MOZART. SAPTE ZILE PENTRU NEMURIRE

Editura Muzicală, Bucureşti – 1987

– Nu! Nu! Nu!
“S-a sfârşit, pricepu Nucu Misail. Cele 203 zile şi nopţi petrecute cu descifrarea fotocopiilor după manuscris îi reveniră în minte; nu o înşiruire calendaristică, ci un efort peste puterile sale. Simţi din nou, ca în întreg acest anotimp al îndârjirii, arsura din creştet, cât o floare de piron. Încercă să alunge apăsarea nedorită. Ce-ar fi putut replica? Nu izbutea să se concentreze. O singură idee îl persecuta, sfâşietoare ca ţiuitul continuu al unei sirene defecte: trebuia să dispară, să se volatilizeze, împreună cu dosarul din faţa doamnei Didal şi să se recompună, cu gând, trup şi veşminte, la el acasă, (“Casa mea e citadela mea”, şi-l aminti vorbind pe un personaj al lui Harold Pinter…), cu memoria perfect curăţată de acest refuz opiniatru, ca şi cum răspunsul n-ar fi fost rostit nicicând, ca şi când acest apartament n-ar fi existat şi nici el n-ar fi recurs vreodată la bunăvoinţa acelei…
Numai că răspunsul ei negativ fusese formulat. Starea de încordare în care aşteptase Nucu Misail timp de o lună ca ea să parcurgă manuscrisul îi slăbise nervii. Brutalitatea acelui întreit “nu” părea să se fi instalat în cameră, între el şi gazdă.
Descoperind, datorită unui hazard, un manuscris austriac din secolul al XVIII-lea, îl tradusese – prima treime doar – şi intenţiona să-l pună la dispoziţia publicului. Cum îi sta în obicei să nu facă nici un pas în viaţă fără a-şi lua măsuri de prevedere, hotărâse ca, mai întâi, să-l supună opiniei doamnei Didal, o intelectuală ce i se impusese în ultimii ani prin seriozitatea cu care discuta orice problemă, prin sobrietatea remarcilor, prin calitatea judecăţii. Sosise clipa verdictului.
– N-are nici o legătură cu personajul istoric.
Nucu Misail îşi adună puterile pentru a rămâne politicos, deşi nevoia de a discuta textul în cauză, de care fusese plin venind încoace, îi pierise dintr-odată. Cu atât mai mult se aştepta de la el bună-creştere cu cât doamna Didal îşi însoţise afirmaţia de un zâmbet cu o nuanţă de părere de rău. Spuse:
– Are legătură. M-am documentat suficient. Atât biografiile cât şi epistolarele converg către confirmarea majorităţii evenimentelor din manuscris. Povestirea lui Hermann Schultz este adevărată în cea mai mare parte.
– În literă poate; dar nu şi în spirit.
Surâsul femeii era mai laconic.
Nucu Misail tăcu. Dorea o precizare suplimentară; ea nu întârzie:
– Detaliul biografic nu poate elucida nimic din măreţia creaţiei, îşi expuse ea crezul, pe un ton decisiv.
– Creaţia nu poate fi înţeleasă decât prin cunoaşterea vieţii artistului! hotărî la fel de categoric bărbatul.
O privi drept, prin lentilele puternice ale ochelarilor ei cu ramă de baga întunecată… “Înţeleg eu, doamnă, – gândi, aspru – de ce refuzi creatorilor dreptul la viaţă! Fiindcă tu n-ai aşa ceva în sânge!”
Îşi cezură glasul lăuntric pe loc şi, simultan, căutătura i se îmblânzi. Dădu vina furiei sale pe modelul de replică în sentinţe oferit de ea: îl iritase. “Lucrurile nu sunt chiar atât de simple încât să ajungi imediat la maxime ce nu îngăduie replica”, adăugă în sine. Apoi, cu glas tare:
– Dacă nu cunoşti viaţa artistului, cel puţin unele dintre aspectele creaţiei sale rămân de nepătruns, retuşă el propriul aforism debitat cu o secundă înainte. Iubirea, mai ales iubirea…
– Nu tot ce a trăit un geniu este util imaginii pe care şi-o formează posteritatea despre el, preferă doamna Didal discuţiei despre simţăminte.
– Nu aura legendară contează, ci adevărul. Elementele din care se hrăneşte posteritatea au fost născocite de ea însăşi şi nu au putut participa la procesul creaţiei deoarece s-au născut după moartea artistului; pe când elementele existenţei sale cotidiene sunt implicate direct în orice operă şi numai ele au importanţă.
– Opera, în cazul nostru, contrazice imaginea oferită de… cum îl cheamă…
– Hermann Schultz.
– Schultz, da. Cronica lui Schultz nu sugerează în nici un chip imaterialitatea acestei creaţii, neprihănirea ei. Dimpotrivă, scoate în evidenţă trivialul, micimea, urâtul…
– Adevărat pentru începutul scrierii. Ce vină avea autorul? Era un om extrem de simplu. Rănit de săgeata supraumanului, într-un timp nebănuit de scurt ajunge să-l discearnă şi pe acela. Nu i se poate cere mai mult decât dă. Şi dă totul. Se dă pe sine.
– Murdăreşte…
– Pentru a spăla cu sângele său!
Credinţa cu care Nucu Misail îi respingea părerile clătină solemnitatea poziţiei în care se refugiase doamna Didal. Îşi dădea seama cât suflet pusese în munca sa de transcriptor şi tălmăcitor domnul acesta prea puţin cunoscut de ea, dar care îi era agreabil tocmai prin cinstea vehementă ce iradia adesea din cuvintele sale. Îl urmărea de mai mult timp prin mijlocirea articolelor publicate şi îndatoritor aduse şi ei. Era neobişnuit de muncitor, de tenace, de anevoie de abătut de la ţinta propusă, dar şi de modest până a lăsa impresia că nu e conştient de importanţa studiilor scrise de el. Această modestie îi prilejuise doamnei Didal sarcina ingrată de a-i jigni acum sentimentele paterne resimţite pentru manuscrisul disputat. Era o relaţie umană ce-i devenise necesară, una dintre puţinele ocazii ivite de a schimba o vorbă cu temei. Domnul Nucu Misail nu merita să fie expediat fără o argumentare solidă. Îi întinse doasarul:
– Poate am fost prea pornită, poate am fost rău dispusă. Hai să revedem textul împreună. Eşti bun să citeşti?
Misail se întrebă cât ar fi putut aceasta schimba impresia ei şi cui i-ar fi putut folosi. Îşi aruncă ochii pe prima pagină, aşteptându-se să descopere vreo însemnare, cu roşu, vreun semn de exclamare. Nimic.
– Cu glas tare, glumi ea.
Cercetătorul o privi nedumerit.
– S-o luăm de la început, să vedem ce “legături” are cu viaţa celui mai pur geniu al omenirii din toate timpurile şi mai ales ce-i lipseşte naraţiunii.
Nucu Misail, cu vocea puţin umbrită de teama copilărească de a citi caraghios, neprofesionist, începu:

MĂRTURIE

Eu, subsemnatul, mărturisesc înaintea oamenilor ce va să vină, punând zălog cinstea, fala şi odihna numelui meu, că în foile ce urmează nu s-a strecurat nici o minciună prea gogonată. Am lăsat toate pe hârtie cu grija de a păstra pentru ei câte am fost în stare să văd, să aud, să ţin minte şi să înţeleg din viaţa unui om mult mai om decât oricare dintre noi, nevăzut, neauzit, neţinut minte şi neînţeles de cei trăind odată cu el. Mărturisesc aceasta cu teamă că, înainte de a putea eu rescrie multele mele însemnări şi înjgheba o cronică adevărată din ele, s-ar putea întâmpla şi cu mine să trăiesc păţania de pe urmă a celor fără număr şi să mor fără de timp. Drept care mai voiesc să destăinuiesc că nici nu mai ştiu cât de puţin am adaos de la mine la aceste file, că mai mult am fost cules de prin epistolele altora şi din multele scrieri cercetate şi folosite cu dreptate, ca şi din gura poporului. Cititorul pregătit să le recunoască (ah, dacă va fi fiind şi unul ca acela!…) va şti să preţuiască asprimea faţă de mine şi iubirea  faţă de adevărul nemăsluit cu care am dorit să fac cunoscute urmaşilor roadele prieteniei fără seamăn, nici preţ ce am purtat-o şi o port celui mai nevinovat Prinţ al Muzicii căsăpit de soartă.
Pentru aceasta semnez, neputincios dar mândru.
Hermann Schultz.
- Mă poţi înţelege? Poate înţelege careva? gâfâi necunoscutul, cu faţa congestionată. Capul, şi aşa prea mare pentru trupul său firav, părea dilatat de efort.
Gândeam: “Doamne, ce piesă scot eu din limbuţia ăstuia!” Zâmbeam nătâng la el – o şmecherie veche de-a mea, să nu-mi citească nimeni în suflet. Picurasem în surâs şi o fărâmă de drojdie să-mi dospească interesul faţă de cele ascultate; asta-i îmboldeşte pe  ipochimeni să-şi dezlege baierele gurii, îi face să se simtă mai importanţi, mai “solemneli”, cum zicea taica; când te văd cu gura căscată, vor musai să te nimicească: dau drumul la câte fumuri, aere şi prostie sălăşluiesc în balonul sterp al cugetului lor de îngâmfaţi. Când eşti om de teatru e util să şti mânui omul de rând, adică pe ceilalţi. Aşadar, clătinam din cap, în semn de înduioşare – “comizeraţie” era cuvântul tătucăi, om cu carte. Şi-i tot turnam bere. Merita cheltuiala, dacă-mi vindea o poveste grasă. Căscăunzii de vin la teatrele de bâlci, cum e al meu, se adună să plângă cu lacrimi de crocodil sau să se tăvălească de râs în colb. Eram în stare să pun rămăşag pe un rând de halbe că omul ăla se pregătea să-mi spună pontul unei intrigi de zile mari, tocmai potrivită publicului meu de trei parale. Avea mâncărici la limbă şi asta-mi pria.
- Ţi-am spus că tatăl meu nu contenea cu scrisori lungi şi dăscălitoare, să mă convingă să mă ţin scai de Herr Grimm, le baronsecrétaire du duc d’Orléans, continuă tânărul.
Îi plăcea să mestece şi câte un cuvânt franţuzesc odată cu cele neaoşe; să arate cine este, nu?
Se juca cu degetele pe tăblia negeluită a mesei. Arătătorul şi mijlociul mâinii drepte păşiră ţeapăn, ca nişte picioare de bâtlan, de la stânga tot înainte, pe scândură. Pe urmele lor soseau, gârboviţi, împleticindu-se în temenele, arătătorul şi mijlociul mâinii celeilalte. Îmi vădea cum se folosea el de sfatul părintesc. Dacă degetele care deschideau drumul cu ţinuta lor falnică se opreau din senin, degetele dinapoi, de parcă ar fi fost umbra lor, înghiţeau în sec, sughiţau şi şovăiau, cât pe ce să le calce pe înaintaşe pe buric. Dacă cele dintâi porneau cu panaşele în vânt, ca la turnir, alea din coadă, pirpirii, nu pregetau să se avânte şi ele, ca băgate-n toţi dracii, smiorcăite, împiedicate, scălâmbăiate.
- Scai mă ţineam, îmi lămuri necunoscutul împletitura de falange mişcătoare. Într-o zi…
Degetele care aveau întâietate se răsuciră neobrăzat către cele umile:
- Într-o zi Grimm hotărî să scape de mine.
Mijlociul din dreapta se întinse aprig, ca o suliţă în atac. Inelarul alăturat îl scărpină în creştet.
- Îmi dădu o scrisoare de recomandare către ducesa de Chabot…
Renunţă la zbănţuitura de marionete a degetelor. Îşi cuprinse obrajii în palme, visător, sprijinit în coate:
- Ce fericită a fost mama!… Vedea planurile tatei împlinindu-se.
Când îşi coborî mâinile, am remarcat că obrajii i se îngălbeniseră.
- Avea iarăşi temei să-l apere în faţa mea.
Se sculă de pe scaun. Doi-trei paşi, roşi de carii gândirii.
- Asta era culmea bucuriei pentru dânsa, săraca: să se mândrească cu dragul de tata! cu cât de bine ştia el să le chibzuiască pe toate… De altfel, ca să-ţi spun adevărul, părintele meu o merita cu prisosinţă. Şi eu juram că după Dumnezeu numai două lucruri mai au importanţă: mintea tatei şi mintea mea; şi că nădejdea mea cea mare era ca şi mintea mea, într-o zi, să ajungă iscusită ca a tatei. Opiniile noastre nu concordau asupra acestui punct. În privinţa îmbunătăţirii capului meu, el aştepta de la viitor mai puţine veşti încurajatoare decât mine. J’étais naif, qu’il disait… Cică eram naiv…
Zâmbi paşnic.
