PE BULEVARD IN JOS – fata cea mai mica

Era o zi rea. Vântul muşcător stârnea vârtejuri de praf uscat din mijlocul străzii ce s-ar fi cuvenit să fi fost acoperită de troiene la acel ceas al iernii. Capete de ziar, jumătăţi de frunze moarte, luate pe sus de rafală, erau lipite de paltoanele negre ale trecătorilor fantomatici, de parbrizele murdare ale automobilelor sau de geamurile colbuite ale faţadelor. Când palele, sugrumate pe neaşteptate, îşi dădeau drumul într-o zbatere finală, cădeau şi ele, de parcă ar fi fost de plumb. Apoi se umpleau iarăşi foalele văzduhului, mânând prin coridorul de beton al blocurilor cirezi mugitoare de gunoaie zburătoare, către centrul Capitalei. Auzeai o poartă de tablă izbindu-se cu zgomot de foc de armă şi zăngănind îndelung. O fereastră spartă umplea urechile de strigătul cioburilor zdrobite pe caldarâm. Horcăitul unui autocamion greu se confunda cu acela al răbufnirii aerului din străduţele laterale. Un miros înţepător, înrudit cu cel al fumului, îmbiba atmosfera oriunde te-ai fi aflat. Pielea  ţi se chircea, ascunzându-se în sine însăşi, să se apere de impurităţile ce, din iuţeala cu care se izbeau de ea, o despicau în chip invizibil.
Din tramvaiul pe care-l aşteptam, coborî o femeie ostenită, rebegită, cu nasul şi gura îngropate într-o batistă boţită, umedă, cu capul adâncit în gulerul ridicat al scurtei de fâş albastru închis, dublată astfel încât purtătoarea părea de două ori mai lată-n umeri şi la talie. Pantalonii şi ghetele maro îi erau neîngrijite. Punând piciorul jos, îşi înălţă bărbia şi dădu cu ochii de mine. Nu mă mai puteam sui în vagon: fusese odinioară una dintre elevele mele cele mai apropiate, în orice caz cea mai mică de stat şi mai calină dintre ele.
– Ana!
Privirile, la început absente, când mă recunoscură, se luminară o clipită, pe urmă se retraseră iarăşi departe de mine.
– Domnule profesor…
Pe vremea aceea fusese un năpârstoc gingaş şi bălai; un amestec de sfioşenie şi îndrăzneală, de naivitate şi de sete de învăţătură, de modestie intelectuală şi de visări înduioşătoare prin faptul că se situau mult peste dotările ei. De Ana îmi fusese întotdeauna milă cât am avut-o în grija mea. Nu pentru prezentul perioadei aceleia, cât pentru perspectiva pe care i-o ghiceam: nu-i prevedeam destinul ca unul strălucit.
Figura îi era prelungă, slabă, insuficient colorată – o anemie ce mă speria. Părul lins, tras pe spate, şi-l lega cu o bentiţă îngustă azurie. Fruntea îi era deosebit de înaltă (mă făcea să acuz credinţa obştească susţinând că astfel de frunţi vestesc o capacitate a raţiunii ieşită din comun). Pomeţii i se retrăgeau sub pielea subţire ce luneca grăbit către maxilarul inferior lipsit de un contur viguros. Un nas de dimensiuni fireşti nu vădea nimic ce să-l fi impus atenţiei, nici în bine, nici în rău. O gură cu buze mai curând înalte şi deloc rotunjite în afară se roşise destul pentru a reţine privirile. Gâtul firav i se sprijinea pe umeri mici; pieptul supt i-l continuau nişte braţe slabe; nici o rotunjime nu-i îmblânzea asprimea pântecului, şoldurilor şi spatelui. Silueta şi chipul îi erau anodine. Însă privirile nu i le puteai despărţi de surâsul şi de destinderea ce îi scăldau permanent trăsăturile. Seninul irisurilor îi vibra neîncetat de căldură, de dăruire şi de starea lăuntrică a celui care aşteaptă să primească darul sufletului la rândul său. De cum îţi odihneai căutătura asupra ei, simţeai că, spre deosebire de ceilalţi copii, Ana era încântată că se afla în clasă; îi plăceau cele ce era chemată să facă şi, discretă, era totuşi evident că nu nutrea nici o aspiraţie de moment neîmplinită. Nu numai că arăta împăcată cu existenţa, dar nici nu bănuia că alta mai potrivită ei s-ar fi putut născoci.
Am pierdut-o din vedere mulţi, foarte mulţi ani. Am cam început să calc greşit şi m-am pomenit înclinând – oricât m-aş fi abţinut – către pragul bătrâneţii. O încurcătură m-a condus într-o instituţie ce nu-mi era familiară. La plecare, a alergat după mine o funcţionară împodobită cu atâţia nuri încât trecătorii se întorceau, agăţaţi mai ales de sânii ei bogaţi strânşi într-un pulover roşu, ce-şi vesteau tuturora feminitatea. Părul auriu, obrajii ovali, respirând sănătate, cereau alint şi trezeau bărbăţii neglijate. Lucra în biroul unde intrasem, mi-a spus Ana, căci ea era; m-a recunoscut; a vrut să-mi mulţumească pentru ceea ce-i dăruisem pe timpuri.
Acum o reîntâlneam, palidă şi pierdută.
– Ana, ce ţi s-a-ntâmplat?! Eşti bolnavă?
– Puţin răcită…, răspunse evaziv, căutând cu pupilele prin colbul răsfirat pe jos de huietul viscolului ce ne împresura.
Îşi ridică pleoapele şi, fixându-mă cu azurul lor lăcrimat, izbucni:
– Cum de ne-aţi putut minţi, domnule profesor?
Am fost năucit. Am strigat:
– Când te-am minţit, Ana?!
– Nu numai dumneavoastră… Şi părinţii… ai mei… ai tuturor prietenelor… Ne-aţi repetat întruna că viaţa este frumoasă… De ce? de ce?!
Mă apucă de umeri. Zvâcnirea pumnilor ei mă făcu să-i înţeleg greşit gestul; am fost sigur că voia să mă zgâlţâie, lovindu-mă fără răgaz cu întrebarea disperată. Dar Ana mi se ghemui la piept, plângând, ba în hohote, ba încetişor, ca să se înece din nou, zguduită de aceleaşi gemete al nefericirii.
– Ce ai păţit, Ana? Ce nenorocire te-a…?
– Nici o nenorocire, domnule profesor, se depărtă de mine, ştergându-şi ochii şi nasul fără să-şi poată stăpâni convulsiile. Nici o nenorocire. Viaţa, atâta tot.
Ceea ce socotisem a nu fi fost o minte de aur, cuprinsese adevărul, în imensa lui întindere, în ultimele ei cuvinte.

Peste doi ani, în ziua de 22 decembrie, un glonţ a străpuns-o pe stradă.

Tags

Related Posts

Share This

- Colegul meu, domnul Costica

Domnul Costică puse caietul pe masă. Era obosit de parcă nici nu mai ştia exact ce ar fi vrut să facă. Îşi scosese ezitând ochelarii.  Duse două degete către buzunarul halatului de casă vişiniu, luă o batistă bej cu pătrăţele albastre, o despături tacticos – după tipicul catedrei, care-ţi impune să fii foarte atent la gesturi, ţinută, la curăţenia hainelor şi a lenjeriei, frecă lentilele cu ea, între degetul mare, cam noduros, şi arătătorul – puţin pătat de cerneală. Închise caietul şi sprijini ochelarii pe coperta lui. Împături batista din nou, o strecură în buzunar cu grijă, să nu se şifoneze. Cocoţă iarăşi ochelarii pe nas şi iute smulse caietul de pe masă, ca şi când şi-ar fi amintit ceva;  îşi apropie ochii de tăblia ei, să verifice de nu cumva era udă acolo unde îi depusese. După ce inspectă cu grijă muşamaua de pe ea, păru satisfăcut: caietul nu avea cum să se murdărească; nu exista nici un strop de apă pe vernilul materialului plastic. De când se ştia îi era groază să nu păteze tezele sau extemporalele, având mereu în minte faptul că el, profesorul, constituia un exemplu viu în atenţia elevilor săi. Dar, acum: să ungă coperţile unui roman! un roman scris de elev de-al său!
– Costicăăă! răsună strident glasul coanei Mari. Costicăăăă! era o voce care zgâria auzul, nu mahalagească propriu-zis, dar pusă totuşi pe harţă. Costicăăă! nu vii să-mi dai drumul la televizor?
Coana Mari sta lungită în pat, în dormitorul de alături şi, suferindă cum era, se mai cruţa când era vorba să se mişte fără nevoie. tensiune arterială, dimpreună cu o teamă surdă şi continuă de ce putea aduce orice schimbare de poziţie, îi rodea clipă de clipă liniştea.
Domnul Costică se ridică anevoie (şalele!), deschise uşa bucătăriei, străbătu cei trei metri din coridorul slab iluminat, care îl despărţeau de uşa camerei unde dormeau, apăsă clanţa dar, aducându-şi aminte că-i era sete şi că s-ar fi putut să-l ţină de vorbă coana Mari mai mult timp, se reîntoarse, luă un pahar din bufet, deschise robinetul, lăsă apoi apa să curgă, să se mai răcească, umplu paharul şi-l duse la buze.
– Costicăăă! ce faci? Nu vii?! Hai, ca-nceput programul!
Înghiţi în grabă şi făcu calea-ntoarsă. Mergând prea iute, agăţă cu papucul preşul; se opri, îl potrivi la loc şi dădu buzna în odaia în care odihnea coana Mari.
– Îmbătrânesc, dom’ le, aşteptându-te să deschizi odată rabla asta!
– Stai, dragă, nu te supăra. Am băut şi eu puţină apă.
– Tocmai acum ţi-ai găsit! dă-i drumul, că pierdem varietăţile.
Domnul Costică apăsă pe buton.
– Ce tot faci la bucătărie?
– Corectez nişte teze, minţi fără şovăire soţul dumneaei, ştiind că, în principiu, această activitate îi era iertată, deoarece constituia o obligaţie şcolară; îndatoririle faţă de sine însă îi erau rareori trecute cu vederea; ba chiar şi cele sociale se strecurau cu greu prin sita pretenţiilor soaţei sale: doamna se socotea o victimă permanentă a egoismului masculin. Îl acuza pe şleau că e bigam, contractând ulterior un mariaj cu hârţoagele şi că-şi neglija intenţionat prima nevastă, bolnavă cum era, s-o vadă cât mai repede în groapă.
De minţit minţise numai în parte, deoarece maldărul de teze nerăsfoite îl aştepta sub scaun. Întotdeauna până să se hotărască să le citească aproape că se închidea trimestrul. La începutul carierei didactice, demult, obişnuise să ceară elevilor nenumărate lucrări de control. Cu timpul, ostenise. Acum, în preajma perioadei de teze, simţea cum îl cotropea groaza. Îl înspăimânta munca monotonă şi inutilă, convenţia tacită de a închide ochii asupra copiatului febril al elevilor în timpul orelor de teză. Ei trăgeau cu ochiul la vecinul de bancă, ţineau fiţuicile între paginile caietului, ori cartea pe genunchi sau, fetele, aveau rezumatele agăţate de jartieră pe sub ciorapii de mătase, iar datoria lui, când le aducea tezele înapoi, era să le explice unde greşiseră şi de ce. Nu putea pedepsi o clasă întreagă, o şcoală întreagă. Indicaţiile direcţiei erau categorice: să luptăm împotriva fraudelor de orice fel. Când era la o adică, atunci când cereai, în calitate de dascăl înşelat, să se ia măsuri împotriva unuia sau altuia, reprezentanţii conducerii îşi pierdeau hotărârea, ba că li se înmuia inima, ba că interesele şcolii ar fi putut fi lezate dacă fiul lui cutare, ar fi avut necazuri, ba chiar se făcea aluzie la incapacitatea ta de a stăpâni clasa din moment ce apelai la sprijinul unor măsuri radicale. Tezele? caligrafii indescifrabile, pete de cerneală, gogomănii… Iar el, un fel de maşină ca acelea ce mistuie gunoaiele. Cel mai tare îl jignea faptul că nu putea dezrădăcina din conştiinţa elevilor opinia că tezele reprezintă pentru profesor un fel de hrană de zile mari.
– Şi ce le tot dai atâtea teze? obişnuia să-l întrebe coana Mari, îngustându-şi ochii şi coborându-şi depresiv colţul din stânga al gurii. De abia le-ai dus celălalt rând. Casa asta-i balamuc! Nu mai prididesc să fac curat. Ajungem la oftică, nu alta. Cât crezi că mă mai ţin balamalele să şterg praful? Las’ că mă ia pe mine Dumnezeu şi-o să vezi tu atunci pe dracu’, or să te mănânce ploşniţele. Ce-ţi închipui, în casele copiilor ăstora care te pun pe tine să le cari caietele e curat ca la noi? Ar vrea ei să fie aşa!… Ehei, câte cucoane n-am văzut eu că ascund gunoiul sub pat!
Se prea poate ca simţământul de neplăcere resimţit de domnul Costică la vederea caietelor albastre şi subţirele, iscălite care de care mai fantezist (una scrisese odată: Maricason C. Popescu, clasa a IX-a D, liceul nr. 4, sectorul III, Bucureşti, România, Europa, Terra, Sistemul solar, Calea Laptelui, Univers!), să-i fi fost generat şi de atitudinea tovarăşei sale de viaţă, că ţi se urăşte şi cu mustrările făcute pe nedrept (şi, deseori, atitudinea refractară a celor din jur faţă de preocupările noastre e adoptată  în cele din urmă şi de noi, când ni se face lehamite de dojeni, nădăjduind în chip nesăbuit că o dată cu această renunţare vom secătui izvorul reprobărilor şi al injuriilor). Dar coana Mari avea vlagă cât zece, când era vorba să-şi impună punctul de vedere, şi n-o speriau cu una cu două schimbările sufleteşti petrecute în inima delicată şi ascunsă a soţului ei.
În seara aceea tezele nu se mai impuseră ca subiect de dispută. Doamna fu absorbită cu desăvârşise de imaginea de pe micul ecran. Abia de-şi luă răgazul să scoată o caramea din punga de lângă capul patului, s-o ajute cu un gest abil şi elegant să lunece în cavitatea dintre nas şi bărbie, acum în relache cât priveşte mestecatul vorbelor.
Domnul Costică se reîntoarse tiptil la Iniţierea doctorului Sebastian, romanul pe care intenţiona să-l citească. Luă iarăşi loc în bucătărie, îşi şterse din nou ochelarii şi deschise caietul.
Nu s-ar fi putut spune că domnul Costică era un dascăl romantic prin excelenţă. Sau, poate că imaginea pe care o am eu despre omul romantic nu corespunde cu aceea pe care mi-am făurit-o în decursul anilor despre amicul meu.
În fiecare dimineaţă se trezea la orele şase fix. Îşi întărea strânsoarea baierelor ce îi înnodau pantalonii de la pijama (socotea că nu este sănătos să dormi cu pântecul prea strâns) şi dădea fuga la aragaz să-şi facă o cafea. Cât stătea aceasta pe foc, se săpunea pe obraji. Măsura timpul săpunitului până la primul clocot. Turna în ibric o linguriţă din pulberea brună şi aromată, lua ibricul fierbând şi îl cufunda într-o cratiţă cu apă rece şi, până scădea temperatura băuturii, se rădea. Apoi îşi sorbea ceaşca de-a-n picioarelea, aprinzându-şi cea dintâi ţigară a zilei.
Acestea reprezentau câteva minute de adâncă pace. Din păcate pregătirile sale o trezeau pe  coana Mari.
– Costicăăăă… Îmi faci o cafea?…
Şi domnul Costică, fără a răspunde, relua acelaşi ritual, cu excepţia bărbieritului. Îi ducea tăviţa la pat, trăgea repede hainele pe el şi dădea fuga să cumpere pâine, lapte şi iaurt.
Se reîntorcea acasă, pregătea micul dejun, îl serveau împreună, aerisea, mătura, ştergea praful, dacă nu cumva era zi de curăţenie generală, când freca şi ceruia parchetul, bătea covoarele sau zugrăvea. Dacă era cazul să meargă la piaţă, pornea din coadă în coadă.
Între timp, e adevărat, visa. Concepea o Istorie a Literaturii Române Comparată cu Celelalte Literaturi Europene, în douăsprezece volume; un Eseu asupra Psihologiei Poporului Român ca Reflectată în Vocabular – Raportat la Vocabularul Celorlalte Limbi, Diferenţiat în Specificitate, Epoca de Apariţie a Cuvintelor, deosebiri de Sensuri şi Funcţii Sintactice şi ca Revelator al Unor Trăiri Neconsemnate de Fondul Principal al Altor Limbi, patru mii de pagini;Filosofia Neamului, Structurare, Analiză şi Comentare a Întregului Material Folcloric Cules până Azi, cincisprezece tomuri a câte şase sute de pagini;Metamorfozele iubirii – Studiu asupra Baladelor, Doinelor şi Cântecelor de dragoste şi pahar, o mie de pagini; Hartă a Gradaţiilor Afective în Poezia Românească, Populară şi Cultă – Tratat despre Psihologia Afectelor şi Limitele Exprimării Acestora, Impuse de Gramatică, lucrare având în jur de paisprezece volume; Turbanul Închinat – Monografie a Contribuţiilor Româneşti în Cursul Veacurilor, la Crearea unei Culturi Turceşti; România Centru Spiritual al Ortodoxismului, Aportul ei la Fundamentarea Câtorva Culturi în Evul Mijlociu, Exportul de Gândire şi Personalităţi, Contribuţii la Fundamentarea Civilizaţiilor Răsăritene şi Apusene; Tradiţiile Româneşti Continuatoare ale Cugetării Egiptene şi Pitagoreice.
Apoi căra paporniţa cu târguieli acasă. O parte le închidea în răcitor, alta în cămară. Îşi ungea cu marmeladă două felii de pâine neagră, le punea una peste alta şi pleca la şcoală.

