eu ce însemna calea aceasta nobilă a strămoşilor noştri de a cugeta şi de a comunica între dânşii şi nici ce pusese latinitatea la dispoziţia omenirii!… Căzusem de acord cu profesorii mei speriaţi, ori cu şira spinării mutilată, că a studia latina constituia un moft al trecutului, un capriciu al unei lumi pe cale de a se pierde, irosindu-se printre fantome şi amintiri inutile. Îl socotisem pe domnul Constantin Nedelcu – să nu se supere nici unul dintre admiratorii lui – vreun învăţător dedicat, cum întâlnisem destui, oameni vrednici de toată stima, cu o cultură pe care şcoala noastră n-a mai ştiut să o confere, unul dintre acei învăţători ce constituiau coloanele lumii săteşti române şi descălecători ai culturii individuale în cazul unor serii de concetăţeni străluciţi, nebănuit de înaintaţi faţă de mohorâta şi josnica noastră beznă culturală şi, ceea ce este mult mai grav, ceea ce este strigător la cer, faţă de lipsa noastră de interes pentru orice ar ţine de duh şi raţiune!

Abia acum aflu, din aceleaşi ” Amintiri” ale istoricului Constantin C. Giurescu, citate şi în legătură cu alt amic al Avachienilor, că memorialistul“latineşte a[…] învăţat cu Constantin Nedelcu” (ediţie îngrijită de Dinu C. Giurescu, All: [1999], p.49) şi mă opresc din lectură în faţa gândului: de multă latină avea nevoie un istoric al României de anvergura acestuia… Este de bănuit că bazele solide ale ştiinţei sale de o viaţă le-a pus dascălul citat, despre care aflu că “ştia carte multă” (ibidem). Drept dovadă a talentului pedagogic demonstrat de bărbatul de la catedră, Constantin C. Giurescu îşi aminteşte că “prepoziţiile latineşti, cu acuzativul şi cu ablativul, le-am memorat sub formă de poezii. Avea o bună metodă de predare”(ibidem).

Metoda de predare avea prea puţină însemnătate – deşi n-aş nega-o, ferească Dumnezeu! -, pentru că tânărul suplinitor bănăţean în clasa a doua a Liceului Lazăr avea un alt atu, de o pondere sufocantă pentru spiritul aventuros al copiilor: era şeful cercetaşilor; şi nu unul încremenit în reguli şi disciplină rigidă, ci unul numai suflet şi dăruire de sine… Iată ce-şi aminteşte dintr-o suflare neîntreruptă autorul ” Amintirilor” la care mă refer: “se apropiase de copii prin faptul că făceam cu el, în calitate de cercetaşi, excursii. Erau excursii mai mici, în jurul Bucureştilor, la Pantelimon, Plumbuita, Cernica, Pasărea, Călugăreni, dar şi unele mai mari, la Sinaia, Curtea de Argeş, Cumpăna, Târgovişte. Graţie lui Nedelcu am văzut pentru întâia dată, înainte de intrarea noastră în primul război mondial, în primăvara lui 1915 şi 1916 [sic] , toate aceste localităţi. La Curtea de Argeş am vizitat biserica lui Neagoe şi biserica domnească unde însă nu se descoperise încă mormântul lui Radu I Basarab, nici inscripţia despre moartea întemeietorului ţării “Marele Basarab voievod”, la Câmpulung în 1352″ (ibidem). Grupul profesorului suplinitor a fost primit de Regina Elisabeta la palatul episcopal, Majestatea Sa găsindu-se retrasă acolo, odată cu văduvia. Istoricul adult îşi mai aminteşte cât de sensibil a fost la contrastul dintre roşeaţa obrajilor femeii regale şi părul Său alb, “ca zăpada” , foloseşte un clişeu verbal care păstrează ceva din impresia copilului uitat cu gura căscată în faţa acelor împreunate semne ale tinereţii şi bătrâneţii, mai rar întâlnite într-o astfel de îmbinare, cu atât mai mult cu cât emoţia creată de aceea că Regina i-a servit personal pe băieţi cu cozonac şi cacao le-a întipărit pentru totdeauna în cuget împrejurările întâlnirii neaşteptate şi irepetabile. (Să intre în politeţea doamnelor regalităţii a servi personal de mâncare străinilor? Aceia care au citit broşura mea: “O vizită la Regele Mihai” , cea dintâi scriere de după Revoluţia din ’89, oricât de scurtă, privitoare la Majestatea Sa, tipărită într-o tipografie aflată chiar în subsolul Palatului Regal îşi amintesc că Regina a fost persoana care a adus tava cu cafeluri şi bomboane, la Versoix, pentru ruşinatul care scrie acum… De atunci încoace mă întreb dacă şi doamna Elena Ceauşescu ar fi făcut-o cu la fel de mare modestie, dezinvoltură şi dragoste de oaspeţi necunoscuţi…) A fost o zi înscrisă pe totdeauna în calendarul lăuntric al peregrinilor nevârstnici căci, în continuare, au luat trenul forestier ce i-a condus la Cumpăna, unde, după ploaie, au descoperit în buruienile umede o şopârlă “mare, neagră, cu pete galbene” (p.50), despre care profesorul îndrumător le-a spus că era o salamandră şi le-a povestit legenda ei.

