- Cu plodul

29. CU PLODUL MORT ÎN BRAŢE

Încăpusem fără s-o ştiu pe mâinile tâlharului Procust. Nu numai cartea mea, cum e logic s-o afirm, ci şi eu dimpreună cu ea, pentru că eram una cu cele ce scrisesem.

Existau redactori şi redactori, directori de editură şi directori de editură. După zvonuri mă aşteptam la ce era mai rău. Nu a fost chiar aşa, dar nici pe roze nu mi-am culcat tâmpla.

M-am înfăţişat cu voluminoasa mea dactilogramă sub braţ la singura editură din timpul acela unde se tipăreau cărţi din domeniul artelor: Meridiane. Dând ocol redacţiei cu privirile, pupilele mi s-au înţepenit asupra unui bărbat cu trăsături agreabile şi cu acel ceva conferind un aer de ‘trecut prin încercări’, ‘marcat de viaţă’, stil atât de potrivit sexului masculin pentru a-i împrumuta insului oarecare duritate stăpânită şi pecetea de ‘cunoscător al tuturor bunurilor şi amărăciunilor pe lângă care trecuse ca un izbânditor’…

Cititorul a priceput din aceste puţine cuvinte cu ce fiori romantici deschisesem uşa acelei hale fără capăt, nici eleganţă, unde se înşiruiau birourile ba paralel, ba perpendicular, scorojite, pătate nu numai de resturi alimentare şi cerneală vărsată, ci şi de prezenţe umane deloc ademenitoare prin lipsa de greutate intelectuală a gesturilor, ţinutei sau căutăturilor.

Nici una dintre acestea nu le zăream, ci numai aventurile înscrise pe chipul scurmat de brazde nu prea adânci, dar nici de neglijat, nu destul de proaspăt ras, cu părul blonziu suficient de căzut pentru ca fruntea-i să pară înaltă, cuib al ideilor vultureşti, şi de lung pentru ca, la capete, să se onduleze natural; cu doi-trei dinţi lipsă: să indice că alesul meu nu punea preţ pe înfăţişarea-i socială, având preocupări superioare ce îl răpeau din lumea mărunţişurilor ocupând timpul unui bărbat de rând.

Aidoma unui Rett Butler, ştia să ţină sus stindardul unei politeţi pretenţioase, atunci când nu hotărâse încă ce atitudine va alege faţă de necunoscutul ce se înfăţişa înainte-i. În situaţia celui din urmă mă găseam, drept pentru care optă în favoarea rigidităţii bunei-cuviinţe: se ridică în picioare pentru a-şi rosti numele şi nu-şi recâştigă scaunul decât după ce mă invită galant să iau loc în faţa sa.

Mă ascultă cu deferenţă; părea mândru că avea de-a face cu un cunoscător al unor arte străvechi creştine, în multipla lor manifestare picturală, arhitectonică, sculpturală, trecând şi prin valurile literaturii religioase şi nisipurile mişcătoare ale celei istorice. Nu se prefăcea a le fi cunoscut şi el, însă era capabil să strecoare în convorbire nuanţa familiarităţii cu altele paralele, ceea ce îl desemna ca potrivit înţelegerii fenomenului către care l-ar fi tras comentariile mele. Strângerea sa de mână la despărţire fu viguroasă, acuzând deplina frăţietate cu autorul ce se retrăgea pentru un timp, impunând încrederea în el care rămânea, încrederea că avea să ocrotească manuscrisul, să-l conducă în siguranţă pe căile tortuoase ale editării, rămase fără secrete pentru o atare călăuză devotată.

Într-adevăr, peste vreo două luni, când am tatonat situaţia paginilor mele, făcându-i o vizită inopinată, l-am găsit adâncit în lectura dosarului adus de mine şi nu, cum avea să mi se întâmple cu o carte depusă imediat mai târziu în altă editură când, la o vizită asemănătoare, am dat peste redactorul respectiv dormind într-o poziţie deosebit de bine echilibrată, în faţa dactilogramei predate de subsemnatul, fără riscul de a-i fi căzut capul pe birou, atât era de versat în menţinerea lui ţeapăn în timpul aţipirii recuperatorii. Nu, vikingul meu citea, chiar ştia despre ce era vorba în text. Mă asigură că era foarte interesat de chestiune, că era mulţumit şi de stil, dar că, la următoarea citire, avea să consemneze anumite locuri unde va trebui să revizuiesc, dacă aş cădea de acord cu el, formulările. Or, experienţa literară nu-i lipsea: scrisese o broşură despre viaţa unei actriţe de film…

Am plecat în al nouălea cer, mai mult zburând decât păşind, dominat de certitudinea că drum mai bun decât acela pe care mă aflam angajat nu se găsea pentru încropirea mea privitoare la artele religioase vechi.

M-am oprit de-a dreptul în casa nouă a naşului, de vizavi de restaurantul Bufet, la Şosea, pe Aleea Ion Mincu la nr. 19.

Dusese o luptă ce durase mai bine de doi ani, să facă o donaţie statului, împreună cu sora sa Beatrice, în vederea deschiderii unei noi colecţii muzeale publice.

Schimbarea de domiciliu se datora faptului că impusese Constanţei Crăciun, dacă nu mă înşel asupra persoanei politice, să accepte ca termen al donatorilor a nu fi despărţiţi de obiectele ce le aparţinuseră, anume să se găsească o clădire ce să le găzduiască la un loc pe ele şi familia pictorului Hrandt Avachian, ca şi, aparte, pe sora lui.

Unul dintre motivele determinante ale donării fu că în vechea reşedinţă nu mai încăpea un ac şi că, în definitiv, avea dreptul şi Rose la o gospodărie unde să se simtă mai în largul ei, ca şi Hrandt, dacă nu la un atelier, măcar la un spaţiu mai adecvat implantării şevaletului de câmp, suficient de mic pentru a fi plasat într-o odaie. Existenţa lor fizică ajunsese la un impas.

Cunoştinţele se grăbeau să intervină în decizia naşului cu argumente ca: - “Nu e obligatoriu să dai hoţilor ăstora de comunişti o avere ca aceasta numai pentru a obţine o casă mai mare; se găsesc şi alte căi.” Bun; dar care erau acelea? Apoi, Hrandt nu era deloc de acord cu ideea că dădea ceva comuniştilor: - “Eu nu dau statului, ci poporului român.” – “Dar de ce să dai ceva cuiva, în loc să păstrezi să te bucuri tu de ce ai adunat cu atâta greutate?” – “Acest popor minunat mi-a oferit adăpost, bunăstare, libertate, prietenie, înţelegere, tot ce mi-am dorit. Sunt dator să-mi arăt recunoştinţa pentru toate acestea. Recunoştinţa mea se vădeşte în pictura mea; vreau să fie adunată la un loc, să-i bucure pe oameni. Bucuria aceasta constituie răspunsul meu la binefacerile ce mi-au fost hărăzite.” Din această nevoie de a nu rămâne în continuare cu braţele încrucişate când simţea că îl presa datoria să elibereze valul de căldură stârnit de câte primise de la poporul gazdă îi venise lui Hrandt admirabila soluţie de a grupa cele mai bune picturi ale sale pentru a le supune aprobării publice într-o mare expunere cu caracter permanent.

Este momentul să ne aruncăm ochii pe anumite rânduri din contractul încheiat cu statul comunist cu acel prilej, pentru a lămuri şi misterul dobândirii casei celei noi. Statul se obliga să pună la dispoziţia donatorilor “pe toată durata vieţii lor o locuinţă compusă din patru camere, hol, bucătărie, baie, două toalete, cămară, cameră de serviciu şi spălătorie, în aceeaşi clădire în care urmează să fie expusă colecţia”. Reparaţiile, chiriile etc. urmau a fi suportate de stat, ca şi salariile paznicilor sau ale unor angajaţi administrativi. Lui Hrandt i se asigura “o sumă lunară echivalentă cu diferenţa între pensia pe care o primeşte prin asigurări sociale de stat şi pensia maximă ce se acordă prin U.A.P. artiştilor plastici care deţin titlul de artişti ai poporului.”Venitul lui Rose, în cazul că ar fi rămas singură, prin decesul soţului său, era şi el luat în seamă: “Se va plăti soţiei o sumă lunară echivalentă cu diferenţa dintre pensia de urmaş prin asigurări sociale şi pensia maximă prin U.A.P. a artiştilor plastici care deţin titlul de artişti ai poporului” . Beatrice primea o sumă egală cu a lui Hrandt.

Colecţia de calitate, dar nu prea bogată în piese, de pictură semnată de diverşi artişti români de prim rang, adunată de sora lui, şi mult mai valoroasa, unică în genul ei, colecţie de bijuterii vechi a lui Beatrice, veneau să completeze nici că se putea mai potrivit simfonia coloristică a cartoanelor semnate de Hrandt.

Se găsise această clădire fastuoasă ce aparţinuse unei baronese poloneze: Woronieka, fosta soţie a lui Tache Ionescu, ea ocupând încă fostul garaj. Orice trecător o putea urmări dereticând cu uşile deschise spre trotuar pe doamna Istoriei înseşi a poporului nostru. Etajul, Hrandt stabilise să-i revină surorii sale care-şi jertfise tinereţile pentru el, mama lor şi sora mai mică (măritată, în Statele Unite), ca o recunoaştere tardivă a fratelui dator cu înzestrarea şi ocrotirea ei şi nu invers, cum stătuseră lucrurile. Iar pentru el şi Rose rezervase mansarda – fost apartament de servici -, cu cămăruţe scunde, dar foarte cochete, ce nu mai părură atât de aglomerate ca în Maria Rosetti, deoarece nu mai exista puzderia de obiecte ce îi aparţinuseră anterior, ele coborând la parter, în spaţiul… naţional.

Colecţia de artă extrem orientală se impuse de la început ca cel mai original muzeu al capitalei. Cât despre valoarea lucrărilor adunate în el, nu pot alta decât să reiau sumele înscrise în acelaşi contract de donaţie, în care apar 870 poziţii, însumând (în 1971!) 2 731 580 lei. Printre obiecte se enumeră: “Fildeşuri, broderii orientale, cloisonneuri, cristaluri de Boemia, bijuterii, mobilă orientală şi europeană, pictură chinezească şi tibetană pe hârtie şi mătase, miniaturi persane (sec. XVI-XIX), vase şi statuete chinezeşti din piatră, bronz şi lemn (sec. XVI-XIX), obiecte de metal din India şi lumea islamică, ceramică persană smălţuită, covoare, ţesături…” Mai pot ceva: să enumăr câteva dintre cele mai de preţ piese expuse în ea. Un crater corintic mic, din sec. IV î. H., ce aparţinuse pictorului Alexandru Satmari, acelaşi care i-a vândut lui Hrandt şi câteva dintre icoanele sale româneşti. Platoul japonez Kutani, din veacurile XVII-XVIII. Trei picturi chinezeşti; una reprezintă o scenă de interior cu ikebana, alta o femeie cu elefanţi, a treia un copac având în preajmă trei personaje. O icoană cretană: Maica Domnului cu Pruncul şi două triptice greceşti, toate din sec. XVIII. Miniaturi de manuscris persane. Mai mulţi Buddha şi atâtea şi atâtea altele.