* * *

‘Ăsta este un atac direct la adresa profesorului! Sublimul meseriei noastre este transformat într-o decădere a preocupărilor, specific mic-burgheză. Auzi ce scrie! “Profesoara care găteşte unui trib de neamuri”! Pe deasupra şi expresia “trib”; rudele reprezintă tot ce poate fi mai de preţ, rotiţa intermediară ce ne leagă de societate, purtătorii calităţilor şi defectelor speciei umane, în formulă variabilă de la individ la individ, după gradul de rudenie! Fals, fals! Incorect şi răuvoitor!’
Domnul Costică sfornăi indignat, murmurând printre dinţi, nemulţumit de cele citite cu o secundă în urmă: “pe când ţine în mâna stângă cartea după care îşi pregăteşte lecţiile pentru a doua zi.” Domnul Costică alese din maldărul de ciorapi ce trebuiau cârpiţi o pereche, îşi puse aţă în ac şi începu să lucreze, meditând mai departe:
‘Nu-i copil rău, Mircea ăsta! Dar şaisprezece ani reprezintă o vârstă cumplită pentru băieţi. Minimalizează tot ce trece de hotarele individualităţii lor. Se lasă fascinaţi de noul personaj pe care îl descoperă în sine – adolescentul – şi absorbiţi de această creştere nemaivăzută a unui necunoscut geamăn în propriul lăuntru, uită de respect, îndatoriri faţă de adulţi şi bunul-simţ al celor şapte ani de acasă…’
Scoase din buzunar o fiţuică şi notă pe ea “De dus pantofii negri la cizmar.”
‘Altfel nu-i băiat rău. Prea visător. Unii o pornesc pe panta visării, alţii – pe a frondei, iar cei care rămân cuviincioşi ori studioşi se împart şi ei în două categorii: aceia care-şi dorm încă somnul copilăriei cea cuminte şi aceia care au sărit peste etapa adolescenţei, plonjând într-o maturitate precoce. Mircea e visător. Şi visători ajungem când nu ne mulţumeşte realitatea înconjurătoare şi când nu suntem satisfăcuţi nici de noi înşine. Fronda e apanajul celor satisfăcuţi de ei înşişi şi care ar vrea să modeleze realitatea după tiparul persoanei lor. Şi eu sunt un visător; de când mă ştiu.’
Apucă primul recipient ce îi căzu sub mână, un ibric, îl umplu pe sfert cu apă şi-l dădu peste cap.
‘Tomescu scrie bine, pentru cei şaisprezece ani ai lui…’, adăugă concesiv domnul Costică. ‘Ba chiar mulţi scriitori adulţi i-ar putea invidia stilul naraţiunii. Naivităţile nu supără. De ce nu se crează oare o colecţie în care să se publice autori minori?’
Domnul Costică mustăci a surâs la gândul jocului de cuvinte posibil. Îşi dădu singur replica: ‘Noi autori minori, stimabile? Alţii?’ Apoi, reveni serios.
‘O colecţie de cărţi în care să surprindem imaginea lumii reflectată în gândirea copilului şi adolescentului. Aş putea discuta despre aceasta în consiliul pedagogic. E cert că trebuie s-o fac. Tot ce se vorbeşte acolo se înscrie în procesul-verbal. Aceste procese-verbale, ca nişte documente ce sunt, stau mai mult ca sigur, la dispoziţia inspectorilor şcolari. Cu prima ocazie, unul dintre aceştia, vizitându-ne şcoala şi răsfoind scriptele, va remarca ideea mea: “Iată ceva la care se cuvenea să cugetăm de mult”, îşi va spune. Va copia fragmentul de proces-verbal ce conţine rezumatul celor rostite de mine. Va face un referat către directorul de minister. Secretariatul liceului va primi un telefon: – “Vă rugăm să-l anunţaţi pe tovarăşul profesor Costică să se prezinte la Direcţia Culturală a Ministerului. Urgent”, – “Dar nu poate, are ore…”. – “Tovarăşe secretară, am zis urgent“. Va merge. Va discuta. I se va spune: – “Aţi fost delegat director al noii colecţii”. -“Nu pot primi. Eu sunt om de catedră”. Directorul se va încrunta…’
Domnul Costică rămase dus pe gânduri. Nu ştia cum să iasă din impasul în care intrase din febra fanteziei. Să primească a fi director sau să nu primească?

 * * *

– Bineînţeles, doamnă Bunescu, e o greşeală! gâfâi nea Costică, roşu cu sfecla. Aceşti copii nu sunt nişte automate. Au suflete, demnitate, spirit critic.
– Ei, nu! c-o să-ncepem să ne temem de spiritul lor critic! lătră profesoara de naturale, scuturându-şi demonstrativ anatomia bogată a pieptului. Formele ei se reliefau ca pe un mulaj mărime naturală şi încă de două ori jumătate pe atât.
‘Madam Bunescu asta n-are nevoie de material didactic suplimentar când predă…’, gândi ireverenţios domnul Costică; apoi:
– Da, să ne temem. E spiritul critic al viitoarei generaţii.
– … pe care noi suntem datori să-l modelăm, îi luă vorba din gură antagonista sa.
– … în sensul progresului, nu se lăsă mai prejos domnul Costică. În sensul progresului, reluă el, dar glasul îi fu înecat de o criză de tuse a vârstei.
– Ce vă certaţi, fraţilor? se amestecă profesorul Rostoapă.
– Staţi să vă povestesc şi dumneavoastră, sări domnul Costică, sigur că va găsi înţelegere la colegul grisonant.
– Nu vă înflăcăraţi aşa c-o să muriţi de tânăr, glumi Rostoapă, făcându-i cu ochiul doamnei Bunescu. Aceasta, satisfăcută că domnul Costică era ţinta inteligenţei celuilalt, se depărtă cu un aer de vădită superioritate. Ei, ce s-a întâmplat, colega? se adresă profesorul de matematică victimei sale.
– Vine un elev de-al meu la sfârşitul orei, cu o motivare, la catedră. Îi motivez absenţele şi ies. Pe coridor mă pomenesc cu Pălălaică, îl ştiţi, nu? Ah, nu, că nu predaţi la clasa mea.
– Nu, nu predau.
– Şi zice, aşa, cu un ton misterios: – “Vă rog să mă iertaţi, dar socotesc de datoria mea să vă spun ceva.” – “Ce anume, Pălălaică?” – “Motivarea pe care v-a adus-o elevul nou, Tomescu, e falsă.” – “Cum, falsă?! ce vrei să spui?” m-am mirat. – “E contrafăcută.” – “De unde ştii?” – “Îl cunosc din şcoala generală. Am fost colegi. Avea un maldăr de motivări cărora din când în când le schimba data”, zice. – “Şi de data asta l-ai văzut tu modificând motivarea?” Mă speriasem, drept să vă spun. – “Nu, nu l-am văzut.” Am rămas stupefiat. – “Atunci, cum îl acuzi?” – “Păi, scrie în toate ziarele că medicii iau bani în schimbul certificatelor false.” – “Şi ăsta este un motiv suficient să acuzi un coleg şi un medic?!” Auziţi, dom’ profesor ce mentalitate! Să pui la stâlpul infamiei un om numai pentru că altul din aceeaşi breaslă a greşit! E sinistru! Şi am continuat: – “Ai fost tu de faţă când a luat doctorul bani de la Tomescu?” – “Nu, dar l-am întâlnit pe Tomescu pe stradă în ziua când a lipsit.”
– Ei, vedeţi, domnule coleg, cum ne aprindem noi de pomană, fără să ascultăm elevii până la capăt? râse cu superioritate Rostoapă.
– Şi eu am fost descumpănit, mai ales că Pălălaică a spus imediat după aceasta: – “N-avea nimic. Era sănătos tun.” Am fost descumpănit, dar numai pentru o clipă: – “Şi tu n-ai văzut om cu înfăţişare sănătoasă şi găunos pe dinăuntru? Ai de unde să ştii asta? Ţi-a spus-o el? Ţi-a spus altcineva?” – “Nu, nu mi-a spus. Bănuiesc. Aşa a fost întotdeauna.”
– Are dreptate. Cine greşeşte o dată va mai greşi tot pe acolo, rânji. Ăsta-i un principiu sănătos. Noi de ce facem fişe despre comportarea elevilor dintr-a douăsprezecea, fişe care îi urmăresc toată viaţa? Să se ştie cine sunt, cu ce bagaj pleacă la drum. Altfel cum poţi cunoaşte oamenii? Faptele, domnule Costică, faptele, numai faptele grăiesc…
– Dar nu există fapte cu caracter definitiv. Oricând o faptă rea poate fi urmată de o faptă bună. Asta înseamnă să negăm evoluţia, sensul pozitiv al creşterii spirituale.
– Cine a spus că o neagă? Zic doar că trecutul unui om trebuie cunoscut bine. Şi se cuvine să ţinem seama de el.
– Dar faptele sunt interpretabile.
– Cuvintele dumneavoastră sunt interpretabile.
– Şi dacă Tomescu a fost, într-adevăr, sănătos? În schimb a fost bolnavă mama lui, tatăl, bunica, cineva care avea nevoie de prezenţa lui acasă sau de târguielile pe care nu le putea efectua decât elevul meu. Cum să ştie asta? Pălălaică? E Tomescu dator să-i spună ce necazuri are în familie? Şi domnul Costică revăzu în minte chipul coanei Mari, care de ani de zile nu mai părăsise patul, singură cuc atunci când el era la şcoală şi care avea nevoie de el poate chiar în clipa aceea. Mă iertaţi, domnule profesor, se scuză el, am uitat de un telefon urgent pe care trebuie să-l dau, mă iertaţi.
Coborî la secretariat s-o sune pe coana Mari, să vadă ce mai făcea.

* * *

“Părinţii orgolioşi. Părinţii disperaţi. Părinţii necăjiţi. Părinţii indiferenţi. Părinţii care urlă. Părinţii care plâng. Părinţii care tac. Părinţii care reproşează. părinţii care suduie. Părinţii care râd.”
Pasajul din romanul elevului Tomescu îi revenea necontenit în creier, ca fraza muzicală repetată mereu de un disc stricat. “Părinţii orgolioşi. Părinţii disperaţi…” Şi acum, în vârtejul de cuvinte pe care memoria lui le cita fără oprire, întrevăzu o vagă lumină. Înţelegea. Tomescu avea părinţi. Dar erau despărţiţi. Cercetându-i odată maculatorul, găsise întâmplător notate frazele: “De ce divorţează unii oameni? Ce îi face pe aceşti oameni să se despartă?” Aici era cheia. Ştia el că îi suna ceva cunoscut. Ezitase. Căutase cu mintea în amintirile lui din câte cărţi citise. Crezuse că era o reminiscenţă literară. Dar aici descoperise izvorul. De aceea scrisese: “Iată, eu cel a cărui traiectorie socială vă stă la îndemână pentru a vă tonifica dezabuzarea; ori de câte ori cad în picioare, reaşezaţi-mă în cap; nu pot fi hopa-Mitică o viaţă-ntreagă; într-o bună zi, nu mă voi mai scula de jos; atunci veţi afla bucuria de a fi superiori.” Cert, autorul acestor rânduri era profund nemulţumit. Se socotea o jucărie a celorlalţi. Iar el, ca diriginte, încă nu-şi dăduse seama de aceasta. Nu discutase niciodată despre situaţia în familie a tânărului.
Asemenea gânduri îl preocupau pe domnul Costică în timp ce se îndrepta către cancelaria directorului, unde fusese chemat. Când intră, ultimul mai avea de semnat nişte hârtii. Domnul Costică luă loc. Discutară despre câteva probleme de interes organizatoric urgent asupra cărora căzură de acord. De altfel nu era pentru întâia oară că le discutau, nici că erau de acord asupra rezolvării lor. Dar oamenii simt nevoia să aibă mereu probleme şi dacă nu le au şi le-a secătuit imaginaţia cât priveşte născocirea lor, le face plăcere să reia măcar discutarea celor vechi. Când să părăsească cancelaria, directorul îi spuse în treacăt:
– Am auzit întâmplător că aveţi necazuri cu nişte motivări false. Vă rog să cercetaţi cazurile şi să luaţi măsurile cuvenite. Ce-ar fi să se audă despre aşa ceva în afara zidurilor şcolii, să fim citaţi în ziare? Nu este cazul să ajungem acolo, nici la televiziune. Fiţi mai energic.
Cele rostite de director îi izbiră timpanele ca nişte lovituri de măciucă. De unde ştia? Cine avusese interesul să-l bârfească? Şi de ce nu i se raportase exact? De ce “nişte motivări” şi “nişte cazuri”, de ce pluralul? Cine voia să-l discrediteze? De ce, din indignarea lui de moment împotriva unei copilării, unei pâre de şcoală primară, să se clădească un “caz”, o “problemă” la nivelul şcolii, de care să se intereseze şi presa, o problemă a învăţământului în general? Să fi fost profesorul Rostoapă? Doamna Bunescu? Alt coleg din cancelarie care ascultase tăcut explozia sa? Să fi fost însuşi Pălălaică? Dar dacă era adevărat ce afirmase ultimul? Dacă doctorul fusese prins asupra faptului, declarase că Tomescu se afla printre cei care profitau de pe urma necinstei sale profesionale, iar acum miliţia intervenise discret pe lângă direcţia liceului, să cunoască şi ea adevărul şi să stăvilească repetarea unor atari fapte? Nu, nu se putea. Era o vorbă aruncată la voia întâmplării şi pe care directorul o luase în serios, prudent, cum era. Vru să explice. Să repovestească întâmplarea aproape uitată. Să argumenteze. Să dovedească faptul că nu poţi suspecta în baza unei acuzaţii ce se bizuie numai pe precedente. Însă directorul ridicase receptorul, formase un număr şi urmărea concentrat semnalul răsunând la celălalt capăt al firului.
Reîntors în cancelaria profesorilor, domnul Costică se strecură printre colegi către fereastră. Se opri în dreptul ei, cu privirea legănată printre blocuri şi ceaţa uşoară estompând delicat clădirile mai îndepărtate. Îl cuprinse un dor laş de a nu fi vorbit niciodată despre Pălălaică şi o mare istovire. Şi dacă era adevărat? Era oare o crimă din partea lui Mircea? Elevii chiulesc. De când lumea şi pământul. De aceea specifică ministerul că au dreptul la un număr de patruzeci de absenţe nemotivate. Conducerea cunoaşte acest lucru şi l-a legiferat. Da, dar Tomescu nu era acuzat de fugă de la orele de curs, ci de folosire a unui act fals. Oricine ar înţelege nevoia lui de libertate. Este efectiv un scriitor. Iniţierea doctorului Sebastian e cea mai bună dovadă. Un scriitor se simte câteodată copleşit de doruri neînţelese, de spaime, de entuziasme pe care nu le poate căra cu sine într-o sală de clasă. Domnul Costică ştia toate lucrurile acestea şi multe altele din biografiile romanţate ale atâtor oameni de artă. Toţi cei talentaţi sunt ciudaţi. Nu pricepea prea bine în ce fel, însă era lucru cunoscut.  Întrebarea era dacă o astfel de fire are dreptul să încalce ordinea. Şi domnul Costică, prins în mrejele meditaţiei, rosti cu glas tare şi categoric.
– Nu.
Ca şi cum această remarcă ar fi rănit aripile de albatros ale elevului său, domnul Costică se apropie de servietă cu o pioasă ezitare,  scoase din ea un nou capitol din romanul băiatului.
Aşa era colegul meu, domnul Costică. Se preocupa de fleacuri, lăsând şcoala să se ducă de râpă.

Tags

Related Posts

Share This

- Lectia de botanica

- Floarea este organul de reproducere al plantei.
Floarea (repetă Lucia în minte şi sufletul i se umplu de o beţie de arome, iar ochii lăuntrici, ascunşi îndărătul celor deschişi s-o urmărească pe profesoară, ochii lăuntrici vedeau câmpii fără margini, pe întinsul cărora pendulau… pendulau…), floarea este organul de reproducere (o judecă pe tânăra profesoară că folosise aceste trei cuvinte din urmă, care desemnau şi…) al plantei.
Sepale, petale, peduncul, receptacul. Cuvintele veneau, treceau, reapăreau, se legau în fraze descriptive şi, deşi înţelesul lor era atras de înţelesul vorbelor ce le urmau, rămâneau – unele dintre ele – misterioase, ca nişte lacuri de pădure, neasemenea cuvintelor celorlalte.
– Sepalele asigură protecţia florii. Remarcăm această funcţie la boboci şi la florile care se închid în timpul zilei ori ca măsură de apărare împotriva unor factori nefavorabili ai mediului.
Protecţia cui? Protecţia celui mai sfielnic amănunt din trupul unei plante. O, floarea, floarea fierbinte… Floarea cu sepalele ei…
– Totalitatea sepalelor alcătuieşte caliciul. Caliciul poate fi dialisepal, când sepalele nu sunt unite între ele, şi gamosepal, când sepalele sunt unite între ele.
Profesoara coborâse de la catedră. Lujerele picioarelor ei împingeau aburul colorat al fustei de mătase, iar talia veşmântului, înconjurând adâncitura moale din jurul şoldurilor purtătoarei, stăvilea acelaşi abur, retrăgându-l, să bată molcom aceleaşi picioare.
– … la fel vom spune: corolă dialipetală şi gamopetală.
Mintea Luciei odihnea ca un fluture pe corola gamopetală a acelei fuste.
Târziu, o auzi din nou.
– Dar la florile angiospermelor cine reprezintă organul sexual bărbătesc?
– Staminele, gângăviră câteva eleve treze.
– Care sunt părţile unei stamine? solicitase un alt răspuns vocea matură şi umbroasă.
– O codiţă numită filament.
– Răspunsul nu este complet.
– Şi o parte mai umflată, de culoare galbenă, ce se află la capătul filamentului.
– Cum se numeşte această parte?
– … Anteră.
– Panteră, se pomeni Lucia murmurând cu sete.
Privirile ei ce nu se deslipeau de făptura profesoarei, atrăgeau necontenit ochii acesteia. Acum, că-i văzuse buzele mişcând necontrolat, se îndreptă către banca fetei, de parcă cea mică i-ar fi adresat un mesaj rămas nedescifrat. Mişcarea trupului de femeie stârni noi valuri în mătasea înflorată. Paşii ei încetiniră odată atins punctul ce o stimulase. Îşi sprijini palma de stinghia pupitrului.
– Dar, tot la floarea angiospermelor, cine reprezintă organul sexual femeiesc?
– Pistilul.
– Din ce se compune pistilul?
– Din stigmat, din stil şi din ovar.
– Ce-mi puteţi spune despre stigmat?
– Este umed.
– Şi lipicios! sări o altă fată să completeze.
În acest timp mâna profesoarei nu rămăsese inertă. Ea subliniase fiece întrebare cu desenarea organului denumit; pe acea suprafaţă a băncii unde odihneau creioanele şi tocurile. Inconştiente, degetele formau chipuri secrete de stamine şi pistiluri, în jurul receptaculului călimării, atunci gol.
Închipuirea Luciei nu mai elabora spectacole exclusiv din rezervele de imagini proprii. Clădea, acum, pe temelia dârelor presupuse a fi lăsate de buricele degetelor pe masa mată a lemnului filamentos de culoare crem-cafeniu şi plin de pete de cerneală. Structurile construite astfel aveau forme ciudate şi dădeau o alfel de satisfacţie decât miriadele de flori contemplate adineaori. Era o bucurie a fructului necunoscut şi interzis.
– Ovarul protejează seminţele după ce, în procesul fecundării, se preschimbă în fruct, explica profesoara.
Glasul ei, din sursă de informare directă, deveni un fond sonor imuabil. Nişte crenguţe înalte începură să palpite sub adierea unui vânt interior, în adâncul frunţii blânde ce abia ajungea femeii la jumătatea corpului; Lucia asculta fâşâitul frunzelor atât de vii încât radiaseră realitatea imediată. Era înfiorată de minunea codrului născut spontan în ea.