“Tot atunci am văzut şi un guşter verde: sta pe o lespede sură şi i se bătea repede guşa. În aceste excursii care erau pentru noi adevărate bucurii – aşteptam duminicile cu nerăbdare ca să pornim la drum, noi cei mai mici în frunte, cei mai mari, din cursul superior, în coadă – am învăţat pe teren zoologie şi botanică, istorie şi geografie” (ibidem).

Aşa se înscrisese Constantin Nedelcu în ţinerea de minte reverenţioasă a foştilor săi elevi! Pentru mine era numai un domn din altă generaţie şi cu asta… punct! Cu vorbele din urmă am înlocuit ceva tare urât; am vrut să traduc simţământul atât de frecvent găsit la tineri – cu cari mă simţeam solidar – că era cineva zaharisit, neinteresant, încă ‘unul care credea că mă putea da gata cu trecutul său, fără să înţeleagă că era …ceva definitiv mort’! Iată, mi-am expus gândirea de atunci, în termenii cei mai neacoperiţi, cei mai direcţi şi mai brutali, aşa cum ţin minte că îmi sta în fire să cântăresc pe unii dintre cei vârstnici, mai ales dacă aveau ‘vina’ să fi fost …’profesori’!, cum stăteau lucrurile cu domnul Constantin Nedelcu.

Iar acum îmi dau seama că păcătoasă era numai atitudinea mea lăuntrică, pe când conţinutul ideatic al reproşurilor mele, vai cât era de adevărat! Pierise timpul celor buni, al acelora de altădată, pierise timpul lor, al profesorului Constantin Nedelcu, şi nevrednicul de mine o simţea! Pentru a recupera acel timp, am intrat peste câţiva ani în puşcărie, să văd ce mai puteam opri din acea scurgere iremediabilă. Acolo, am întâlnit numai oameni al căror timp trecuse ireversibil, chiar de aveau doar etatea mea de douăzeci de ani.

Cu amărăciune comunică Constantin C. Giurescu: “Numai cu el n-a fost bun, numai de el n-avea grijă. Nu şi-a dat examenul de capacitate ca să devie profesor secundar titular; nu s-a căsătorit, n-a întemeiat un cămin, n-a avut copii. A trăit pentru copiii altora. La urmă era într-o situaţie grea; în învăţământ nu mai avea ore; ajunsese la vârsta pensiei, dar n-avea pensie” (ibidem). Adaugă ceva ce nu-mi putea încredinţa Hrandt Avachian despre musafirul lor şi nici acesta nu se grăbea să menţioneze: “i se dăduse un post minor la Casa şcoalelor unde făcea expediţia pachetelor de cărţi” (ibidem).

După atâta timp, cuprind cu închipuirea adevărata dimensiune a sordidului în existenţa sa, datorită memorialistului, şi preiau vestea pentru a o depune la picioarele cititorilor mei, ca dovadă a decăderii unui om de treabă, cu un debut înaripat şi plin de generozitate, ce cucerise inimile soţilor Avachian.