- Ba, nu cu mult înainte de plecarea spre Paris, atâta lăsase de-nţeles c-aş fi tare şi iremediabil nedescurcăreţ, încât m-am simţit dator să las ruşinea de-o parte şi să-i explic că atunci când văd că cineva n-are încredere în mine, îmi pierd şi eu bruma de siguranţă câtă am adunat. Da, da… aşa i-am scris… Cred că pe la jumătatea lui februarie 1778… din Mannheim…
Neaşteptat imboldul ăsta al lui de a se întemeia pe dovezi!… Dar îmi pica nespus de bine. Ar fi fost tocmai potrivit să-mi înnoiesc repetoriul cu piese nemaijucate de nimeni şi tânjeam după un subiect nou ca după cine ştie ce minune.
Se uită pe ferestruică, adâncit în sine. Oftă abia auzit. Se făcuse bărbat în toată puterea cuvântului, fără veste. Încet, îşi mută privirile asupra mea:
- Crezi că Grimm, Frederic Melchior Grimm, îi solicita mare lucru ducesei?
Cele ce urmară aproape că mi le aruncă în faţă, de parcă m-ar fi urât. Dar nu eram eu unul să mă supăr pe el. Ştiam că-n clipa aceea se lupta cu vedeniile sărăciei lui; cu ele avea ce avea, nu cu mine.
- Nu-i cerea decât să mă introducă din nou în casa ducesei de Bourbon. Ştii, la fille du duc d’Orléans, la soeur du duc de Chartres… Ca şi când individa ar fi vândut zarzavaturi la taraba din spatele cuştii cu maimuţe… Ce-şi închipuia despre mine de mă lua numai cu ducs şi duchesses?
- Cea din urmă mă cunoscuse copil, pe vremea când mă sărbătorea toată Europa. După calculele lui Grimm, ea era cea mai potrivită să mă prezinte Curţii Franţei a doua oară.
La-nceput, junele îmi fusese simpatic. Am şi scris-o mai sus. Numai că se cam întrecea cu gluma. Parcă mă lua peste picior cu grangurii lui… Chiar atât de bine jucam rolul prostului? – Las’ că te-ating eu pe tine la tarif!… am mârâit în sinea mea, că aveam noi doi şi o socoteală bănească…
Nu pricepeam ce rost avea să-mi parastisească viaţa sa tocmai mie, jupân Hermann Schultz, cu atâtea înflorituri de parcă se aştepta să-i deschid lăcriţa cu aur şi să-l îmbiu filotim: “- Ia, prietene, înfruptă-te din sudoarea mea! Meriţi din plin. Te-a cunoscut până şi Parisul!”
Eu, Hermann Schultz, nu eram atât de găgăuţă să fac una ca asta. Aşa că-l lăsam să-şi desfăşoare ghemul de năzbâtii, să văd până unde-i îngăduia obrazul să meargă. Un lucru era neîndoielnic: insul îmi propusese să-mi compună muzică nouă pentru flaşneta mea veche, să-mi adun publicul prin iarmaroace; mi-a adus muzica; îmi plăcea. Restul îl privea.
- M-am înfăţişat la ducesa de Chabot. S-a lămurit despre ce anume era vorba şi mi-a cerut să revin peste opt zile. Cuminte – se vede că sunt om cuminte, nu?…
Mă ţintui. În fundul căutăturii lui mărunţea bătuta un michiduţă pus pe şotii. Am dat din cap în semn că da, dulce, căscând şi troznindu-mi oasele straşnic.
- … Cuminte, reluă, am aşteptat să treacă săptămâna. Ce altceva mai bun aveam de făcut? N’est-ce pas?
Îngenunchiase cu un picior pe taburet, celălalt rămânându-i pieziş, să-şi sprijine faţa în palmă şi cotul pe masă. Mi se pierdu în adâncul privirii, cu o nevinovăţie de nespus:
- În cea de-a opta zi, m-am înfiinţat a doua oară. O slugă fioroasă mă vârî într-o sală imensă şi mă părăsi. Toate uşile deschise; ferestrele date de perete. Când am văzut cât de mic eram pe lângă…
Coborî piciorul. N-avea o clipă astâmpăr. Cum îmi atrăgea singur seama, l-am cântărit iarăşi: chiar că tare nedospit şi tare necopt mai era…
- Am observat că nu exista cămin. Şi, uite aşa, deodată, m-a luat cu frig, un frig de zile mari…
Tremura de-adevăratelea, de parcă ar fi retrăit scena. Se fâţâia de ici-colo; îşi bătea muşchii braţelor; îşi freca mâinile pe o parte, pe cealaltă; nu-şi putea stăpâni clănţănitul. Târziu, bâigui:
- A fost necesară jumătate de ceas – une demi-heure! – ca să conceadă binefăcătoarea mea să coboare. Amaaabilă! Politicoaaaaasă! Numai zâmbet şi protocol!… Că “nici un pian din casa asta nu merită să se cânte la el…”, că “le-am neglijat, neştiind că voi avea bucuria să ascult un pianist atât de…”, că “vă rog să mă scuzaţi şi să încercaţi pianul acesta.. – C’est le meilleur!” – “Cu dragă inimă”, i-am răspuns, “dar mi-a îngheţat şi sufletul din mine, distinsă doamnă ducesă. V-aş ruga să îngăduiţi unui valet să mă conducă lângă un şemineu, să mă încălzesc puţin…” – “Cum nu? Cum nu? Aveţi perfectă dreptate, domnule…” Când să-i repet numele, deoarece era clar că nu-l reţinuse, se şi-ntorsese cu spatele, de parcă nici n-aş fi existat.
Necunoscutul îşi îndoi picioarele din genunchi. Încleştate pe jumătate, braţele sale ademeneau, parcă, năluci. Mă trecu un fel de fior aşteptând să văd ce anume chema el din fundul întunecos al rulotei.
- Se iviră o sumedenie de domni. Toţi tăcuţi. Luară loc în jurul mesei imense. Ducesa, lângă ei. Valeţii, muţi, înmânară fiecăruia câte o coală şi nişte cărbune de desenat. Ca la poruncă, tot omul îşi înfipse căutătura în chipul comeseanului de vizavi. Nici o gură nu crâcnea. Ca la un semn, ciudaţii preoţi – asta aveai impresia că erau – îşi coborâră pupilele pe hârtie. Parc-ar fi fost din altă lume. Silenţioşi ca nişte guvizi. Traseră prima linie. Mâinile preocupate ascultau de poruncile minţilor concentrate; minţile concentrate ascultau de sfaturile globilor oculari încordaţi; globii oculari încordaţi adulmecau, pipăiau, ciocăneau, de la distanţă, trăsăturile semenului pândit. Dacă s-ar fi prăbuşit tavanul, cerul, lumea, privirile de oţel tot nu şi-ar fi scăpat prada din gheare, nici mâinile cărbunii dintre falange. I-am contemplat, de-a-n picioarelea. După vreun ceas sau un secol, cum uşile şi ferestrele deschise îmi dădeau senzaţia că frigul se-nteţea, răceala din degete mi se urcase de-a lungul braţelor, până la umeri, gât şi tâmple, şi-mi coborâse până la glezne şi-n vârfurile picioarelor. În schimb, fiinţele acelea, la fel de omeneşti ca şi mine, desenau liniştite, ca şi când curentul le-ar fi ocolit. Să fi fost eu atât de prost hrănit de când mă aflam în capitala Franţei? Eram oare atât de emoţionat de faptul că mi se trăgea la sorţi situaţia viitoare? Eram nervos cumva? “Da, domnule, aveţi dreptate… Aveţi perfectă dreptate, domnule…” Cu atâta mă alesesem când am cerut să mă încălzesc: cu dreptatea dăruită magnanim de amfitrioana noastră. Capul sta să-mi pleznească. Aş fi vrut să ies în stradă, să mă pot sprijini de un zid sau s-o iau la goană, s-alerg, s-alerg… Repetam mecanic: – “Stai pe loc! Stai pe loc! Să nu cumva să fugi! Herr Grimm e unica nădejde a tatălui tău! Nu-l ofensa părăsind casa ducesei astfel! Nu te mai ajută în veci de veci! Stai pe loc! Să nu cumva să o ştergi!” N-am găsit decât o singură soluţie. Să m-aşed şi să cânt. Alesesem nişte variaţiuni după Fischer. Deşi începusem de o bucată bună de vreme, nimeni nu se-ntrerupsese din desenat: nici o figură nu se luminase. Adânciţi în preocuparea din menghinea căreia aş fi vrut să-i zmulg, domnii şi cu gazda înnegreau colile, imperturbabili. – Ce sont des sourds!  îmi venea să urlu. Au coborât dintr-o lume unde urechile n-au căutare pentru a auzi! Le poartă doar ca podoabe!”
Străinul striga aprig:
- Cântam pentru dulap!… Pentru masă!… Pentru scaune!…
Înţepeni în mijlocul rulotei. Îşi înălţă braţele. Rămase ca o statuie:
- La mijlocul variaţiunilor m-am ridicat…
Se aplecă înainte, deschise ochii şi mai tare decât erau ei croiţi de la fire, încercând să-mi dăruiască şi mie uluirea şi oţăreala care-l rodeau. După ce trase aer în piept, îşi pocni palmele una de cealaltă, imitând pe rând diverse chipuri de a aplauda; nu înceta să se-ncline în dreapta şi-n stânga, prefăcându-se că mulţumeşte auditoriului. – “Straşnică stofă de actor”! îmi spusei, admirându-l. “Numai că n-are stare deloc… Pe scenă nu se cade să te frămânţi atâta! În orice caz, dac-ar încăpea pe mâna mea, aş face Om din el. În loc să tragă mâţa de coadă, compunând pentru flaşneta mea ştirbă, mai bine ar lăsa nevastă, copii şi tot şi am porni-o amândoi, din târg în târg. Ar ajunge celebru, dacă-l strunesc bine şi-i mai scap şi câte-o scatoalcă, după nevoie…”
Parcă aveam vreme să gândesc?… Se şi năpusti cu un batalion de vorbe asupra mea:
- M-au împroşcat cu laudele lor de doi bani! Le-am curmat-o pe nepusă masă…
Reteză înainte-i cu un gest puternic al antebraţului.
- Le-am zis-o de la obraz: – “Cu un pian ca acesta, distinsa doamnă ducesă şi onoraţi domni, nu pot decât dăuna numelui meu!…”
Piciorul îi zvâcni ca la mânji. – “Prefer să revin când îmi veţi putea pune la dispoziţie un clavir conform gustului domniilor-voastre şi al meu!…”
Se frânse-n două, salutând.
- Ei, ce crezi? îşi întinse braţul ca un actor de tragedie.
- “Vai de mine!” şi-a piţigăiat el glasul precum al ducesei. “Nici prin gând să vă treacă să părăsiţi casa aceasta înainte de a se înapoia soţul meu! Nici prin gând! Jamais de la vie!” M-a tăiat din priviri, o singură dată, oblic. Dacă s-a convins că mă hotărâse să rămân, îşi expedie rapid, dintre pleoape, o sclipire verzuie împrejurul mesei şi prinse în cleştele irisurilor ei metalice uităturile celor aşezaţi în cerc. Brusc, toţi îşi înfipseră bărbiile-n piept şi cărbunii începură goana dungată pe hârtii. I-am păzit preţ de altă  jumătate de oră.
Îşi încrucişase braţele; sta pe loc repaus.
- Sosi şi ducele. Doamna: “Şo-şo-şo-şo”, la urechea lui. Îl văd că-şi trage un scaun alături de pian. Mă…
Flaşnetistul meu făcu din mână semnul îmbierii, îşi suflecă mânecile, uşor şi spilcuit, şi-şi ridică antebraţele, ca şi când şi-ar fi mângâiat vârfurile degetelor de o claviatură imaginară.
- La invitaţia sa, simţindu-mă pentru întâia oară luat în seamă în casa aceea pustie – oricât de populată ar fi fost -, deodată mi-a revenit temperatura normală.
Îşi pipăi degetele dreapta cu stânga, de parcă ar fi vrut să afle cât de dezmorţite erau; le ridică sub pomete, şi le lipi de obraz, neîncetând să-şi încerce căldurile lăuntrice.
- Mă simţeam din nou om. I-am examinat ochii, pe jumătate osteniţi dar, în cealaltă jumătate, avizi de cunoaştere, aproape calzi. Am uitat de toate. Am cântat, am cântat, am cântat…
Înfocat, se învârti prin spaţiul strâmt ca o celulă, al rulotei, cu braţele deschise, parcă ar fi vrut să-şi ia zborul.
- Aaah! izbucni. Dă-mi cel mai bun pian din lume… La nimic nu-mi foloseşte dacă cei de faţă nu pricep o notă, dacă se-mpietresc să nu priceapă nimic sau dacă oricât ar pricepe nu vor să priceapă toate câte le trăiesc eu!
Oprire din rotire. Apoi:
- Ei, soţul ducesei, dorea să trăiască aceeaşi intensitate ca mine…
- A izbutit? l-am întrebat.
- A izbutit.
- Şi? V-a ajutat?
- Mi-a mulţumit: “Merçi.”
Nu mai simţea nevoia să stăruiască pentru moment. Se întoarse cu spatele. Îşi bătea o palmă peste cealaltă, cum fac găinile din aripi câteodată. Vorbi fără să privească îndărăt:
- Mi-a dat de înţeles că sosise clipa să mă retrag.