Câteva conservatoare şi cercetătoare cu pasiune pentru zona de provenienţă a obiectelor şi filosofia ei organizară curând nişte zile de conferinţe ce atraseră elita intelectuală a Bucureştilor. Am avut cinstea să susţin cel puţin o conferinţă aici, despre miniatura indiană de manuscris, la care, prin diligenţele acelor tinere cu har, i-am întrunit în rândurile auditoriului pe ambasadorul Indiei, pe profesorul de hindi de la Universitate, pe eseistul Vasile Lovinescu, anume descins de la Fălticeni.

Comunicam rezultatele studiului întocmit pentru alcătuirea unei cărţulii ce o voiam contractată tot de Editura Meridiane. Nu a apărut datorită acuzaţiei de misticism, dar şi unui referat luându-mi stilul în răspăr, întocmit de către un personaj căruia îi purtam multă stimă şi n-am pierdut-o nici măcar cu acel prilej: răposatul Sergiu Al-George.

Editura, însă, nu s-a putut scutura cu aceeaşi uşurinţă şi de comanda ambasadei ce mă nominalizase pentru traducerea unei cărţi intitulate:“Sculptura indiană” de Sivaramamurti. Cum eram ocrotit de la distanţă de o fostă colegă de facultate ajunsă redactor acolo, cerberii editurii nu izbutiră să treacă de devoţiunea ei amicală încăpăţânată, ca şi de atenta susţinere a ambasadei şi fură nevoiţi să accepte inevitabilul: publicarea numelui meu de fost deţinut politic.

Va să zică aici am alergat cu vestea bună că scrierea mea de armenologie nu sta pe loc.

- Lasă că o să le arăţi tu, Mihai, cine eşti, dragă!… , îmi oferi din nou protecţia admiraţiei şi mângâierii sale, naşa mea. Nu au ei mulţi ca tine. Cine cunoaşte mai bine decât tine artele armene vechi? Doar ai fost şi acolo şi cât ai muncit numai Hrandt şi cu mine ştim!…

Hrandt mustăcea de satisfacţie:

- O să fie bine… o să fie bine… Ai învins! O să apară!

Cum timpul dedicat lecturii redactorului se prelungea mereu, fiindcă el primea alte noi sarcini şi nu mai izbutea să se concentreze şi asupra cărţii mele, deşi fusese acceptată în planul editorial pentru anul următor, am socotit că eram dator să-i stimulez interesul aşa cum auzisem că se practica.

L-am invitat într-o duminică la masă, împreună cu fiica sa, elevă a soţiei mele. Nu eu ofeream prânzul, ci părinţii mei, în sufrageria cărora se desfăşura tentativa de stabilizare a sentimentelor lui pentru ‘opera’ subsemnatului. Nu era propriu-zis o invitare a lui ca redactor, ci una a fiicei sale, din partea dirigintei ei şi, în mod firesc, tânăra era însoţită de singurul părinte ce o supraveghea de când un divorţ intervenise între genitorii săi.

Despre această încercare de corupere, Hrandt n-a aflat decât mult mai târziu, când orice mijloc încercat pentru susţinerea scrierii mele dăduse greş.

- Nici eu n-am ştiut să recurg la astfel de căi… , mă mângâie el, atunci când mă acuzam a nu fi izbutit să fac audibilă strădania mea de a învinge împietrirea redactorului – aşa o socoteam în mod greşit, deşi bietul om nu prea avea vină, când dulăii cenzurei se năpusteau împotriva genului meu de carte, mânaţi din urmă de şfichiuirile de bici ale activiştilor C.C.-ului.

Si totuşi… Poate că dându-şi seama că eram complet în afara şiretlicurilor politice, ale strecurării, ale furării propriei căciuli, întocmai după modelul pictorului pe care mi-l alesesem naş, redactorul nu îndrăznea să-mi vorbească pe şleau; poate că acesta le era consemnul miliţienilor spiritualităţii române: să nu cumva să lase să transpire interdicţiile venite de sus. Poate pentru a nu îngădui atacarea unei discuţii slobode asupra a ceea ce era obligat să săvârşească împotriva conştiinţei, în care convorbire ar fi trebuit să se declare ca fiinţă mârşavă, ca trădător, asemeni atâtor altora, al literelor române ceva îl determina ca la fiece masă ce-i ofeream să se simtă mai bine a convorbi dacă încălzea în palmă paharul, decât dacă ar fi fost să aducă în discuţie voluminosul meu manuscris. Despre acesta mormăia câteva laude generale şi adăuga că nu era momentul propice, că să mai lăsăm, pentru binele cărţii, că existau imperative ale clipei care…, că…

Aşa trecu planul şi cartea fu înscrisă peste alte două planuri editoriale. În vederea intrării ei atunci în producţie, mi-a dat-o la revizuit: să scot din text orice referire la biserică!

- Ce poţi face, Mihai? se întunecă figura lui Hrandt.

- Nu i-ar mai răbda Dumnezeu de păcătoşi şi de bestii! Vor să joci cum îţi cântă ei!… , venea ecoul naşei, întotdeauna gata să-i acuze pe aceia care mi-ar fi pricinuit vreun rău.

Mai greu îmi fu când dădu o nouă lectură textului şi redactorul, la finele ei, mă vesti că eram departe de forma cerută, că, între timp, se creaseră piedici noi, că se ajunsese la vânarea de… cuvinte, ideile presupunându-se a fi fost de mult scoase de autori din scrierile lor! Îmi era dificil să înţeleg terminologia aceasta: “vânătoarea de cuvinte”; ce voia ea să însemne? Cunoşteam destule despre vânătoarea de fiare sau de sălbăticiuni; chiar şi de oameni, mai ales de indigeni sălbatici; auzisem – şi era destul de actuală pe atunci, în forma ei metaforică – despre vânătoarea de vrăjitoare; dar vânătoarea de cuvinte?! Era o premieră absolută!

Îmi veni în cuget o glumă pusă în cârca lui Ceauşescu. Invitat de unul dintre prietenii săi şefi de state africane, acela fiind încunoştinţat că era mare amator de vânătoare, îi organiză un safari la care îl expedie cu maestrul său de vânătoare. La întoarcere, după ce îl îmbrăţişă, îl felicită, deoarece i se dăduse raportul că vânătoarea se desfăşurase în condiţii şi cu rezultate dintre cele mai spectaculoase. - “Şi ce aţi preferat să omorâţi, Excelenţă? Elefanţi, tigri, lei, antilope?…” – “Plizdonţi! Erau cei mai drăguţi.” – “Plizdonţi?! Ce soi de animal mai e şi ăsta?” întrebă mirată gazda stârnind prin aceasta şi mai mult orgoliul oaspetelui său şi se întoarse pe jumătate către maestrul de vânătoare, să-l ajute pe reprezentantul partidului comuniştilor din ţărişoara aia balcanică să se exprime. Până să se amestece maestrul, Ceauşescu se grăbi să-i povestească încântat: - “E un fel de animăluţ fără blană, care fuge pe două picioare şi întoarce ochii beliţi la tine, când îl ocheşti, şi strigă: “Plizdont!…”” – “Ce strigă?!” , se minună conducătorul negru. Maestrul său, lăsând capul în jos şi înfundându-şi bărbia în piept, abia de îndrăzni să îngaime, pronunţând corect: – ” Please, don’t!… “, cu înţelesul: ‘Vă rog, nu!…”.

Cuvintele ajunse prada vânătorilor cu patalama de redactori mi se păreau în situaţia penibilă a acelor animăluţe pe două picioare, cu ochi ‘beliţi’ şi rugători…

Dacă am constatat că nici al doilea plan editorial în care fusesem înscris nu aveam să-l prind cu cea dintâi carte originală concepută de mine (ca distinsă de traduceri), m-am pregătit să atac editurile cu o a doua.

Sunt dator să propun cititorului o întoarcere din drum, pentru a se vedea cum, oricât de încâlcite sunt firele vieţii, ele se descurcă, în timp, astfel încât, până la urmă, s-ar spune că unul singur a fost cel de urmat.

Vă amintiţi că, în temniţă, la Jilava, împărţisem patul cu un emisar al neamului armenilor, pe nume: Nicolae Balotă. Perioada petrecută în preajma sa a reprezentat pentru mine stimulul cel mai puternic primit în puşcărie de a mă strădui să devin la rându-mi om de cultură, pe măsura posibilităţilor mele modeste, după modelul acelui minunat prieten la început de carieră universitară clujeană, complet nerealizat în domeniul public, pe când în cel al cunoştinţelor personale, spiritual şi al gândirii atingând un sumum rareori accesibil conaţionalilor noştri.

Trecând anii detenţiei sale, ca şi cei ai domiciliului obligatoriu, întâmplarea făcu să-l întâlnesc pe străzile Capitalei, nu mai ştiu nici în ce împrejurări, nici în ce an. Bucuria revederii îl făcu să-mi dea adresa, să-mi spună când putea fi găsit la domiciliu, pentru că a hotărî telefonic o întâlnire nu se putea deoarece nu i se instalase nici un post de acest gen. Presupun că m-am înfăţişat chiar de a doua zi dimineaţa la el, ceva mai spre centru, dar nu cu mult, de actualul supermagazin Big.

Am fost cruţător cu prietenul meu: de fapt, aş fi fost dator să scriu fără înconjur că Nicu Balotă locuia vizavi de puşcăria de drept comun Văcăreşti. Chiar peste drum de ea. Atât de perfectă era paralela dintre blocul său înalt şi fosta mănăstire încât, de la fereastra lui, am privit drept în curtea închisorii la al cărei spital mult râvnisem să ajung pe când eram închis (deservea şi deţinuţii politici din întreaga ţară), în nădejdea că puţină odihnă la pat şi puţină curăţenie m-ar fi ajutat să mă refac, să redevin uman, oricât de superficială ar fi fost îndreptarea mea.

Cu Nicu se petrecuse ceva destul de frecvent trăit de foştii deţinuţi politici: primise locuinţa într-un bloc clădit pentru securişti, astfel încât toţi vecinii săi erau ofiţeri. Prin simpla încrucişare a lor pe scări, ori alipire în ascensor (ca şi priveliştea desfăşurată pe fereastră) îi aminteau de unde venea (şi, deci, unde s-ar fi putut reîntoarce), care era drumul ce i se trasase pe viitor. În zori, îl deştepta toaca penitenciarului de peste drum; serile, aceeaşi toacă îi otrăvea amorţirea sufletului, ce se instala în piept, precedând somnul.

A scrie numai cele de mai sus constituie un capitol suficient pentru a face cititorul să înţeleagă trăirile unui fost deţinut politic la început de drum, după eliberare. Simbolul elementelor învecinate casei sale era suficient de puternic pentru distrugerea sa sufletească şi impactul lor ar fi putut conduce chiar la sinucidere o fire mai slabă. Dar nu Nicolae Balotă era omul acela. Credinţa sa creştinească puternică, în numele căreia alesese martiriul, îl înarma pentru numeroase alte lupte ce-l aşteptau.

Poate că nu mult timp după aceea, primi un post de redactor la “Familia”, o revistă culturală atunci înfiinţată la Oradea, unde majoritatea corpului redacţional fu alcătuită din foşti deţinuţi, deşi mai rămăsese loc pentru aceştia şi pe la celelalte reviste întemeiate tot în aceeaşi perioadă în alte colţuri ale ţării.

Aşa că ne-am pierdut din vedere un timp.