Trezindu-se devreme, ca orice om bătrân, după o noapte petrecută mai mult căscând ochii în întunericul muiat de transfuzia, prin cârpa de la geam, a luminii chioare difuzate de un felinar din preajma casei, îi trozni omoplatul când se răsuci să coboare din pat. Rămase în şezut, pe marginea saltelei, să-şi pună tensiunea arterială în acord cu noua poziţie, cum o învăţase doctoriţa cartierului. Nu ştia dacă-i venea să caşte; se simţea obosită şi nu; hotărî să încerce o descleştare a fălcilor; era o mişcare mecanică, impusă fără plăcere, fără rost; dură numai o clipă; maxilarul inferior reveni în poziţia iniţială, o brumă de salivă aproape solidificată apărând în colţul din dreapta al buzelor. Osteneală – califică ea în minte – nu era a dimineţii, era a vieţii. Dacă ar fi încercat să se întindă, cum face omul tânăr, ar fi reînceput, poate, durerile reumatice. Fusese numai un gând. Nu intenţiona să se întindă. Se ridică, sprijinindu-se într-un braţ şi rămânând câtva timp curbată de mijloc. Mutarea dintr-o poziţie în cealaltă fu însoţită de un troznet al scheletului şi de un geamăt icnit. Se duse la chiuvetă să arunce cu puţină apă pe faţă. Se şterse cu prosopul asprit de atâta frecare cu sodă. Reveni la pat şi cu mii de precauţii se aşeză în genunchi la capătul lui, să scoată oala de noapte; băgând de seamă că era uscată cum o pusese de cu seară, o împinse la loc, sub marginea cearceafului şi trecu la o luptă ce i se părea titanică, să se aburce iarăşi în postura verticală. Îşi scoase cămaşa în care dormise, decisă, de data aceasta, să nu-şi mai supună vertebrele nici unei torsiuni; aşa că o adună între falangele crispate, prin mişcări mici de tragere în sus, până când izbuti să se apropie cu degetele de poale. Rămase puţin în pielea goală, înfrigurată. Era dezorientată. Nu ştia unde-şi pusese combinezonul. De multă vreme, de când se cunoştea, nu ştia unde-şi punea combinezonul. Îl zări. Nu era greu de găsit: zăcea pe celălalt scaun, nu pe acesta de lângă ea. Alţi câţiva paşi mărunţei, către el. Apoi înapoi, către rochie.
Când intră în prăvălie, aroma pâinii calde o potopi. O simţise din Calea Griviţei, de la cinci-şase metri distanţă. Încă de atunci văzuse cum o s-arate pâinea: rumenă, crocantă, de dimensiunea unui nou-născut. Ca pe un prunc avea obiceiul s-o poarte, după ce o cumpăra: strânsă cu ambele braţe uscăţive la piept, cu grijă, cu dragoste. Mirosul de pâine proaspătă era ameţitor. Dar nu-i dădea o ameţeală dintre cele vestitoare de leşin. Nu, era o ameţeală dulce a simţurilor, însoţită de o emulaţie sănătoasă care, pornită de la stomac îi parcurgea toate funcţiile şi toţi muşchii şi sub impulsul ei până şi pielea îşi redobândea feritatea şi elasticitatea de odinioară. Se aşeză la coadă. Regretă a se fi deşteptat atât de târziu (dacă şi ora aceea putea fi considerată târzie…). Ce să-i  faci? îşi spusese; aşa-i lângă gară; tot poporul se aprovizionează de aici. Spunând: “tot poporul” gândea la România Mare. Dar accepta fără comentarii suplimentare ca ţara întreagă să-şi facă târguielile de la prăvălia cea mai apropiată de casa ei. De altfel, cozile acestea, ce o sfârşeau de-adevăratelea, constituiau şi un spectacol de care nu se putea sătura. O distra enorm să privească un chip după altul, să asculte discuţiile, şoaptele, certurile, să facă socoteala insolvabilităţii negustoreselor, salariate ale statului, când era vorba să dea restul… De aceea n-avea astâmpăr o clipă să stea şi ea, ca omul, la locul ei. Îşi muta întruna puţina greutate a vârstei de pe un picior pe celălalt, ieşea din rând, îşi lungea gâtul, se frământa, se zgâia, se sprijinea de cei din jur, vorbea pentru sine, admonestând sau înjurând, se fâţâia, punea mâna pe cine se afla în faţa ei, ce mai, participa la cel mai mărunt eveniment cu o vitalitate nebănuită de nimeni şi deseori pusă la punct, de parcă ar fi fost expresia lipsei de disciplină socială a vreunui copil prost crescut.
Toate aceste gimnastici fermentate de curiozitatea sa de om singur, dar nerecunoscându-se ca atare, nu îi adumbreau cu nimic pofta tot mai mare de pâinea caldă ce zbura din mâinile femeilor în halat alb pătat sau găurit în cele ale cumpărătorilor grăbiţi.
Se apropie binişor de tejghea; nu mai rămăseseră decât şase persoane. O ţigancă cu un sugar la sân apăru din senin, să ia pâine fără să fi stat la coadă. Îi pleca trenul, spunea. Pleda, îşi arăta sânul descoperit, cu aura vişinie şi tetonul cât două boabe de zmeură, umflat şi îmbietor. Fiinţa inconştientă de lângă acesta dormea cu buzele umede şi lucitoare. Primul din coadă era un ţăran vânjos cum îţi puteai închipui c-ar fi fost un morar pe vremuri, obişnuit să-ncarce la spinare sute de saci cu porumb pe zi. Faţa îi era spălată de transpiraţie, nerasă; o gură mică spinteca scurt rotunjimea de balon a obrajilor umflaţi şi roşii; bărbia i se îneca în guşa protuberantă; distona cu figura ce i se opunea: transparentă, crem-vineţie, cu nasul uşor curbat şi nările lăţite brusc, cu buze flasce şi dinţi albi ca telemeaua. Cât se certară cei doi (ţăranul afirma că şi trenul său stătea să plece, ceea ce nu l-a împiedicat “să respecte civilizaţia”), femeia grasă din urma săteanului înşfăcă două franzele şi părăsi magazinul. Omul fu ofuscat de noua încălcare a normelor etice şi se întoarse să deschidă un alt front de luptă. Vânzătoarea profită să-i dea ţigăncii pâinea împletită cerută, apoi îl mulţumi şi pe ţăran, umplându-i sacul de jimble, că zicea că avea fii-sa nuntă. Fiind el un client atât de bun, când sosi clipa să cumpere şi Lucia o pâine, femeia în alb, care o cunoştea de atâta amar de ani, îi spuse:
– Nu mai e proaspătă. Azi te-ai trezit târziu, coană Lucico.
Aşa că-şi luă o jumătate ca piatra şi ieşi dând din umeri.

– Polenizarea poate fi directă sau încrucişată.
Profesoara se stabilise aici, lângă banca ei. I se adresa exclusiv, de parcă ar fi ignorat restul clasei în chip voit. Era limpede că dorea să-i încredinţeze ceva numai ei, un secret transmis pe o cale figurată, cu ajutorul lecţiei de botanică, de pildă. Aşa simţea. Iar eleva îşi încordase toată energia în vinele cefei, să nu crâcnească din poziţia adoptată, să-şi menţină bărbia-n jos, să nu tremure, să nu roşească. Ştia că nu era corect refuzul acestei prietenii verificate de atâtea ori; nu era cinstit să nu calce din nou cu privirile pe drumul cunoscut, către pupilele adultei, să nu reacţioneze cu încrederea şi dăruirea cu care obişnuia să dialogheze în tăcere cu femeia de la catedră. Dar acum nu admitea s-o ierte că o ţinea sub fascinaţia aceasta de nesuportat, că o revela ei înseşi prin violul cunoştinţelor invadând-o din creştetul capului până-n vârful degetelor de la picioare cu furnicături şi febră. I se umezise spatele între omoplaţi. Însă, deşi se îndărătnicea să nu dea curs voinţei manifestate asupră-i de a privi vorbitoarea în faţă, nu se putea abstrage de la urmărirea jocului fantastic, cum i se părea – al mâinilor.
– În cazul polenizării încrucişate recunoaştem următoarele categorii, în raport de mediatorul ce transportă grăunciorul de polen: polenizarea anemofilă…
Palma dreaptă, căuş, luneca prin aer, deschisă către Lucia. Se opri pe neaşteptate la vreo treizeci de centimetri de figura ei. Degetul mare, arătătorul şi degetul mijlociu risipiră ceva nevăzut, timp de o miime de secundă, în cupa răsturnată în sus a degetelor palmei celeilalte, şi, pe dată, căuşul dreptei îşi reluă alunecarea uşoară, ştergând cu baza palmei vârfurile trandafirii ale unghiilor ce depăşeau carnea alb evanescent, ascuţite. A fost o izbire ca o mângâiere, simultană completării explicaţiei:
– … realizată de vânt, polenizarea entomofilă…
Mâinile, ca nişte păpuşi de teatru mimau zborul şi mersul diverselor insecte menţionate de glas. Lucia cunoştea o albină. Până atunci o iubise, o stimase, o admirase. Fusese o albină harnică, vrednică de laudă, un personaj de fabulă. Curtea Luciei înflorea, în bună parte, serile. Tatăl ei o striga să vadă spectacolul naturii, ca la teatru. Lunganele de bonsoar madam, pline de “moaţe” (lucia folosea acest termen cu gândul la “moaţele” din capul femeilor, anume legate pentru izbutirea coafurilor), lunganele ornate cu moaţele florilor galbene, vestejite peste zi, se pregăteau pentru explozia unei noi tinereţi, pentru deschiderea altor flori. Stătea cuminte lângă tatăl ei, omul acela plin de ştiinţă, şi privea uimită cedarea bruscă a câte unei sepale renunţând, pentru motive necunoscute, la îmbrăţişarea anterioară a boţului de petale. Spirala limbilor ce fuseseră bine împachetate şi presate până în clipa aceea se destindea ca un trup ce se întoarce sub cearşaful căzut pe jumătate; apoi, ca un braţ secerând aerul, la deşteptare, o petală zvâcnea şi rămânea erectă, ca o creastă de cocoş împungând văzduhul. O altă sepală se lăsa pe spate, renunţând de bună-voie la drepturile ei asupra corolei subjugate; abia îşi schimba locul că ghemul galben din care ţâşnise un stindard de aceeaşi culoare, vibrând încă, se răsucea şi se înfigea în străvezimea de deasupra, cu petalele întredeschise; o nouă încordare a muşchilor ascunşi şi buzele multiple, şi plate, şi subţiri, se răstigneau ca un corp omenesc, din mijlocul lor ne mai împungând aerul decât bărbăţia staminelor delicate, dar ameninţătoare. Abia se producea această înviere că tatăl ei îi atrăgea atenţia asupra altei mişcări, la altă plantă din apropiere, şi fetiţa se muta acolo.
Ei bine, în fiecare seară, tăcerea contemplativă a tatălui şi fiicei nu rămânea izolată. Florile erau adânc cutreierate, una câte una, şi pe săturate, de o albină sălbatică solitară. Unica gâză ce mai părea trează, exceptând ţânţarii. Lucia era toată o mirare. Insecta laborioasă învăţase rostul deşteptării acestor flori anume şi când tovarăşele sale se retrăgeau pentru alte treburi ori pentru odihnă, ea adăuga un supliment la munca zilei, răsplătit cu dreptul de a se scălda prima în virginitatea absolută a acestor mări dulci de polen. După inserţia ei, ieşea de-a-ndaratelea, galbenă toată pe picioruşe şi pe partea dinapoi a trupului lung. Două-trei bătăi din aripi şi se afla într-o nouă scăldătoare de aur.
Pe Lucia o gâdilă plăcut trupul, la această amintire, de parcă albina ei, a cărei seriozitate o îndrăgea atât de mult, ar fi atins-o cu aripile pe la gene. Îi veni să zâmbească. Pe dată, parcă-şi uită supărarea pe profesoară şi ar fi vrut s-o privească, dar fu reţinută de modul în care mâinile acesteia ondulau de sus în jos, izbutind să împrumute ceva din foşnirea ploii, din etaj în etaj, în lumea diferitelor nivele distribuite pe înălţime în stufoasa existenţă vegetală.
– … Polenizarea poate fi hidrofilă, datorată apei…
Şi gâdilatul ce mai zbârnâia pe la tâmplele elevei şi răcoarea în undele plescăite orânduind şuviţele de apă scursă de pe trunchiuri şi adunate câteva la un loc în pâraie minuscule, conjugate în râuri miniaturale, vărsate în fluvii de dimensiuni ridicole, gonind către oceanul băltoacelor unde picioarele goale ale Luciei mişcau degetele scurtuţe, dar alerte, să simtă noroiul călduţ şi format recent, pătrunzând între ele, mângâietor ca un sărut niciodată îngăduit decât ca închinare în faţa curăţeniei neîntinate a sugarilor. Apoi se vedea ieşind de sub mâinile profesoarei cu urme galbene pe obraji, pe buze, pe braţe, aduse şi părăsite în urmă de ploaia binefăcătoare cu care o înconjurase şi pentru care îi mulţumea – o, cât de recunoscătoare îi era acum acestei femei că revărsase asupra ei mana iubirii, odihnitoare şi înviorătoare, acestei femei urâte cu un minut înainte, deoarece s-ar fi spus că voia s-o împingă spre un necunoscut ce speria copila, refuzat net, în chip inconştient dorit – dorinţa necunoscută, neadmisă, nelegetimizată, apocrifă sau, dacă vreţi, un “copil din flori” al sufletului nematur.
– … Există o polenizare ornitofilă, datorată păsărilor…