Reveni crâncen cu faţa către mine:
- Să nu crezi că n-aş fi făcut-o demult… (Da, da, puştiul mă tutuia!)… de când mă înfuriasem pe păpuşile acelea mecanice care-şi mânjeau obrajii cu cărbunele de pe degete, dar aveam oroare de… noroaiele Parisului! Nu-ţi poţi închipui în ce mocirle imunde pluteşte regatul Franţei!… Dacă străbaţi capitala cu pasul, rişti să fii înghiţit de-a binele şi să nu mai iaşi niciodată la soare… Or, eu nu mergeam decât pe jos…
Se plezni peste frunte:
- Şi tatăl meu care-i dădea zor, în scrisori, să reînnod legăturile cu lumea bună, legăturile pasămite făcute în copilărie, când mă condusese el prin Europa.
Îşi împreună mâinile a cerere de iertare şi salută:
- Eu sunt un boţ de tină, Excelenţă. Sunt un boţ de smolniţă, Înălţimea Voastră, mă mai ţineţi minte?
Îşi frecă mâinile mulţumit:
- Te invită înăuntru. Je vous en prie… Cânţi. Te laudă. “Vaaai, ce…! Oooh, ce…! Colosal! Dumnezeiesc! Imbattable! Este…! Pe urmă, fără să-ţi spună păzea: “Adieu, Monsieur”. Şi te trezeşti iarăşi în nămol şi lături…
Îşi înfipse un deget în aer, ca o şurubelniţă:
- Asta-n cazul fericit că-i găseşti acasă.
Coborî braţul. Umerii îi căzură.
- Numai că eu i-am găsit acasă rareori… Când eram copil, politeţea nobililor francezi depăşea orice închipuire. În cincisprezece ani, reuşise să depăşească orice măsură a grosolăniei.
Bărbatul (îmbătrânise brusc) se opri îndelung. Figura îi era răvăşită. O arteră a gâtului pulsa neregulat. Braţele îi atârnau de-a lungul trupului. Cu degetele arcuite cânta la pian pe partea exterioară a pulpei drepte, în neştire. Vorbi ca pentru sine:
- Nu răbdam decât de dragul tatei: se zbătea în Salzburg, ca într-o cursă de şoareci. Plin de datorii, nu putea veni după mama şi după mine, la Paris. Să nu uităm cât se împrumutase ca să pot voiaja eu în căutarea succesului.
O clipă de senin.
- Copil, când călătoream cu el, am văzut în casa unui nobil un tablou pictat de fiul unui brutar din Lorena, de Georges de la Tour. N-am să-i uit niciodată numele. Cât am stat în oraşul acela, tata şi-a cerut zilnic îngăduinţa să mă conducă să-l privesc iar şi iar. Tata era un mare pedagog. Cel mai mare profesor de vioară din Germania. Ce spun! din Europa. Are şi o carte: Încercare pentru o şcoală temeinică de vioară. Excelentă! Câtă muzică ştiu, tatălui meu, lui Leopold Mozart i-o datorez! Numai lui! Un minunat profesor şi compozitor… Aşa că tata îmi arăta pânza şi-mi spunea: – “Uite aşa eşti tu de uşor de înşelat!” Eu desfăceam picioarele larg, mă spijineam bine pe ele şi lăsam capul pe spate să mă pot uita la ramă, că pictura era sus tare, iar eu atâtica. Îmi plăcea că mă compara cu tânărul frumos, mai înalt decât toate cele patru femei din jurul său… Avea părul castaniu deschis, foarte des; îi stătea cam vâlvoi, de n-ar fi fost o pălărie purtată pe creştet să i-l mai potolească. Avea nas viril, adică atât de mare cât e cuviincios pentru un bărbat, dar fin, cu nările înguste, uşor arcuite în partea inferioară. Nasul acela drept şi niţel încăpăţânat creştea dintre ochi cam găunoşi. Arcadele erau pronunţate. Sprâncenele, în schimb, jurai c-ar fi aparţinut unei femei: subţiri – subţiri… şi rotunjite distins şi numai cât trebuie. Privirile trădau un amestec de bănuială şi de teamă. Scrutau o bătrână ghicitoare. Buzele lui se aprindeau, rumene, străvezii, ca de fată mare; un loc cald, atrăgător; de sub ele cobora o bărbie teşită, boantă, de om prost…
Medită o clipă. Zâmbi:
- Poate că de la acel tablou mi se trage mania să mă îmbrac elegant… Peste veston îşi scosese gulerul lat al cămăşii, cu broderie fină. Dintre cele două aripi atârna şnurul înnodat în jurul gâtului. Brâul şi-l înconjurase cu un cordon din vălul cel mai vaporos. Făcuse o fundă mare, pe mijloc, iar pompoanele metalice ale capetelor atârnau în linie. Braţul drept şi-l proptise în şold, mândru. Mâna stângă o întindea spre  babă: aştepta să-i dea restul; pesemne o plătise. Ea, o hoaşcă fără pereche! O ţigancă cu mii de riduri. Cu fruntea ieşind mult înainte, cu nasul cârn, cât un fleac de pătlăgea necoaptă, ţâşnind pipernicit dintr-o adâncitură, cu buza de jos dezvelindu-i gingia; cu chipul încordat, încerca să-l convingă zor nevoie pe nătăfleţ. De sub un turban alb îi curgea, slinoasă, o şuviţă neagră, până sub gâtlejul cu pieliţe de curcă. Între aceştia doi se desfăşura conflictul din pictura lui Georges de la Tour. Dacă gaşperiţa izbutea să-l fascineze cum se cade, atunci trei tinere care îl înconjurau pe naiv îl puteau prăda în voie. Căci asta era ţinta femeilor.
Dacă până atunci cele istorisite de străin îmi cam intrau pe o ureche şi-mi ieşeau pe cealaltă, pentru că mai puţin mă prindea ceea ce cuvânta decât cum o făcea şi mai ales decât mişcările lui, tocmai potrivite pentru un personaj comic posibil, de data asta mă învinsese. Îl sorbeam din ochi. Poze privisem şi eu, ca tot omul. Că nu numai el călătorise. Bătusem şi eu pământul în lung şi-n lat, cu rulota mea de sărăntoc. Niciodată n-am zăbovit în faţa unui tablou. Cum izbutise el să vadă atâta în ăla pomenit nu puteam înţelege… Mai ales că zicea a-l fi privit când era copil…
- Ştii ce se-ntâmpla? mă-ntrebă cu şiretenie. La dreapta  flăcăului se legănau două ţigănci tinere, cu vino-ncoace. Una îi desprindea binişor pumnalul de sub poalele vestonului; cealaltă, cu gura întredeschisă de emoţie, lucra pe la spatele lui. A treia – oh, a treia! -, s-o fi văzut! Cu o mână apucase de lanţul ceasului; cu cealaltă se pregătea să i-l taie… Părea un înger pus pe şotii. Cu capul se uita la gaşperiţă. Cu ochii, însă, trăgea la infatuat, gata în orice clipă de alarmă să şi-i mişte din loc spre a nu-şi da el seama că-l pândea. Încordarea din colţurile gurii ei părea un surâs, un zâmbet putând fi interpretat oricum: fie că-l plăcea pe băiat… fie că încuviinţa lucrurile rostite de parşiva de nouăzeci de ani, fie că abia aştepta să se isprăvească ghicitul ca să plece la treburile sale… O minciună perfectă, chipul acela: întruchiparea vicleniei ademenitoare… Ea constituia centrul sentimental al lucrării. Duplicitatea feminină, cochetăria, obrăznicia, toate câte-l pot scoate din sărite pe bărbat…
Rămase în aşteptare, nerăbdător să adauge ceva şi gustând dinainte plăcerea de a o spune:
- Uite, aşa mă vedea tatăl meu! – “Dacă nu te hotărăşti să cobori cu capul din nori, ca musiu ăsta ai s-ajungi!” îmi repeta într-una. Cred că atunci când mă aflam la Paris, numai cu tabloul lui Georges de la Tour mă compara în sinea sa, ca şi când m-aş fi cebăluit de tot…
Pe neaşteptate ridică stânga şi pocni din degete:
- Şi, între noi fie vorba, chiar la asta se rezuma succesul meu!…
- Nu-nţeleg, l-am ispitit – deoarece nu credeam mai nimic din ce-mi povestea şi muream de poftă să-l văd încurcându-se în potriveli -, nu-nţeleg… Dacă spui că ai fost sărbătorit până şi de Curtea lui Ludovic, în copilărie, cum se face că cei care te-au aplaudat atunci, nu te mai luau în seamă acum când, om în toată firea, erai mult mai stăpân pe arta ta?
- Nu eram om în toată firea!
Rostise propoziţia cu atâta convingere că am fost cât pe ce să exclam: “Mi-am dat seama de când ai intrat pe uşă că nu eşti nici pe-atâtica!”
Însă nu mi-a lăsat răgazul să dau drumul morii, reluând:
- Ei nu voiau să mă vadă matur, asta e. Copil, socotiseră că ştiam mai mult decât era firesc la vârsta mea şi se jucau alintându-mă. De data asta mă judecau ca fiind acelaşi ţânc, cu aceeaşi ştiinţă, crescut mare şi devenit mult mai puţin interesant. Adultul trebuie să fie gata impus – aceasta e concepţia generală. Eu luptam pentru a mi se da şansa acestei realizări. Asta e o atitudine a copilăriei şi a adolescenţei. Tocmai această solicitudine se întorcea împotriva mea. Il n’est pas mur. Dacă nu mă realizasem la vreme, gândeau, nici n-aveam s-o mai fac vreodată… Socoteau că nu merita să irosească timpul cu mine… Doamna d’Epinay, iubita lui Grimm, mi-a trântit de la obraz că sunt copil…
- Bine, dar Parisul era plin de compozitori. Ei şi-ar fi putut da seama cât valorau lucrările tale, nu?
- Plin de compozitori? Puţin spus. Dincolo de Canalul Mânecii, în Anglia, trăia foarte marele Johann-Christian Bach care mă preţuia din suflet.
- Îl cunoşteai sau îţi cunoştea numai lucrările?
- Dragul meu Hermann, mă ştia de la opt ani! Am concertat în Anglia între 20 aprilie 1764 şi 1 august 1765. Regele, întâiul meu ascultător, mi-a cerut să execut la prima vedere Bach, Abel, Haendel. Acolo se afirma că sunt mai bun organist decât clavenicist. O acompaniam pe regină. Depăşeam aşteptările tuturor – mici trebuie să fi fost aceste aşteptări, dacă izbuteam să le depăşesc făcând atât de puţin… Când a auzit tata că-mi venise ideea de a compune şi o operă, peste câte lucram, s-a crucit şi a exclamat că aveam de pe atunci experienţa unui bărbat de 40 de ani!… Asta, însă, nu izbutea să-l mângâie de cheltuielile făcute. Parcă-l aud: juma de guinee chirie pentru fiecare dintre cele două clavecine necesare lui Nannerl – sora mea – şi mie pentru concerte; 5 şi respectiv 6 guinee cântăreţului şi cântăreţei participând la concert; 3 guinee fiecărui membru al ansamblului; o avere!… Asta-i mai lipsea tatei! Regina a cerut să se tipărească şase sonate de mine! Risipă neaşteptată… Mda, dar dedicarea lor suveranei a adus familiei 50 de guinee… Nici eu nu stăteam cu mâinile încrucişate…! Colac peste pupăză, tata s-a îmbolnăvit; ne-am retras la Chelsea. Acolo am compus prima mea simfonie… Apoi British Museum achiziţionă sonatele mele, mai multe din manuscrisele mele muzicale şi un portret al familiei noastre, de Carmontelle… Dacă mă cunoştea Johann-Christian Bach?… Mă lua pe genunchi şi executa primele măsuri dintr-o sonată, eu continuam, el relua şi ne schimbam unul pe celălalt până o scoteam la capăt de parcă n-am fi fost doi solişti ci unul singur… Dacă mă cunoştea?… Hermann, mă iubea ca pe copilul lui!… Doar o scrisoare să-i fi trimis şi… Ba în 1778 a venit şi la Paris! I se comandase o operă: Amadis de Galia. A stat paisprezece zile, să ia cunoştinţă de calitatea vocilor pentru care avea să lucreze odată întors la Londra…
- Şi? l-am întrebat, aşteptând măcar o singură referire la un gest omenesc din partea cuiva faţă de acest tânăr cu o poveste a vieţii ca din 1001 de nopţi, dar atât de temător de viaţă deşi ea fusese nespus de darnică faţă de el.
- Când vedeam un compozitor, fugeam ca din puşcă. Piccini a fost foarte amabil cu mine; şi eu cu el. Însă, de cum mi-a stat în putinţă, m-am făcut nevăzut. L-am întâlnit la un Concert Spiritual.
- De ce ai spălat putina?
- Cum de ce? De frică.
- De ce-ţi era frică?