L-a vizitat istoricul, împreună cu doi foşti colegi: Dragomirescu-Pipin şi cu Murgeanu, într-o mansardă ocupată într-un bloc din strada Alexandru Sahia. I-au îngrozit turma pisicilor pe care le păştea pe acoperiş – să fi fost treizeci şi mai bine -, sălbăticite, gata de atac. Se complăcea într-o“duhoare înspăimântătoare” , emanată din murdăria în care îl întreţineau patrupedele miorlăitoare. Înfăţişarea jalnică a felinelor ce abia-şi târau zilele cu puţinul bojoc pe care profesorul îşi îngăduia să-l cumpere cu paralele sale de mizerie era cutremurătoare, în foşgăiala lor perpetuă printre maldărele de cărţi şi hârtii zăcând stive-stive pretutindeni pe podele, sub gunoaie şi colb netulburat cu lunile.

Cei trei foşti elevi au complotat să-l scoată din casă, într-o excursie. Peste o zi-două, la înapoiere, i-au făcut surpriza că, în absenţa lui, se realizase curăţenia generală, se văruise, se aruncase tot ce nu era util, pieriseră chiar şi multe dintre animalele ce-l înconjuraseră. În locul saltelei de paie imunde, aduseseră un pat de campanie cu o saltea sănătoasă şi curată, iar cărţile fuseseră ordonate doar în două cotloane. O vorbă auzită pe la colţuri m-a încredinţat că din pieirea mâţelor s-a tras şi moartea profesorului dezamăgit şi părăsit…

O ultimă informaţie adusă de istoric falsifică niţel adevărul, din pricini mereu semnalate de fiul autorului în notele de subsol: volumul a fost întâia oară publicat sub comunişti, la capătul detenţiei suferită de părintelui său. “După cel de al doilea război mondial, s-a apropiat de Petru Groza şi, cu sprijinul acestuia, a strâns materialul volumului despre Vuia (1954)” (p.51); de fapt, a redactat cartea; de semnat a semnat-o… Pătru Groza, o ştiu din mărturisirea făcută în faţa lui de Hrandt Avachian şi confirmată de profesorul Nedelcu măcar prin tăcere, mărturisire pe care o susţine aluziv şi istoricul memorialist.

Voi încheia această evocare, datorată nevoii de îmbogăţire a portretelor lui Hrandt şi Rose Avachian, începute în capitolele precedente, cu cuvintele simple ale aceluiaşi înduioşat alt evocator: “Îl vedeam în ultimul timp; îşi păstrase firea lui; era împăcat cu soarta; la sosire, ca şi la plecare, “voie bună” “(ibidem); acesta era salutul cercetaşilor de odinioară, ce-i conferea încă o aură a încrederii în viaţă, în mintea fostului său cercetaş Constantin C. Giurescu.