Tramvaiul era foarte aglomerat, dar bătrânica, prevăzătoare, urcase cu o staţie mai sus de fabrica despre care ştia că îşi revărsa omenirea la ora respectivă, aşa încât apucase un loc pe scaun; deşi, ocupa unul dintre scaunele destinate invalizilor, persoanelor în vârstă şi mamelor, ţeapănă şi plină de importanţa sa de om cu mintea la cap, precaut şi care îşi ştie organiza viaţa. De la mica înălţime a acestei opinii pozitive despre sine scruta persoana din faţa sa, pasagerii din picioare şi strada, toate simultan, să nu-i scape ceva, să nu treacă viaţa pe lângă ea nebăgată în seamă. Mereu îşi spunea: o viaţă are omul şi dacă nici pe aia n-o trăieşte… Conform acestei filosofii se străduia să fie întruna prezentă, activă. Una dintre formele acestei activităţi neîntrerupte era aceea efectuată de pe scaunul ei cu schelet metalic, scaun ce semăna atât de mult cu puntea superioară a căpitanului, anume: bătrâna inspecta existenţa citadină.
Mişcările vagonului sau valurile indivizilor care îşi săpau drum cu vorba bună; cu înjurătura; cu umerii; cu coatele; cu pumnii; cu şoldurile; cu genunchii; cu pantofii; cu tot trupul;  mişcările vagonului – să reluăm – sau valurile indivizilor răsturnaţi de săpăturile efectuate între ei, o atingeau, vrând-nevrând, şi pe coana Lucia. Ea nu se froasa, nu se încrunta, nu se mânia: se învăţase cu toate; le accepta pe toate; se străduia să le străbată pe toate fără a-şi schimba caracterul, rostul, echilibrul. Dar nici nu putea suporta să rămână împietrită la vederea unei scene ca aceea ce i se desfăşura sub ochi.
Anevoie se căţărase o femeie pocită şi borţoasă, în tramvai, prin uşa din faţă, din dreptul vatmanului. Ca-n orice staţie, după deschiderea uşilor urmase o pauză – nu se întâmpla nimic. Ai fi spus că nimeni nu dorea să coboare. Cei de jos, arhisatisfăcuţi că nu aveau de aşteptat până să se suie la rândul lor, dădeau năvală spre treapta de fier, înţesată şi până atunci. Se alcătui pe dată o viermuială care, prinsă pe neaşteptate într-o plasă extrasolidă, din fire de oţel, şi ridicată de o macara deasupra unui cântar verificat pentru greutăţi mari, ar fi putut atârna între una şi trei tone, dacă nu patru, atât de absurd judecă omul când doreşte să ajungă acasă, când râvneşte să sosească la servici conform orarului, când se încăpăţânează să-şi îndeplinească treburile în oraş, închipuindu-şi că dacă face parte dintr-un nucleu acesta îi şi asigură un loc în paradisul numit mijloc de transport în comun. Va să zică, în pauza urmând zvâcnirii uşilor, se compuse viermuiala cunoscută. Dar nu se petrecu nimic. Nimeni nu putea sparge zidul biologic ce înfunda intrarea în recipientul pe roţi. Dopul viu rezista la presiuni externe; însă nu şi la cele interne. Un tânăr, un copil şi o grăsană fură proiectaţi ca schijele, răsturnând un controlor de bilete – fără pic de respect pentru onorabila breaslă – şi pe un tip uscăţiv în cămaşă de culoare îndoielnică şi cu siguranţă bolnav de ficat, după cum îl denunţa nuanţa de lut a adânciturilor de sub pomeţi. În prăbuşirea lor, cei din urmă traseră şi o ţărancă pe al cărei creştet odihnea un coş de răchită deasupra circumferinţei împletite a căruia se înălţa un munte de ridichi de lună acoperite cu o fâşie de material plastic albicios, susţinut de sfori legate zdravăn în cruce şi-n cruce peste cruce. Probabil că povara fu cea care o ajută să-ţi păstreze echilibrul, deşi femeia se balansa pe loc, în chip foarte ameninţător pentru cei din jur; în cele din urmă, aplecându-se înainte, hotărî să-şi folosească sarcina de pe cap în chip de berbec de asediu şi, cu întreaga energie adunată din izbiturile controlorului şi ale neajutoratului, se concentră, orbeşte asupra găurii căscate. Un torent de membre în alertă o potopi din amonte şi cum lovitura fu suportată în mod expresiv de scutul său aproape cilindric şi cu diametrul imens, sângele acestuia, ridichile, se porni să împroaşte populaţia din jur ce se socoti, pe bună dreptate, mitraliată de vieţuitorii cetăţii supusă forţei barbare a invadatorilor. Huiduieli, răspunseră grindinii de legume. Cu stupoare, bătrânica o văzu pe săteancă aplecându-se şi începând să izbească cu pumnii în picioarele celor din jur şi cu şoldurile ale căror imense dimensiuni abia acum puteau fi ocolite cu privirea în imperiul lor majestuos. Ba, în cazul unui picior prea obtuz, muierea folosi menghinea ambelor mâini şi, printr-o smucire bine calculată, îl ridică, aşa cum faci cu buştenii, hotărâtă să-l arunce pe spate. Era un avânt năpraznic, în vârtejul căruia fu prinsă, rotită şi propulsată acea femeie gravidă; prin miracol, a fost singura care izbuti să se catapulteze pe sub un baston ce ţăcănea ritmic în scăfârliile tuturora şi uşile se strânseră duşmăneşte, ca două maxilare, îndărătul feselor ei bombate.
Coana Lucia concomitent cu victoria femeii urmărită cu înfrigurare pe geam, sări în picioare şi sfâşie piţigăiat zgomotul împrejurimilor:
– Gravida! faceţi loc gravidei să vină aici!
Nimeni n-o băgă în seamă, dar toată lumea îi dădu ascultare. Când urâta, terciuindu-şi pântecul şi sânii ugeroşi, dar teşiţi, apăru între două namile de bărbaţi, coana Lucia îl fulgeră pe sub sprâncenele puţine pe un al treilea. Acesta înţelese fără vorbe de prisos ce poruncea sfrijita. Avu condescendenţa de a se da un sfert de pas înapoi. Bătrâna se strecură în picioare, cu spatele la el. Femeia însărcinată se aşeză, fără să-i treacă prin gând că avea a mulţumi cuiva. Coana Lucia se înfipse în podea aidoma unei furci şi hotărî să reziste.

– Viaţa organismelor este limitată. Datorită reproducerii se asigură continuitatea vieţii, în raport direct de germenii formaţi de organism. Numărul acestora este nelimitat. Dar majoritatea lor este distrusă de condiţiile nefavorabile ale mediului. Aşadar, nu numai reproducerea este importantă ci şi înmulţirea. Căci înmulţirea este aceea care asigură sporirea numărului de indivizi şi oferă speciei şansa de a se extinde, de a se răspândi, de a asigura continuitatea vieţii!
Desigur, ceea ce simţi Lucia la auzul acestei fraze era foarte departe de a corespunde preciziei următoarelor cuvinte, aşa cum le-ar fi legat ca om matur: rolul plăcerii este de a pune organismul în acord cu existenţa. Însă, oricât de departe se afla trăirea ei copleşitoare, dar confuză, de claritatea unei astfel de formulări, eleva devenise conştientă de hăul căscat înaintea fiecărei specii, pândind perpetuitatea formelor vii, continuitatea, cum o numea profesoara. O constatare aproape simultană şi cu acelaşi caracter de iluminare fu aceea că oricare dintre procesele de bază ale existenţei, experimentate până atunci, era însoţit de plăcere, tocmai ca dovadă a teoremei precedente: mâncatul, băutul, mişcarea, lupta (cât o cunoştea ea ca fată), somnul. Or, ascultând-o acum pe femeia de lângă ea, intuia, din preumblările ameţite ale mâinilor sale muzicale, comentarea unei beatitudini fără margini extinse asupra întregii existenţe florale, dar şi animale şi omeneşti; pentru că Lucia reţinuse că omul se afla pe o treaptă a evoluţiei animale. În sfârşit, aflase motorul acestei evoluţii de neînţeles: plăcerea, ca o cât mai mare integrare în existenţă, ca un acord cu ea, cât mai aproape de perfecţiune, plăcerea, comparabilă cu ceea ce învăţase la gramatică: gradele de comparaţie – plăcerea, bucuria, fericirea. Ultimul cuvânt se umplea de sens în contextul acestei meditaţii şi pe măsură ce se umplea de sens, plăcerea, treapta inferioară, accesibilă prin atâtea fapte mărunte ale cotidianului, era pătrunsă şi îmbibată de spiritualitate, se dematerializa,  împrumutând de la treptele superioare ei – bucuria şi fericirea – calităţi tot mai luminoase, printr-un proces de osmoză, cunoscut tot din viaţa plantelor.
Lucia se simţi pom. Un pom mângâiat de şuvoaie de raze, printre care păleau adierile, când şi când. Un pom înmiresmat şi alb ca o mireasă. Cotrobăit de zumzet şi de ciripit. Cu ramurile grele de frunze verde crud şi de ciorchini de flori. De stamine jucăuşe în adiere şi de pistiluri bine ascunse, protejate, ancorate. Cu ramurile saturate de zborurile ce o străbăteau, dar şi de roua stelelor reci, dar şi de stropii fierbinţi, dar şi de lumină şi de întuneric, de secetă şi belşug, muzici astrale şi tăceri. În scoarţa ei se înfigeau ghearele animalelor căţărătoare, pândind, în cazul prădătoarelor, găsindu-şi refugiu, în cazul victimelor urmărite. Pe umerii ei şi îndeosebi în păr se clădeau cuiburi, se depuneau ouă, erau hrăniţi pui, călătoreau sori. Prin pieptul ei se învârteau pământul, planetele, sistemele, galaxiile; cosmosul întreg abia de o cutremura străbătând-o şi nepărăsind-o niciodată.
Mâna profesoarei îi mângâie creştetul, îi răsfiră părul şi i-l aşeză la loc. Pleoapele Luciei se închiseră de plăcere. Întreaga lecţie de botanică era cuprinsă în acest gest cu iradieri infinite, atât de greu de suportat încât parcă ar fi prevestit o pierdere universală a conştiinţei.

Cele patru proaspăt pensionate fură avertizate:
– Coborâţi la prima.
Trei dintre ele mai fuseseră prin părţile locului; aceasta cu zece – douăzeci de ani în urmă. Aşa că, interesându-se unde se întâlnea şoseaua cu linia ferată, primind indicaţia îşi şi părăsiseră scaunele, continuând, de fapt, călătoria cu autobuzul de-a-n picioarelea pe parcursul a încă trei staţii, până ce, după noi informaţii, li se semnalase staţia Cozieni.
Lucia fu încântată de numele acesta care făgăduia atâtea, prin asocierea cu prototipul feminin al basmelor din copilărie: Cosânzeana. Imediat la stânga se deschidea o aleea asfaltată de unde nu se mai vedea cerul decât cu intermitenţe şi pe fragmente foarte reduse. După dogoarea săptămânilor din urmă, o înfiora senzaţia că pătrundea într-un tunel vegetal încălzit numai indirect. Stejari cât puteai roti capul şi mult mai departe decât le era îngăduit privirilor să pătrundă, stejarii tineri, cu crengile îmbrăţişate intim cu cele ale unor tei la fel de înalţi, care scăldau aerul într-o mireasmă de miere neîntreruptă, de parcă nici n-ar fi fost miros ci un mediu constant, este adevărat – extrem de rarefiat – dar opunând o rezistenţă imprevizibilă înaintării.
Femeile umblau cu capul lăsat pe spate, ca în adolescenţă; aleea era pustie şi înainte şi înapoi; îşi puteau permite joaca.
– Tu, mă excită numai gândul că-i o pădure virgină! exclamă Zamfirescu; era lucru obişnuit ca ea să se manifeste zgomotos şi cam vulgar; o cunoşteau de-o viaţă întreagă ca pe o colegă excepţională, săritoare, ba devotată şi veselă, cum aveau ele nevoie, uşor de temperat când se clătina pe muchia de a deveni supărătoare, dar şi la fel de lesne de provocat când necazul grupului se cerea remediat cu o glumă pipărată ce să reducă împrejurările la proporţiile lor reale şi pe oponentul ocazional la dimensiunile sale autentice de reumatic, ori de chiţibuşar sau de eventual încornorat neputincios într-ale procreerii, ceea ce oferea nespusă linişte celor patru funcţionare mărunte asupra cărora se revărsau pretenţiile întregii instituţii, în torente necurmate.
– Şi chiar dacă nu-i virgină, tu, de tot de tot, să ştiţi că şi-a păstrat toată prospeţimea. Aşa secret al tinereţii mai zic şi eu!
Se luară braţ la braţ, acoperind jumătate din drum, de parcă “secretul” juventuţii le făcea şi pe ele părtaşe ale unei reînfloriri râvnite melancolic şi tăcut până în acea clipă. Zamfirescu, Popescu şi Dumbravă erau femei voinice, cu braţe pline ca dovleceii, cu sâni laţi ca sitele sau dolofani ca vasele de pe etajere, cu şoldurile convexe ca umerii damigenelor; sigur, existau nuanţe ale dimensiunilor şi formelor, fiecare trup îşi avea istoria personală, fiecare suflet la fel. În mare, însă, semănau. Lucia, subţirică, uşor fanată, dar veşnic aspirând la sănătatea care o cam ocolise pe parcursul celor peste cincizeci şi cinci de ani de viaţă, se hrănea din vitalitatea opulentă emanând din prezenţa fizică a prietenelor sale.
– Noi suntem cele trei diz-graţii, tu, o dăscălea Zamfirescu, de aia ne placi! şi o pupa zgomotos ca ventuza, strângând-o la pieptul bogat.
Popescu (ele rămăseseră la mentalitatea unor eleve bine întârziate, de a-şi folosi, familiar, numele de familie) intonă câteva măsuri dintr-un cântec popular despre codru şi poala lui, ceea ce o stârni iar pe întâia vorbitoare:
– Când te gândeşti că-i mai zice şi Pasărea şi că-i virgină… hohoti vânjos.
Dumbravă îi aminti:
– Ba-i zice Pustnicu.
– Hai că-i bună: Pustnicu’ din Pasărea, titlu de best-seller din colecţia Femeilor celebre.
Dumbravă:
– Zamfirescu, ţi-ai pierdut ruşinea!
– Şi ţi-ai recâştigat-o tu! Ehei, pe iarba unei “dumbrăvi” ca tine, câţi pustnici n-ar fi visat să-şi odihnească oasele zdrobite…
– Suficient pentru micul dejun, Zamfirescu, se făcu a se încrunta Popescu.
– Bine, bine, voi flăcăi şi fete mari…, acceptă înverşunată pornografa respectivă.
Şi-n locul ei izbucni glăsuirea plină de triluri, fluierături şi arpegii a unei zburătoare din rămuret.
Cu glume – de un anumit nivel, pe care Lucia a trebuit, iniţial, să facă eforturi pentru a-l suporta, mânată de singurătatea ei ce o împingea către cine îi surâdea, or, aceste femei ştiau chiar şi să hohotească -, cu glume, deci, şi cu tăcere străbătură foarte repede distanţa până la restaurantul cabană, scara coborând la lac şi poteca ce îl ocolea pe acesta prin dreapta. De-a lungul ei întâlneau, ici şi colo, spinările – ca nişte glugi cocârjate – ale unor pescari matinali, fără cămaşă sau numai în chiloţi; vegheau câte patru-cinci undiţe dispuse pe crăcane confecţionate la faţa locului din crengi căzute; trestiile erau lungite radiar peste bulbul sclipitor şi verde al lacului; văzute de departe păreau nişte scobitori înfipte într-o măslină imensă şi translucidă.
La capătul din dreapta, un dig de pământ, de înălţimea malurilor, stăvilea apa, dincolo de el începând o baltă acoperită de stuf des ca părul de pe cap. Deşi gemene, cele două ochiuri semănau ca doi fraţi vitregi. Unda se muta din lac în baltă sub forma unui pârâu mai scurt de zece metri, însă năvalnic şi spumos; cum cădea în pantă şi cum pădurea urca o coastă pe o latură a lui, zgomotul curgerii ajutând, era foarte lesne să te-nchipui la sute de kilometri de Capitală, într-un cotlon rătăcit printre munţi.
Cele patru femei străbătură un podeţ de şipci de dimensiuni inegale şi colorate în diferite nuanţe ale miezului de nucă. Măsurară leneş partea de dincolo a bălţii şi, trăind cu convingere impresia carpatină dobândită, se căţărară, aplecate înainte, pe o potecă îngustă şi sinuoasă – bună pentru capre, gândea domnişoara Lucia. Dincolo de ea le aştepta o pajişte potrivită prin dimensiunile ei aspiraţiilor sufleteşti a două perechi de excursioniste doritoare de izolare, cum domina balta şi avea vedere larg deschisă asupra lacului până, hăt, dincolo de mănăstire. Acest cuprins din urmă era întretăiat pe uscat, de vii şi de roşul câtorva case, iar jos, la nivelul oglinzii lichide, alţi pescari se îndeletniceau cu nemişcarea. Ţâşni dintre coroanele verde închis o turlă, ca un degetar pierdut în iarbă, la soare.
– L-aţi văzut, tu, că era bărbat adevărat şi nu-ş dac-avea paişpe anişori, mânca-l-ar mama să-l mănânce! exclamă Zamfirescu (bineînţeles), ajunsă pe culme cea dintâi.
Se referea la un puşti care se scălda în baltă, lângă gura pârâului. Zărindu-le că sosesc, rămăsese ţeapăn în apa ce abia îi depăşea rădăcina picioarelor, cu pulpele desfăcute, zâmbind cu subînţeles unui tovarăş de joacă mai mititel aflat în calea prietenelor. Funcţionarele trăseseră pe rând cu ochiul, în graba mare şi făcându-se a nu vedea (“de ruşinea copilului”). Acum, cea mai rea dintre ele adusese vorba de aventura trecută sub tăcere, ceea ce nu displăcu nimănui. Dimpotrivă, fără să şi-o recunoască nici în forul lăuntric, aşteptau cu bucurie să-şi poată da pe faţă mirarea, aceeaşi ca şi a lui Zamfirescu, mai delicată sau mai rebarbativă după caz, mirarea  privitoare la ceea ce credeau, necunoscând băieţii sub acest aspect, a fi precocitatea celui în cauză. Domnişoara Lucia, până şi ea, care se ştia atât de rigidă şi de lipsită de cunoştinţe în domeniul respectiv, îşi recunoscuse un fior dublu: acela al curiozităţii stârnite şi cel al cărnii deşteptate, semimatern şi semierotic. Astfel, de fapt, trei erau simţămintele ce o invadaseră – unele de sus în jos, altele de jos în sus -, numai că ultimele două, maternitatea şi senzualitatea, nu le ştiuse deosebi.
Colegele sale se dezbrăcară, rămânând în costume de baie înflorate şi bătătoare la ochi.
– Mata ce faci, domnişoară? i se adresă Dumbravă.
Modul de a i se vorbi oscila după împrejurările afective; cert este că Lucia le nedumerea şi le punea în oarecare încurcătură; nu se simţeau chiar în largul lor când li se întâlneau privirile cu ale ei; avea o asprime în căutătură, oricât s-ar fi străduit să rămână civilizată; or, însăşi această străduinţă a ei le inhiba. Lucia nu părea firească; spontaneitatea sa se potrivea îndeosebi punerii la punct; râsul îi era puţin caustic, vorba cam dojenitoare, ţinuta uşor repezită; dar cum soarta nu-i fusese – nici nu-i devenise – prea încurajatoare, o iubeau cu atât mai mult, nădăjduind că, într-o bună zi, “se va da pe brazdă”, vorba lui Popescu.
– Da, îndată, se grăbi să răspundă domnişoara Lucia şi nu făcu decât să se aşeze pe cearşaful întins, într-un colţ, adunându-şi rochia sub sine, cu grabă şi vrăjmăşie.
– Acoperă-te bine, scumpo, să nu te vadă! făcu semn din privire Zamfirescu spre băiatul care continua să le observe din depărtare.
De cealaltă parte a digului se scăldau în lac alţi patru-cinci băieţi, parcă mai dezvoltaţi. Domnişoara Lucia privi într-acolo. Tocmai ieşeau pe mal.
– Uită-te, tu, că-s în pielea goală! răsuflă tot Zamfirescu.
– E alb! o auziră uluite, pe domnişoara Lucia, pe jumătate mirată, pe jumătate dezamăgită de miopia ei ce o împiedica să perceapă limpede toate câte le zăreau celelalte.
– Ăla da, dar de ălălalt n-ai zice… replică Popescu, referindu-se la cel mai înalt, acoperit undeva de o podoabă castaniu închis, ca o coamă.
Domnişoara Lucia se pomeni că se întrebase câteodată dacă şi bărbaţii posedă podoaba a cărei dovadă o avea în faţa ochilor.
Cu întârziere receptaseră amicele sale îndoiala ei exclamativă şi începură s-o tachineze. Curând uitară de motivul ce le stârnise discuţia şi se lansară în nişte istorisiri lungi şi amănunţite asupra celor contemplate pe imensa plajă cu nudişti de la Sf. Gheorghe.
Se făcuse amiază. Hotărâră să dea o raită pe la restaurantul pe lângă care trecuseră încă de la începutul escapadei. Le era sete. Se îmbrăcară, făcură calea-ntoarsă, băură bere pe săturate (abia o sticlă de persoană), apoi petrecură lacul pe la stânga.
Aici malul era îngust şi în pantă, mai incomod. După ce-şi aleseră locul să le încapă pe tuspatru, se pomeniră cu domnişoara Lucia că se dezbracă cea dintâi, luând o groază de precauţii să fie bine păzită când îşi trase şortul de plajă peste chiloţi. Râsetele zglobii, sănătoase şi bine hrănite ale grupului atraseră atenţia altui cârd de scăldători minori. Domnişoara Lucia, însă, nu mai participa în nici un fel la schimbul de civilităţi ce aveau loc între cele două tabere (copiii dând un spectacol acvatic, cu picioarele-n aer şi cu ieşitul de sub apă între genunchii femeilor, ele scoţând la iveală pungi de curmale aduse pentru ele şi oferite acum faunilor nevârstnici ş.a.m.d.). Domnişoara Lucia observa un şarpe translucid, abia cu puţin mai dens decât apa străbătută, ce se apropia, cu ondulări rare, de călcâiele ei albe, trandafirii.
Visa că de la acel înotător solitar i-ar fi putut veni moartea sau contopirea cu soarele însuşi.