- Tata m-a învăţat o viaţă întreagă să mă feresc de gelozia compozitorilor. – “Ei îşi cunosc treburile lor, tu pe ale tale”, îmi tot repeta. A devenit un fel de deviză pentru mine. Suspectam intenţiile oricărui compozitor care-mi făcea curte. Aşa am rămas până acum. Deşi…
Un colţ al gurii îi căzu amar. După un mic răgaz reluă:
- … deşi unii îmi sunt tare dragi. Chiar dacă fac eforturi apreciabile pentru mine… mi-e frică… mi-e frică… mi-e frică să nu-şi schimbe surâsul cu un rânjet într-o bună zi…
O negură îi înscrise brazde adânci pe frunte. Apoi se lumină:
- Hai să zicem că mâncam aproape zi de zi la prânz. Mă reţineau la masă mes protecteurs. Dar mama?
Se încruntă iarăşi.
- Cum izbuteam s-o hrănesc pe mama? Mi-e cu neputinţă să-mi amintesc… Ça m’est impossible!
N-am avut de lucru şi mi-am dat cu părerea:
- Poate nu vrei…
- Ce? mă întrebă. Ce să nu vreau?
- Să-ţi aminteşti, am pus eu punctul pe i.
- Să nu vreau să-mi amintesc de mama? De mama pe care-am îngrijit-o ca pe propriul meu copil?! Îţi închipui că mama ar fi rezistat dacă nu eram eu care să produc un venit, cât de neînsemnat, dar un venit, totuşi?!… Eram cap al familiei! Cum poţi vorbi astfel?!
Îşi redobândi stăpânirea de sine.
- E adevărat că mă stânjenise. S-a opus cât a putut iubirii mele pentru Aloisia. A denigrat familia acesteia. Nişte oameni minunaţi. Merveilleux, c’est la vérité. I se năzărise că Weberii, părinţii Aloisiei, ar fi vrut să trăiască ei doi şi copiii lor din munca mea! Nu era adevărat. Bun, se sleiau de datorii! Asta nu-nseamnă că Fridolin Weber nu-mi copia partiturile la un preţ minim! Şi mai era ceva care mă chinuia… Singur, mă descurcam oriunde m-aş fi aflat! Însă când venea vorba s-a cazez şi pe mama, toţi strâmbau din nas. A fost ideea tatei că, lăsat de capul meu, n-o să mă pot descurca, că sunt prea neajutorat, să mă-nsoţească neapărat mama… Şi ce nenorocire a venit din asta…
Ochii îi sclipiră:
- Ştii că la plecarea din Mannheim domnul Weber mi-a copiat notele pe degeaba?! Cum să n-o facă dacă i-am dat lecţii gratuite Aloisiei atâta timp?! Era om de onoare. Mă socotea de pe atunci ca pe fiul său, iar el era pentru mine ca un părinte: mă simţeam de parcă l-aş fi avut pe tatăl meu alături. Numai fizic nu semănau… Mereu îi făceam aluzii tatei că ar fi fost preferabil s-o trimit înapoi pe mama… Dacă n-aş fi avut decât grija mea sunt convins că răzbeam. O masă tot găseam la unul sau la celălalt… dar, mama?…
Îşi chinuia sufletul, era limpede:
- … pe mama cum oi fi izbutit s-o hrănesc?…
Văzându-l cum se frământa, i-am umplut halba vârf; un tertip vechi de-al meu: dă-i omului de lucru şi-şi uită de toate belelele! Bineînţeles că era însetat. S-a răcorit. A tuşit; asta i-a dat şi mai mult de lucru. Potolit, în locul disperării de mai înainte fu năpădit de o tristeţe ce mi se păru din cele mai plicticoase. Fioros, mi-era mai aproape, părea mai viu.
- Ştii cum trăia? Încuiată în casă de dimineaţa până seara. Fereastra îngustă dădea într-o curte interioară. Nu puteai zări cerul, oricât te-ai fi aplecat. Niciodată nu eram capabil să garantez dacă era înnorat sau senin. Mama umbla ca orbetele prin odaie, de cum plecam. S-ar fi jucat cu pianul, dar nu izbuteam să iau cu împrumut nici unul: scara era atât de îngustă şi de abruptă că pianul n-ar fi încăput decât tăiat bucăţele. Ca să compun mă duceam la un domn Le Gros; se arăta foarte prietenos cu mine de o bucată de vreme, că la-nceput… Biata de mama nu mă-ntâlnea decât nopţile, târziu. Când mă-ntorceam, primele fraze le rostea mai rar decât îi sta-n obicei să vorbească. Într-o zi am întrebat-o de ce se poticnea aşa. – “Mi-e frică să nu uit cum se vorbeşte”, mi-a spus. Mama mea… să nu uite… cum… se vorbeşte!…
Căzu cu coatele pe masă; capul i se prăbuşi peste antebraţe. Hohoti îndelung. Deodată:
- Ah, mi-amintesc! Mânca zilnic! I-aducea o vecină supă cu unt; nu-i plăcea deloc. Felul doi era o bucăţică de carne rasol, tare ca talpa, îmi zicea. Felul trei, o bucăţică de altceva… nu mai ştiu ce… Astea costau cincisprezece soli… Dar banii, de unde i-oi fi luat? Ţin minte că unii mă împrumutau în contul succeselor viitoare… Venea rar, dar venea şi baronul Grimm. Ne lăsa câte ceva… Ce penibil! Locuiam în rue de Clery, prima la stânga din strada Montmartre. O ulicioară cumsecade. În sfârşit… nu mi-era ruşine de mama c-o adusesem acolo.
Râse încetişor, duios:
- Câteodată o scoteam la plimbare. O jumătate de oră, ca pe un copil. Călcam din baltă-n baltă. Era necesar să fim foarte precauţi din pricina mâzgăi de pe jos. Ha-ha! I-a scris şi lui Nannerl ceva despre asta.
Cum mă arătam nedumerit, reveni pe dată:
- Nannerl e sora mea. I-a scris să-şi cumpere baston, că moda la Paris cerea ca femeile să umble cu baston… de când ajunseseră să-şi scrântească prea multe gleznele din lunecatul prin mocirlă… ce spui? Până şi doctorii au început să lanseze moda!
După o tăcere visătoare şi gingaşă, şopti:
- Avea obiceiul să-şi încheie scrisorile către ai noştri cu: “Vă sărut de 10.000 de ori şi rămân soţia ta credincioasă”… Îşi făcea griji pentru gelozia tatei! Şi ea era geloasă… Am făcut o dată o glumă… Eu sunt tare glumeţ! Aş râde şi aş petrece într-una!
Îi păru rău de ce declarase. Credea c-am înţeles greşit.
- Nu, nu ce-ţi închipui… Nu chiolhanuri, nu femei… nu dezmăţ. Nu pot suferi compozitorii stricaţi! Sunt om de casă. Glumele cu cei dragi, astea-mi plac… chiar dacă-i fac să roşească niţel…
Se întoarse de unde plecase:
- I-am scris tatei: Mama fierbe de mânie, de furie şi de gelozie, gândindu-se că tata n-are decât să-mpingă cufărul şi să crape uşa, ca să se pomenească în odaia slujnicei celei frumoase! Sunt dator să mărturisesc că mă căiesc din suflet c-am părăsit Salzburgul, când mă gândesc că, în clipa asta, ar fi putut avea o ocazie atât de fericită de-a uita de toate necazurile noastre în braţele unei fete atât de chipeşe şi de amabile şi cu nasul vânăt! Dar n-a fost să fie… Să ne consolăm că mai există încă multe fete tot pe-atât de arătoase… Aşa-i, domnule director? mi se adresă pe acelaşi ton de glumă. Plezneşte lumea de fete marghioale…
Îmi plăcea cum strecura câte un cuvânt vechi sau ţărănesc, câteodată. Zău că făcea să-l asculţi. Pe urmă zise:
- Ea era îngrijorată pentru gelozia tatei, iar tata… tata nu visa decât să-l scot eu la liman din încurcăturile băneşti şi, mai ales, să nu cumva să-i ies din sfaturi şi din porunci. Ah, asta nici mort n-ar fi conceput! Porunci!… Şi eu aveam douăzeci de ani!… douăzeci şi doi! Dacă m-ar fi ascultat tata pe mine, Doamne, câte s-ar fi schimbat în destinul nostru!…

Doamna Didal îl întrerupse pe cititorul cu glas tare.
– Iartă-mă. Nu crezi că gluma asta cu fata-n casă este imposibilă în cazul compozitorului nostru?
– Sunt ferm convins că nu e imposibilă, cu atât mai mult cu cât am verificat corespondenţa. A scris-o negru pe alb.
– Dragă domnule Misail, pentru mine una nimic nu poate fi mai curat ca sufletul acestui om! Avem nevoie de exemple de puritate. Mă simt rănită în tot ce preţuiesc mai mult, auzind cum autorul unei muzici atât de distanţate de contingent şi de meschinărie este bălăcărit de un oarecare actoraş ambulant!…
– Şi pentru mine cel descris de Schultz este curat ca lacrima! Asta nu-l împiedica să-şi trăiască vârsta cu veselie! Până şi soarelui îi place să zâmbească! Dar, doamnă Didal, ca să nu-l nedreptăţim pe Schultz, repet că gluma nu-i aparţine.
– Chiar dacă e aşa, ce nevoie am s-o cunosc?
– O nevoie imperioasă. Omul contemporan este însetat de istorie, de biografie, de adevăr.
Impetuozitatea vorbitorului supusese în el firea blajină, fără voia sa. Îi era ruşine de ieşirea ridicolă şi, în acelaşi timp, simţea – DA, SIMŢEA! – până în adâncul creierilor adevărul celor rostite de el. Se aşeză. Îşi domoli tonul şi se uită la ea cald:
– De ce-şi agaţă omenirea nădejdile de geniile sale? Pentru că numai ele au înfruntat condiţia umană – pe care au împărtăşit-o cu oameni ca mine – şi au depăşit-o prin încordarea voinţei, prin speranţă, prin dragoste!…
Căldura intonaţiei sale se strecură în sufletul doamnei Didal. Nu era deloc de acord cu el în ceea ce privea gluma de la care se dezlănţuiseră. Toate câte i le spunea Misail le-ar fi rostit şi ea, dar părerea ei era că geniul pleacă în ascensiunea sa de la un statut uman mult mai înalt decât cel propus de Hermann Schultz. Deîndată ce-şi comunică ideea, Misail se repezi cu:
– Nu te supăra, eu îl iubesc pe compozitor tocmai pentru că el n-a avut copilărie şi că a căutat-o toată viaţa, că s-a străduit să şi-o reinventeze, să şi-o redea cu ajutorul tuturor prietenilor, chiar cu al unuia ca Schultz acesta… Îl iubesc pentru că-l apăsa tutela paternă, semănând prin asta cu noi toţi…
Doamna Didal remarcase că dacă ei îi scăpase o adresare la singular, acum i se întâmplase şi lui Misail la fel. Se întrebă dacă bărbatul din faţa ei era pe deplin matur: prea pleda înfocat împotriva tutelei paterne, deşi nu de aceasta fusese vorba între ei.
– Îl iubesc pentru că – vorbea mai departe traducătorul – s-a luptat să se impună, ceea ce mi se pare extrem de important în viaţa oricărui tânăr…
– Şi mie. Însă era vorba de o glumă cam…
– Păi tocmai cu astfel de glume pricep că a fost exact ca oricare, ca oricare, ca…
Nu mai găsea alt cuvânt.
– Sunteţi partizan al demitizării?
– Dacă demitizarea presupune curăţirea de poleiul fals al închipuirii romanţioase! Eroul care seduce fetele de pension cititoare de biografii romanţate mie nu-mi spune nimic!
Misail ştia că loveşte sub centură, că doamna Didal numai ca o fată de pension nu se purta, cu duritatea ei intransigentă… Exagera voit ca să-i vădească poziţia pe care o apăra.
– Un geniu, ca să-l cred, trebuie să sufere ca mine, să râdă ca mine şi tot ca mine să iubească până la prostie…
Doamna Didal îşi coborî privirile jenată.
– Un geniu trebuie să fie nehotărât, ca mine…
– Cum v-ar folosi asta? îl blocă doamna Didal.
– Geniul îşi înfrânge nehotărârea, înfruntă piedicile, le învinge. Asta mă încurajează. Ne încurajează. Geniul devine pildă.
Doamnei Didal i se păru că îl vede cu ochi noi pe bărbatul din faţa sa, care se ridicase în picioare, care străbătea camera de ici-colo, agitat, şi ale cărui priviri se oţeliseră cum nu bănuia că i se putea întâmpla. “Domnul acesta e chiar frumos!” se miră ea.
– Statuile, respiră el adânc, nu mă pot îndemna să fiu mai presus de mine însumi! La ce bun o abstracţiune umană perfectă şi dulceagă, când pe mine mă chinuiesc pofte, necazuri, vise – urâte şi frumoase -, şi aleg zilnic verticalitatea, fără s-o pot atinge?! Numai un om care a trecut prin ceea ce trec eu şi a devenit mai bun mă poate trage după el!…
Deşi doamna Didal nu învăţase încă să lase conlocutorului dreptul să aibă ultimul cuvânt, cum de data aceasta acel ultim cuvânt se rătăcise pe drum, socoti că Misail fusese destul de încurcat ca să nu poată răspunde clar şi concis obiecţiei sale şi că putea fi cruţat pentru moment. Zâmbind ambiguu, îl îmbie să reia lectura de unde se întrerupsese, ceea ce Misail făcu, deşi mai clocotea în el nevoia de a convinge.