La reluarea vizitelor pe care i le făceam, după înfiinţarea “României literare”, Nicu avea pagina lui de comentare a literaturii universale traduse în limba română, ceea ce i-a înlesnit să mă ajute cu câte o prezentare, cu prilejul fiecărei publicări a unei cărţi tălmăcite sau prefaţate de mine.

Aceasta fu epoca în care m-am înscris la doctorat, la profesoara Zoe Dumitrescu-Buşulenga, ea numindu-l în comisia mea.

Eram grăbit să-mi închei doctorantura cât mai curând, pentru că mă obişnuisem ca nimic bun să nu fie şi durabil: numai relele rezistau timpului fugace, sub puterea roşie. La susţinerea unuia dintre cele două referate, Nicu m-a vestit că avea febră mare, gripat cu plămânii încinşi şi cu guturai că de-abia mai respira.

Auzindu-mă cât de disperat eram să mă înfrunt numai cu conducătorul lucrării şi cu Vera Călin – care nu îmi agrease, la admitere, teoria descoperirii unei noi figuri de stil, dihotomia-antonimică, rezultând din detalierea tragediilor shakespeareene (atitudinea sa se înmuie, pe parcursul celor doi ani ai doctoranturii, convingându-se atât de profund de dreptatea mea încât socoti că aş fi putut găsi pe calea tipului meu special de analiză explicaţia morţii subite a soţului său, în vacanţă, mai demult), va să zică, revenind la Nicu, pentru a nu mă lăsa singur în faţa necunoscutului, cu o solidaritate intelectuală susţinută de fondul de suferinţă comun, se sui într-un taximetru şi se grăbi a ajunge la ora potrivită la Institutul de istorie şi teorie literară, unde avea loc întâlnirea cu mine.

Ei bine, rezultatul acestor eforturi fu o teză încheiată odată cu doctorantura, adică în doi ani de la admitere. Asta vrea să zică: în 1972, când am fost numit lector la Institutul Teologic de grad universitar. Modificarea regulamentului susţinerii tezelor de doctorat, adică trecerea lor în puterea doamnei Elena, îmi anulă strădaniile de până atunci, deoarece Patriarhia Română nu mai avea (oricât de curios pare) organizaţie de partid ce să mă recomande mai sus în vederea susţinerii în care nădăjduiam. Fericirea de a lucra pentru Biserică mă ajută să trec cu uşurinţă peste această piedică răsărită nefast în calea mea.

M-am ales în schimb cu două cărţi: “Shakespeare – un psiholog modern” şi “Gândirea dihotomică-antonimică în Renaştere” ; ele rezultau din împărţirea tezei în două părţi, ceea ce făcea materialul mai uşor asimilabil la lectură.

Primul din cele două titluri, ajuns la “Dacia”, unde aflasem de la Nicu Steinhardt că funcţiona un alt fost deţinut politic, coleg cu el de celulă cândva. Dactilograma începu o zăbovire zadarnică, deşi doamna Zoe o însoţise de o scrisoare de recomandare călduroasă. După un an, am depus o a doua copie la Editura Albatros, unde iarăşi am pierdut firul destinului ei. Cred că doi sau trei ani aşteptă să apară îngeru-i salvator tocmai de la Biblioteca Română din S.U.A., în persoana unui anglist, Dan Grigorescu; el infirmă – slavă Domnului! – nebuneasca bănuială a editurii, anume că aş fi tradus sau adaptat vreo carte englezească ori americană de shakespeareologie de mare calitate, rămasă necunoscută în România, predând-o în redacţie ca şi când ar fi fost scrisă de mine.

Cu această legitimare de autenticitate, “Shakespeare” -ul meu luă drumul tiparului şi fu lansat de profesorul Leon Leviţchi, la Cluj, la Teatrul Naţional, cu prilejul unui simpozion închinat dramaturgului britanic, deschizându-mi pe această cale drumul în literatura română, deşi cheia acestuia aparţinuse “Artelor vechi Armene până în sec. XIV” , rămasă interzisă. Ba, în următoarea ediţie a traducerilor din Operele Complete ale dramaturgului elisabetan, în studiul introductiv, cită cartea mea în bibliografia obligatorie a teatrului shakespearean, alături de numai alte şase cărţi din întreaga cercetare mondială shakespeareologică. Nu voi părăsi aceasta perioadă a vieţii mele fără a atrage atenţia cititorului că, dacă bunăvoinţa lui Hrandt, ce mă însoţea în continuare pe calea armenologiei, pentru moment obturată, nu mai avea puterea de a-mi lumina drumul, parcă ar fi trecut făclia ajutorării mele acestui cărturar înrudit cu armenii, lui Nicu Balotă, ca măcar el să-mi supravegheze în taină calea spre realizarea intelectuală.

Tags

Related Posts

Share This

- Mi-a aparut alta carte

30. MI-A APĂRUT ALTĂ CARTE

Eram furios a fi fost supus la atâta pierdere de timp. Bătaia de joc răsfrântă asupra semenului, ce caracteriza relaţiile interumane în România comunistă, dezvolta multe aspecte neplăcute, dar nici unul nu mă răni aidoma celui menţionat în fraza precedentă. A-ţi face aproapele să-şi piardă timpul echivalează cu o tentativă de omor, deoarece altă viaţă nu mai avem. Experienţa nu i-a învăţat un lucru atât de elementar pe adepţii jocului: ocupându-se cu inventarea mijloacelor de a-i împinge pe alţii să-şi irosească timpul, de fapt ei înşişi şi-l risipeau, cu alte cuvinte erau şi sinucigaşi acoperiţi…

Asta a făcut redactorul meu, aplicând tehnica uzuală a editurilor, din acea perioadă: ‘Amânaţi scriitorii neagreaţi. Amânaţi-i la nesfârşit. Niciodată nu li se va declara răspicat că nu vor fi publicaţi în veci. Lăsaţi-i să spere. Preocupaţi cu nădejdea, nu vor mai scrie alte cărţi ce ne-ar putea dăuna.’

După cei câţiva ani trecuţi pe lângă mine de pomană, deşi eram conştient că făurisem primul volum românesc de sinteză armenologică, în care apăreau şi contribuţii personale, mărunte descoperiri şi interpretări originale, urmă o pauză de alţi câţiva ani când nu mai avui nici un chef să mă gândesc la armenologie. Eşecul publicistic, insuficient contrabalansat de interesul arătat de ziarul “Nor Ghiank” faţă de orice tentativă a mea de a colabora cu mici contribuţii în paginile lui, se asocie altui eşec: acela de a mai putea vizita Armenia. Deşi am primit mai multe alte invitaţii.

Cea de a doua fu tot una personală. Mi-a fost respinsă de la bun început. Mirat fusesem că mi se aprobase vizita făcută, nu că mi se interzicea vizita solicitată acum.

Sanctitatea Sa sosind în Bucureşti, m-am sfătuit cu Ea cum să procedăm pentru a reveni totuşi acolo unde râvneam să muncesc. Îi împărtăşisem aspiraţia de a înfăptui prima monografie din lume a miniaturistului medieval Toros Roslin, cel mai de seamă pictor de manuscris armean, precum de a efectua pregătirea necesară redactării unei alte monografii: a poetului din veacul al XI-lea Grigorie din Nareg, de bună seamă unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii, din toate timpurile.

Următoarele invitaţii avură acelaşi rezultat.

Am ajuns la concluzia – ceea ce se petrecu foarte târziu, după apariţia însăşi a “Civilizaţiei” - că invitaţia trebuia trimisă prin Biserică, de care fusesem angajat la Institutul Teologice de grad universitar imediat după întoarcerea mea din Armenia. Aveam naivitatea să cred că Ea se afla în spatele meu, susţinându-mă: cu un astfel de argument mă îndemnase caldul prieten Episcopul Dirayr Mardichian să nu ezit când decisesem să lucrez pentru Biserica Ortodoxă Română: - “Dacă nu vei avea Biserica îndărătul dumitale, cine te va apăra? Cine te va sprijini? Cine îţi va sta alături la ananghie? Eu mă jucam în praf în satul nostru când a venit un călugăr de la Ierusalim, căutând băieţi să-i ia la Seminarul de acolo. M-am dus plângând la ai mei, să mă lase şi pe mine. Şi m-au lăsat. Deoarece am învăţat bine şi eram ascultător, acest Seminar, la absolvire, m-a trimis la Ecimiadzin, să-mi continui studiile. M-am călugărit, am fost uns arhimandrit, apoi Episcop. Dacă nu era Biserica, cine mă împingea şi mă ţinea în braţe?” Era foarte convingător.

Sanctitatea Sa se supuse încredinţării mele, desigur că zâmbind în sinea Ei, şi-mi expedie – ceea ce numai eu n-am aflat atunci – o altă invitaţie pe noua adresă. După câteva săptămâni, am fost rugat, printr-un funcţionar clerical, să împrumut şefului acestuia, de care depindeam şi eu, cartea privitoare la Armenia, apărută de curând. I-am dus personal, onorat, unul dintre ultimele exemplare pe care le aveam şi i l-am dăruit cu autograf gongoric şi redundant.

Curios, revenind toamna la cursuri, mi-am făcut drum pe la biroul său, să-i smulg părerea privitoare la ce izbutisem să adun pe hârtie din masa celor studiate. Am aflat că se găsea în Armenia…

Când am avut prilejul de a-l revedea pe Catolicos încă o dată la Bucureşti, m-a întrebat de ce nu am dat curs invitaţiei pe care mi-o expediase prin Biserică ci o cedasem altcuiva. Abia atunci am priceput că invitaţia mea îşi schimbase, ca prin minune, destinatarul.

Dar iată că graba m-a determinat să sar etapele: vorbesc despre dăruirea unei cărţi încă neajunse la tipar…

Prezentarea studiului găsit mai sus în acest volum “Un mesaj yoghin…” , la Asociaţia Orientaliştilor din România, a stârnit valuri. O cercetătoare a artelor vechi creştine, la încheierea paginilor citite, a contrazis vehement poziţia adoptată de mine. Un domn necunoscut mie, care s-ar fi zis că era familiar acelui mediu şi că avea un cuvânt greu în domeniu, îmi luă apărarea cu argumente foarte solide, opunând ridicării de ton la care recurgea patetica acuzatoare o ţesătură de lămuriri deduse din istorie, ca şi din filosofia yoghină, din dogmatică, din definiri ale culturii. Teoria mea suna foarte rotund pe buzele sale, pe când femeia o sărăcise şi o redusese la câteva elemente uscate, moarte, nelegate între ele. Mai exact, nu fusese interesată de teoria mea, ci să-mi închidă gura, odată cu deschiderea gurii dumisale. Ea încercase să repete aceeaşi tactică şi faţă de venerabilul meu apărător; dar cum acesta câştigase în timp încrederea tuturor celor prezenţi, răbufnirile cu care voia dumneaei să-l întrerupă se stingeau de la sine. Îşi pierdea audienţa văzând cu ochii, iar grupuleţul ce o înconjurase iniţial cu simpatie, cu confirmări şi murmure, se rări cu repeziciune, membrii lui pierzându-se în distribuirea dezorganizată a celorlalţi ascultători, depărtându-se de ea, lăsând-o izolată.