Pe Smântânică îl ştia Lucia de o viaţă; ceea ce nu însemna mai mult de şase ani. Îi ziceau Smântânică de smolit ce era. Funingine, da, funingine…
De aceea nu pricepuse de ce i se spusese: “Vino să-l vezi pe Gheorghe cel Verde!”, dacă era vorba de Smântânică, adică nici Gheorghe, dar negru, că el era Lisandru Smântânică, ceea ce însemna, categoric, alb.
În ziua-ntâia de Paşti, ţiganii tăiaseră un puiuleandru de salcie şi-i înfipseseră trunchiul tânăr în pământ. Apoi fetele se zbenguiră să-i împodobească ramurile cu cununi de flori şi frunze.
– Jantilica, o să nască uşor! şopti cineva. Aseară şi-a pus cămaşa sub salcie şi azi-dimineaţă, ce să vezi, a găsit o frunză pe ea. I-a făcut salcia semn.
– Eu am stat aseară să mă uit la doi bătrâni cu mustăţi albe, cum scuipau salcia de trei ori şi-i ziceau: “Tu o mierleşti curând; lasă-ne pe noi să trăim!”, vorbi altcineva.
Lucia era numai ochi şi urechi. Cu atât mai mult cu cât tatăl ei se antrenase  în povestit: călătorise în toată lumea, cunoştea toate meseriile, vorbea toate limbile şi învăţase tot ce se putea învăţa. Fusese şi în America şi numai încă alţi doi taţi din sat mai fuseseră în America. Mai era şi abonat la “Sănătatea”.
Acum se adresa unuia dintre ceilalţi doi taţi:
– Ruşii nu taie o salcie; taie un mesteacăn.
– Ei n-au decât păduri de mesteceni, replică celălalt.
Tatăl ei îşi duse gândul mai departe:
– Îl îmbracă-n haine femeieşti şi-l aduc în casă. Iar în Danemarca, am văzut un obicei de Rusalii de ţi-era mai mare dragul. Un băieţaş şi c-o fetiţă, mire şi mireasă. Şi plini de flori din cap până-n picioare. Opt prichindei goneau înaintea lor pe cai de lemn. Mde, cavaleri…
– Junii Braşovului…, compară celălalt.
– Adunau de pe la case tot felul de bunătăţi: ouă, unt, pâine, zahăr, lumânări…
– Cum se dă colindătorilor…
– La sfârşit, mamele îi ajutară să-ncingă un ospăţ pe cinste; şi s-au pus ţâncii pe-un dans, măi vere, de duruia lutul sub saboţii lor, c-ai fi spus că-s cai nărăvaşi, nu copii. I-a prins răsăritul aşa, ameţiţi de învârtire…
Lucia trăgea cu coada ochiului la Gheorghe cel Verde şi cu urechea la cei doi adulţi. Smântânică, băiatul acela de vreo şaisprezece ani, era tot un fel de mire, da-n pielea goală; altfel, şi el acoperit din creştet până-n tălpi cu flori şi frunze, însă tot i se zărea pielea întunecată printre ele.
– Mare minune am văzut la maori, îşi aminti celălalt tată, şi el când marinar, când miner, când dulgher, când felcer, când pianist, şi câte şi mai câte.
Lucia nu înţelese nimic din ce auzi:
– … Femeile sterpe se-mbrăţişau cu pomii. Dac-o făceau pe partea de răsărit a trunchiului însemna că voiau băiat, dac-o făceau cu cea de la apus, doreau  fată…
Gheorghe cel Verde începuse să arunce pumni de iarbă vitelor ce-i erau înfăţişate:
– Să le meargă bine, taică, tot anu’, la anu’ şi la mulţi ani!…
– Tot felul de nebunii, comentă dispreţuitor tatăl Luciei la auzul celor comunicate de prietenul său, după ce-şi observă fiica pe furiş, deoarece era foarte rigid în probleme de educaţie.
Gheorghe cel Verde scoase dintr-o găleată ruginită trei piroane.
– Trei zile şi trei nopţi le-a ţinut în apă şuşoti un glas.
Apucând un baros al tatălui lui Lisandru, le înfipse în salcie, de trei ori a izbit: de trei ori a gemut trupul ei.
– În Amboyna, îşi urmă celălalt tată dezvăluirile, neînţelegând grijile pedagogice ale conlocutorului său, bărbaţii-şi petrec noaptea cu arborii de cuişoare, uite-aşa, goi-goluţi, de parcă le-ar fi muieri… şi… nu se lasă până nu le fac pui de cuişoare… isprăvi el hohotind gras (cum nu se cuvenea să râdă un tată, gândi Lucia).
Părintele ei o smuci violent, de parcă ea ar fi fost vinovată de cele rostite, şi o porni pe urmele mulţimii de privitori, către râu. Gheorghe cel Verde zvârli în apă piroanele smulse iarăşi din salcie, într-o aclamaţie unanimă. Alţi adolescenţi, de-o seamă cu el, îşi repeziră mâinile vânjoase în umerii, şoldurile, braţele şi picioarele lui şi-l sumeseră în văzduh.
– Un-nuu! Do-oi! Tre-ei! ritmau ei legănarea sa deasupra capetelor.
Bâldâbâc! Gheorghe cel Verde zbură, sclipitor ca de beteală, prin aer, căzând, pleosc, în val.
– Nu plânge, Lucia, că nu l-au aruncat pe Smântânică. E doar o păpuşă din ramuri şi frunze. Vine să vezi: Gheorghe cel Verde s-a lăsat pe pământ, printre băieţi. Uite-l cum joacă!

Coana Lucia era cumplit de ostenită. Căldura acelei veri îi dăuna sănătăţii, cu certitudine. Se bucurase tare mult când se pomenise lângă Cişmigiu. Avea să tragă o gură de aer curat, să moţăie puţin la umbră, făcându-şi socoteala pe la ce cozi urma să mai stea, şi apoi s-o pornească din nou la drum. Învăţase de la anii bătrâneţii înţelepciunea împăcării: aşa e viaţa.
Cişmigiul, flori, verdeaţă. Este şi verdeaţa bună să-ţi odihnească ochiul, după atâta beton, se mângâie ea. Şi de-ar fi doar mărar şi pătrunjel, n-ar părea şi mai frumos? se pomeni întrebându-se. Şi fire plăpânde de cozi de ceapă verde, frunză creaţă de salată, tulpini încărcate de ardei… Construi în minte o întreagă grădină publică străbătută de răzoare de zarzavat, pe lângă pomi fructiferi, cu bolţi de viţă de vie încărcate de ciorchini necopţi, dar prevestind dulceaţa mustului autumnal…
Cu adevărat, de la o vreme, de când îşi folosea pensia cu tot mai mare lipsă de chibzuinţă, imaginaţia îi zăbovea tot mai mult asupra priveliştilor gastronomice, utile, practice şi nutritive.
– Am găsit brânză, ma chere! cotcodăci franţuzită una care se plimba la braţ cu o vampă de vreo optzeci de ani.
Parcă brânza-i totul! bodogăni în sine coana Lucia, mânioasă. Se răţoi pe urmele celor două, din vârful buzelor, să nu cumva s-o audă:
– Pupezelor, aţi ajuns să nu mai cunoaşteţi valoarea lucrurilor! Credeţi că brânza este deliciul deliciilor! Nu vedeţi că vi s-a stricat mintea de tot? Babelor!
Îşi şterse colţurile gurii cu vârful limbii. I se făcuse tare poftă de brânză.
La capătul aleii apăru o măturătoare. Cum înainta, învingător, vâslind prin aer cu coada imensă a uneltei sale, străbătând prin nori de colb, coanei Lucia i se păru că vede o gravură populară din secolul trecut, care-şi avea locul pe unul dintre pereţii albi ai bucătăriei din copilărie; reprezenta Moartea cosind capetele noroadelor. Femeia câştiga teren, vijelios. Avea cu adevărat ceva marţial în umbletul picioarelor ca doi butuci, în scârba cu care spinteca drumul ce-i sta împotrivă. Parcă ar fi călcat pe cadavre, cu un dezinteres suprem, total absentă. Purta pe piept o insignă de carton alb, cum nu mai văzuse de mulţi ani coana Lucia. Citi pe ea: TRĂIASCĂ 1 MAI… De fapt, nu citi nimic. recunoscuse numai bucata de carton şi îşi amintise ce scria pe ea. Unde o fi găsit-o femeia aceea? Altădată, ţi-o înfigeau, pe stradă, în rochie, deasupra sânului, şi îţi cereau 1 leu. Nimeni nu scăpa. An după an, odată cu venirea primăverii.
Măturătoarea se apropie ameninţător. Praful stârnit de ea începuse să gâdile nările bătrânei. Era hotărâtă să rabde. Prea o vlăguiseră târguielile. Însă, deodată, tresări. O voce gâjâită şi bolovănoasă se făcuse auzită, împiedicându-se în rostire, dar, era clar, dând un ordin. Coana Lucia privi în jur. Nu se aflau pe alee decât ea şi femeia aceea ordinară.
– Hei, n-auzi! Du-te că te-aşteaptă moartea-n casă! Nu vezi că eu muncesc?! Ţi s-a urât cu binele? Dă-te, hoaşcă, la o parte. Ce-mi stai în cale! Dă-te la o parte, ce-ş surdă?! sau vrei să-ţi pun mătura pe spinare?

Tags

Related Posts

Share This

- Amintire

Nu de mult apăruse o nouă piaţă: în spatele Morgii. Trist ungher, cu morţii necunoscuţi pe dreapta, cu apele măslinii ale Dâmboviţei în care fierbeau putreziciuni – pe stânga. Fiind vremea de imediat după război, negustorii erau puţini la număr şi îndeobşte femei. Căscam şi eu gura, speriat de acel du-te-vino al gospodinelor uscate şi înveşmântate în culori leşioase ori cernite, ce se mişcau fantomatic şi tăcut, fără tragere de inimă, iritate, absente, inutile.
Deodată, am băgat de seamă o bătrânică de un stat de palmă înălţime, smochinită şi sfrijită ca o coajă de lămâie uscată şi ruginie. Părul argintiu îngălbenit îi scăpa pretutindeni de sub basmaua neagră şi legată anapoda, părând mai curând un fel de găleată cu gura în jos. Mâinile ţepene, cu pielea scorţoasă şi întuneacoasă, îşi scoteau oasele la iveală, dezgolite până aproape de coate, din mânecile largi şi supte ale unei haine bărbăteşti numai flenduri, ce îi ţinea loc de palton. Nu sosise iarna încă, dar ziua fumurie de toamnă îţi strecura în carne un gust al frigului apropiat.
O coşniţă de papură, din care atârnau în tot locul crâmpeie de paie, îi îngreuia mâna stângă. În cea dreaptă ţinea o sticlă de un sfert de kilogram umplută proaspăt, pe jumătate, cu untdelemn. Atâta cumpărase. Se aplecă s-o vâre în coş. N-am băgat de seamă cum s-a întâmplat. Am văzut-o, tam-nesam, întinsă pe jos, ridicându-se într-un genunchi, ducând o mână la şale, aplecându-se din nou, adunând de pe jos fundul sticlei sparte pe marginile căruia încă mai urcau spre unde fusese gâtul sticlei nişte fragmente din peretele lateral şi culegând în acest surogat grotesc şi nespus de deznădăjduit de recipient urmele de ulei sleite de praf şi nervuri de frunze moarte şiroite în drum.
Şi nu ştiu cum, m-am gândit că stăteau de veghe, pe dreapta mea, morţii necunoscuţi şi că, în stânga, fierbeau în Dâmboviţa putreziciunile.