Tags

Related Posts

Share This

- Cea mai de seama aventura spirituala a secolului in cautarea fericirii

“CEA MAI DE SEAMĂ AVENTURĂ SPIRITUALĂ a secolului”, a exclamat Dominique Lapierre, autoarea lucrării: CETATEA BUCURIEI. Scriitoarea franceză definea astfel viaţa unei fete obscure, născută în Skopje, pe atunci localitate albaneză denumită: Usküb, la 27 august 1910. Ea fusese botezată Agnes şi era fiica prosperului antreprenor Bojaxhiu. Fără să ţină seama de averea pe care i-o puneau părinţii la dispoziţie, Agnes se lăsă atrasă de Chemarea lui Dumnezeu şi, la 18 ani, intră în ordinul călugăresc irlandez: “Surorile de Loreto”, sub numele Tereza.
La 6 ianuarie 1929, după un voiaj lung şi dificil, un vapor o depuse pe un debarcader al portului Calcutta, în India. Astfel debutară şaisprezece ani de banală activitate de profesor de geografie, într-o şcoală locală confesională pentru copiii demnitarilor britanici şi ai clasei înstărite bengaleze.
Era o făptură măruntă, slăbuţă, cu nas viguros, trădând voinţa purtătoarei, deloc atrăgătoare, osoasă, aparent firavă, zăvorâtă în sine; nu arăta ca o cuceritoare a Indiei, n-avea o înfăţişare de amazoană războinică, nici de Brunhilda, şi nici nu pretindea să fie una ori alta. Ordinul o trimisese acolo s-i înveţe carte pe elevii ce ajungeau pe mâna ei; făcând ascultare, ca o călugăriţă smerită ce se voia, acolo plecase, bucuroasă măcar că studiile sale privind frumuseţile îndepărtate ale Terrei îşi găseau acest prilej să nu rămână sterpe, ci că le şi putea vedea şi să se bucure de ele.
Dar, într-o bună zi, pe când împlinise 36 ani, fecioara aceasta ce socotise că în modestia traiului şi activităţii sale didactice îşi găsea unica fericire sortită ei, străbătând continentul unde sălăşluia acum, către munţii Himalayei, anume spre oraşul Darjeeling – aici avea obiceiul să se retragă în rugăciune solitară o dată în fiece an – , într-o bună zi, deci, mai precis pe data de 19 septembrie 1946, un simţământ straniu o cutremură.
Era o nouă chemare a lui Dumnezeu. Mai precis, era ca o poruncă: ‘Părăseşte-ţi mănăstirea şi confortul ei. Renunţă la toate satisfacţiile tale de până acum. Urmează-mă în cele mai mizere locuri, să mă slujeşti sub chipul celor mai săraci dintre toţi săracii mei!…’, astfel părea că-i cerea un glas fără glas, ce-i răsuna în inimă şi-n conştiinţă, un glas căruia nu i se ştiu împotrivi.
Nu ezită, oricât se cunoştea de neîndemânatică să se ia de piept cu viaţa şi oricât de timidă se simţea. Tocmi toate formele ce le află a fi de rigoare pentru un atare demers urieşesc.
Trecură şapte luni şi Sfântul Scaun, spre surpriza tuturora, îi răspunse afirmativ, îngăduindu-i întemeierea unui ordin călugăresc nou în vederea îngrijirii bolnavilor şi a celor pe moarte în mahalele odioase ale oraşelor indiene, a educării copiilor străzii, a ocrotirii cerşetorilor, a adăpostirii celor fără acoperiş.
Înainte de a duce povestea înainte, e bine ca ascultătorii să afle că, la moartea Terezei, ce a avut loc acum vrun an şi câteva luni, ordinul ei număra patru mii de surori, cinci sute de preoţi monahi, patru milioane de mireni angajaţi într-un fel sau altul s-o ajute în cele cinci sute de instituţii caritabile fondate de ea. Acolo a ajuns aceea care a plecat singură la drum, însoţind-o, nu peste mult timp, şi câteva dintre fostele sale eleve bengaleze.