Nu-mi venea a crede că-mi găsisem un atare avocat. Ca să fiu mai aproape de adevăr, nu-mi venea a crede că izbutisem să conving pe cineva până la a-l determina să pună atâta suflet întru sprijinirea ideilor mele şi să desfăşoare atâta ştiinţă pentru asta. Când fură rostite cele din urmă cuvinte ale sale şi sosiră, abia auzite, şi confirmările sugrumate ale celei contrazise, un val de entuziasm provenind de la cei de faţă, abia acum trezit tocmai de acea controversă, se revărsă asupră-mi. A fost efectiv o năvală a majorităţii observatorilor, veniţi să mă felicite şi să-mi strângă mâna. Hrandt, dacă ar fi fost prezent, avea de ce să fie mândru: era rezultatul încrederii şi obstinaţiei lui în a mă încuraja.

Niciodată până atunci, nici de atunci înainte, nu am interesat atâtea suflete. Când publicul, alcătuit din respectabili oameni de studiu, mă lăsă, în sfârşit, să-mi trag răsuflarea, se apropie şi vorbitorul ce-mi ţinuse partea cu îndărătnicie.

Avea o carură prismatică, părul oarecum rărit, o gâfâială pe când vorbea (o băgasem de seamă în cursul altercaţiei). Purta ochelari cu ramă de baga parcă, pe care-i scotea mereu; cred că-i folosea doar pentru citit. Figura sa respira inteligenţă şi stăpânirea unei mari cantităţi de informaţii culturale. Era un intelectual sută la sută şi am fost profund flatat când l-am auzit spunându-mi: - “Nu are dreptate.” La pronunţarea numelui meu, drept răspuns acelui: “Vă felicit” , al lui, însoţit de strângerea hotărâtă a mâinii mele, la care a adăugat: “E un material bine susţinut cu toate elementele istorice necesare pentru a fi foarte convingător” , el se prezentă: “Constantin Daniel” . Numele nu-mi spunea nimica, eu aflându-mă de foarte puţin timp între orientalişti.

Începui să mă încurc în mulţumiri smerite, întruna bălmăjite, până ce mă întrebă dacă nu ieşeam şi eu din sală. Ajunşi în faţa Muzeului de Istorie a Oraşului Bucureşti, unde susţinusem comunicarea, se interesă încotro o luam. Drumul nostru era comun, pe bulevard în sus (spre deosebire de titlul primului meu volum de nuvele: “Pe bulevard în jos” ). Şi soţul meu începu să vorbească. Aşa debută o cucerire a mea ce nu fu curmată decât de nedreapta sa moarte survenită peste ani.

Era psihiatru. Fusese asistent universitar. Dat afară din învăţământ şi cu practica profesională interzisă, rămas o bună bucată de timp fără venit, găsi în cele din urmă o slujbă: aceea de secretar al Societăţii Filologice. Avea enorm de mult răgaz la servici. Poate că asta şi dorise, fără s-o ştie cu precizie, pentru întregirea cunoştinţelor sale în direcţia limbilor moderne şi clasice. Profund credincios, ortodox practicant, se orientă către asimilarea limbilor semitice şi a celei egiptene. Prin mijlocirea lor, pătrunse în universul vechilor civilizaţii din bazinul mediteranean.

- Unde aţi găsit manuale pentru învăţarea tuturor acestor limbi? Unde aţi găsit gramatici, dicţionare? m-am interesat îndată, având experienţa mea proprie amară când cu strădania zadarnică de a învăţa grabar .

- Unele – adevărat, cam învechite şi nu totdeauna sigure – le mai dibuiam prin bibliotecile noastre publice importante. Pentru a progresa, după o perioadă de acomodare, a trebuit să intru în corespondenţă cu edituri, autori contemporani, librării, marile biblioteci universitare de aiurea. Noroc că funcţia îmi punea la dispoziţie o multitudine de reviste filologice din numeroase ţări, privitoare la toate chestiunile lingvistice imaginabile, ce ne soseau în cadrul schimbului internaţional de periodice şi rămâneau nerăsfoite cu zecile de ani. Ele îmi ofereau informaţiile orientative necesare. Pentru mine, învăţarea constituia şi un mijloc de temperare a nervilor - răspunse el unor priviri interogative ale mele, de bună seamă într-atâta de expresive încât pricepu că se refereau la enormul său consum de energie, pe care nu izbuteam a-l înţelege. Aveam destule de plâns , continuă, şi viaţa mă zguduise fără cruţare; fusesem smuls dintr-o carieră în plină ascensiune, vegheată şi susţinută cu seriozitate; cunoscusem spectrul foamei, spaima de rămânerea pe drumuri, a răspunderilor familiale apăsătoare, aproape de nerezolvat. Soţia mea a fost arestată în două rânduri, împreună cu fraţii săi. Adevărat că a fost eliberată ulterior, ea singură, însă trauma ridicării ei de acasă, nesiguranţa asupra viitorului, a libertăţii personale chiar, reprezentară suficiente motive pentru distrugerea echilibrului până şi al celui mai calm om, cum mă consideram. Mă-nţelegeţi de ce m-am năpustit cu atâta sete asupra învăţăturii… şi de ce aceasta s-a dirijat ca de la sine către zone cât mai depărtate de aria imediatului, de orice mi-ar fi putut aminti de grozăvia prezentului pe care-l trăiam cu toţii. Oamenii nu ştiu că munca învăţării poate fi un admirabil panaceu.

Cele ascultate mă zdrobeau sub ineditul şi greutatea lor. Un al doilea simţământ ce mă copleşea era stârnit de neaşteptatul confesiunii, complet nemeritată de mine, pentru care îi purtam o recunoştinţă adâncă celui care până cu o jumătate de ceas în urmă fusese un necunoscut pentru mine, care nu însemnam nimic în cercul de studioşi de unde veneam neatenţi, cu pasul greu şi nesigur, pe trotuarul înserat. Treceam pe lângă copacii de după universitate, unde, înainte de a fi fost eu student prima dată, se adunau mii de vrăbii, fenomen neexplicat ce s-a perpetuat până ce au fost tăiaţi arborii. Brusc, îmi reveniră în amintire gureşele de odinioară şi, cu o încărcătură superstiţioasă primitivă, îmi trecu prin minte că păsăretul acela se grăbise să mă vestească atunci asupra bucuriilor pe care urma acum să le am pe locurile rămase pustiite de pomi, dar încărcate cu ciripitul lor fantomatic, prevestitor de roade.

Pentru a rămâne credincios sincerităţii datorată în nişte pagini cum sunt cele de faţă, voi mărturisi că nu ştiu exact cât din cele de mai sus mi-au fost încredinţate atunci de către doctorul Daniel şi cât mai târziu, după o mai îndelungată obişnuire unul cu celălalt. Dar chiar dacă s-a amânat cu puţin timp revelarea lor, spiritul acestora fu prezent între noi încă din primele clipe. De aceea prietenia noastră dobândi un caracter total de la bun început. Acesta constitui temelia durabilităţii şi a rezistenţei ei. Nu a existat de atunci înainte nici o împrejurare când să îmi anunţ vizita şi să fiu amânat, ori refuzat. Menţionez asta deoarece medicul rămăsese acelaşi om al studiului, la fel de ocupat, cu atât mai mult cu cât acum funcţiona ca neurolog la policlinica Batiştei, ceea ce-i răpea pe puţin nouă ceasuri zilnic, cu deplasare cu tot, şi îi mai era şi casa invadată de câţiva pacienţi trataţi la domiciliu. Pe cei din urmă îi primea cu zgârcenie, străduindu-se să-şi apere timpul dedicat activităţilor de creaţie sau de dobândire de noi cunoştinţe, dar de alungat nu o putea face.

Într-o recenzie a uneia dintre cărţile sale, am încercat să-l descriu, cum îl întâlneam, copleşit de osteneala nopţilor nedormite, cu prilejul convorbirilor noastre aride, ca tot ce ne preocupa, cu pleopele căzându-i din când în când în timpul discuţiei, pentru a fura stării de trezvie câteva clipe ale unui somn ce-i lipsea de multă vreme şi a cărui absenţă devenise endemică.

Începusem şi eu să am atari fugi din concretul realităţii, la facultate, pe parcursul orelor de seminar, când apucam să pun studenţilor o întrebare şi, cu ochii împăienjeniţi întredeschişi şi abia susţinându-mi pleoapele la o distanţă minimă una de cealaltă pentru a nu fi furat prea tare de cele văzute, apucam să numesc pe careva pentru a-mi da răspunsul aşteptat, dormind apoi în timp ce tânărul se căznea să lege câteva fraze, fără să-mi pierd simţul critic cu ajutorul căruia mai puteam chiar şi cenzura cele rostite de el, pentru ca, din nou, să-mi revină conştiinţa şi să pot trece la următoarea întrebare. După exercitarea tehnicii acesteia de intrare ca în transă hipnotică în cursul desfăşurării unui dialog nu mai îndelungat de trei-patru replici produse de fiecare participant, mă simţeam suficient de înviorat pentru a deschide ochii ca lumea şi a-mi reveni.

Aşadar, cunoşteam suferinţa egiptologului din propria-mi experienţă, ceea ce înseamnă că eram şi mai apropiat de el. Îl cruţam cât îmi stătea în putinţă şi îmi răream vizitele, făcându-le dependente de ritmul apariţiei câte unui studiu nou pe care-l scrisesem, pentru a i-l aduce cu dedicaţie, studiu ce vedea lumina tiparului mai ales prin revistele teologice, unde aveam asigurată înscrierea în cuprins. Dar tocmai pentru că aceste apariţii începuseră a se îndesi, ivindu-se cel puţin o dată pe lună, profitam să-l văd pe psihiatrul filolog pentru a-mi reîmprospăta curajul şi energia.

Desigur, căutam şi găseam în el o confirmare a propriilor mele eforturi către îmbunătăţire. Să nu uităm că acum înaintam pe un teren unde Hrandt nu mă mai putea îndruma cu siguranţă pe cele ce m-ar fi învăţat, pictorul nefiind, oricâtă bunăvoinţă avea, un erudit, ci rămânând un autodidact intuitiv, cu un gust estetic impecabil.

Ei bine, doctorul C. Daniel, după publicarea unei cărţi în colaborare, despre psihosomatica feminină, îşi începu seria fără capăt a scrierilor despre civilizaţiile moarte din bazinul mediteranean, ce i-au asigurat popularitatea.

Pomenind eu necazurile pricinuite de “Artele vechi armene de la începuturi până în veacul al XIV-lea” , m-a întrebat de ce nu îndreptam cartea pe ici, pe colo, în sensul preschimbării ei într-una despre civilizaţia armenilor.

Dezamăgirea ce îmi înceţoşase ani de-a rândul amintirea acelei scrieri şi repulsia faţă de editura ce mi-o provocase îmi trecură ca luate cu mâna: - “Schimbi editura. E simplu.”

M-am concentrat puţin asupra elementelor noi ce ar fi trebuit să fie introduse pentru a da seama nu de artele vechi, ci de civilizaţia veche şi nouă, mi-am reluat adâncirea bibliografiei, am conspectat iarăşi, m-am scuturat de fixaţia religioasă legată de acel text de altcândva. M-am străduit să am o viziune proaspătă şi se pare că schimbarea la faţă mi-a izbutit, pentru că redactorul seriei în care solicitam să fiu şi eu publicat de Editura Sport-Turism, alături de doctorul C. Daniel, nu făcu obiecţii esenţiale nicăieri pe parcursul lucrării.