Tags

Related Posts

Share This

- Patru prieteni

- Fiecare perioadă a anului şcolar cu rostul ei; îndeosebi, vacanţa completă filosofic domnul Alexe Vălimăreanu; şi pleoapele sale coborâră, încărcate de înţelesuri tainice, sprijinindu-se, ostenite, o clipă, pe genele scurte, arse parcă de lucrurile atât de ieşite din comun ce îi fusese dat să vadă. Trebuie să ştii cum să preţuieşti vacanţa, reluă el. Toţi cei care îl ascultam pricepeam că nu insista asupra acestei idei dintr-un capriciu, ci că ne pregătea pentru o nouă revelaţie pedagogică dintre cele cu care ne ispitea din păcate atât de rar; nu că ar fi fost zgârcit în împărtăşirea experienţei lui; asta nu; dar îşi cântărea vorbele cu multă luare aminte, cunoscând greutatea pe care o au acestea asupra cugetelor celor din jur, îndeosebi când sunt rostite de un om serios ca el. Se cade să foloseşti vacanţa cum se cuvine, insistă.
– Nu ne mai fierbe, nea Alexe, îl imploră Mitrofan Pompidor. Fiecine ştie că vacanţa-i lucru mare. Dă-i bătaie cu chestia de vrei să ne-o spui.
Domnul Mitrofan Pompidor avea intelectul cel mai inconstant din câte îmi fusese dat să întâlnesc. Curios până la sânge, bun până la lacrimi, nervos până la palme, trecea dintr-o stare într-alta ca mingea de tenis de la un jucător la potrivnicul său. Nu era lucru sănătos să te opui insistenţelor sale. Când te aşteptai mai puţin, sărea ca un arc, se roşea ca un rac şi nu lipsea mult să te cârpească, ca apoi să te înece cu potopul plânsului şi în vijelioasa-i părere de rău. Dar nu era el omul care să-l tulbure pe decanul dascălilor noştri provinciali, domnu’ Alexe.
Dodu Popânţău îşi oglindea zâmbetul modest în berea de pe fundul halbei. Rareori dai peste om mai retras, mai ales când predă o ştiinţă exactă. Era cuminţenia întruchipată. Atât de nebăgat în seamă stătea lângă tine că, ceasurile trecând, poveştile depănându-se, timpul plecării sosind, se întâmpla ca nimeni să nu remarce că ne ridicam de la masă numai trei din patru câţi ne aşezaserăm, îl uitam acolo pur şi simplu, cum ai uita o servietă pe care ospătarul – cunoştinţă veche – ţi-o păstrează cu grijă la garderobă până a doua zi. Dacă se întâmpla să ne amintim de el în uşa salonului îl vedeam mustăcind surâsul acela împăcat cu sine, adresat cuiva de dincolo de pereţi, care te făcea să-i ierţi orice.
Al treilea eram eu; dar nu eram tocmai eu prostul care să îl strunesc pe nea Alexe. Ştia să te pună la punct că mâncai sticlă pisată de jenă.
După ce tăcu ce tăcu, simţind că a bătut ceasul solemn al continuării celor ce începuse, domnul Alexe Vălimăreanu exclamă, făcându-i o înţeleaptă concesie amicului Mitrofan Pompidor:
– Da. Vacanţa e cu adevărat lucru mare. Asta am învăţat-o de la profesorul Guic.
Eu tăceam. Dodu Popinţău murea de seninătate. Nea Pompidor icni:
– Care-i ăla?
În condiţiile climaterice ale conversaţiei noastre, domnului Vălimăreanu nu-i rămânea decât să profite de zelul profesorului de muzică dacă voia să istorisească cele începute, noi ceilalţi fiind atât de înghesuiţi de smerenie şi băutură că nici nu crâcneam. Asta şi făcea: îi răspundea, dar cu o distanţă vrednică de un prefect de pe vremuri, ca şi când dirijorul corului şcolar ar fi dat glas curiozităţii noastre, a tuturora.
– N-aveţi de unde să-l ştiţi, a fost dascăl de gimnastică suedeză şi box la gimnaziul din Mizil, pe vremea războiului.
– N-a lucrat acolo şi Stephănescu de naturale?
– Ăla-i un dobitoc, mă iertaţi.
– Guic trebuie să fi fost om mare, îşi muşcă buza nea Mitrofan.
– Chibzuit. Om cu scaun la cap.
Profesorul de cânt avea darul să provoace, lucru atât de necesar când voiai să afli vreo istorie.
– Ăştia mă scot pe mine din sărite, mormăi el.
– Nu ţi-ar strica şi dumitale dacă nu chiar un scaun măcar un taburet, să-mi fie cu iertare, stimate coleg.
Mitrofan Pompidor înghiţi în sec şi roşi.
– Nu te supăra, se îmblânzi vorbitorul, dar orice aluzie nechibzuită la adresa profesorului Guic e ca un fel de pângărire a monumentului eroului necunoscut. Veţi vedea îndată la ce mă refer.
Comparaţia din urmă îl înveseli de-a binelea pe Dodu Popânţău, ceea ce pe mine mă îngheţă cu desăvârşire. Dar veselia lui, manifestată numai prin ridicarea colţurilor gurii în chip de lună în creştere, nu tulbura decât pe cine o observa. Şi care om serios să-i dea lui atenţie…?
– Îl întâlnesc într-o zi pe stradă, reluă cuvântul dascălul de limbi clasice şi psihologie. Îi atârna de braţ un fel de taşcă din pânză de cort kaki. – “Cu tot respectul, domnul profesor”, zic. – “Cu tot respectul, distinse domn”, zice. – “Încotro?” mă interesez, deoarece urmăream curios activităţile sportive ale elevilor noştri şi bănuiam că mergea să organizeze tocmai una.
– După taşcă, nu? sugeră Pompidor.
– Exact. – “Ia şi eu, pe-aici”, răspunde Guic evaziv. Nefiind obişnuit cu afirmaţii atât de puţin precise, mă încrunt. N-a fost nevoie să spun mai mult că…
Un chicot al lui Popânţău îl întrerupse. Era ceva atât de rar la un om de modestia lui încât toţi, impresionaţi, ridicară halbele. Am sorbit în tăcere. Dodu Popânţău avea câteodată intuiţii care te uluiau.
– Şi? rupse farmecul clipei tenorul cel gras de Mitrofan.
– Şi, tot codindu-se, dând din colţ în colţ, zise: “Am ceva treabă”.
– Ce afurisit! Să te ţină aşa fără să scoată o vorbă cu înţeles!
– Asta-mi spuneam şi eu. – “Ascultă, domnu’ Guic”, mă adresez dumnealui, “dacă locul către care te îndrepţi e ruşinos şi treburile dumitale nu-s de ordin public…” – “Aţi şi aflat?” mă opreşte. – “Ce să aflu? N-am aflat nimic”, mă mâniai, “voiam doar să spun că eu nu dau buzna în vieţile oamenilor.”
– Bravo! Bravissimo! Asta zic şi eu replică! Şi ce s-a mai cântat?
– Se rebegise deodată. – “Nu vă supăraţi, distinse domnule profesor”, zice, “dar mi-e ruşine. Tocmai acum, în preajma vacanţei de Crăciun…” Nu înţelegeam la ce se referea, aşa că tăcui. Îşi trase sufletul şi vorbi mai departe: “Dumneavoastră vă pot spune. Domnule profesor, în primăvară am avut un control financiar şi m-au găsit cu nu ştiu câte mingi şi alte echipamente sportive lipsă. Cum e acum, cu războiul ăsta, economia e pe primul plan. M-au judecat şi m-au condamnat la trei luni închisoare. Mi-am făcut stagiul la penitenciar şi, când să ies, m-am pomenit că m-au dat afară din liceu. M-am zbătut şi m-am angajat la gimnaziul ăsta. Şi, acum, ce credeţi, mi-au făcut recurs şi m-au mai găsit vinovat pentru o lună şi patru zile. Asta e. – “Cum asta e, dom’le?” m-am enervat neînţelegând nimic.
– Cred şi eu, completă cu superioritate profesorul de muzică.
– Se uită la mine, nedumerit că nu pricepeam şi reluă rezumativ: – “Păi, m-au găsit cu lipsă la cântar, cum s-ar spune, şi m-au condamnat. Am ispăşit. M-au dat afară din liceu”.  – “Şi?”, zic. – “Ca să nu mă dea iar afară şi din gimnaziu, apropiindu-se vacanţa, m-am învoit şi eu cu zece zile înainte, oi mai lipsi şi după ea, şi mă duc la închisoare. Profit. Trebuie să ştii să foloseşti vacanţa.”
Mitrofan Pompidor se scuză şi se duse la toaletă. Dodu Popânţău zâmbea fericit. Domnu’ Alexandru Vălimăreanu duse iarăşi halba la gură şi, după ce înghiţi, îşi şterse buzele şi oftă:

– Mare lucru, domnule, vacanţa!

Tags

Related Posts

Share This

- O intamplare fara ecou

- Acum mă simt în stare să-ţi mărturisesc de ce eram atât de abătut astă iarnă şi de ce nu te-am căutat când am trecut prin Bucureşti.
Deşi aceasta presupunea o oarecare independenţă lăuntrică faţă de întâmplare – care o fi fost ea – , constatam tremurul mâinilor lui şi al buzei de jos, albită pe neaşteptate. Explicaţia căzu ca o bombă:
– L-au omorât pe fratele meu. Abia se-nsurase de vreun an.
– Cum asta?! Cine?! am explodat. Când?!
Brazdele de pe chipul său se făcuseră cenuşii; rostind aceste cuvinte îmbătrânise cu cel puţin zece ani.
– Când ţi-a scris nevastă-mea că m-am îmbolnăvit de cord. M-a apucat în noaptea când am aflat-o: la două. M-a trezit telefonul. Spitalul. Doctorul m-a luat pe departe. Aproape că mă liniştise discuţia cu el. M-am suit în maşină. Când am ajuns acolo şi mi-a spus răspicat, am simţit că-mi crăpa ceva în coşul pieptului.
– Era bolnav?
– Ei, bolnav…! tare ca piatra. Un munte de flăcău…
– Atunci de ce s-a stins?
– Nu s-a stins. L-au tocat. L-au căsăpit! La abator cruţi suferinţa vitei când o omori. Pe el, mai întâi l-au pisat ca pe porumb. Fusese brad de om. Cel mai frumos dintre noi patru…
– Ce vârstă avea?
– Douăzeci şi şase.
– În spital, zici? nu puteam înţelege.
– Când l-au adus la camera de gardă, era aproape rece. Nu prea mai avea mult sânge-n el.
– Tâlhari sau cum?
În loc să-mi răspundă, obsedat de imaginea pe care o evocase în sine, continuă cu:
– În cămaşă de forţă. Vârât în ea, după ce i-au rupt braţele din coate.
– Cine a putut face asta?
– Nişte ticăloşi. Atunci am aflat tare puţin. M-a pus doctorul să jur pe viaţa copiilor că nu aveam să pomenesc nimănui puţinul încredinţat de el şi mai ales cum îl aflasem. Încetul cu încetul a cam ieşit la iveală adevărul. Dar la ce bun?…
Aceleaşi brazde ale obrajilor erau acum vinete. Faptul că nu se răsese în dimineaţa aceea îi accentua masca tragică; la modelarea ei contribuiau şi cearcănele adânci ale celor opt ceasuri de noapte zgâlţâite în cuşeta vagonului de dormit.
– Ce-nţelegi prin asta? N-au fost surprinşi? N-au fost judecaţi?
– Nu i-a urmărit nimeni. Locotenentul major a fost mutat aiurea, cine ştie unde…, făcu un gest vag, să arate cât era de mare ţara.
– Securitatea?
– Nici măcar. Miliţia.
– De ce l-au arestat?
– Nu l-au arestat. L-au invitat. S-a dus de unul singur şi de bunăvoie.
– De ce l-au chemat? ce făcuse?
– Mai nimic. O chestiune de familie. De pe vremea străbunicului. Aşa-s ai noştri. Ţin răzbunarea. Răi şi proşti.
– Aveaţi ceva de-mpărţit cu ofiţerul?
– Nu, oftă. Nu era din părţile noastre. Împărţeala o avea un prieten de-al lui cu noi. Străbunicul aceluia îi făcuse străbunicului nostru ceva. Nu ştiu ce.
Neobişnuit cu mentalitatea, m-a trecut un fior, ca într-un muzeu, în faţa unor amănunte anatomice complete, desăvârşit înscrise în piatră la mii de ani după calcinarea trupului, ca în faţa unei fosile, umbră limpede şi vie a unei inexistenţe. Prietenul meu adăugă, cuminte:
– Ne feream de neamul lor şi ei de al nostru.
– Atunci cum s-a ajuns ca…?
– Ceasul rău.
Eram tot mai uimit de lumea ciudată despre care auzeam că se zvârcolea încă, otrăvită, la sfârşitul celui de-al doilea mileniu.
– Frate-meu s-a întâlnit în autobuz cu unul din celălalt clan. A fost provocat. nechibzuit, în loc să coboare, a răspuns. Mă întreb dacă… Parcă pot şti ce aş fi făcut în locul lui?
Ca urmare, peste vreun ceas, vino la miliţie…
– Celălalt era vreo personalitate? Era “cineva”?
– Aşi! deputat de stradă. Un terchea-berchea. Însă prieten de pahar cu locotenentul major, privi el în gol, ceea ce conferea şi mai multă greutate absurdului situaţiei relatate.
– Şi?
– Ajuns la circă, au început să-l lovească. Nu era unul să-ntoarcă şi obrazul stâng. Se aprindea iute. a izbit şi el. În parte. În arest se aflau doi ţărani. Culeşi dintr-o cârciumă. Făcuseră scandal. Le-au făgăduit să nu le-ntocmească acte de dare-n judecată, dacă-l băteau pe frate-meu. Să nu se mai apare, i-au pus cătuşe, lanţuri, l-au vârât şi-n cămaşă de forţă. Nu I-au lăsat o coastă întreagă; i-au fărâmat toate încheieturile – ştii cum? – , ca la găină, când îi întorci picioarele pe dos, să le rupi, înainte de le bagi la fiert. Aşa au făcut cu genunchii şi cu coatele. Ultima lovitură îi despicase tâmplă dreaptă cât un boboc de trandafir.
După un timp:
– N-au dat drumul decât unuia dintre beţivani.
– Înseamnă că celuilalt i-a fost silă să se amestece.
– Cam aşa.
– Ce ai aflat de la cel eliberat?
– Nimic. La şase dimineaţa, după două-trei ore cât a dormit în pat cu nevastă-sa, a ieşit în curte. Peste jumătate de ceas, l-a găsit un fecior de-al lui, spânzurat în şură.
– S-a sinucis?
Tăcea. Într-un târziu:
– Posibil.
– Celălalt ce ţi-a mărturisit?
– Că nu ştia nimic.
N-aveam cuvinte. Apoi:
– Cumplit. Ce-ai făcut?
– Peste trei luni, când s-a cicatrizat inima, m-am dus la un unchi, secretar judeţean în celălalt capăt al ţării.
– Ce-a zis când a auzit?
– Asculta şi tăcea. N-am mai putut răbda. – “Atunci, dacă-i pe-aşa, să-mi iau copiii, părinţii, soţia, mobila şi porcul şi să ne mutăm la dumneavoastră în judeţ! Aici n-or să-mi omoare fetele…” Se uita la mine ca prin sticlă. “Aşa să fac?” – “Ce-ţi pot spune…?” – “Nu vrei să ne ajuţi în nici un fel?!” Mi-a zis: – “Unchiul celui care l-a dat pe mâna ofiţerului e secretar la Consiliul de miniştri, nu ştii?” Poate eu sunt mai puternic; poate el”. Asta a fost tot. Ceva s-a rupt, nu spun nu; îţi repet: a fost mutat locotenentul major.
– Unchiul tău a izbutit aceasta?
– Nu. Şeful circumscripţiei. A vrut să se ferească de anchete, în cazul că, până-n cele din urmă, m-ar fi ajutat careva să scot adevărul la iveală.
– Şi te-a ajutat, am afirmat cu un surâs amărât.
– Cine? întrebă, îndoindu-se.
– El. Dacă nu-l muta, astăzi era cu putinţă să nu fim doi care cunoaştem împrejurările crimei. Ba, cu doctorul, trei…
– Doctorul? Eh, săracul… L-a lovit în moalele capului un nenorocit necunoscut, noaptea, când revenea de la spital, după o operaţie. A rămas paralizat.
– Demult?
– Bineînţeles. La două-trei zile după ce a vorbit cu mine…
– Acum ce ai de gând?
– Vin de la o audienţă. Am cerut-o de pomană.
M-am albit. Nu-mi puteam crede urechilor. De pomană, când sosise clipa adevărului?
– A fost răpus când  ataca cu alţi terorişti o garnizoană. trăgeau dintr-un cimitir. Când a murit, a rămas spânzurat în aer; i se agăţase haina de crucea de piatră de pe un cavou; se mascase îndărătul ei.

Tags

Related Posts

Share This

- Incapabila

Părinţii n-au lăsat-o să meargă la facultate. De nu era o soră mai mare cu care să poată complota, nu s-ar fi prezentat în ascuns la admitere, atunci când familia o ştia la o probă la croitoreasă, şi azi n-ar fi profesoară. Nu i se îngăduia să meargă la Litere, deoarece vârstnicii aceia cu experienţă socoteau că numai Dreptul asigură viitorul. După prima sesiune de examene, atunci când şeful catedrei i-a spus că e mulţumit de rezultatele ei, mai satisfăcut decât de ale oricărui coleg, a mărturisit părinţilor. Replica a venit ca o uşă trântită:
– O să fii incapabilă să-ţi câştigi existenţa!
Urâtă fiind, uscată, adusă de spate, cu nas lungit parcă de prea multă presare între filele unui catastif de conservat ierburi şi frunze moarte, cu umeri mici, coborâţi în piept şi împinşi în faţă, cu şolduri ca pumnii unui copil de zece ani, cu picioarele ca firele de aţă înnodate la genunchi, ţinute unul peste celălalt şi veşnic bălăbănite, nu s-a măritat niciodată. Să nu uităm că, făcând parte din tagma belferilor de altădată, nici zestre n-avusese cum s-adune.
Ambele surori ale ei au fost prezentabile; puse alături de ea, cu atât mai mult. Păreau două garoafe, una albă şi imaculată, alta trandafirie, pe jumătate înflorită, pe jumătate închisă în visurile matrimoniale ale adolescenţei, lângă o cojitură de fată-babă, cu profil concav, în pofida nasului de trei poşte. Ambele surori au ajuns universitare şi neveste vrednice de universitari. Ea, profesoară la ţară.
Trecând războiul şi apropiindu-se de vârsta mijlocie, găsi o cale spre o catedră din Capitală. Ca şi mai înainte, îşi împărţea timpul între munca la şcoală şi munca de-acasă, adică îngrijirea unei mame paralizate. Distracţia îi erau cele câteva ceasuri pe care le putea dărui traducerilor. Nu intenţiona să le publice. Nici măcar nu le arăta nimănui. Era fericită să ştie că putea, prin intermediul lor, să comunice cu spiritele mari ale omenirii.
O interesa tot ceea ce ţinea de învăţământ. La consiliile pedagogice, atunci când se citea vreun referat de căsca întreg auditoriul, ea stătea smirnă pe scaun, nesprijinită de spetează, absorbită de cuvintele rostite monoton, ca de o romantică poveste de dragoste. A doua sau a treia zi, când îl pândea pe referend într-un colţ, departe de ceilalţi, începea, timidă şi îndrăzneaţă în acelaşi timp, să-i pună întrebări lămuritoare. Nu pierdea nici un prilej să înveţe ceva. Frecventa toate cercurile pe specialităţi, şezând la un loc cu elevii. Ce mai, era de râsul şcolii.  Şi, culmea, setea ei de studiu lăsa urme; nu era carte în biblioteca liceului să nu fie murdărită de muşte, cu caracterul scrisului său arhiminiatural şi supraregulat, de schimnică, trădînd interesul de cârtiţă cu care a rumegat sensurile subterane ale celor citite.
Apoi, lovitura din senin. În cursul aceleiaşi săptămâni i se întâmplă în mai multe rânduri şi la mai multe clase, să înceapă a explica o anumită lecţie şi să isprăvească comentând alta, fără să-şi fi dat seama că memoria nu o mai asculta şi că atenţia nu i se mai putea concentra. O trezeau elevii din visul său cu ochii deschişi întrebând-o care lecţie urmau să pregătească. Zvonul pătrunse, pe furiş,  în cancelarie. Aflară şi fură indignaţi părinţii. Unul, mai sigur pe sine, o apostrofă pe directoare:
– Această profesoară e incapabilă să conducă o clasă!

* * *

– Niciodată nu am trezit interesul vreunui elev; mi-a mărturisit ea. Dimpotrivă, am simţit că-i îngrozesc. Le arătam chipul sinistru al omenirii. Tinerii nu acceptă decât frumosul. Din fire nu pot cruţa bătrâneţea, urâţenia, invaliditatea. Şi, totuşi, a existat o elevă care m-a salvat de la nebunie în săptămânile acelea deprimante.
Absolvise liceul cu un an în urmă. Cât i-am fost profesoară, mi-a confiat că dorea să urmeze aceeaşi facultate ce mă pasionase cândva şi pe mine, dăruindu-se catedrei. Mi-a cerut părerea. răspundeam de destinul ei. I-am tăiat categoric elanul. Mi-a răspuns înciudată şi, am avut impresia că, până la sfârşitul anului şcolar, m-a privit cu răceală, dacă nu cu duşmănie. Nu era o atitudine ieşită din comun. Cu ea mă obişnuiseră părinţii mei şi elevii pe care i-am avut s-au străduit să nu pierd habitudinea.
Am aflat de la alţii că fata nu m-a ascultat, s-a prezentat la examenul de admitere şi a căzut.
Or, tocmai când încurajarea mi-era mai de folos ca oricând, am primit o scrisoare de la ea, dintr-un oraş universitar din provincie. Îmi mulţumea că-i atrăsesem atenţia asupra lipsurilor ce ar fi împiedicat-o să devină studentă şi că o sfătuisem ca, dacă le remedia, să nu se prezinte decât undeva în provincie, unde concurenţa este mai mică. Aşa a făcut după un an. Socotise de datoria ei să-mi comunice că avusesem dreptate şi (aici a fost minunatul medicament pe care mi l-a dat), adăuga, mă admira pentru cinstea de a-i fi spus că nu era pregătită, deşi fusese eleva mea.