Tânărul se ridică din nou, fără scop precis. Neştiind ce să facă, deschise uşa rulotei, se uită pe afară şi iar o trase după sine.
Din acel loc zvârli:
- Ţi l-am pomenit pe Le Gros. Te-am lăsat să crezi că era un tip oarecare… Ei bine, nu, nu era deloc astfel!
Pieptul i se umflase; îşi împinsese capul pe spate. Cuvântă larg, sorbind parcă puteri dn rotunjirea fiecărei silabe:
- Era Directorul Concertelor Spirituale, din Salle des Suisses la Tuileries; se ţineau  în zilele de sărbătoare, când se-nchidea Opera. Ce-ţi spuneai în sinea matale! Le Gros l-o fi lăsat de milă pe amărâtul ăsta să compună în casa lui. Află că nu mă lăsa de milă. Avea interese…  de gros intéréts…
Se înălţă pe vârfuri:
- … interese mari… Afaceri… A-fa-ceri!
Îşi depuse greutatea întregului trup pe tălpi.
- Holzbauer i-a expediat un Miserere. Ştii cum se compune la Mannheim pentru cor… Misérable!
Iarăşi mă surprindea, dăruindu-mi o încredere ce nu mi se cuvenea. În muzică eram la fel de ageamiu ca şi în pictură. Am notat în minte să caut şi eu să aflu câte ceva despre ambele. Între timp el îşi găsise o poziţie cât mai potrivită pentru ceea ce avea să rostească.
- Domnul acela, Le Gros, pe care nu pari să dai doi bani, m-a chemat şi mi-a comandat alte coruri. Un allegro – Quoniam Iniquitatum meam. Un adagio – Ecce enim in iniquitatibus. Alt  allegro – Ecce veritatem dolexisti, până unde, Doamne? Mda, până la Ossa humiliata. Dar ce să ţi le înşir pe toate? Am introdus nişte recitative şi alte chestii. Din păcate…
Glasul i se voală puţin.
- … cel mai bun cor nu i-a plăcut… De altfel, n-a reţinut decât două din ele. Ce vrei, acel Miserere al lui Holzbauer era şi aşa prea lung şi plicticos de moarte… Dar să ştii că la repetiţii am avut mare succes…
Vocea îi tot scădea.
- Le Gros mi-a comandat şi o simfonie concertantă. N-am priceput niciodată ce s-a întâmplat cu ea; a uitat să dea ştimele la copiat… s-a rătăcit…
Se întoarse şi îmi scormoni faţa.
- Dar ce? Eu îmi puneam nădejdea numai în Le Gros? Cu Le Gros am refuzat să mai stau de vorbă, în urma întâmplării cu simfonia concertantă. Aveam prea mult de lucru să mă mai ocup şi de capriciile lui! Noverre, maestrul de balet, mi-a comandat o operă; Alexandru şi Roxana. Libretul era aproape gata. Eu am refuzat să scriu muzica! La ce bun? Ce garanţii aveam că-mi intră-n repetiţii? I-am zis-o lui Noverre de la obraz: – “Dacă garantaţi personal că se va executa deîndată ce-o isprăvesc… şi dacă mi se comunică răspicat ce sumă voi primi pentru munca mea, atunci compun. Altfel…” Ce, îţi închipui că-n Franţa e ca la noi?!
Nu, nu-mi închipuiam asta, deşi mă scociora cu privirile doar-doar o vedea prin mine… Nu-mi închipuiam deoarece fusesem cu mica mea  trupă în mai multe rânduri în Franţa şi ştiam ce le poate pielea la zgârie-brânză ăia gălăgioşi şi putrezi de sfrenţie.
- Nu-i ca la noi, mă lămuri necunoscutul. Ai terminat de compus, te bagă-n repetiţie… Dacă franţujilor nu le place, nu mai pupi tu scena-n veci de veci… Aşa că, Măria Ta compozitorule care te-ai dat peste cap să faci treabă bună te duci învârtindu-te, cu vântul ţiuindu-ţi prin buzunare! Dacă le place, ţi-o şi montează. Dacă ai succes, creşte şi beneficiul. N-ai succes, beneficiu ioc! Pe scurt, la bine sau la rău, nimeni nu-ţi dă nici o garanţie. Aşa că…
Şi mă zgâlţâi straşnic de umăr, închipuindu-şi că sunt conlocutorul său:
- … domnule Noverre, nu sunt tocmai eu naivul dumitale! 
Îmi dădu drumul şi, de parcă eu aş fi fost acela care-l zguduise pe el şi nu invers, îşi aranjă îndelung hainele elegante. La sfârşit, îşi scutură palmele.
- În schimb, i-am dat partitura unui balet.
Nouă pauză. Apoi:
- Era un pungaş, mă auzi!? Un escroc! premiera a avut loc la 11  iunie. Omisese numele meu ca autor!…
Obrajii îi pregetau între paloare şi roşul sângelui. Se repezi să vorbească:
- Le Gros murea de ciudă! Cum m-a întâlnit, doar că n-a bătut mătănii-n faţa mea, aşa de umil îmi cerea scuze!… Simfonia mea în re major! Executată la 18 iunie 1778…
Îşi acoperi ochii cu palmele. Buzele îi tremurară, grăind  înăbuşit:
- Dacă ar fi putut mama asista la concertul acela…
Lacrimi mari i se scurgeau liniştit de-a lungul feţei trase. Nu făcea nici un gest să le oprească. Se uita la mine cu ochii aceia mari şi neatinşi de răutate. Am întins mâna spre halba lui, cu intenţia să i-o umplu iar. Tertipul meu vechi… Îşi clătină capul în semn că nu voia; de câteva ori, lent, fără să clipească. O lacrimă i se desprinse de pe bărbie şi căzu în gol. Am înţeles că de data aceasta era ceva mult mai serios decât toate balivernele cu “succesele” sale. “Succese dintr-alea văzusem sumedenie prin iarmaroacele călcate. Iar dacă ar fi să mi se prelungească viaţa cu tot atâtea zile câţi “copii minune” şi adulţi de geniu cu maţele ghiorţăind întâlnisem, aş ajunge de-o seamă cu Matusalem. Acum, însă, tânărului nu-i mai ardea să-mi mai vândă braşoave… Cele trăite de mama sa la Paris nu-i cruţau conştiinţa. Eu care tac atâta încât, vorba maică-mi, aproape c-am uitat să vorbesc (când nu sunt pe scenă, că acolo îmi turuie gura să moară duşmanul de pizmă), am fost cotropit, aşa deodată, de înţelegere. L-am întrebat:
- Hai, vino lângă mine. Stai jos. Povesteşte-mi…
O clipă mai târziu am adăugat:
- Şi… plângi… plângi cât poţi… o să te liniştească…
Îl îndemnam să plângă de parcă lucru mai plăcut nici c-aş fi văzut în viaţa mea. Acum, dacă stau să mă gândesc bine, chiar că era mai frumos când plângea potolit decât când se lăsa târât, pe sec, de clocotul din el…
Ascultător, luă loc lângă mine, pe pat; Tot fără să clipească şi fără  să-şi şteargă lacrimile de pe chip murmură:
- Săptămâni întregi nu m-am putut ocupa de nimic. Aveam două sau trei lecţii de pian. Alergam la elevi, le ascultam grozăviile, corectam, goneam acasă. Dacă ai şti cu ce eforturi m-am smuls de lângă mama, la 18 iunie! N-a rezistat foametei şi umezelii din Paris… La-nceput am crezut că era vorba de o răceală. Apoi am dat vina pe apa oraşului. oricine bea apă acolo la fel o păţea. Diaree, dureri de cap… Curând, au început fierbinţelile… Abia mai şoptea. Nu mai auzea. Paisprezece zile!… Mă temeam de ce e mai rău. Nu mai văzusem niciodată om murind. S-o văd tocmai pe mama… Mă rugam într-una să am puteri, iar ea să aibă un sfârşit cât mai uşor. Dorise să i se ia sânge. Toţi se opuseseră şi i se recomandase o spălătură. A refuzat: era un remediu francez – n-avea încredere, ca şi mine, decât în medicaţiile obişnuite, de acasă. Totuşi, în cazul acela, dacă era să fie după mine, aş fi înclinat pentru spălătură. Numai că nu-mi puteam asuma răspunderea. Situaţia era prea gravă. Nu mi-am dat seama cât sânge i s-a luat. La câteva zile după asta a început răul. Ultima oară când s-a ridicat din pat a fost pe 18. Se încăpăţâna să nu accepte consultul vreunui medic francez. Cu mare greutate am găsit unul german. Abia pe 24 a putut veni. A tratat-o cu un medicament dizolvat în vin, când ea gemea că voia apă. Până pe 29 doctorul n-a reapărut. Venind, s-a temut că mama s-ar fi putut stinge în noaptea aceea. A sugerat să chem preotul. Bineînţeles, trebuia să fie tot unul german… Mai puteam eu ieşi din casă când o ştiam transpirată şi că n-avea cine s-o şteargă şi să-i schimbe cămaşa decât o femeie străină, angajată s-o păzească? I se întâmpla să se agaţe de gâtul meu, să mă strige “Leopold”, adică pe numele tatei, şi să plângă căinându-se că n-am grijă de copii, cu alte cuvinte de Nannerl şi de mine. Mai târziu a recunoscut şi tatăl meu că mama nu mai trăia decât pentru odraslele ei. Mai ales pentru mine… Alteori îşi închipuia că eram mic; mă lipea de pieptul umed, mă legăna şi îngâna o bucăţică de cântec, două-trei clipe, apoi o cutremura o zvârcolire şi nu mai înţelegeam ce şoptea. Slăbise îngrozitor. Fusese o femeie plinuţă. Tata glumea zicând că era durdulie. Am auzit o vecină, cu care mama nu se-mpăca, considerând-o grasă, din invidie! În orice caz avusese braţele pline, umerii rotunzi, şolduri de mamă, ce mai; ba şi un pic de guşă care-i şedea tocmai bine. Din pricina bolii pielea de pe spatele mâinilor i se pătase toată cu stropi maronii, se boţise, nu mai lucea, părea o rufă scrobită şi şifonată. Pe braţe carnea stătea în piele ca-ntr-o pungă. Sânii i se scobiseră, se scofâlciseră; trebuiau şterşi de năduşeală tot timpul. Pântecul, pe vremuri rotund, pierise; între şolduri nu mai era decât o suptură. Picioarele, fuse. Ajunsese cât un copil. Nasul – niciodată nu fusese el prea mic – îi ieşea acum în evidenţă ca un pinten de cocoş; era străbătut de vinişoare roşietice şi parcă se înverzise. Gura, mică şi aşa, i se adâncise între obrajii duşi. Fruntea – ce frunte înaltă avea! – îi dădea un aer sever, funebru. Ochii i se îngustaseră ca două dungi de întuneric…
Se întrerupse neobişnuit de îndelung pentru un om atât de viu. Cu mare întârziere abia de l-am auzit:
- S-a stins la 3 iulie, când se îmbina ziua cu seara. La două noaptea îi scriam tatălui meu, şezând pe marginea patului unde ea zăcea moartă. Nu i-am putut pomeni despre plecarea ei. I-am menţionat doar că nu se simţea bine, că s-ar fi putut chiar tămădui… I-am detaliat succesul Simfoniei în re, am explicat cum chibzuisem allegro-ul astfel încât să fie bisat…
Avea băiatul acela ceva ciudat. O însuşire de a trece fără veste de la un sentiment la altul. Era fluşturatic sau iute la gând şi la faptă?
Orice ar fi fost, clipa aleasă pentru pomenirea simfoniei lui nu-mi era deloc pe plac. Moartea trebuie respectată.
Am scos creiţarii datoraţi pentru muzica de flaşnetă, şi i-am pus pe masă. Eram dezgustat, doream să scap de el.

Nucu Misail îşi pierduse suflul. Glasul i se înecase ca de negură. O pendulă dintr-o cameră alăturată bătu scurt.
– E inadmisibil! Cine-şi închipuie că este Schultz ca să-şi permită să spună că-i dezgustat?! muşcă vorbele doamna Didal.
Bărbatul nu se grăbi să răspundă; îşi frământa buzele. În sfârşit, rosti:
– Un om cumsecade, respectuos faţă de morţi, care nu pricepe ce înseamnă o gândire mult mai rapidă ca a sa şi nici n-a auzit vreodată de noţiunea psihologică a dominantei; în cazul nostru, muzica. Vei vedea ulterior, dacă n-ai observat la vreme, Leopold a fost chiar suspicios în privinţa fiului său, aducându-i jigniri greu de suportat cu privire la dispariţia unui inel al mamei… Îl vom şterge pe profesorul de vioară salzburghez din istorie pentru acest Lése-majesté?
– Lucrurile acestea nu trebuie cunoscute…
– Dar sunt cunoscute. Sunt publicate de zeci de ori!
Doamna Didal nu se încăpăţâna împotriva evidenţei, când era dispusă s-o accepte ca atare.