Am fost înscris rapid în planul pe anul următor, dar când să intre acesta în producţie, mi s-a spus că între Armenia şi U.R.S.S. interveniseră oarecari neînţelegeri şi nu era momentul propice apariţiei unei monografii despre Republica Socialistă Sovietică Armenia. Am profitat de faptul că şeful de secţie de la Editura “Univers”, sub conducerea căruia publicasem fără cazne două traduceri, fusese numit într-o poziţie superioară în lumea editurilor, la “Sinteze”. M-am înfăţişat lui şi m-am plâns de cele ce sufeream. Un telefon, o glumă, o rugăminte şi… trecând un nou plan fără nici o schimbare în soarta manuscrisului meu, acesta apăru în sfârşit.

Întârzierea măsura zece ani din viaţa mea şi aşa scurtată de temniţe, de muncile de necalificat şi de reluarea faultăţii.

Poate că această apariţie editorială mi-a adus un dar îndelung râvnit, din partea lui Hrandt, poate altul să fie motivul pentru care l-am meritat. Nu-l dorisem întru îmbogăţire, nici pentru satisfacerea cine ştie cărui capriciu; aveam nevoie de un aparat fotografic cu lunetă, cum introduseseră pe piaţa românească sovieticii, mi-era necesar în vederea revenirii în Armenia, pentru crearea unei arhive personale de fotografii, în conformitate cu necesităţile aspiraţiilor de cercetător al artelor vechi armene, proiect la care nu renunţam să mă fi şi tăiat cenzura bucăţele!

Obsedat, am vorbit mereu despre tânjirea după acel aparat, am vorbit până când, fără să-mi fi dat seama ce făceam visând cu glas tare, răpit cum eram, naşul m-a întrebat ce preţ avea. Şi m-am pomenit cu banii strecuraţi în pumnul meu strâns de jenă. Dar îmi era naş, vorba lui Rose, iar de aparatul fotografic aveam nevoie…

Cum l-am cumpărat, am adăugat, din economiile mele, sumele necesare şi casa mi s-a mărit cu un laborator foto, situat în sala de baie comună. Am găsit – lucrul mă stupefiază încă: de câte ori doresc să învăţ o meserie, se oferă câte cineva care sare în ajutorul meu cu entuziasm… – o bătrână responsabilă a unei unităţi a cooperativei “Fotografia”, care m-a învăţat tot ce aveam nevoie să ştiu, şi am pornit a mânui în fel şi chip aparatul foto şi pe cel de mărit, până ce revista “Manuscriptum” mi-a publicat nişte clişee reprezentând sculpturi din cimitirul Bellu, printre care, ţin minte, un basorelief: “Maica Domnului Adormită” de Paciurea; bineînţeles, fără a-mi menţiona numele sub ele, deşi aceasta fusese condiţia cedării lor, că plata oricum nu fusese discutată.

Fericit de zestrea mea de armenolog, de îndată ce a sosit vacanţa de Crăciun m-am repezit la prietenii din Târgu-Neamţ, unde îmi petreceam de vreo şaptesprezece ani toate lunile îngăduite odihnei profesorilor. De data asta o făceam mândru de mine, să le arăt că nu eram un simplu belfer, ci un ‘savant’ preţuit de indivizi cu greutate. I-am povestit, pentru întâia oară, domnului Cozma, dascălul bisericesc, amicul meu, ce fructe rodise călătoria mea în Armenia, despre traducerea “Sfintei Liturghii” realizată mai demult, despre radiocasetofonul cu care mă onorase Sanctitatea Sa, pentru ‘meritele’ mele, iar acum avea în faţa ochilor aparatul de fotografiat cu lunetă, cu care mă dotase pictorul armean, susţinătorul şi naşul meu.

Cinstit vorbind – ţinând seama de ce s-a întâmplat ulterior -, nu sunt prea sigur pe cele istorisite de mine, mai ales pe capacitatea mea de a mă fi făcut crezut, ba chiar de a mă fi făcut înţeles de către prietenul meu septuagenar. Istorisirile mi le desfăşuram şi reveneam asupra lor, datorită întrebărilor lui mereu reînnoite, în faţa unui clasic pahar de vin umplut cu multe repetiţii. Amfitrionul mi le întrerupea cu minunate băsmuiri moldoveneşti în duhul lui Creangă, talent caracterizându-i pe destui humuleşteni (cu acestea mă şi cucerise pe timpuri…). Cert este că eu naram entuziasmat, iar el confirma cu hohotul cald şi prietenesc la colţurile gurii. Apoi am revenit în Bucureşti.

De îndată ce sosi vara, m-am reîntors în Târg. Nu am mai cărat cu mine lădiţa metalică spectaculoasă conţinând aparatul minune.

Agapele noastre se desfăşurau mai ales serile, când revenea prietenul gazdă de la restaurantul de peste drum de biserică, unde-l cărau evlavioşii doritori de câte o convorbire duhovnicească mai de taină, ca încheiere a tumultului păcătos al zilelor. Care va să zică, atunci când apucam să-l văd şi eu pe domnul Vasile Cozma, era îndeobşte ‘făcut’, cum se zice, ‘matolit şi făcut bine’.

Atât de ‘bine’ încât, într-o bună seară, îmi încredinţă o spovedanie completă, plină de bună dispoziţie şi antren.

-M-a căutat sectoristu’, dom’ profesor! M-a căutat şi m-a-ntrebat dacă preferam o zi sau alta ca să mă văd mâine cu securistul ce răspunde de Târg la Securitatea din Piatra. “Mâine” adică a doua zi, că s-a-ntâmplat demult. Cum n-aveam preferinţe şi nici nu mă luase la trei păzeşte, m-am întâlnit ziua următoare cu colonelu’, într-un apartament de bloc, unu’ gol, fără repartizare. M-a-ntrebat de viaţă, de una, de alta, că ce mai fac şi că cine-i profesoru’ care vine la mine an de an. – “Eeeeh, nu-l cunoaşteţi?” m-am mirat; “e om mare în Biserică, profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Mai toţi băieţii noştri din Târg sunt studenţii lui.” – “Şi ce-nvârteşte pe-aici? N-a găsit prieten mai bun ca matale? Nici măcar nu sunteţi leat!” – “Nu suntem.” – “Păi, vezi…?!” Şi i-am spus, dom’ profesor, ce om de seamă sunteţi, că vă preţuiesc şi în U.R.S.S. – ştiţi că la noi asta-i problema, că de-acolo vin spionii şi eu bănuiam că aia-l interesa – şi că v-au dat tot felul de aparate, v-au chemat acolo la Radio Erevan şi v-au învăţat…” – “Bine”, mi-a zis. M-a-ntrebat dacă voiam să lucrez cu ei. Am dat din cap: – “Cu plăcere.” – “Atunci ‘Cezar’ o să te cheme pe numele conspirativ, mi-a zis ca Iisus lui Simon, şi cu ‘Cezar’ o să semnezi scrisorile pe care mi le pui în cutia poştală cutare.” Auzi, dom’ profesor, au şi cutie poştală la apartamentul nelocuit; acolo se depun informările! Auzi, nu cumva să-i povesteşti nevesti-mi, că mi-a cerut ca dânsa să nu afle. Dar mi-a scăpat un cuvinţel de faţă cu ea şi mi-am aprins paiele-n cap…!”

De mult nu-l mai auzeam. Veselia lui era molipsitoare. Era absolut inconştient de ce îmi făcuse. Nu ştia că mă aruncase la lei. Socotea totul o năstruşnicie pe măsura unui şolticar ca el şi moldovean hazliu. Numai să fiu anchetat nu aveam nevoie! Eu, fost deţinut politic, să mai fiu şi bănuit de spionaj în favoarea sovieticilor…

M-am sfătuit cu mine însumi ce era de făcut. Să plec a doua zi, după cum mă îndemna scârba de el şi de mine, însemna să-i dau dreptate de a mă fi turnat: fuga mă vădea vinovat de ceva. Am mai zăbovit o săptămână şi abia după asta am pornit-o să-mi închei vacanţa aiurea.

Adaug, pentru ca întâmplarea să aibă un sfârşit, că, într-o bună zi, peste vreun an-doi, colonelul a venit să bea cu el din vinul lui, acasă. Când s-a înapoiat din târg doamna Cozma şi a dat cu ochii de ăl cu care i se-nhăitase soţu’, s-a repezit la ofiţer c-o falcă-n cer şi alta-n pământ, ca o adevărată urmaşă a lui Ştefan Vodă, urlând cât o ţinea gura că-l reclama la toate nivelele că făcuse din boşorogu’ făr’de minte o iudă şi “ăla e atât de prost că a-mpânzit întregul Târg cu vestea că s-a ajuns, iar acum îl pândesc pe la colţuri care mai abitir ca celălalt să-i deie cu bâta la mir când e mai tare afumat!… Aşa că ştiu eu ce să spun că cine-i de vină dacă dă trenu’ peste el sau moare de cataclismă de orice fel!…”Temându-se de consecinţele deconspirării ce avusese loc, colonelul i-a dat drumul lui ‘Cezar’, de gura nevesti-si. Şi nu peste mult, cel din urmă, de necaz că nu mai era nimeni şi nimic, a şi murit niţel.

În ce priveşte filarea mea, colonelul se dovedise mai deştept decât informatorul lui şi n-a dat curs turnătoriei împotrivă-mi, făptuită de prietenul meu cel bun.

Tags

Related Posts

Share This

- Bantuit de fantome

31. BÂNTUIT DE FANTOME

Nu rareori mă bântuie imaginea a două vapoare. Ancorate la o distanţă respectabilă de ţărm, să nu stânjenească traficul, să nu pară a fi interesate de comerţul legal sau ilicit desfăşurat în port, să nu lase impresia că ar fi băgat în seamă bogata mişcare prohibită, în susul şi în josul radei, de ocolire a ofiţerilor vamali, vasele impresionau prin aceea că prezenţa lor trezea în minţile privitorilor ideea de neevitat că SE AFLAU ACOLO, neclintite.

Cele două imense structuri metalice, bine întreţinute, cu aspect prosper, arborau pavilionul englez şi oblăduiau liniştea pe uscat. Aminteau cui ar fi binevoit să uite aceasta că îndatorirea tuturora era să nu tulbure pacea domnind pe meleagurile acelea. Se erijau ca nişte sperietori – o zic şi eu pe limba unui ţăran prost – pentru turci, prea deseori răsturnători ai echilibrului instituit şi păzit cu greu, şi aducători de moarte propriilor supuşi.

Oraşele plutitoare englezeşti erau caraule la porţile dezordinii, de veghe aidoma pompierilor, să sperie focul.

Dar focul năvălise de mult de pretutindeni. Ardeau zările. Fumul prăpădului urca până în slava lui Dumnezeu. Se clătinau ţâţânile lumii văzute, pe când adâncurile iadului exultau presimţind că în curând aveau să primească slobozire a urca pe faţa pământului să-şi arunce năvoadele asupra locuitorilor lui, pentru a-i vărsa, fără osebire, în gheena pârjolului lăuntric satanicesc. Nenorocirea aceasta ce se rostogolea dintr-o zare într-alta, smulgând vieţile omeneşti întâlnite în cale, cum ai face-o cu buruienile, din rădăcini, se numea transferul populaţiei armenilor din întreaga împărăţie, ce nu ţinea seama de calitatea, cultura, talentele, inteligenţa, nici suferinţa victimelor. Transmutarea se revărsa pe aici.