Am simţit că mă pot încredinţa ei aşa cum n-am făcut-o nici cu surorile mele. Ne scriam săptămânal. Această prietenie, această dragoste, pot spune, m-a redat mie însămi. Datorită ei am fost capabilă să îmi reiau activitatea şi să ies la pensie la vârsta normală şi nu înainte de vreme, datorită comisiei medicale.

Tags

Related Posts

Share This

- Cosul cu hartii

I-am luat locul. La aceeaşi catedră cu vopseaua jerpelită. În aceeaşi cancelarie întunecoasă. I-am luat locul de profesor. Acum e rândul meu să colectez porecle, să stârnesc ură, să incit, prin prezenţa sau amintirea prezenţei mele, bătaia-de-joc. Ieri, când el, exasperat, ne-a strigat: “Vă las pe toţi corigenţi!”, eu, cu calmul imperturbabil al logicianului amator de scandal, am îndrăznit să-i dau replica necruţătoare: “S-ar socoti că e vina dumneavoastră, domnule profesor, dacă aţi avea atâţia elevi corigenţi!” Amândoi am avut dreptate. A lăsat. Dar nu pe toţi. Unul singur. Eu. Azi e rândul meu să mă tem de raţionamentul juvenil al aceluia care se ascunde acum într-o bancă din fundul clasei şi mâine îmi va lua locul la catedră.
Noi, elevii, scornisem tot felul de boli; le azvârleam asupra trupului său ca pe nişte furii antice; încercam, prin ele, să ne explicăm ciudăţeniile lui de comportament. Şi cum fierbinţelile şi  ghimpii vârstei ne încătuşau erotismul, ne explicam răutatea lui prin neputinţa de a fi fericit. Dar tot el a fost mai tare decât noi. S-a însurat, atunci când ne aşteptam să intre în comă.
Ne chinuia ori de câte ori îndrăzneam să pufnim în râs la amintirea presupuselor sale slăbiciuni bărbăteşti, obligându-ne să stăm cu faţa la colţ, în picioare. Apoi, urma ordinul: “Coşul!” Pe dată, printr-o aplecare a bustului cu 90 de grade, mâinile pedepsitului înhăţau coşul de răchită plin de gunoi, îl înălţau şi-l răsturnau peste cap. Şi rămânea aşa, la colţ, ţinând coşul asupră-i, ca pe o cască de cavaler teuton.
Pentru a ne domina pe de-a-ntregul, atunci când ne chinuiam cu vreun extemporal absurd sau un subiect de teză fără cheie, în faţa cărora căscam ochii stupizi şi insolvabili, se căţăra cu labele picioarelor încălţate de-a dreptul pe catedră, pe al cărei soclu părea o statuie şubredă dominând neştiinţa noastră trecută, prezentă şi viitoare.
La sfârşitul celui de al doilea trimestru eram mai mult de două treimi din clasă cu ceafa sub tăişul ameninţării lui cu repetenţia. Şi nici nu era de mirare, ţinând seama de neştiinţa noastră absolută. Ne înşira pe trei rânduri, în dreptul tablei negre, unul în spatele celuilalt, după înălţimea creştetelor chiluge. Pe urmă ne trecea pe sub nas câte o întrebare, aceeaşi bineînţeles, deoarece nici unul nu putea răspunde. Cu politeţe, toţi şaptesprezece-optsprezece incapabili eram poftiţi la loc. Aşa, curând, s-au adunat în catalogul nostru, în dreptul rubricii fizicii, atâţia de “doi” cât nici n-ai fi visat că poate scorni un dascăl. Ba, lucru pe care l-am văzut repetat în şcoala unde slujesc, la aproape douăzeci de ani mai târziu, se mai întâmpla ca unul dintre noi să aibă însemnate în aceeaşi zi o absenţă şi inevitabilul “doi”.
Dar ne-am răzvrătit. Am complotat împreună cu dirigintele clasei; acesta ne-a mijlocit o discuţie la care participau: directorul, noi şi părinţii noştri. El n-a binevoit să vină. Rezultatul fu un mare succes. La următoarea oră de fizică, s-a prezentat un alt profesor, în faţa căruia am dat extemporal. Peste două zile, titularul ne-a adus lucrările de control. Ne-a citit notele. Nu erau decât trei sub medie. După care, cu o privire angelică, ne-a întrebat adoptând un aer binevoitor şi nevinovat: “Ştiţi ce fac cu extemporalele voastre?” Nu ştiam. de unde să ştim? Ne-a explicat tot el: “Uite ce fac!” Şi le-a rupt.
Totuşi, nu m-a lăsat decât pe mine corigent. Oamenilor nu le place să le spui, aşa, fără ocol, că n-au nici o putere asupra ta.
Până-n toamnă a fost mutat din şcoala noastră. Am aflat că în liceul care l-a adoptat, a făcut noi bucurii elevilor. De pildă, a construit o staţie de radio cu ajutorul căreia puteau fi urmărite, din cancelarie, discuţiile purtate de ei în timpul recreaţiilor.
Ei, acum i-am luat locul, în aceeaşi cancelarie prăfuită, la aceeaşi catedră.
Cine va îndrăzni să-mi spună că nu se cade să laşi corigenţi?
Dar nu aceasta este important. Ceea ce m-a zguduit a fost că alaltăieri o doamnă timidă m-a oprit în mijlocul străzii, sălutându-mă umil, jenat.
– Iertaţi-mă… Nu vă…
– Nu vă amintiţi de mine, domnule profesor?
– Nu. Îmi pare nespus de rău. Mi se întâmplă să uit. Ştiţi, munca…
– Sunt mama elevului dumneavoastră, Rădulescu…
Era, deci, mama unui elev al meu. Nu poţi ţine minte chipul tuturor părinţilor.
– Mihăiţă…, ezită ea în continuare, încercând să-mi trezească memoria ostenită.
Repetă numele mic al copilului. Abia atunci mi-am dat seama că cel în uniformă şcolară şi cu mine ne numeam la fel.
Am ridicat stânjenit din umeri; nu ştiam să fi avut sau să am atunci un elev să poată răspunde la numele meu.
– Nu sunteţi profesor de fizică?
– Ba da, doamnă…
– Profesorul…
Îl numise pe dascălul meu de odinioară. Era ceva cu neputinţă de înţeles. Ajunsesem să îi imit până şi trăsăturile. Nu mai aveam scăpare. Până la moarte, ţineam locul propriului meu călău.

Tags

Related Posts

Share This

- Aceeasi dimineata

Bate puternic în uşă. Mă scoală. Întotdeauna mă trezesc uşor. Dar rămân încă puţin întins. Îmi pieptăn gândurile. Bate din nou. Strigă ceva. Bate. Strigă. Se opreşte numai când îi răspund. Merg la baie. Mă spăl. Bate. Intră. Mă priveşte. Îmi explică. Spun da. Iese. Rămân singur. Bate. Ies. Intru în camera mea. Fac gimnastică. Strigă. Inspir. răspund. Continuă. Mă îmbrac. Intru în camera lui. Îşi trece mâna pe obrazul meu, în răspăr. Spune ceva. Rânjeşte. Tac. Îşi trece mâna pe obrazul meu, în răspăr. Îşi întinde obrazul, să-i verific şi lui calitatea rasului. Spune ceva. Râde. Răspund da. Îmi arată baia. Reintru. Mă rad din nou. Bate. Mă priveşte. Îmi explică ceva. Îşi întinde obrazul, să verific. Râde. Iese. Mă clătesc. Bate. Intră. Îmi arată prosopul lui. Îl privesc. Îmi arată prosopul meu. Îl privesc. Îmi arată prosopul mamei. Îl privesc. Iese. Reintră. Îmi spune că nu vrea să-şi mai găsească prosopul ud. Iese. Ies. Priveşte ceasul. Se încruntă. Mă priveşte. Spune ceva. Mănânc repede. Se apropie de mine. Îşi trece mâna pe obrazul meu, în răspăr. Dă din cap. Se îndepărtează. Mă priveşte. Îmi fac ghiozdanul. Se apropie. Mă priveşte. Îmi pun paltonul. Se apropie. Mă priveşte. Ies. Închid uşa. Deschide uşa. Spune ceva. Cobor treptele. Spune ceva. Cobor. Spune ceva. Cobor. Cobor.

Tags

Related Posts

Share This

- Femeia de pe plaja

- Nu. Nu am servici. Sunt pensionată medical! Nervos.
Nu s-ar putea spune că îşi alegea cuvintele după criteriul că scopul lor este să ascundă adevărul, nici că resimţea tentaţia de a-şi poetiza existenţa.
Afirmaţia finală mă puse într-o situaţie de stingherire nejustificată. Atunci când un om îşi mărturiseşte nebunia, el se situează mai departe de ea decât tine însuţi, care te retragi jenat, căutând salvarea într-un alt subiect de conversaţie. Fiind însă bărbat, interveni în mine o a doua ezitare, potrivnică celei dintâi: era firesc să nu-mi vădesc pofta de a nu da bir cu fugiţii. Mai ales, deoarece prea avea înfăţişarea aceea sănătoasă: planturoasă, dar şi rotunjită cu artă, la umeri şi şolduri şi pretutindeni. Şi ce, nu era cu putinţă să fie numai o tentativă de a se descotorisi de necunoscutul implantat lângă cearşaful ei de plajă, zărit tam-nisam pe când scotea capul din apa răcoroasă a lacului? Bineînţeles că s-a apropiat de mal şi de obiectele rămase pe iarbă. Dar nu era deloc sigur că se înapoiase atrasă de un posibil schimb de cuvinte prilejuit de prezenţa mea neaşteptată, ci, mai curând, spiritul proprietăţii private striga în ea, încet, dar convingător. Aşadar, am preferat să nu o cred în privinţa nervilor săi slăbiţi; dimpotrivă, am socotit că îi avea suficient de tari să se dea drept nebună numai ca să sperie omul; aşa, în mod metaforic de a spune: mai lasă-mă dom’le-n pace, că nu-s eu bună de astea! (de aici şi ideea să se dea drept “ne-bună”). Odată ce am ajuns să o decretez sănătoasă, ceaţa stânjenirii mi se risipi şi mă simţeam pregătit să primesc cu zâmbetul pe buze orice nouă minciună mi-ar fi servit.
Dorind s-o provoc, să văd până unde putea ajunge, am întrebat-o:
– Cu ce diagnostic aţi fost pensionată?
– Bineînţeles că nici unul. A fost un aranjament.
Aranjament? Nu părea o femeie căreia să-i displacă munca până la a se strecura printre mită şi certificate medicale false. Poate că mi se citea mirarea pe faţă, pentru că a continuat:
– Nu aranjamentul meu! al soţului meu şi al şefului lui:
Ce des folosea negaţia când vorbea!
Curiozitatea îmi înlocui ironia ce pusese stăpânire pe mine de câteva clipe.
– Le dibuisem jocul. Nu mai puteau suporta. Pe mine mă puneau să semnez toate hârtiile lor. Era contabil-şef. Cum să semnezi într-una pentru risipirea banilor?
Vorbea cu patimă, dar nu cu orbire; rostea răspicat, cu luciditate, convingător. Nici vorbă de vreo soţie pentru alungarea mea, ori ca să pară interesantă. Îmi povestea, direct, sincer, de parcă ne-am fi cunoscut de o viaţă întreagă.

* * *

– Este foarte greu să nu munceşti. Un an…
Privirile ei măsurau perioada, zi de zi, noapte de noapte. Contrastau cu trupul sculptat masiv. Acesta însă nu copleşea; se odihnea; foarte relaxată, sugestia dreptului la creaţie al cărnii făcătoare de oameni.
– Noroc că am copii.
– Câţi?
– Doi. Un băiat şi o fetiţă.
– Nu-i aduceţi la ştrand?
– Ba da. Duminicile. În cursul săptămânii învaţă.
– Au cursuri dimineaţa?
– Nu, după-amiază. Acum fac lecţiile.
– Şi credeţi că le fac într-adevăr, dacă nu staţi pe lângă ei?
– Dac-aş fi la servici, n-ar fi acelaşi lucru?
Avea dreptate. Am insistat:
– Rămâneţi până seara aici?
– Da.
– Şi copiii ştiu să-şi încălzească mâncarea singuri, înainte de a pleca la şcoală?
– Ei, nu! Parcă ei vor mâncare caldă! ce? eu mâncam ce-mi dădea mama?! Copilul preferă să-ţi golească borcanele cu dulceaţă sau, eventual, unul cu murături, după cum îi e dor de dulce sau de sărat.
Nu mi s-a părut prea convingătoare concepţia ei pedagogică. În sfârşit, parcă poţi şti… În orice caz, cam rece mamă…
Reveni la cât este de greu să nu munceşti atâta timp.
Doream să schimb discuţia:
– Un an departe de soţ înseamnă ceva. (Înţelesesem că el rămăsese pe şantierul viitoarei hidrocentrale).
O bruscă încordare îi străbătu trupul.
– El este fericit, în felul lui. Dacă poate cumpăra tot ce apare nou în domeniul tehnic, că-i e sau nu util, e fericit. Are nevoie de jucării, de la dimensiunea unui nou tip de maşină electrică de ras până la acelea a unui agregat industrial; vedeţi, întregul şantier era camera lui cu jucării. Şi avea nevoie de tot mai multe, tot mai noi… De aceea nu ostenea făcând referate de necesitate. Acum, de când lipsesc, nu se mai luptă nimeni cu el.
– Am dedus că şeful lui îl încuraja în această cascadă de propuneri de achiziţii. Se jucau amândoi?
– Se jucau, se jucau cu banii mei.
– Ai dumneavoastră?
– Ai mei din moment ce eu eram aceea care drămuia banii şantierului.
Tăcu. Îşi revizui poziţia dobândită pe neaşteptate datorită trădării efectuate de propriile sale cuvinte. Adăugă:
– Ai mei, ca delegată. Ai mei, pe hârtie, atâta timp cât îi mutam dintr-o rubrică într-alta.
Aşa cum vorbea, se vedea limpede că nu izbutea să iasă din lanţul cuvintelor. Adjectivele şi pronumele posesive ale persoanei întâi nu o cruţau. Se îngrămădeau pe buzele ei. Nu mă miram. O simţeam posesivă, cu privirea, cu glasul, cu respiraţia, cu temperatura şi cu acel magnetism neincorporabil în expresie, emanând de pretutindeni din ea. Şi o simţeam mai mult decât posesivă: pedantă. Ea nu îşi întindea braţele, să acapareze. Stăpânea; de la sine. Imperturbabilă şi inconştientă. După cum era inconştientă şi de faptul că se socotea casa de bani a şantierului (ecou mitic: cutia Pandorei).