Războiul ei cu mizeria, cu foametea, cu boala, cu răceala inimii semenilor, ce-i întâmpina pe necăjiţii omenirii, începu, de fapt, în anul 1952, pe când musonul biciuia cu oceane de ploaie diluviană peninsula. Înaintând împiedicat printre prăbuşirile de nori ce spălau zările, dar şi străzile pe care era datoare să le străbată Tereza, mânată de treburile sale, picioarele mititele şi nedeprinse cu greul ale măicuţei călcară strâmb, prin apă, peste trupul în nesimţire al unei bătrâne prăbuşite pe trotuar. Abia de-şi mai trăgea suflul femeia vârstnică, din degetele de la picioarele căreia şobolanii roseseră, dimpreună cu furnicile, până la os. Maica Tereza se aplecă, se încovoie, îşi strecură braţele pe sub corpul fără greutate al necunoscutei, slăbiciune datorată nemâncării; o strâmbătură a greului, îi îmbujoră pomeţii; se opinti o dată, se opinti de două ori până la nouă, icni, o săltă anevoie, o strânse la pieptul costeliv, să n-o scape iar, se încordă de-i înţepeniră şalele şi se sumese cu povara la sân, sub potopul de sus.
Se îndreptă spre cel mai apropiat spital. În albul camerei de gardă, obiectul hamalâcului ei fu privit cu dispreţ şi doctorii dară verdictul, cu indiferenţă: – “Nu mai este nimic de făcut cu ea. Ia-o de aici şi leapăd-o unde ai găsit-o!”
Monahia nu se descumpăni: era vorba de un om şi nu de un câine. Îşi luă iarăşi sarcina în leagănul ţepos al braţelor, să ajungă la un alt spital. Pe când o căra, auzi un fel de horcăit şi simţi cum se închirci şi pe urmă se lungi ţeapăn trupul devenit pe nevestitelea cadavru, pe când Tereza îl lipea de ea, să-i transmită puţină căldură din sine. Îl depuse în noroi; îi închise pleoapele cu buricele palide ale degetelor, făcu semnul crucii asupră-i şi rosti câteva rugăciuni de despărţenie, pentru odihnă veşnică şi neturburată.
Tereza îşi pierdu bucuria de a i se fi acceptat să întemeieze ordinul său, îşi pierdu fericirea de a-şi pune scopul în practică: se confruntase cu neputinţa şi cu barbaria oamenilor şi a ceea ce ei numesc ‘civilizaţia’ lor, se confruntase cu necruţarea bolii şi a lipsei de hrană…
Dar Tereza întrevăzu adevărul: pricepu că bucuria şi fericirea ei nu contau, atâta timp cât existau semeni  ce  aveau nevoie de ajutorul său şi pe care îi putea ferici. Hotărî să-şi identifice fericirea personală cu fericirea aproapelui. Şi de atât de puţin avea aproapele nevoie… Niţică hrană, nişte medicamente, un pat omenesc, ceva veşminte onorabile şi nu elegante. Şi multă, foarte multă căldură sufletească, din care – da! – ea, Tereza, s-ar fi laudat că avea din belşug.
A doua zi dis-de-dimineaţă, se înfiinţă la primăria orăşenească, vorba ceea: cu jalba-n proţap… Ciocăni la o uşă. Ciocăni la alta. Ciocăni la a treia. Ce mai, să facă bătături la nodurile subţiratice ale degetelor. Şi nu se lăsă. În cele din urmă, un funcţionar, mai slab de înger, cedă. Dacă maica Tereza era nemulţumită cu purtarea medicilor din spitalele existente, el îi oferi un caravanserai, unde se adăposteau pelerinii hinduşi sosiţi să se roage în templul învecinat, închinat zeiţei Kali, patroana Calcuttei, să-l preschimbe ea în refugiu pentru ‘umiliţi şi obidiţi’, cum i-a numit Dostoievski pe aceia care aveau nevoie de ajutorul ei. În zonă, de altfel, toţi sărăcanii ţării se adunau, când simţeau moartea adulmecându-i de aproape, în nădejdea că dacă-şi dădeau duhul, ar fi putut să se bucure de norocul de a fi fost chemaţi pe rugurile sfinte ale templului, deci să aibă parte, astfel, şi ei de o incinerare mântuitoare, după credinţa lor. Aceasta îi convenea de minune şi măicuţei, pentru că spera ca mulţi din aceia ce mureau de foame prin părţile locului, în aşteptarea închiderii definitive a ochilor, să fi putut fi salvaţi de dânsa şi redaţi vieţii.
Na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o! Drept credincioşii protestară vehement şi cu ploaie de pietre împotriva europencei care, îşi închipuiau ei, venise să-i creştineze pe muribunzii lor dragi, obligându-i să se lepede de hinduism… Fu alertată poliţia de către nemulţumiţi. Comisarul şef se deplasă personal, pentru că, după spusele mulţimii, era caz de gravă încălcare a conştiinţei. Privi în dreapta, privi în stânga, pricepu ce lucru cumplit de greu şi greţos săvârşea femeia aceea mică la stat şi mare la suflet, ieşi în prag şi, făcând semn să amuţească, se adresă hidrei cu o mie de capete: ‘Drept este s-o izgonim pe străină de lângă templul nostru sfânt. Şi aşa voi face, deîndată ce veţi da fuga acasă, să vă aduceţi nevestele şi mamele, să aibă grijă de leproşii noştri, de ciumaţii şi de toţi ceilalţi roşi de cumpliţeniile pământului. Până  atunci, aflaţi că mai mare bine ca maica Tereza nimeni nu ne-a făcut vreodată. Şi acu, risipiţi-vă, că vă bag la zdup!”.
Dar de învins definitiv, gloata superstiţioasă nu fu învinsă decât peste câteva zile, când, zărind o îngrămădeală de inşi, se apropie şi maica Tereza de spinările lor, să vadă despre ce era vorba. În mijlocul liotei curioase şi gălăgioase, zăcea la pământ un bărbat bolnav. Purta peste umăr întreitul şirag al brahmanilor. Era un preot chiar al templului cu pricina. Toţi se păzeau să-l atingă, deoarece pătimea de holeră. Maica se făcu ghem, să-l poată înhăţa pe sub brâu şi, ardicându-l, îl cără, cum se pricepu şi cu ce puteri avea slăbiciunea ei asupră-şi, îl târî, îl împinse şi, în cele din urmă, îl aduse în localul dedicat de ea bolnavilor. Îl îngriji personal noapte după noapte, zi după zi. În cele din urmă, omul se înzdrăveni şi, sculându-se din morţi, spuse tuturora: – “Treizeci de ani am venerat o Kali de piatră. De azi înainte voi venera o Kali în carne şi oase!”. Şi de atunci nimeni nu mai tulbură lăcaşul închinat celor în suferinţă de maica născută în Albania.