Aşa că tăcu. Nucu Misail luă liniştea reinstaurată în vrăjmăşie drept îngăduinţă de a continua.
Cum a înfăşcat paralele, tot aşa se apucă să se joace cu ele, le ţinea în pumn şi le suna ca într-o cutie, vrând de bună seamă să pilduiască cele spuse.
- Cred că-n viaţa mea n-am auzit execuţie mai afonă ca a simfoniei mele, la repetiţii. De două ori a fost parcursă de la un capăt la celălalt. De două ori dezastru total. Îmi plângeam de milă.
Aş fi cerut o a treia repetiţie: muream de frică să nu fie acelaşi fiasco, aşa că am renunţat. Ce mai, nişte barbari!
Mâna sa depuse pe tăblia mesei monezile muzicale.
- M-am băgat în pat cu hotărârea de a nu călca în sala de concert, a doua zi. Somnul, însă, cum ştii, ne mai alină oţărârea. M-am deşteptat pus pe fapte mari. – “Ba mă duc!” am decis. Dacă iese acelaşi mişmaş, mă reped pe scenă, zmulg instrumentul din mâinile lui monsieur La House, violonistul, şi preiau conducerea orchestrei!…
Cu un bobârnac, unul dintre creiţari fu zvârlit în ungherul cel mai îndepărtat al rulotei, unde scrâşni şi ţipă metalic, gâtuit de spaţiul îngust.
Ochii i se înflăcăraseră de entuziasm.
- Închegasem un anume pasaj… ta-ta-ta-ti… ti-ti-ti-ta… tu-teee… ti-ta-tu-ti-te…, mă desfătă el. Era la mijlocul părţii întâi. Ştiam ce efect o să aibă asupra publicului! De aia-l scrisesem. Şi tot de aia revenisem asupra lui în final…; pe urmă… da capo!  Ei bine, a fost o lovitură de teatru: am ridicat sala în picioare!
Răvăşi banii, îi readună fulgerător, cu podul palmei desfăcute, iar îi risipi, cu mai multă repeziciune, şi reluă jocul de câteva ori.
Andantele plăcu. Mai bine zis îmi plăcu mie. Lor mai puţin. Cât despre allegro-ul final, îl făcusem pe gustul parizienilor. Fusesem avertizat că ei se aşteaptă să începi strălucitor, cu artileria tuturor instrumentelor. Con brio. Aşa că m-am prefăcut a nu le cunoaşte gustul. Am dat drumul la două viori numai – singure, absolut singure, sollitaires! În piano… Opt măsuri…
Glasul îi scăzuse şi era firav; parcă ar fi şoptit ca să mă lase să aud vântul fâşâind prin iarbă. Aşa cel puţin îmi închipuiam eu sfiala celor două viori.
- În sală s-au auzit câteva “şâturi”.
Cu un deget desena în aer urcuşul şi coborâşul notelor. Buzele sale îngânau cu băgare de seamă. Susură, despărţind silabele tot mai rar.
- Opt… mă… suri…
Sclipetul din priviri vestea o mare surpriză. Ambele braţe i se răstigniseră în aer. Se ridică brusc în vârful picioarelor. Antebraţele, părăsind poziţia iniţială, urcară în unghi deschis. Pumnii i se încordară. Roti braţele, înfigându-şi unghiile în podul palmei până i se albiră. Şi, slobozi vocea:
Forteee!
Făcuse o sforţare fizică mare. Braţele îi căzură. Abia acum am priceput că-şi reţinuse respiraţia – după şuieratul cu care dădu aerul afară din plămâni, odată cu alungirea braţelor pe lângă corp.
După o pauză abia simţită:
- Orchestra nici nu se mai auzea de ropotul aplauzelor…
Privirile sale nu mai voiau să se desprindă de ale mele. Treptat, totuşi, am simţit cum legătura subînţeleasă dintre noi se risipea. Ochii lui, deşi rămâneau aţintiţi, începuseră să vadă altceva…
Clipi. Culese banii de pe masă – ca şi când ar fi fost pietricele. Înainte de a-şi încheia gestul, vorbi ca pentru sine:
- Nu ştiu de ce tot visez, când şi când, unul şi acelaşi lucru. Rar. Dar visul revine. Il revient toujours, ce reve!…
Culoarea i se stinsese în obraji. Vocea îi era mată.
- O conduc pe mama într-o vizită. O casă nobiliară din Paris. O familie la care n-am mai fost, în realitate. Mama este şubrezită. Şontâcăie sprijinită de braţul meu. Ne trezim la o recepţie. Nu mă aşteptam la asta. Mă bucură. Mama se va putea distra şi ea puţin…
Vorbitorul a rămas cu mâna întinsă spre capătul mesei. Cu cealaltă se sprijină. Este aplecat într-o rână, peste tăblie. A întors capul spre mine.
- Stăpâna casei era scundă, grasă (dar bine mascată de corset), cu ochi albaştri, şterşi. Nu s-a bucurat deloc văzându-ne. Cred că avea şi dreptate: era un prilej prea simandicos pentru noi. Eu, normal, purtam haine care-mi făceau cinste, dar mama…
Şi-a isprăvit mişcarea începută. A izbutit să pună mâna şi pe ultima monedă.
- Ne-a prezentat câtorva persoane. Apoi invitatei de onoare: o figură în alb. Un fel de avorton extrem de bătrân, aproape chel, lucru vizibil sub peruca trântită neglijent. Mama a vrut să se aşeze lângă ea. Mai-mai să se prăbuşească peste monstru, să-l strivească. Invitata de onoare refuzase s-o privească atunci când i-a fost prezentată. Se ferise, trăgând mult spre piept un fel de braţ paralititc. Când îi fusesem prezentat se arătase foarte touchée. Mi-a îmbrăţişat mâna cu o palmă caldă şi leşioasă. Am înţeles din ceea ce rostise că era rudă îndepărtată cu regele. Venise într-o călătorie de agrement, din altă ţară, de unde provenea.
Poziţia băiatului se schimbase. Era întors cu spatele. Îmi dădeam seama, după glasul său, că avea iarăşi ochii înlăcrimaţi.
- Oriunde o aşezam pe mama, ori luam eu loc, stânjeneam pe careva sau cineva ne deranja pe noi. Sosea lume nouă, neîntrerupt. Avortonul vădindu-se atât de încântat că mă cunoscuse, am fost invitat de gazdă, une dame en mauve, pe un scaun în dreptul lui; pe dată gazda mi-a depus în braţe două tăvi de argint, ovale, immenses. Una de aproape un metru lungime, cealaltă mai bine de un metru şi jumătate. Pe cea de deasupra a pus nişte fructiere. Nu ştiam dacă asta însemna că eram dator să ajut la strânsul farfuriilor răspândite prin casă, ori dacă eu eram luat drept masă de servici. M-am ridicat să le aşed pe o servantă adevărată. M-am izbit fără să vreau de o rudenie îndepărtată a gazdei, care făcea acelaşi oficiu ca şi mine. Cândva, acea femeie între două vârste îmi lăsase de înţeles că nu i-ar fi displăcut curtea mea. Acum n-o interesam, fiind ocupată cu trebăluitul. Din izbitură, mi se răsturnaseră pe braţ câteva resturi de alune; le-am ciugulit.
Vorba tânărului se urnea tot mai greu.
- Nu ştiam ce să fac. N-o mai căutam din priviri pe mama. Eram conştient că oriunde aş fi ajutat-o să stea, incomoda. Nici n-ar fi fost cu putinţă s-o descopăr, atâta lume se adunase… Mă învârteam de ici-colo, împins de oameni care tot soseau. Am zărit două fete în doliu, una slabă, cu trupul ivoriu; cealaltă, mai împlinită, cu pielea ceva mai oacheşă. Erau actuală mea soţie şi cu sora ei mai mare, cântăreaţa Aloisia Lange. Dar nu semănau cu cele din realitate. Le-am înconjurat cu ambele braţe pe după umeri, să le protejez de înghesuială. Cum orchestra cânta, şuvoiul de oameni care intra luneca în ritmul suav al muzicii, aşa cum ar pluti pe un râu melodios, şi noi odată cu el. Aloisia mi se ghemuise la piept, topită. Sora sa i-a atras atenţia că nu era cazul să se dea în spectacol în casa aceea. Se depărtară de mine. Ştiam că n-o mai puteam regăsi pe mama niciodată.
S-ar fi spus după privirile sale, că acestea erau ultimele cuvinte despre vis. Mai rămase o bucată de vreme în aceeaşi atitudine. Apoi se uită în jur. Căuta din ochi banul zvârlit anterior. Îl descoperi. Cum sta ghemuit să-l apuce, l-am întrebat:
- Cum te numeşti, tinere?
A răspuns maşinal, rece, fără să ridice privirile:
- Johannes Chrisostomus Sigismundus…
Se întrerupse. Mă privi cu căldură şi prietenie. Glasul i se îmblânzi:
- Spune-mi Wolfgang, dacă-ţi place…
Având acum toate băncuţele în pumn, ieşi fără să mulţumească pentru ele.
Jucam o farsă de mare succes. Un morar bolnav de moarte se roagă de soţia lui să-i dea un pahar de apă. Aceasta, după o viaţă de ciondăneli şi buşituri, îl loc de apă îi trânteşte-n cap un hârdău de înjurături. Şi-a găsit clipa cea mai potrivită să-i scoată pe nas toate câte le-a-ndurat o viaţă de om lângă el. Ba, ca să-i fie bucuria cât mai deplină, trimite vorbă popii din sat să dea pe la ei. He-he… nu pentru ce crede tot creştinul… nu, nu… Nu pentru împărtăşania de pe urmă, ci pentru că nu-i era de tot străin când se ivea prilejul… Mortul-viu abia de mai vede, ca prin ceaţă. La întrebările sale, femeia îl înşeală că ar fi vorba de un văr de-al ei, din alt ţinut, care a aflat că abia-şi mai trage sufletul. Şi dă-i pupături, ca-ntre rude, ce mai…
Ei, tocmai când mă prefăceam eu că o sărutam pe Gretl şi mă feream cât puteam de guriţa ei ca fraga, duhnind a usturoi (actriţă-actriţă, dar n-are pic de, cum să-i zicem, de obraz…), pe cine văd aţintindu-mă?… Pe necunoscutul meu de ieri.
A şi păpat crăiţarii? îmi zic. Ăsta-i un subiect gras de piesă! îmi venea apă-n gură, cu gândul la ce avea să-mi mai istorisească. Aşa ceva nu se scapă din mână. Trebuie să-l storc până nu mai rămâne în el nici zeamă de poveste. privindu-l vedeam de pe acum titlul piesei pe hârtie: ADEVĂRATELE NENOROCIRI ALE UNUI GENIU GERMAN FĂR-DE-UN SFANŢ.
Aşa că i-am făcut cu ochiul să nu plece. Liota de gură-cască se puse pe răgete şi chiote. Sunt proşti, ce să mai vorbim… Tu te strâmbi, poate te strâmbi de durere, iar ei nu mai pot de bucurie!
Băiatul nu venise prea hotărât să rămâie. Deşi cred că a fost singurul de mi-a înţeles semnul; totuşi îl văd că face cale-ntoarsă. Strig tare la Gretl:
- Ci stai naibii pe loc!
N-avea nici o legătură cu replica. Cine să bage de seamă? Iar s-au pus coate-goale ăia pe sforăit şi nechezat. Dar el a împietrit. S-a întors; m-a privit lung; mustrător. Atunci eu am gemut, pasă-mi-te tot către muierea morarului:
- Te rog, te rog…
Şi am fost cât pe ce să-i trântesc ceva de felul lui: Je vous en prie…
Căutătura tânărului s-a preschimbat ca prin minune. Parcă aş fi turnat recunoştinţă în ea cum torni uleiul cu pâlnia. Am băgat-o şi pe asta la cap: va să zică nu suportă să-i vorbeşti grosolan; nu e cazul s-o uit dacă vreau să profit de pe urma lui. La politesse oblige
Nu-mi ardea de bisat. Conduceam un teatru serios. Puştiul plătit să se ocupe de cortină, îmi înţelese ideile artistice fără să scot un cuvânt. Spectacolul s-a încheiat în urale, iar eu m-am grăbit să aflu cu ce “succese” mai voia să mă încânte tinerelul.
El nu mă slăbea din ochi. Se luă după mine. Intrarăm în rulotă. Am umplut stacanele cu bere proaspătă şi rece, pregătită din vreme de acelaşi ţânc. Cum tăcea, mi-am spus că era firesc să-i arăt şi eu încredere şi să-i povestesc viaţa mea. Aşa că am început cu:
- Dacă ai şti prin câte suferinţe am trecut şi eu…
Nu dădu semne de interes, ceea ce mă înciudă.
- Închipuieşte-ţi că reveneam spre casă, după zece ani de regiment. Zece ani în cap! am îngroşat eu glasul şi am ridicat sprâncenele, lucru ce-mi brăzdează totdeauna fruntea crunt, să dau greutatea cuvenită cifrei.