Iar vapoarele pluteau pe loc, ţepene şi semeţe martore ale imensei trădări faţă de populaţia proprie, făptuită de către conducătorii ei. A fi fost de faţă constituia menirea lor prohibitivă, unica îngăduită de ordinele provenind de la înţelepţii locului, absenţi cu uniformele lor strălucite, de neuitat, de amirali conducători de destine.

Nu se implicau şi n-ar fi făcut-o fără ştirea şi porunca superiorilor. De pomană străbăteau marea către ele, pe faţă ori mai în ascuns, luntrile, bărcile, caiacele, sărăcane sau cu aspect bogat, purtând în sânul lor soli ai celor disperaţi rămaşi pe uscat într-o singurătate strigătoare la cer.

Călătorii urcau pe punte şi se afundau sub ea, în conciliabule fără sfârşit duse cu căpitanii navelor, cu mereu reluate enumerări ale şanselor şi riscurilor ce ar fi aşteptat încărcarea vapoarelor acelea cu civili câţi ar fi încăput în pântecele lor, în vederea salvării cât mai multor vieţi de moartea sordidă a nemâncării în pustie, cum le hărăzeau fraţilor armeni turcii stăpâni.

Se vesteau zadarnice întâlnirile, osteneala discursurilor şi a argumentărilor, nelipsitele narghilele, şerbete, magiunuri, sugiucuri, cafele, dulceţuri şi seminţe de toate soiurile. Dar nu se renunţa la ele, pentru că altă nădejde nu aveau cei de jos.

Până într-o noapte când luna se schimbă la faţă, luminându-se cu un surâs binevoitor, în sfârşit. Se înseninase chipul ei deoarece englezii fură auziţi acceptând laconic, fără comentarii noi, să încarce cu necăjiţi cele două vapoare. A doua zi dis-de-dimineaţă.

La ceasul sorocit, abia de mijise ziurelul de zi, portul era înţesat cu inşi cărând bagaje şi plozi în braţe, pe umeri, la spinare, bătrâni de subsuoare, odoare de preţ în cufere cu greu susţinute în pumnii încordaţi. Înţepeniseră de cum ajunseră acolo; priveau în gol către mare. Nu pricepeau schimbarea, n-o credeau, n-o acceptau. Marea era pustie. Adică nu se mai zărea nici umbră de vapor pe ea. Pieriseră vapoarele lor. Duse…

Această imagine a mulţimii împietrite de uluire alternează, în bântuirea mea, cu alta: a celor două nave înecate în întuneric, dezmorţindu-şi cu scârţâituri reumatice masivele siluete ce se despărţeau de locul ancorării între valuri ocupat până atunci şi adâncindu-se în ceaţa depărtărilor, nimeni nu poate pricepe cum atât de repede că nici nu apucai să dai drumul glasului speriat de fărădelegea pe cale a se înfăptui cu neamul acela amărât şi sortit mâncării de sine, într-un canibalism învăţat în pripă şi durere.

Ce se întâmplase? Cine revocase hotărârea luată? Cine se jucase de-a Dumnezeul indivizilor desemnaţi să fie aruncaţi la gunoiul istoriei? De ce se retrăseseră vapoarele?

Pentru că erau vapoare englezeşti.

Pentru că englezii şi fraţii lor americanii nu se implică. Deoarece, contrar cu ce crede Istoria, nu sunt soiuri îndrăzneţe, neamuri care să aibă curajul co-responsabilităţii umane. (Tot în acel timp, armenii ceruseră Congresului Statelor Unite să considere Armenia un nou stat american, ceea ce le fu refuzat.)

La fel ne-au părăsit şi pe noi în braţele ruşilor. Atunci, adică în 1944. Şi acum. Şi în întreaga perioadă dintre Atunci şi Acum, când românii gemeau în temniţe: “Vin americanii” , iar luptătorii din munţi aşteptau paraşutarea de armament şi alimente care nu ne-a parvenit niciodată.

Englezii făgăduiseră, apoi rejudecaseră faptele şi se răzgândiseră. S-au retras dinaintea răspunderii faţă de om.

De unde ştiu această poveste? Oare nu cumva din “Musa Dagh” ? Din altă carte? Sau cum?

Pentru liniştea mea, o atribui naşului. Pentru că, mai mult decât a grăi despre acea epocă, ea ilustrează şi finalul întâmplărilor adunate în acest roman al adevărului trăit.

Evenimentele din viaţa familiei Avachian atinseseră în acea vreme un apogeu.

Colecţia exista. Pensia o primea ca un artist al poporului. Opera lui Hrandt era expusă permanent, ceea ce trebuie comparat cu soarta impusă pictorului de către colegii de breaslă care voiseră şi voiau în continuare să-l împiedice a demonstra ce însemna adevărata pictură, aceea a ucenicirii la clasici, a deprinderii de la cei din urmă a ştiinţei picturii, artă uitată de către pictorii ieşiţi cu greu, deseori cu handicapuri irecuperabile, din malaxoarele ‘realismului socialist’ (sintagma este necunoscută tineretului; în artele plastice, ‘realismul socialist’ preconiza reproducerea fotografică a realităţii, imagine corectată în rozaliu de ‘romantismul socialist’). Meseria şi-o rafina fără încetare, Hrandt, prin neîntrerupta folosire a penelului.

O gravă boală de ochi (era de tânăr ameninţat de pierderea vederii, datorită diabetului), cataracta, fu operată în S.U.A., cu sprijinul surorii sale celei mici, stabilită acolo. Intervenţia chirurgicală se desfăşură în atari condiţii încât la o jumătate de ceas după intrarea în regatul bisturielor, Hrandt plecă singur din spital, în conformitate cu scenariul tocmit pentru recuperarea sa. Ultima sa pictură, de care se despărţise la îmbarcarea în avion, rămâne un excelent material didactic pentru nevoile unei facultăţi de medicină: pensula, coborând pe carton, lăsase spaţii evidente între tuşe, astfel încât vasul de flori reprezentat pe el era pictat cu interstiţii. Privind-o, la înapoiere, el însuşi fu deconcertat de renghiul jucat de boala bătrâneţii.

De îndată ce i s-au adus hainele pe care urma a le pune pe sine înainte de a părăsi clinica, Hrandt a protestat, fiindcă nu le recunoştea ca veşminte ale sale: se lăfăiau în alte culori, i se părea, atâta se depărtaseră privirile pictorului de realitate…

A completat, încheind un arc de cerc deschis în tinereţe la Paris, a completat cunoaşterea picturii impresioniste, prin trecerea în revistă a celor mai numeroase exponate ale acelei şcoli, cele adunate pe teritoriul Statelor Unite. Revenit în ţară, a acceptat, cu reîmprospătată cunoştinţă de cauză, propunerea unei producătoare franceze de documentare: să îngăduie filmarea unora dintre cele mai importante lucrări ale sale, pentru realizarea unei pelicule asupra postimpresionismului european, în care curent dumneaei l-a socotit demn a se înscrie şi vrednic a rămâne nemuritor.

Cutremurul din 4 martie 1977 a schimbat multe destine. Unele curmate definitiv. Altora le-a fost impusă reluarea existenţei de la capăt, pierzând tot, chiar şi familia.

În schimb, voi cita cazul unui anonim pentru care sinistrul a însemnat motorul unui salt înainte niciodată bănuit al aştepta pe un individ atât de nesemnificativ, un salt de pe o poziţie socială fără importanţă pe alta la fel de ridicol de modestă, doar că beneficiind de oarecare onorare nemeritată şi de un salariu mai mare, ambele slujbe supuse legii pensionării la vârstă dată, ca şi riscului de a-ţi pierde serviciul la o eventuală încruntare a vreunui şef ierarhic, cum stăteau lucrurile sub comunişti.

Eroul nostru era un funcţionăraş; părelnic, atinsese subculmea accesibilă lui pe calea carierei. Spre lauda sa, avusese ideea să sprijine deschiderea unei noi săli de expoziţii, iniţial închinată lucrărilor semnate de artiştii amatori. Nu avea de gând să se oprească la atari colaboratori, ci să recupereze numărul destul de mare de artişti profesionişti eliminaţi din Uniune, deci lipsiţi de dreptul de a expune.

Judecase bine conjunctura în care se manifesta astfel. Ea era favorabilă schimbărilor ‘umanitare’, deoarece sprijinea ‘rotirea cadrelor’ – cum se spunea oficial -, înlocuirea membrilor stalinişti ai structurilor de conducere, deci dejişti, deşi nu erau numiţi ca atare, cu alţii mai populari pentru că nu se înfruptaseră încă din avantajele puterii; dimpotrivă. ‘Recuperarea valorilor trecutului’ constituia o altă lozincă adoptată de omul nostru gândac, în împungerea unui drum nou către soare, pentru sine, pe care o efectua.

Printre alţii, şi Hrandt Avachian se numără printre beneficiarii reorientării sale. Recunoscător cum era Hrandt, îl aburcă în suflet pe un piedestal de raze pe neaşteptatul său sprijinitor.

Cutremurul aduse cu sine o soluţie nesperată pentru lipsa unui orizont ce să-i favorizeze arivismul, întemeiat numai pe sala de expoziţii folosită drept trambulină şi cu prea mici şanse a fi fost băgată în seamă.

În noaptea însăşi a dezastrului natural avu o idee salvatoare pentru atragerea atenţiei asupra sa. Mai mult, găsi mijloacele de a o face să parvină la urechile şefului statului: ea vestea aşa-zisul pericol în care se găseau colecţiile publice particulare, amplasate în clădiri vechi; ca un corolar, se afirmă că acele case erau expuse tuturor calamităţilor prin faptul că fuseseră construite pe timpul ‘burgheziei iresponsabile’!

Ideea lui avu atâta percutanţă încât armata fu alarmată i-me-di-at şi, în cursul nopţii următoare, camioane militare frânară în dreptul localului fiecărei colecţii muzeistice. Din ele coborâră ostaşii patriei, să ocupe poziţia, şi, în câteva ceasuri mântuitoare, ambalară în lăzi special aduse, cu bine cunoscutul şi apreciatul lor talent soldăţesc, toate valorile adăpostite în sediile periclitate în închipuirea mercantilă a născocitorului acelui zvon.

Fără excepţie, autocamioanele fură îndreptate către depozitele Muzeului Naţional de Artă, iar cum nu te mai puteai încrede în vechea conducere în condiţiile responsabilităţilor amplificate de importurile artistice masive, Hopa Mitică de care ne ocupăm găsi modul de a se strecura între factorii de conducere ai Muzeului, nu peste mult timp devenindu-i unicul diriguitor.

Închiderea colecţiilor particulare rezolvase o dilemă ce-l chinuia de mult timp pe secretarul general al partidului. Se ştie că preconiza a deveni ‘întemeietorul Ţării Româneşti’, pentru viitorime. Nu agrea deloc a trebui să admită că românimea existase şi înaintea lui, că putuse clădi şi câte ceva meritoriu, că avusese oarecari realizări în diverse domenii, că se ‘descurcase’ şi fără el… De aceea prefera să se ocupe cu anihilarea urmelor lăsate în trecutul neamului de prezenţa altor personalităţi. Demola clădirile de însemnătate estetică, politică, istorică. Refuza dreptul de a închina emisiuni de radiodifuziune şi televiziune, piese de teatru etc. unor personalităţi culturale sau ştiinţifice, nu se mai publicau monografii, biografii, iar scriitorii contemporani nu aveau dreptul să le mai apară pe ultima copertă a lucrărilor ce le erau tipărite minuscula reproducere a fotografiei personale şi nici să le mai fie însoţită cartea de acea pagină intitulată: Alte scrieri de acelaşi autor . Numai el avea ‘operă’, numai el clădea, numai el făurea Istorie.