După această etapă de început a aventurii sale,  pe care o putem numi: aventura salvării semenilor, Maica Tereza adăposti un prim pensionar al Casei Copiilor. Era o ciosvârtă de puiulean de om, cântărind mai puţin de trei kilograme, descoperită pe un maldăr  de gunoaie, părăsită de mumă-sa. Trecuse atâta timp de când fusese abandonat pruncul cât nu avea puterea nici măcar să mai sugă biberonul. Fu hrănit printr-o sondă nazală. Şi trăi! Zeci şi sute de feţi soseau la maica Tereza, câte cinci, câte şase pe zi. Toţi din jurul curajoasei şi inimoasei maici se îngrijorau: -“Cum să hrănim adulţi şi copii ce se înmulţesc văzând cu ochii?” “Domnul Dumnezeu va avea grijă de hrana lor”, răspundea ea plină de încredere. Şi Domnul Dumnezeu a avut permanentă grijă: cotidian soseau ajutoare din toată India, ba chiar din toată lumea.

O altă bătălie dusă de ea până la ultima suflare a fost aceea împotriva avortului. Când, în 1979, i se decernă premiul Nobel, maica Tereza spuse convinsă de adevărul rostit: – “Trebuie să avem curajul de a proteja copilul pe cale să se nască; fiindcă el este cel mai frumos dar făcut de Dumnezeu unei familii, unei ţări, lumii întregi”. Aceasta nu înseamnă că nu s-a preocupat de educaţia femeilor şi bărbaţilor în privinţa metodelor naturale de control al naşterilor.

A treia etapă a cruciadei sale se îndreaptă întru ajutorarea leproşilor, din care numai la Calcutta existau câteva mii. Căile ferate îi concesionară un teren unde clădi pentru ei un adăpost civilizat. Apelă la colecte şi primi enorme ajutoare. Acestea fură atât de însemnate încât izbuti să ridice, la 300 kilometri de Calcutta, un oraş al lor, Shanti Nagar, adică Cetatea Păcii.