Ce să ştie un copilandru ca cel din faţa mea ce înseamnă să stai departe de soţie şi de prunc ani de zile, fără vreo învoire de un ceas măcar, fără o ştire, fără o alinare…
- Ze-ce ani! am repetat. Eram frânt. Veneam pe jos, cu raniţa în spinare, cu tot echipamentul pe mine. Un soldat soios. Puţeam, da, puţeam!
Fără să vreau am dus mâneca la nas.
- Asta nu-i nimic pe lângă…
I-am întins şi lui mâneca, să mă miroase, dar s-a tras îndărăt. Tinereţea este gingaşă!
- Labele mi se umflaseră. Gleznele mă dureau. Şi genunchii. Ăl stâng troznea la fiecare pas. Ca un pocnet de pistol.
M-am ridicat să-i adeveresc pe loc. Am împrumutat un mers sinistru. De câte ori împingeam stângul înainte şi mă rezemam pe el, pleoscăiam sec din limbă (am eu o şmecherie de crezi că te împuşcă vreunul…).
Îmi făcu loc, puţin speriat. S-a dat înapoi până atinse cu spatele fundul rulotei.
- Şi mă ardeau tălpile… Ştii cum? l-am întrebat, scoţându-mi gheata şi uitându-mă-n talpă, că n-aveam ciorap…
Îmi frământam mintea cum să-i spun că mă ardeau tălpile. Mi-a venit pe loc:
- Mă ardeau de parcă ar fi fost crestate cu sare şi cu boia de ardei iute; închipuieşte-ţi că după asta vine unul, te întinde pe spate, te leagă cobză şi se pune cu vâna de bou pe tălpile tale…
Era prea tare până şi pentru unul ca mine. L-am privit pe sub sprâncenele pe care le am destul de stufoase ca să-mi ascund gândul după ele. Wofgang atâta aştepta ca să mustăcească la rândul lui.
I-am ţinut hangul cât i l-am ţinut şi deodată i-am curmat pofta, fioros:
- Adică, râzi?! Ştii tu ce înseamnă să fii ostaş?
Dar nu m-a răbdat inima să stau mult timp încruntat.
- Şi, pe neaşteptate, îmi iese în cale un han, am reluat povestea. Bat. Se aud şoapte. Mde, era noapte de-a binelea. Se temeau oamenii. Pe înbeznate, tot soiul de apucă-ce-poate bântuie drumurile şi nedrumurile… În cele din urmă ajunge până la uşă un:
- “Vine! Vineee…” Hangiţa, când dădu cu ochii de buhaiul de mine, mă măsură. Se pricepea  la oameni. M-a cumpărat după haine. Cică, – “Pomană? La ora asta?” Adică, aş fi arătat ca un cerşetor, mă-nţelegi? – “Nu vreau de pomană, măicuţă! Uite, am bani buni. Solda mea. Sunt ostaş.” – “Pofteşte altădată. S-a-nchis.” – “Vreme rea, cocoană. Ploaie… Vânt… Fie-ţi-vă milă… Nu-s borfaş. Ia, un om necăjit… Mi-e foame… Mi-e somn…” Între timp se aciuise şi fiică-sa în spatele său. Se holba peste umăr, că era năltuţă. Se amestecă în vorbă. Aşa, cu dispreţ: -“Necăjit? Foame?!… Somn?!… Unui soldat? Nu se poate!” – “De ce, donşoară? Soldatul nu-i om?” – “Soldatul e… soldat…”  mă lămuri ea buştean. – “Ce faceţi acolo?” se rostogoli glasul gros al hangiului… Cu cine staţi de vorbă la ora asta?” – “Păi, cu un ostaş”, zice muierea. “Vrea să-l primim”. – “Are parale?” întrebă el. – “De bună seamă, m-am apărat singur. – “Cică da”, întări soţia. – “Intră, moşule”, apucă bărbatul zăvorul şi îmi deschise.
Wofgang muşcase nada. Alunecase pe o lăvicioară acoperită cu un preş, de pe stânga lui. Nu-şi mai desprindea privirile de pe buzele mele. Cu ce l-oi fi cucerit nu-mi dădeam seama. Cu ceea ce îi supun pe toţi oamenii, bănuiesc: darul meu de a crede în cele ce rostesc. Eeei, dacă aş avea sufletul ăla să mă folosesc de acest dar, cât rău aş putea face… cum m-aş mai pricopsi… Însă mi-e lene… Mi-e cumplit de lene să fac orice spre binele meu…
- “Primim pe toţi care plătesc!”, mă informă hangiul. “Avem fete de măritat şi zestre de adunat..” rimă el cam neajutorat. – “Cina face un florin!” interveni, ursuză, coasta lui Adam. – “Plătesc dinainte, dacă-i musai”, m-am grăbit, de colo. – “Plătiţi, plătiţi!” confirmă şi mă îmboldi în acelaşi timp ea. Am scos biştarii. La vederea lor hangiul se puse pe poruncit. Mai avea o fată. Le repezi pe amândouă la bucătărie. – “Cina ca cina”, reveni la atac poala care le purtase câte nouă luni (se vedea bine că nu cânta cocoşu-n hanul ăla!), “dar de dormit… Domnul soldat trebuie că e plin de păduchi, ca scoarţa copacului de furnici… Mde, ca la trupă…” Era cicălitoare rău…
Ascultătorul meu se cutremură. Era gândul paraziţilor, acela care îl scârbise nu îndărătnicia femeii?
- “Mai bine-i să te lupţi cu-n regiment, madam, decât cu-o mână de păduchi…” m-am smerit. – “Aşa-i”, se bucură ea că-i dădeam dreptate şi, privindu-şi soţul, clătină capul de sus în jos, cu aerul că s-ar fi cuvenit să bage şi el de seamă că cele ieşite din gura ei de aur nu erau vorbe de colo. Se răsuci spre mine: – “O dată să dormi într-un pat de oameni şi s-au şi cuibărit în lemn!” – “Poate-aveţi vreo şură, cocoană”, am propus. – “Avem, cum să n-avem?!” zvârli o nouă ochiadă soţului; pe mine mă lămuri cinstit, negustoreşte: “Încă un florin pe noapte. În zori puneţi mâna pe găleată. Lucie s-o găsesc!” Hangiul se simţea şi el cineva, cu aşa procopseală de nevastă: – “Plata-nainte, musiu!” – “Înainte…” am oftat şi iar am scos bănuţii la lumină.
Tânărul se tot răsucea şi n-avea stare.
- Cunoşti chestii de astea, văd, am spus.
- Ohoho! se repezi el să încuviinţeze.
Dar i-am tăiat-o. Uite că-mi venise şi mie cheful să povestesc… ce, numai el?!
- “S-ar zice că plăteşti cinstit”, constată jupânul. Faptul că scoteam monedă după monedă, fără să zic pâs, îl impresionase. “Lucia!”, strigă spre bucătărie. “Godferdami! Te-ai apucat să găteşti altă supă? Aia de la prânz n-o puteai încălzi?” – “Nu se aprind surcelele, tată!” veni glasul de acolo. – “Mă duc să văd ce face fata aia!” explică nevasta ieşind. – “Vorbiţi cam aspru cu fiica dumneavoastră”, m-am adresat bărbatului. Că era un munte de om. Adevărat cam bleg, dar tot munte. Şi când se apucă un munte să tune, om în toată firea să fii, şi tot ţi-e nu ştiu cum… – “Nu-i a mea”, mă încredinţă el, ca şi când m-ar fi asigurat că în aceste împrejurări, oricum s-ar fi purtat tot era prea bine. Aduse lămuriri noi: “E din prima căsătorie a femeii… Ailaltă…” Voia să spună că cealaltă era odrasla sa, dar  nu isprăvi pentru că tocmai intră copila. Ţinea în mână o faţă de masă pătată. – “Ce-i cu asta?” se miră el. “Fugi cu ea de aici, puiul tatei, că domnul ostaş nu-i obişnuit cu lucruri dintr-astea şi să nu-şi verse mâncarea pe ea” -“Stai aşa, puiul tatei, că domnul ostaş şi cu păduchii săi au de gând să le înghită boiereşte! Aşterne faţa de masă şi să nu văd o pată pe ea!”
 –  Bravo! Bravo! se zbuciuma junele meu prieten. Bravo! Nici eu n-am iertat niciodată obrăzniciile. Când cu arhiepiscopul Colloredo…, se avântă el.
“Aha!” mi-am zis, “Va să zică a avut de-a face cu un arhiepiscop… Deci e ceva de capul lui, că doar un arhiepiscop nu s-o uita la un golan ca mine!” am cugetat. Dar nu i-am dat răgaz să vorbească. “Las’ să fiarbă pe muteşte!” am hotărât “Când i-oi deschide eu zăgazul, dă drumul la tot ce ştie. Reţinem, deci: arhiepiscopul Colloredo. Curând-curând te întreb eu şi de ăsta ce hram poartă, n-ai tu grijă!”
- Când se duse Anne, cum o chema, îl întreb: – “Asta-i rodul dumitale, aşa-i?” – -“Îhî, i se muie supărarea. – “Mai urâtă ca aialaltă”, îi pun sare pe rană. – “Fiecare e slobod să creadă ce vrea”, se-mbufnează. – “Mă pricep”, îl aţâţ. – “Normal”, scuipă cu dispreţ, “soldaţii…” Adică: fustari, soldaţii, mă-nţelegi?
Îl ţineam pe Wolfgang în degetul mic. Nu făcu alta decât să încuvinţeze molcum.
- “Va să zică, v-aţi cuibărit în plapuma unei văduve…”, trag eu conlcuzia. – “Domnule”, spuse, “ca-ntre noi, bărbaţii”, “văduva-i mai de nădejde ca fata mare; a gustat câte ceva la viaţa ei şi i-au mai trecut căldurile…” – “Depinde…”, mă lăsam eu greu. – “Pe cinstea mea, domnule! Ce ştiţi dumneavoastră soldaţii, cum e viaţa omului însurat!” – “Mi-e foame!” am urlat; că mă călcase pe bătătură, mă-nţelegi?
Nu ştiu cât mă înţelegea flăcăiaşul, dar nici nu m-am oprit să mă dumiresc.
- “Lucia!”, a zbierat ei, “vine supa aia sau nu mai vine?” – “Ce faci aşa pe grozavul pentru un florin?…”, apăru şi nevastă-sa în prag. – “Na, că nu mai poate vorbi omu-n casa lui…” o lăsă el mai moale. Lucia intră cu farfuria aburind. M-am uitat la puică; apoi la gânsac: – “Ascultă-mă pe mine. Asta-i mai frumoasă.” Turba. Ca să-l isprăvesc, i-am desluşit lucrurile şi mai limpede: “Asta din culcuşul ăluilalt”. Râdeam şi mă plezneam peste genunchi. Ieşi mormăind vreo înjurătură, cine ştie ce. – “Neam de bărbaţi cu nasul pe sus”, m-am adresat eu  farfuriei cu supă, ca să mă audă muierea. Aceasta s-a lăsat dusă cu preşul: – “Dacă nu-i plăteaţi dinainte, n-ar fi deschis uşa nici să-l tai…” – D-apoi, doamnă, dumneavoastră mi-aţi cerut banii…” n-am iertat-o nici eu. O iscodesc: “Văs’că Lucia e din prima căsătorie…” Tace. O trage pe fată lângă sine şi o apucă pe după şold. Tânără se sprijină cu drag de ea. – “Mare domnişoară”, zic. – “Optsprezece, să-mi trăiască”, răspunde. – “Să vă trăiască. Bună de măritat”, constat. – “De măritat, dar cum? fără zestre?” – “Fără zestre? Adică?” – “Ca să ştiţi şi dumneavoastră: din casa asta numai pietrele-s ale mele”, fornăi cu năduf jupâniţa. “Negoţul şi tot ce-aduce el îs ale lui…” face semn cu capul către uşa pe unde a ieşit supărăciosul…
- “Şi tatăl Luciei? îndrăzni Wolfgang să întrebe.
- Asta am iscodit şi eu. – “Eh, fata avea opt ani când s-a dus el”. – “A plecat?” m-am mirat auzind că nu era vădană. – “Daaa, la oaste”. – “Şi a murit?”, am vrut să mă conving. – “Puţin după ce a plecat.” – “Cum aţi aflat?” – “Niscai oşteni… Dar nu mâncaţi?” – “Mănânc încet.” – “Văd că nu-mbucaţi deloc. Nici n-aţi gustat.” – “Nu mi-e foame, cucoană.” – “Vreţi udătură?” – “Nu mi-e sete, cucoană”.  – “Când aţi plătit vă era foame şi sete?” încercă să glumească. – “Un fel de-a spune…”
M-am întins binişor spre masă, să nu-l smulg pe ascultător din odaia hanului unde-l târâsem după mine, am apucat o halbă şi i-am întins-o. A sorbit puţin şi a aşezat-o pe laviţă, lângă mine.