Culmea nebuniei sale surveni după o vizită în China, când hotărî să stârnească şi el o ‘revoluţie culturală’, pe care o vesti pe când se afla la odihnă pe litoral, în urma cărei lansări de revoluţie singurul subiect permis scriitorilor români de atunci înainte avea să fie cules numai din tărâmul socialist, astfel pierind o dată pentru totdeauna abuziva credinţă că mai existaseră şi alte epoci putând interesa minţile noastre.

Aşadar, închiderea colecţiilor muzeistice datorate particularilor consona cu tendinţa generală de ştergere a tuturor urmelor trecutului. Gata cu pretenţiile colecţionarilor că ar fi avut vreun merit donaţia lor!

În contractele fiecărei donaţii se stipula, ca un făcut, o unică dorinţă: să se deschidă colecţia muzeală în atari localuri încât fostul ei proprietar să nu fie despărţit de ea complet. Adică să i se găsească şi lui – ca şi familiei sale – un cotlon, să poată pune capul sub acelaşi acoperiş cu ea.

Prin ridicarea obiectelor din moştenirea lăsată neamului de către persoanele private aflate încă în viaţă, contractele erau abuziv anulate, foştii proprietari fiind despărţiţi de donaţia lor! Prin aceasta ei deveneau nişte inexistenţe, erau smulşi din rândurile binefăcătorilor ţării, ceea ce-i oferea lui Ceauşescu amăgirea că şi în materie de muzee tot el rămânea singurul… donator.

Pentru ca lucrurile să sune astfel, în cea mai mare viteză i se prezentă o clădire ce merita salvată de la nemiloasele lui demolări de vestigii din alte epoci. I-a fost înfăţişată pentru a deschide în ea… Muzeul Colecţiilor.

Depozitele Muzeului de Artă fură degrevate de noile achiziţii impuse claie peste grămadă, prilej cu care s-au spart numeroase obiecte friabile şi fragile, iar recent numitul director voi să se emancipeze de amintirea faptei sale, să se distanţeze cât putea mai mult de ruşinea pe care îşi întemeiase saltul social. Aşadar susţinu şi el crearea noului muzeu şi numirea unui director al acestuia, deci tăierea oricărei şanse de a se mai discerne rolul jucat de el în acel jaf pe scară naţională, furtul din avutul obştesc pentru satisfacerea ambiţiilor sale personale.

Pentru consacrarea noii situaţii, foştii proprietari ai obiectelor constituind materia donaţiilor datorau mulţumiri oficiale şefului de stat. Cum nu le puteau săvârşi toţi deodată şi nici un mai bun criteriu de alegere a aceluia ce urma să aducă prinosul de laude nu exista, cei din serviciul dezinformării interne ajunseră la concluzia că decanul de vârstă al foştilor colecţionari donatori recent frustraţi de orice drept să fie antrenat în înălţarea psalmilor de slăvire a înţelepciunii secretarului general.

Pe această cale s-au umplut Scânteile epocii cu chipul lui Hrandt rostind un discurs, mulţumind, privind cu lacrimi în ochi către abia numitul tâlhar, căci naşul era prea conştient ce fusese pus să facă, la ce nivel de umilire era supus, în numele tuturora, dar numai el scos din rânduri să bată mătănii în văzul ţării întregi.

Abia atunci am înţeles că cele două nave ale nădejdii obşteşti – de data asta române şi nu tot armene – pieriseră peste noapte, că fantomele ce mă bântuiau luaseră cu ele orice speranţă şi o duseseră departe, în larg, să o înece odată cu dispariţia lor din zările noastre.

Pictorul socoti că promisiunea organizatorului întregii cacialmale din noaptea cutremurului – de a-i publica o a doua mapă de reproduceri de laviuri, intitulată: “Plopii Bucureştiului” , prefaţată de el însuşi (ce jalnică înlocuire a condeiului lui Adrian Maniu…) avea să se materializeze după acest sacrificiu moral, ca un fel de plată, de altfel făgăduită.

Dar anii trecură fără alte semne în această direcţie decât răspunsuri grăbite la telefon că încă nu sosise timpul acelei înfăptuiri.

Hrandt Avachian îşi epuizase forţele sufleteşti. Curând ajunse a nu mai replica la întrebarea banală “Ce mai faceţi?” decât cu: “Mă plictisesc. Am trăit prea mult.”

Abia acum măsura amploarea dezastrului la care participase cu o acceptare sinucigaşă şi lăudătoare a mâinii ce înfipsese cuţitul în inima sa trădată, socotind că, primindu-şi umilirea de dimensiuni naţionale, se va ţine cât de cât seama cu omenie de autodistrugerea chipului său de înţelept, împlinindu-i-se măcar această dorinţă nevinovată: să-şi vadă a doua mapă cu laviuri publicată.

Aşa încât veni ziua când i se luă dreptul la acest dar al unei vieţi prea îndelung trăite.

Si Hrandt, la rândul său, repetă zborul pomenit de Arhiepiscopul Dirayr, cu prilejul stingerii lui Siruni: urcă la Dumnezeu pentru a-i cere socoteală.

A trebuit să izbucnească Revoluţia din ’89 ca să se reîntoarcă în sălaşele lor colecţiile particulare, a lui Beatrice şi Hrandt inclusiv. Dar a fost prea târziu: Hrandt apucase, om bătrân şi neştiutor într-ale şireteniilor josnice, să mulţumească pentru jaful a cărui victimă fusese.

Tags

Related Posts

Share This

- Epilog

Niciodată nu a rămas întins naşul meu dacă a venit careva în vizită la el, oricât de ostenit de vârstă ar fi fost. Intrând, apucam să-l văd, poate, ridicându-se din poziţia lungit; vreau să zic că deduceam că fusese întins, aşa, îmbrăcat. Era singurul prilej de a-i simţi slăbiciunea mădularelor.

Nici în picioare nu l-am găsit niciodată. Pictorul se afla în faţa şevaletului. Omul, mai ales către bătrâneţe, şedea pe marginea divanului, cu picioarele desfăcute, rotind între degete nişte mătănii mari cu bob de chihlimbar auriu, aşa cum îi văzuse în propria-i copilărie jucându-se pe armenii vârstnici. Îi făcea plăcere să mi-o povestească.

Şiragul de mătănii era atât de scurt cât să-l poată ţine împrejurul încheieturii mâinii.

- Uite, aşa îl învârtesc armenii toată ziua: mută chihlimbarul printre degete; neam voluptuos, îndrăgeşte formele rotunde…

Le primise sau le cumpărase în Armenia. Tot de acolo venise şi cu un fes colorat bălţat, dar cu delicateţe, de care nu s-a mai despărţit; nu ştiu dacă·noaptea îl scotea. Un celebru autoportret la vârsta a treia îl înfăţişează cu acel fes pe creştet.

Nu în multe rânduri l-am văzut meşterind. Deşi, am mai istorisit-o: modelul mapei “Delta” el îl făcuse, vreau să spun că îndemânare pentru lucru manual avea. Vag îmi amintesc să-l fi observat şi lucrând mape de purtat coli de desen pe stradă, pentru nevoile meseriei sale.

In ziua la care mă gândesc, m-am nimerit să intru în odaie pe când se pregătea să lipească o statuetă de bronz, de dimensiuni mici, pe o bucată de minereu primită în dar în Armenia şi provenind dintr-o mină locală.

Era firesc să-mi fi trezit curiozitatea obiectul ce se năştea atunci, din mâinile sale.

- Figurina aceasta are o poveste stranie. Am primit cândva, de la Pallady, un vas oriental să-l recondiţionez. Cred că era un brûle-parfumacoperit cu un capac perforat în chipul unui motiv floral. Pe centrul acestuia era lipită figurina pe care o vezi. N-are nimic de-a face cu Orientul. E de origină occidentală, probabil franceză, de vreo două secole vechime.

- Ce reprezintă?

- N-o apuca, să se lipească bine! Un bărbat cu un pumnal la brâu, pe care îşi reazimă braţul stâng. Îmbrăcat cu o robă de pe vremuri, pare să-şi acopere capul cu un fel de coif, oricum ceva mai puţin războinic decât ce înţelegem prin unul dintr-acelea. Şade pe o piele de urs întinsă pe jos. Are un picior sub el, iar celălalt e incomplet îndoit. Îşi ţine obrazul aplecat pe lângă braţul drept întins undeva înainte şi cu care arată ceva. Nu ştim ce arată, nici cui. N-avea nici o legătură cu vasul pe care stătea montată prost, nu doar că nu se potrivea ca stil, dar se şi clătina. Tot învârtind-o, am constatat că rămân cu ea în mână, atât de slab era prinsă. Ce crezi că mi-am amintit în clipa aceea?

- De unde să ştiu?

- Mi-am amintit o pictură de Puvis de Chavannes .

Rămăsesem cu gura căscată, neputându-l urmări, neştiind unde voia să ajungă.

- Exista în ea un vas de aramă, pe capacul căruia se ridica moţ această figurină. Am crezut că îmi juca o festă memoria. Am scos din raft un album cu lucrările artistului. Pe atunci îl aveam; acum nu mai ştiu pe unde l-am rătăcit. Am căutat cu atenţie, îndelung, până ce am dat de pictura cu pricina. M-am uitat la ea cu lupa. Aşa era: ţineam în mână partea superioară a acelui vas pictat de el. Datorită cine ştie cărui capriciu al vreunui colecţionar nepriceput pe mâna căruia încăpuse, ornamentul său de la partea superioară a fost montat la partea superioară a unui vas oriental ce, dobândit la Marché aux puces , ori cine ştie pe la ce anticar, a fost adus de ultimul stăpân în România. Atâta de drag mi-a devenit prin aceea că atrăsese atenţia lui Puvis de Chavannes încât, atunci când restaurarea pentru care mi se încredinţasebrûle-parfum -ul a fost gata, băgând de seamă cum se târguia Pallady, care mi-l dăduse la reparat doar ca să-l poată vinde mai bine, în perioada aia când mulţi trăiau doar din înstrăinarea lucrurilor din casă, mi-am redus substanţial pretenţiile, condiţionând plata de renunţarea la acest obiect în favoarea mea.

Hrandt Avachian ridică privirile către mine:

- Îl ţin de-o viaţă şi-l mut de ici-colo. Nu i-am aflat niciodată locul ce-i aparţine. Abia acum mi-a venit ideea ce să i se potrivească. Mă uitam la minereul ăsta. Am primit mai multe bucăţi, dar nu se mariază cu interiorul meu. Totuşi, îmi sunt dragi: reprezintă subsolul Armeniei. Celelalte le-am dăruit unor rude. Ce mi-a trecut prin minte? ‘Ce-ar fi să-l lipesc pe vânător aici?’ , m-am întrebat. În mijlocul naturii, nu? Ăsta-i locul lui! L-am lipit şi cred că pică bine.

Îl încercă din vârfurile degetelor: rezista.

- Poftim , mi-l întinse.

L-am apucat cu luare aminte. Mă temeam să nu rămân cu el între falange, lipiciul nefiind încă bine uscat, oricât de special era. Naşul mă urmărea. Mă încurajă: avea lipiciul din America, de la sora lui; nu ceda. Apoi îşi opri privirile pe rezultatul muncii sale. Se vedea că-i plăcea ce făcuse.