Televiziunile tuturor ţărilor (bineînţeles nu aceea română, atee), ziarele şi revistele omenirii întregi (insist, în afară de cele româneşti, deşi comunismul se lăuda că socotea omul “cel mai preţios capital”) au fost entuziasmate la culme de realizările călugăriţei. Numele ei devenind extrem de popular (şi prin decernarea premiului Nobel, pe care am pomenit-o), fu chemată în multe unghere ale pământului să ridice similare centre de ajutorare a săracilor, bolnavilor şi copiilor. Din Etiopia, se adresă preşedintelui Reagan. Acesta îi răspunse blagoslovind-o cu un cec personal de 64 milioane dolari. În Germania deschise un dispensar. În Polonia, un centru pentru şomeri. Ba, după Revoluţia din Decembrie, a venit şi în România, unde a avut o activitate de acelaşi ordin, despre care nimeni nu mai ştie nimic.

Pentru a o cunoaşte mai bine pe această mare răzbătătoare în favoarea celor mai amărâţi fraţi ai noştri, să medităm la cuvintele sale privind opera ce a înfăptuit-o: – “Opera aceasta nu-i a mea, ci este a lui Dumnezeu”. Mai departe a spus: – “Eu  n-am fost decât un minuscul creion în mâna lui Dumnezeu. El îşi scrie epistola de iubire adresată lumii printr-o acţiune cum este a noastră.”

Viaţa maicii Tereza pune multe întrebări aceluia care se apleacă asupra ei, să înveţe ceva în legătură cu putinţa omului de a fi fericit. Din biografia sa nu aflăm, cum ne-am aştepta de la biografia unor călugăriţe, nu aflăm, ziceam, că fericirea trebuie dispreţuită, nu! Dimpotrivă, socotesc că maica Tereza a fost unul dintre cei mai fericiţi oameni ai veacului ce se încheie acum. Comparaţi-o cu biografia lui Hitler, cu a lui Mussolini, cu a lui Stalin, cu a lui Mao Tse Dun, cu a lui Fidel Castro, cu a oricăruia dintre dictatorii lumii contemporane nouă, chiar cu a dictatorilor mai piperniciţi şi mai caraghioşi, ca ciocănarul Gheorghe Gheorghiu-Dej sau ucenicul de cizmar Nicolae Ceauşescu. Aceştia au avut – unii au – toţi banii pe care şi i-au dorit, toate mâncărurile râvnite de oamenii de rând, veşmintele cele mai scumpe, distracţiile cele mai ieşite din comun, şi, niciodată n-au fost mulţumiţi. Dimpotrivă, viaţa le-a fost un chin perpetuu, măcinată de spaima că ura binemeritată a popoarelor asuprite le va veni într-o bună zi de hac şi-şi vor încheia zilele cu capul pe butuc sau atârnând în ştreangul ce le fâlfâia nopţile, în coşmaruri, pe la urechi. Care a fost fericirea lor?
Dar care a fost fericirea maicii Tereza? mă veţi întreba. Fericirea ei, vă voi răspunde, a fost că a văzut cu ochii săi rezultatul eforturilor sale de a apăra viaţa: a văzut neputincioşi ridicându-se, a văzut rănile închizându-se, a văzut copii crescând, vorbind, umblând la şcoli. Fericirea maicii Tereza a fost fericirea celor ajutaţi de ea să trăiască sau să trăiască mai bine.
Fericirea ei a fost fericirea celorlalţi. În loc de fericirea unei singure persoane, ea a ales pentru sine fericirea omenirii.
Nu este aceasta mai mult, mai îmbogăţitoare, mai satisfăcătoare decât o simplă fericire personală?
Astfel, nu cumva am şi răspuns întrebării pe care o înconjurăm cu iscodirea de departe, de o lună de zile, de când ne întâlnim pe calea undelor radiofonice? şi nu cumva răspunsul la întrebarea: ce este fericirea mea? e: fericirea mea e fericirea celorlalţi. Iar când v-am întrebat, prin titlul acestei emisiuni: EŞTI FERICIT, PRIETENE?, dacă nu mi-aţi răspuns încă, gândiţi-vă de nu ar fi cazul să-mi răspundeţi: ATÂTA TIMP CÂT CEILALŢI NU SUNT FERICIŢI, FERICIREA MEA NU POATE FI DECÂT LUPTA PENTRU FERICIREA TUTURORA.

Să auzim de bine, dragii mei. Şi, mai gândiţi-vă la aceste din urmă cuvinte.

Tags

Related Posts

Share This