– “Uite ce e, doamnă. Înainte de a fi soldat, am fost gospodar. Am avut şi eu muiere, am avut şi o fată…” m-am întors spre Lucia. “O fată de opt ani… Acum mă îndreptam către ele. Nu le-am văzut de zece ani. Nici nu le-am scris. Ascultându-vă îmi fac socoteala că m-or fi crezând şi ele mort. Şi, uite-aşa, mi-a trecut cheful de mâncat şi de băut…” Hangiţa s-a uitat cât s-a uitat la mine şi deodată îi spune fiică-si, cu o voce cam nedesluşită: – “Lucia, adu cartofii cu slănină. Supa noastră nu i se pare domnului destul de gustoasă.” – “Adevărat că nu-mi prea place”, am încurajat şi eu fata să iasă; pricepusem că mă-sa avea ceva pe suflet şi voia să mi se destăinuiască. Domnişoara ieşi. Ei, ce-ţi închipui că s-a-ntâmplat atunci?
Wolfgang tocmai căuta un răspuns, când i-am luat-o înainte:
- A apărut câinele lor. Şi, cum m-a văzut, s-a apropiat scheunând şi-a început să-mi lingă mâinile, potaia aia bătrână. – “Săracul meu bărbat”, zice, “tu eşti, aşa-i?” – “Eu mi-s”, zic, deşi ştiam că nu aduceam nici pe departe cu Hermann Schultz cel de altădată. – “Şi, cu ce bani ai, nu-ţi puteai cumpăra şi tu haine ca omul?” Auzi, Wolfgang, ce-i trecea muierii prin minte după ce nu mă văzuse de zece ani! “Cred că dacă purtai nişte haine aşa, colea, chiar că m-apucau părerile de rău…” Puse degetul pe ţoalele mele şi pipăi stofa aspră: “Ştii că ţine ceva… Îs tot alea vechi, nu?” – “Sunt dublate cu păduchi!” nu m-am putut stăpâni. În bucătărie Lucia începuse să cânte. N-am vrut să mă mai războiesc cu nevastă-mea. Mă fac că ascult, apoi: – “Frumos glas! Ţii minte cât era de bolnavă când am plecat?…” – “Ce să fi făcut? Dacă cheltuisem ultima para pe doftor?…” Trebuia să te-nrolezi, nu? Din uşă am râs: – “Nu-s eu din ăia pe care-i ajunge glonţul uşor…” Şi uite că glonţul nu te-a ocolit!” – “Lasă, femeie prostiile! M-am întors viu şi nevătămat, cu solda pe zece ani neatinsă! N-am cheltuit un sfanţ din ea! Alălalt s-a dus să se culce. Ia  fata şi vino cu mine!” N-a stat în cumpănă nici măcar o clipă. – “Şi cealaltă e tot a mea!” Aşa şi era: tot fiica ei. După un timp se însenină. Şopti: – “Ce păcat că ai păduchi… Tare te-aş mai strânge o dată!…” – “Ce vrei, nevastă… Ca la oaste.” Pregetă oleacă, pe urmă: – “Ascultă, bărbate. N-ar fi sănătos ca Lucia să afle că eşti tatăl ei…” Şi aici avea dreptate. “Când au adus ăia vestea c-ai murit”, îmi explică ea, “primarul a tocmit un act de deces. Dacă nu eşti mort, îl jignim…” – “Îl jignim…” am repetat ca prostul. – “Iar omul ăstălalt rămâne fără femeie, săracul…” – “Adevărat…” Uite ceva la care nu mă gândisem… “Mare încurcătură”, mă minunam. “Care din cele două cununii o fi mai adevărată?” – “Aşa-i norocul omului”, cugetă ea într-o dungă. Adăugă. “Ce să-i faci? Am familie, copii, situaţie… Şi, hodoronc-tronc răsai tu…” – “Baremi eşti fericită?” – “Care-i aia fericită?… Toţi îs o apă şi un pământ…” – “El, cel puţin, a fost aici, lângă tine. El nu te-a părăsit, să se-nroleze…” – “Păi, vezi?” – “Te iubeşte?” – “Se prăpădeşte după han…” – “Eu tot pe tine te iubesc.” i-am spus. “Dar casa nu ţi-o stric.” Ce s-o mai lungesc, Wolfgang? I-am lăsat fetei solda pe zece ani, să aibă şi ea zestre ca toate fetele, şi dus am fost. M-am apucat de teatru, prin bâlciuri.
Wolfgang se uită lung în ochii mei. Lung şi plin de nevinovăţie. Târziu, cu un început de zâmbet în colţurile gurii, rosti:
- Minţi, Hermann Schultz. Mi-ai povestit piesa: Războiul de treizeci de ani sau Zestrea Luciei!  Pe mine nu mă-nşeli cu una cu două!
Dacă el spunea aşa, se prea poate să fi grăit adevărul… Păi, să ne gândim în ce vremuri nenorocite trăim!… Cât să fi trecut de când au născocit englezii pompele cu foc? Douăzeci de ani? Cam atât. Şi pompele alea nu-s glumă… Scandaluri, lipsă de bani, foamete… Pe de altă parte, unii se îmbogăţesc peste noapte, se dedau la tot felul de… Ţiitoarele regilor ajung să guverneze din pat… Tot soiul de filosofi necredincioşi împing omenirea la dezmăţ!… Nu vezi şi ce cutremure?! Lisabona n-a fost distrusă în 1755? Şi războaiele?! Maria-Tereza s-a bătut de două ori cu prusacii! Dar Războiul de Şapte Ani?! Apoi astea-s timpuri să spui adevărul?! Să mai afle unul ce hram porţi şi pe ce parte te culci? Nu, Wolfgang, drăguţule, nu m-ai găsit tocmai pe mine să fac prostii dintr-astea! Omul să ştie să-şi ţie limba dacă vrea să mănânce o bucăţică de pâine…
Acum, dacă stau să mă gândesc bine, cum să nu-mi fie drag băiatul ăsta, când cunoaşte atât de multe, până şi Războiul de treizeci de ani sau Zestrea Luciei!
Eh, un copil necăjit. Parcă eu n-am înţeles că simţea şi el nevoia să se spovedească unui necunoscut, cum ne apucă pe fiecare?… Tocmai de aia i-am deşertat şi eu sacul cu bazaconii, să simtă, sărmanul, că nu e singurul care suferă pe lume…
Tot venind el pe la mine, într-o bună zi…
- Te invit la o gustare; Stanzi, soţia mea a plecat ieri la tratament. Am chemat câţiva prieteni.
În timp ce aşa-zişii săi tovarăşi de breaslă trăncăneau vrute şi nevrute pe seama gazdei şi spre hazul ei, neuitând să trag cu urechea la cele rostite de ei, îngreuiat de câte mâncasem şi băusem, m-am ridicat să privesc cu de-amănuntul o pictură; rămăsesem cu pofta asta de când îmi vorbise Wolfgang despre tabloul făcut de fiul brutarului ăla franţuz. Acesta din locuinţa lui înfăţişa o femeie frumoasă şi cam ciudată. Te atrăgea prin ceva neobişnuit. Pânza atârna pe peretele din faţa mea şi nu îmi dăduse pace încă de la începutul cinei.
Tânăra era aşezată cu umărul stâng spre mine; mână i se odihnea în poală. Tot pieptul era la vedere: nici mare, nici mic. Purta o rochie elegantă de mătase, cu guler de dantelă învoaltă; o vestimentaţie prea cuminte pentru acel ceva de pe obrazul ei, pe care nu-l puteam arăta cu degetul, dar plutea undeva acolo, sfidător. Gâtul, ascuns pe aproape întreaga lui înălţime, se continua cu linia ovală a obrazului; bărbia o avea cam teşită şi asta, aşa cum socotea Wolfgang, nu era semn de deşteptăciune exagerată… Pomeţii, bine îngropaţi în carne, îi lăţeau uşurel faţa, sub ochi. Cei din urmă, mari, însă deşi atât de deschişi, nu-ţi încredinţau nimic dinlăuntru. Da da; o pâlpâire fierbinte; atâta. Şi nici de ea nu sunt prea sigur. Pe fruntea, mai înaltă decât scundă, se rotunjeau câţiva cârlionţi, întrepătrunşi printr-o şiretenie a scliviselii. Coborau din părul care urca pentru a se pierde în fundul întunecos al pânzei. Nasul nu era mic, nici neplăcut. Gura, aici se ascundea zisa ciudăţenie, era încordată de o îndârjire (să fi vrut să fie zâmbet?), îndârjirea omului încăpăţânat, dispreţuitor, cu ironia muşcătoare şi prefăcându-se ademenitor. Buza de sus se boţea; cea de jos se ţuguia. (Acum îmi dau seama că pentru un om de teatru e floare la ureche să “citească” un portret; doar asta face tot timpul când mărunţeşte rolurile… Numai că a trebuit să vină Wolfgang, cu tabloul din copilăria lui, că să-mi pricep… talentul).
Un şchiop dintre comeseni se apropie de mine:
- Îţi place? E Stanzi, nevastă-sa.
- Nevasta lui Wolfgang?
- N-o cunoşti? Adevărat, parcă nu te-am prea văzut pe-aici.
- Vin pentru prima oară.
- O să-ţi povestesc o mulţime de chestii despre ea. Distracţia începe abia după ce-om rămâne noi doi, pe stradă! mă asigură el, gâlgâind.
Mă apucă de braţ cu subînţeles şi îmi porunci să nu-l scap din ochi; cum aveam să-l văd ridicându-se de plecare, să-mi iau şi eu rămas-bun.
Hohotele mesenilor mă împiedicară să mai fiu atent la celelalte indicaţii ce-mi dădu.
Am revenit la locul meu, s-o privesc liniştit pe consoarta proaspătului meu personaj. Îmi aruncam uitătura şi către el. Unii soţi seamănă între ei. Dar nu aceştia doi. Curând l-am putut citi din ochi mai la largul meu, fără să simtă. Îmbiat de zgomotoasa tovărăşie, se aşeză la pian. Mai mulţi inşi îl rugaseră să-i acompanieze în timp ce cântau în cor nişte versuri de petrecere şi de inimă albastră. Privit dintr-o parte, Wolfgang, datorită sufletului pus în executarea acestei melodii voiniceşti, îşi accentuă asemănarea cu profilul unui vultur. Asta mai cu seamă din pricina ochilor săi albaştri destul de ieşiţi din suprafaţa obrazului: aruncau nişte săgeţi victorioase de câte ori se întorcea către noi. părul şi-l poartă destul de răzvrătit. Cum fruntea sa muşcă adânc din coamă, în părţile laterale, pare foarte inteligent. Are sprâncene lungi şi dese; ele urmează o linie neregulată, chinuită. Rădăcina nasului îi e adâncită. Linia lui coboară ca un cioc de pasăre de pradă. Buza de sus iese mult în afară. Cea de jos se retrage şi, de sub ea, muşchiul cade pe neaşteptate ca, din acea scobitură unde s-a aruncat, să se impună, hotărât, bărbia unui ambiţios care nu s-a învăţat să dea înapoi, înfruntând, rotunjită semeţ, aerul. Este tras la faţă şi culoarea lui nu grăieşte de o sănătate prea de soi. Dacă petrece multe nopţi ca aceasta şi dacă munceşte pe cât spune, apoi cele două, în bună tovărăşie, şi-au şi depus o semnătură pe figura sa nici frumoasă, nici urâtă (unul dintre cei de faţă mi-a afirmat că părinţii lui, la vremea căsătoriei, erau socotiţi ca alcătuind cea mai frumoasă pereche din Salzburg.!).
Degetele lui Wolfgang ciocăneau pe marginea de lemn de sub claviatură. Nerăbdător, atacă o sumă de arpegii şi improviză în lanţ mai multe variaţiuni – aşa am aflat că se cheamă ceea ce închipuia – pe motivul cântării abia încheiate. Este de nespus cum i se schimbaseră trăsăturile de la una la cealaltă!
La cea dintâi păru să întinerească. Şirurile de note şipotind sub degetele sale, trilurile şi toate abţibildurile pe care un om de teatru ca mine nu are de unde să le cunoască, fură curând nimbate de un fel de pâclă, dar nu una deasă, ci tocmai bună că, în duşmănie cu ea, strălucirea dinainte să apară niţel mai plină, mai… cum să zic? – … mai desenată-n linii, cu trup mai limpede, cum sunt constelaţiile, noaptea. Vrăjmăşia cu aerul uşor înceţoşat dăruia adâncimi razelor, de parcă ar fi fost continuate în profunzime, aşa ca-n apele unei bălţi de câmpie, de dansul unor peşti ce păreau să-ntrupeze veselia însăşi. Dar o veselie lunecoasă; îţi scăpa printre degete; se juca de-a v-aţi ascunselea cu seriozitate. O gravitate aidoma câştiga teren şi pe figura lui. Faptul că era slăbit se accentuă. Trăsăturile sale se precizară. Buzele i se subţiaseră şi se mişcau pe nesimţite. Ochii, însă, numai ei sclipeau buclucaşi. Nu mai aduceau cu două jumătăţi de bulgăre de nea. Ai fi spus că şi ei se supseseră, traşi înapoi de scrutarea  lăuntrurilor minţii. Nu păreau să ne mai vadă. Aproape că nu îl mai auzeam ce improviza. Numai solemnitatea împrumutată de ţinuta capului său şi de şira spinării îmi atrase luarea aminte şi mă vesti că muzica lui o apucase pe o altă cale

Tags

Related Posts

Share This