- Ce zici? mă întrebă.

Nu prea ştiam ce să spun:

- Interesant…

- Ia-l. Să ai şi tu ceva din Armenia. Astfel de minereuri zac sub creasta stâncoasă unde s-a oprit Arca lui Noe… , zâmbi, pe jumătate serios, pe jumătate glumind.

Am figurina şi acum în faţa ochilor.

Tânărul arată cu braţul drept întins înainte; arată ceva cuiva. Nu ştiu ce arată; nu ştiu cui. Gestul parcă s-ar tălmăci: ‘Acolo e…’.

‘Ce este acolo?’ , mă întreb de ani şi ani.

Până ce mi-am dat seama că nu ce este e important, ci că acolo este ceva .

Treptat, figurina m-a învăţat să înţeleg cele deprinse în tinereţe de la Hrandt Avachian: ACOLO ESTE CEVA.

Tags

Related Posts

Share This

- Postfata

Câteva cuvinte despre autor. Elev, între anii 1942-48, al şcolii primare Maison des Français şi al Liceului Francez din Bucureşti, student al Conservatorului Ciprian Porumbescu, la secţia regie de operă, ce tocmai se desfiinţează – apoi student al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, fără să o termine nici pe aceasta, deoarece, la 4 XI 1956 este arestat şi condamnat la patru ani închisoare corecţională, ani executaţi la închisorile Jilava şi Gherla, precum şi în lagărele de muncă forţată din Periprava, Salcia şi Luciu-Giurgeni, Mihai Rădulescu a avut, de timpuriu, ocazia de a cunoaşte viaţa nu numai pe faţa ei luminoasă.

Efectuând, după ieşirea din detenţie, muncile inferioare la care erau admişi cei marginalizaţi, montator de calorifere pe şantiere, hamal şi, după trecere de vreme, instructor de teatru de păpuşi – calitate în care, atenţie, debutează profesional la Casa de Cultură Armeană Stepan Şahumian -, el este readmis la studii, susţinându-şi teza de licenţă la Facultatea de limbi germanice, în 1968, fără ca, totuşi, să-şi poată susţine şi teza de doctorat, în lipsa condiţiilor politice, însă izbutind să intre în învăţământ, în cel secundar, mai întâi, şi apoi în cel superior, ca lector de limbă engleză şi franceză la Institutul Teologic, devenit, după decembrie ’89, Facultatea de Teologie a Universităţii bucureştene – unde şi astăzi predă.

Un destin destul de frământat, până către o jumătate de viaţă, consemnând tenacitatea în acţiunile pe care şi le propune, consecvenţă, propensiune pentru trecerea de obstacole aparent insurmontabile. Şi o autentică, amplă capacitate de instruire intelectuală în varii domenii, de factura omului celui de al treilea mileniu. Să ţinem, oricum, seama că stăpânirea a mai multor limbi străine a fost doar condiţia însuşirii mai multor culturi, pe mai multe paliere, către construcţia unui eu umanist, îndreptat spre creaţie de pe poziţiile şi ale experienţei şi ale aportului cărţii, apt a simţi frumosul, dar şi suferinţa, aceea care, de altfel, poate duce tot acolo. Sortit, aşadar, operelor literar memorialistice, dar şi de ficţiune, în acea varietate de genuri ce vădeşte o anumită şi foarte caracteristică nelinişte existenţială, o anxioasă mobilitate, cu benefice sondaje într-un profund strat religios.

În dubla lui calitate de profesor, prin urmare, de om al ştiinţelor şi de literator, Mihai Rădulescu va trece de la lucrări de uz practic (vezi Manualul experimental de limbă engleză), la studii de un elevat nivel cultural, de antropologie, de shakespeareologie, de teme ale artei, precum Dubla personalitate în Renaştere (1996), Antropologia stilistică – Lumea lui Charles Dickens (1995), dimpreună cu studii luminate de duhul ortodoxiei, dintre care unul de o foarte deosebită semnificaţie, tratând fenomenul “Rugului Aprins”, în anii martiriului bisericii. În cartea sa: Chemarea lui Dumnezeu în temniţele comuniste (1998), autorul se explica: “Nu afirm că discutarea Chemării, a variantelor ei personalizate, în lumea aşa-zis liberă, în aceeaşi epocă, ar fi putut fi mai puţin interesantă pentru studiul antropologic, psihologic şi moral-religios, abia în teroarea comunistă resimţind românii cu adevărat nevoie de credinţă şi nevoia prezenţei palpabile a Creatorului. Această sete însă, s-a resimţit până la limitele ei, în condiţiile extreme ale existenţei, doar în închisorile numite, datorită delimitărilor speciale ale vieţii, cu un picior între cei vii şi cu unul în tărâmul descompunător al morţii.”

Ca unul care a simţit în temniţă, în momentele limită, mângâierea cuvântului lui Dumnezeu, ca unul pentru restul vieţii marcat de experienţa detenţiunii, a scris, printre altele, o Istorie a Literaturii Române de Detenţie (1998), pagini despre fenomenul delaţiunii, fiind firesc ca o bună parte din scrisul său de creaţie propriu-zis, începând cu Caidul. Nuvelele adolescenţei în temniţele comuniste (1992), să fie dedicată poate celei mai dureroase probleme sociale a României de după despovărarea de comunism, aceea a responsabilităţilor pentru cele mai înainte întâmplate, stare care, ca să ne exprimăm cu tot calmul, a rămas, din motive ce nu ne scapă, în continuă şi tristă suspensie. Nu însă ideea vindictei l-a mânat pe Mihai Rădulescu să se aplece amănunţit asupra acestei fistule sociale ci, adânca, umana compasiune faţă de suferinţa semenului. Pentru aceasta, avea nu doar vaste informaţii la prima sursă, ci şi o dramatică experienţă personală, cu pecete asupra unei întregi vieţi.

Exact din acest motiv, constituentă psihică totodată, credem că s-a îndreptat cu atâta hărnicie – iar termenul nu este, desigur, cel mai potrivit -, cu pasiune vom zice, asupra destinului unui popor cu soartă cumva asemănătoare cu a noastră din trecut, armenii, creştini din imemorială vechime, comunitate adesea ameninţată cu pieirea şi mereu renăscătoare, lume, repetăm, ca şi a noastră, înconjurată de hulpavi şi bestiali asupritori, dârji practicanţi ai genocidului şi nesătui de jaf.

Cititorul a urmărit, citind romanul Hrandt, împrejurările în care, iubitor de arte, în ceasurile aurorale ale formaţiei sale spirituale, l-a stimat şi a învăţat să-l iubească pe artistul plastic purtând acest nume. A fost la mijloc o tipică poftă de cunoaştere şi adeziune, faţă de un om al luminii şi al înţelepciunii, faţă de o cultură, de o civilizaţie cu, de altminteri, rădăcini şi pe tărâmurile noastre. Cu pasiune, cu impetuozitate. Acest mod de a lua în posesiune, nemijlocit, total, inepuizabil, caracteristic întregii opere beletristice a lui Mihai Rădulescu, se înscrie în nota unui plenar şi răzvrătit existenţialism, a unei ardori ce nu cunoaşte sicitatea dezamăgirilor, oboseala obstacolelor acumulate, chemările de neant ale dubiului.

Că, intitulată Hrandt, naraţiunea are ca temă întâlnirea a două personalităţi, dintre care una în plină creaţie, iar alta în repede formaţie, nu ne poate stârni mirarea. Într-un rezumat sec al romanului, un erou, pregătit pentru mai multe căi în viaţă, situaţie în care se va stabiliza, cu paradoxalul efect al eternei juvenţe, se “lipeşte” de pictorul de laviuri, statornicit în România şi, asemeni celor mai mulţi din etnia sa, grabnic naturalizat, asistă la ecloziunea talentului acestuia, către cea mai voluptoasă floralitate a culorilor, intră în contact cu istoria şi folclorul armenilor, implicându-se, precum îi este felul, studiind, traducând, prelucrând opere ce-i îndrituiesc calificativul de armenolog, alături de acela de anglicist sau antropolog – iar bibliografia sa în aceste domenii, cărora li se adaugă necesar opera beletristică, ar depăşi spaţiul acestei postfeţe. Autorul unei unice, dacă nu ne înşelăm, până astăzi, Civilizaţii a armenilor nu cunoaşte, într-adevăr, jumătăţile de măsură!

O călătorie efectuată în Armenia, la invitaţia Catolicosului Vasken I – ca răsplată pentru culegerea sa de povestiri populare armeneşti şi a traducerii liturghiei armene -, complement necesar al unei senzorialităţi palpând piatra, pâinea şi apa, stă în centrul naraţiunii, cu plusul de exotism ce determină în deceniile acestea, afluenţa publicului cititor către literatura documentaristică, de memorii, spre acele nude mărturii care s-au dezlegat şi în romanul ultimului secol. În Hrandt, lectorul are de-a face cu o insinuantă voce care are ce nara, ba încă într-un anumit exces, ce-l poate lua ca o apă pe cititorul neavizat, neobişnuit cu vibraţiile unui condei ce nu cunoaşte tihna, unui cuget scormonitor, scrutând profunzimile eului omenesc aici patetic, aici ironic – căci umorul nu-i este străin observatorului -, dar mai cu seamă elegiac evocativ.

În Hrandt evoluează o întreagă umanitate, se petrece un întreg ev, retras în ceea ce Mateiu Caragiale numea scumpul Trecut. Recunoaştem aici calitatea romanescă a unui suflet liric, ne lăsăm purtaţi de nişte valuri aluvionare trecând de la istoria povestitorului, la aceea a pictorului Avachian, către o mai amplă baladă dedicată martiriului naţiunii acestuia. Vorbim de un genocid mult timp ascuns umanităţii judecătoare, de făptaşii lui, de urmaşiii acestora, pe canavaua secolelor unui imperiu crescând din moarte şi ruină şi descrescând din pustie senilitate. Un genocid ce a premers sinistrului holocaust din al doilea război mondial, acesta, la rândul lui, oferind pilde de cruzime jihadurilor din zilele noastre. Cititorul va fi şocat de scenele în faţa cărora va fi pus, de măcelul practicat de aceeaşi fanatici care, de cum ne întemeiasem statal, noi românii, au vegheat să nu ne bucurăm de independenţă, de roadele muncii noastre, de orice legături cu civilizaţia Apusului. Lecţia de istorie pe viu s-a reactivat în săptămânile, lunile când, în fine, omenirea creştină – dar nu numai ea – s-a mobilizat – şi cine poate cunoaşte de pe acum rezultatele? – împotriva terorismului, intoleranţei, fanatismului, şi a făcut-o poate cu întârziere, dar e de sperat că nu prea târziu.

Recursul la istorie, din miezul romanului lui Mihai Rădulescu, explică intim nobila figură a pictorului Hrandt Avachian, al cărui portret prinde contur, în roman, prin tuşe fine, revenitoare, prin tehnici ale chiar picturii. Figurii de zbucium şi torsiune a povestitorului i se opune, într-o fericită strategie, seninătatea, orientala împăcare cu timpul a lui Hrandt, viind în spaţiul românesc şi aici rămânând posterităţii, într-o magică transparenţă, ca în crusta de chihlimbar a eternităţii.

Barbu Cioculescu

Tags

Related Posts

Share This