* * *

– Eu nu mă jucam, îşi reluă ea ideea cu prilejul următoarei întâlniri; viaţa mea şi a şantierului erau una. Nu se poate juca decât acela care se socoteşte distinct de jucăria sa şi superior ei. trupul meu, sufletul meu erau locul de muncă; cum aş fi putut fi distinctă de el?
Vorbea cu pondere, în ciuda conţinutului patetic al propoziţiilor sale. Cu o linişte ciudată: a desprinderii. Dar, proiectând această desprindere asupra fundalului vieţii enunţate, ajungeai să înţelegi că era vorba de o desprindere a ei de însuşi adevărul vieţii sale. (“Am auzit despre Dan Nasta că îşi dorea să doarmă pe scenă. Aşa eram şi eu”, mi-a spus). Or, tocmai această desprindere de adevăr îi conferea calitatea răcelii, echilibrul despersonalizării, focul rece al analizei. Ea nu fusese distinctă de şantier, dar acum era distinctă de sine însăşi, cea de altădată. Acum viaţa ei trecută, suferinţa pe care nu o mărturisea, deveniseră o jucărie a raţiunii. Desprinzându-se de sine însăşi, rămăsese în aer. Sau mai bine spus: rămăsese în trup. Era legată de propriu-i trup şi de  propria-i psihologie, dar se dezlegase de istoria ei proprie.
– Am protestat. Zi de zi. Pe şantier şi în birouri. Demonstram cu hârtiile în mână. La şedinţe eram spaima tuturora. Cei din conducere, ca soţul meu şi şeful lui (amicul său), sufereau de parcă toate nedreptăţile lumii i-ar fi urgisit. Ceilalţi, cum se întâmplă: pentru că în loc să se relaxeze, să se plimbe, să stea în faţa televizorului, să joace table, erau obligaţi, datorită mie, să stea înţepeniţi în scaune şi să suporte calcule şi concluzii nu prea unse cu miere. Nici măcar ei nu-mi acordau atenţie: gândeau c-o fi răzbunarea conjugală a unei femei nesatisfăcute. Acasă, era iadul pe pământ.
Tac, apoi îmi iau inima în dinţi: în definitiv de ce aş fi fost delicat? mi-am spus. Ea singură se pusese în situaţia aceasta, deschizându-şi sufletul; eu îi întinsesem o mână, în glumă; şi ea îmi răsturna în cap un coş cu dinamită. O întreb de-a dreptul, cu o mică pauză, după cel dintâi cuvânt:
– Dar… eraţi satisfăcută?
– Înainte de a vă răspunde ar trebui să vă întreb: din care punct de vedere? Dar nu vorbim de dragul de a vorbi… (Ea, nu, săraca…). Nu. Nu eram satisfăcută. Din nici un punct de vedere. Şi asta de la bun început. Făgăduielile de pe băncile facultăţii fuseseră altele: că nimic nu este mai serios decât viaţa pe care o aveam înainte. O confruntare cu visele, o concentrare a tuturor forţelor pentru cucerirea fericirii în doi.
– Ce înţelegeţi prin fericire?
– Să poţi spune seara că nu ţi-ai trăit ziua de pomană.
– Nu ştiu cum să vă spun, într- căsnicie şi în viaţă… vedeţi… nu numai zilele au importanţă.
– Pricep unde bateţi…
Avu o mimică foarte precisă (deşi nu o mai pot lămuri în cuvinte), ca şi când ar fi spus: nu am de ce să mă jenez – e cel mai firesc lucru de pe pământ; apoi atacă:
– În prima noapte, atunci când amândoi ar fi trebuit, epuizaţi fizic, să plutim, pipăind cu degetele inimii o cale către un dincolo de stele. el a început să râdă, cu un râs de needucat, superior, invers decât spune poporul, dar meritând aceeaşi caracterizare, a început să râdă ca viţelul la poarta nouă, depărtându-se de mine şi hohotind cu o revistă Cinema în mâini. Iar eu rămăsesem însărcinată.
Femeia aceasta cunoştea disperarea; altfel nu ar fi putut mărturisi atari intimităţi unui necunoscut.
– Totuşi, vă iubea…
Privirile ei o trădau, infirmându-mi afirmaţia şi mă acuzau într-atâta încât am adăugat:
– … în felul său…
– Într-un fel foarte particular care îl îndemna să deschidă fiecare poartă nouă întâlnită în cale. Poate nu ştiţi, pe un astfel de şantier sosesc transporturi masive de “porţi” noi, cu fiecare tren: “prospătură”, cum îl lua peste picior şeful şi prietenul lui, Simionescu. Se simţea dator să încerce rezistenţa fiecăreia, că de aia era inginer. Cât despre preocupările mele de servici, care constituiau un refugiu pentru mine, mi-a spus de la bun început că o femeie poate fi o studentă excelentă; în materie de producţie, însă, să îi lase să gândească în locul ei pe cei dotaţi pentru asta de la natură. Bine că primeşte un salariu; nu e cazul să se dea peste cap pentru el.
– Voia să vă cruţe…
– Nu era nevoie. Cruţam eu pentru amândoi.

* * *

Ieşi din apă. Rămase în picioare, lăsând stropii să se scurgă. Soarele i se oglindea pe pielea întinsă şi, probabil, rece. Contrastul puternic dintre lumină şi umbră accentua expresivitatea volumelor ce-i alcătuiau trupul, proiectat pe fondul de aur. Am reluat discuţia începută înainte de a merge să înoate.
– Ceea ce nu pricep este cum motivau cei doi nesfârşitele cereri de investiţii. (Nu că investiţiile lor sau problemele ei contabiliceşti ar fi avut vreun farmec special pentru mine; dar simţeam că în ponderea acordată de Marina acestor treburi atât de uşor rezolvabile şi rezolvate efectiv într-o instituţie de către consiliul oamenilor muncii se ascundea o problemă intimă mult mai gravă şi mai dureroasă).
– Aveau două tipuri de motivări (îşi dezvoltă ea explicaţia, cu glasul ferm şi monoton care se lăsa ca un oblon peste fiinţa sa intimă de câte ori revenea la acest subiect; şi cât de des o făcea!). Înainte de aceasta însă, se cuvine să ştiţi că aveau şi două tipuri de comportament, opuse. În public, erau veşnic pe poziţii divergente, ajungeau la certuri, chiar violente; acasă îşi caracterizau acele răbufniri drept un “exerciţiu al minţii”, o “gimnastică a argumentaţiei”, ba chiar o “aducere la zi a capacităţii dialectice de raţionare”, acasă erau cei mai buni prieteni şi tovarăşi de chef, până adormeau cu capul pe masă. Cât priveşte investiţiile inutile solicitate de către soţul meu, nimeni nu li se opunea cu gura mai mare ca Simionescu, ca, apoi, deodată, cel din urmă să se lase convins de “argumentele sănătoase” şi să înceapă şi el să le susţină.
– Şi care puteau fi acele argumente?
– Simplu: ce dacă nu aveau nevoie urgentă de cutare maşină? nevoia se poate ivi mâine; iar dacă nu se iveşte pe şantierul nostru, se poate să fie resimţită pe alt şantier al trustului şi atunci noi, ca nişte gospodari prevăzători, vom câştiga laurii. Ceea ce nu s-a confirmat absolut niciodată. Acasă, Simionescu motiva nici că se putea mai greşit: de ce să nu-i facă soţului meu o plăcere? aşa aveam şi eu ceva de lucru; îmi hrăneam spiritul combativ, zicea. Şi, adăuga, oricât l-aş fi contrazis, ştia că dincolo de opoziţia mea formală şi eu eram de acord cu soţul meu. Socotea că perechea noastră repeta jocul perechii lor, adică unul dintre parteneri se lasă greu convins pentru ca să nu trezească pofta vreunui terţ să se opună. Colegii, fiind martori ai îndârjirii lui Simionescu şi a mea, îşi vedeau liniştiţi de alte treburi, ştiind că are cine lupta. Apoi când soţul meu triumfa, aceiaşi colegi îşi spuneau că o fi avut şi el dreptate, din moment ce a izbutit să ne înfrângă rezistenţa; ştiţi cum e, îmi făcea cu ochiul Simionescu, cinic, învingătorul are totdeauna dreptate. El nu putea concepe că eu nu intram în joc  şi bănuia că acceptând pretenţiile soţului meu îmi făcea o plăcere mie, în primul rând.
– Dar de ce ţinea să vă fie pe plac? din prietenie?
– Aş spune că dimpotrivă; pentru că de când am sosit pe şantier nu a avut alt scop decât să-mi strice căminul şi iată că în cele din urmă a izbutit. dar, altfel decât cum tânjea el. Cred că aici este şi cheia atitudinii lui.

* * *

Câteva zile de ploaie ne-au împiedicat să ne vedem. Gândul la trecutul Marinei începuse să mă obsedeze. Între poveştile birocratice istorisite minuţios şi cu un gust de calcul ascuns îndărătul curgerii lente a cuvintelor şi pielea trupului ei pigmentată de ultraviolete exista o zonă a tainei asupra căreia se năpusteau tot mai des nedumeririle mele ca, în definitiv, să rămână fără nici un răspuns. Avea un fel ciudat de a da, atunci când o provocam, replici aparent directe şi lipsite de prejudecăţi, revelând ceea ce se numeşte un spirit modern şi indiferent la convenienţe. Totuşi, supuse analizei ulterioare, ele se destrămau ca băşicile de săpun şi erau mai inconsistente decât simpla tăcere. De îndată ce am putut-o revedea, am reluat tema care părea să-i fie cea mai dragă:
– În ce sens spuneaţi că Simionescu voia să vă strice căminul?
– Am simţit din prima clipă că nu-i eram indiferentă. Nu se manifesta în nici un fel evident. Dar politeţea lui exagerată şi deosebită de modul cum se comporta faţă de celelalte femei de pe şantier, preferinţa de a dansa mai ales cu mine, insistenţa de a se invita serile la noi (era necăsătorit), excursiile organizate pentru grupuri mai mari şi eşuând cu regularitate într-o plimbare în trei, strângerile de mână, privirile, orientarea convorbirilor către povestiri erotice, toate mărturiseau o tactică de apropiere de ceea ce soţul meu numea “dominionul” său. Da, asta eram pentru el: “dominionul” lui, recomandat ca atare cui voia s-o audă. Ulterior, după primele dovezi de neconcordanţă cu bărbatul meu în problemele muncii (iar revine la asta!), la propunerea lui Simionescu, am devenit o “ţară care îşi obţinuse recent independenţa”.  Ca să vorbesc şi eu în limbajul lor, eram lumea a treia pentru care se luptau surd două mari puteri în căutarea unei noi împărţiri a globului. Simionescu nu se declara (în sinea lui) satisfăcut cu împărţirea vieţii care făcuse din mine soţia cui mă străduiam să fiu. În schimb, nici nu tindea către o “federalizare” cu ine…
– Vreţi să spuneţi o căsătorie…
– Exact. Nu; urmărea o mutaţie a sferei de influenţă; legal, eu să depind în continuare de soţ, dar pe piaţa neagră, Simionescu să aibă intrări preferenţiale. Şnţelegeţi…
– Înţeleg. Totuşi, după cât sesizez ru situaţia, din cele ascultate nu reiese limpede că intenţiile sale ar fi fost jignitoare.
– Nici nu păreau. Dimpotrivă, mă tem că în ultima perioadă, atenţiile lui Simionescu mi-au rămas singura odihnă. Cele relatate până acum sunt impregnate de scârba provocată în finalul piesei, de modul său înjositor de a mă dezarma. Azi, că a trecut aproape un an de când nu l-am mai văzut şi că am avut timp suficient să rememorez totul, mi-am dat seama că adevăratul vinovat am fost eu, că am abuzat de limitele răbdării lui şi de eventuala sa omenie, câtă va fi fost sau dacă a existat măcar.
– Probabil i-aţi acceptat curtea, în acelaşi timp respingându-l.
Se grăbi să confirme, apoi reveni asupra confirmării spontane:
– N-a fost vina mea că m-am trezit contrazicându-mi eventualele acceptări (întotdeauna rămase zăvorite în mine), ba chiar sentimentele (că, au apărut şi ele, da, da…). Aşa este felul meu, aşa am fost educată, nu-mi pot călca în picioare cinstea, nici demnitatea, chiar dacă aş urla din pricina singurătăţii; nu pot. Asta nu înseamnă că nu am sânge în trup. Simt. Simt poate mai mult ca alte femei, tocmai pentru că ascund totul şi îmi lipescsentimente şi porniri etichete pe care e imprimat un cap de mort, ca în farmacii, şi scriu în spaţiul lor alb: otravă. Necunoscându-mi bine fondul, când mi-am dat seama că agreez curtea mascată a lui Simionescu, am fost surprinsă. Era tipul de bărbat complet opus idealului pe care mi-l ştiam. Am fost întotdeauna atrasă de către tinerii zvelţi, delicaţi, seriosţşi, absenţi, blonzi. Simionescu era o matahală brună, între două vârste, robust şi rezistent la efort şi la distracţii, un taur urlând şi râzând în aer liber şi între patru pereţi, cu vorba mojică spânzurându-i din colţul gurii, ca un capăt de ţigară, la îndemână pentru insultă sau glumă grobiană, întotdeauna beat, dar şi întotdeauna treaz şi prezent, un munte născut să sfărâme munţi,  şiroind de pâraie de sudoare pe pieptul păros şi descoperit ca şi pe pântecul revărsându-i-se sub cămaşă deasupra curelei, un bărbat în plinul puterilor, aducând de departe cu imaginea unui Balzac în salopetă. Am urât acest tip uman în tot cursul tinereţii mele şi acum simţeam, în clipele de rară întâlnire cu mine, că era exact ceea ce îmi dorisem fără să ştiu.
– Dacă îmi pot îngădui să calific aşa, eşecul căsătoriei hotărâse acea parte din subconştient care răspunde de biologie să încerce o nouă alegere de partener, la polul opus faţă de precedentul…
– E prea complicat pentru mine. Ce ştiu este că cu cât mi se întărea această convingere, cu atât mai mult mă temeam. Mă refugiam în căutarea prezenţei soţului şi a copiilor. Atât soţul, cât şi copiii fugeau de mine. Îi plictiseam repetându-le întruna aceleaşi cuvinte, până la osteneală, vărsându-mi prea plinul nervilor asupra lor. Sprijinul ce-l căutam în soţul meu se topea sub mâna mea. Era o fiinţă pe care nu o puteam apuca. Alerga de la o maşină la o fată, de la o fată la o maşină. Iar Simionescu îl îndemna către una şi către cealaltă. Ştia prea bine că aveam nevoie de încurajarea familiei ca să mă pot apăra de el; aşadar îmi tăia pe rând punţile pe care mi le descopeream. Când îmi aducea bărbatul acasă, era gata beat. Niciodată, nici când fusese student, nu dovedise rezistenţă la băutură. Era genul “delicat”. Dar mai ales acum, când prilejurile nu încetau. Nu numai că mi-l aducea beat, dar continua să se cinstească în doi la noi acasă, să fie sigur că îl desfiinţează ca om. Să-l ştie adormit când pleca el, Simionescu.
Ezită. Se ridică de pe cearceaf, făcu doi-trei paşi cu mâinile la spate, legănate de mersul molcum, greu de preocupare, ceea ce-i conferea un aer uşor ridicol, cum era numai cu costumaşul acela minuscul de plajă. Reveni, hotărâtă parcă la o mărturisire decisivă. Dar nu se mai apropie de mine. Rămase acolo, sus, în izolarea ei, bine înfiptă în picioarele mari, uşor depărtate.
– Nu-mi rămânea altceva de făcut decât, odată singură, să-l dezbrac şi să-l culc. Dar iată că într-o noapte m-am pomenit, în loc de un adormit cu capul pe masă, cu doi. Ce puteam face? I-am dezbrăcat pe rând şi i-am băgat în pat. Mai întâi pe soţul meu, apoi pe Simionescu.
Glasul i se înecă. Avu câteva mişcări nervoase din mărul lui adam. Îi reveni puterea de a vorbi.
– Am mai spus-o, Simionescu era permanent beat şi permanent treaz. Era, de fapt, treaz şi atunci. Juca teatru. Când am înţeles asta, am izbutit cu greu să mă desprind din braţele lui şi să ies. Am petrecut restul nopţii în casa vecină a unei colege contabile. A alergat după mine, fără haine, s-a oprit în prag. A rămas acolo ca bătut în cuie, pironind cu privirile locuinţa în care intrasem. Gâfâind, i-am istorisit colegei tot. Din curiozitate a întredeschis uşa, să vadă dacă Simionescu rămăsese pe loc. Asta m-a pierdut. Căci Simionescu se afla tot acolo. Zărind-o pe Geta că îl privea, a priceput că ştia adevărul. Şi şi-a construit apărarea. Nu i-a fost greu să-şi facă până şi din ea o aliată. Mi-am dat seama, de cum reveni în odaie, că mă asculta pe jumătate, când m-a rugat să reiau totul de la început. Încheind, nu a găsit altceva să-mi spună decât că Simionescu, aşa, pe întuneric, i se păruse un bărbat mult mai atractiv decât pe lumină, în hainele de lucru. Peste câteva zile erau nedespărţiţi.
Nu a trecut jumătate de săptămână şi m-am întâlnit “întâmplător” cu doctorul nostru. După ce am stat cât am stat de vorbă, m-a invitat la cabinet, părând destul de îngrijorat. După o îndelungată consultaţie, mi-a propus câteva zile de concediu medical, pentru astenie. Nici nu era de mirare, cu viaţa pe care o duceam. Cele câteva zile au fost prelungite ca, până la urmă  să mă pomenesc cu o recomandare pentru cură, la Sinaia. Când m-am reîntors, nu ştiu dacă am lucrat o săptămână că a urmat o şedinţă în care soţul meu a propus o achiziţie ce mi s-a părut că întrecea orice bun-simţ. Cât mă aflasem la tratament, îmi propusesem să nu mai cedez  niciodată, dacă în forul meu lăuntric nu eram de acord. Şi cum de data aceea propunerea depăşea posibilităţile mele de înţelegere, am explodat. Nici eu nu ştiu cum m-am pomenit condusă de soţul meu, de Simionescu şi de prietenul lor, doctorul, în faţa unei comisii medicale şi pensionată pentru recuperarea capacităţii de muncă.

* * *

O zi deosebit de călduroasă. Ştrandul de pe malul lacului Băneasa, mai aglomerat ca niciodată. Marinei nu i se mai îngăduise să intre cu maşina, ca de obicei, până la capătul unde ne întâlneam. Când am hotărât să plecăm, m-a invitat iarăşi în automobil, să mă conducă. dacă până atunci rezistasem ispitei de a ajunge acasă mai comod, acum, aglomeraţia şi năduful m-au convins să las de-o parte mândria de bărbat şi mă alătur de ea. Aleea ce ducea către şosea era pînă şi ea înţesată. Oamenii veneau, plecau, dezbrăcându-se sau acoperindu-şi parţial goliciunea, din mers. Tuturora le devenea de nesuportat îmbrăcămintea de stradă. Marina vorbea şi conducea. Automobilul abia avea loc să înainteze. Trebuie să recunosc, era pentru prima dată că ma aflam într-o maşină condusă de o femeie pe care începusem să o iubesc. Mă ameţea gândul acesta. Şi aveam impresia că o ameţea şi pe Marina.
M-a desmeticit un şoc brusc şi nu mai puţina brusca oprire a vehiculului. Am privit spre ea. Stătea nemişcată la volan, în aşteptare. Apoi am priceput. Văzusem, dar nu înregistrasem. Văzusem un mănunchi de femei însoţite de copii. Pe partea mea. Văzusem un băieţaş repezindu-se către maşină. Văzusem aripa acesteia  izbindu-i braţul ridicat pe neaşteptate. Peste o secundă, grupul se afla lângă noi. Femeile vorbeau în germană, protestau, înjurau, ţipau. Nici ea, nici eu nu le pricepeam limba, dar tonul lămurea totul. Marina a întors uşor capul în direcţia mea şi a rostit, cumpănit şi absent, după cum îi era felul vorbei:
– O mamă îşi ţine copilul lângă ea; nu-l lasă de capul lui.
Apoi demară.
Am continuat drumul în tăcere. Nu mai priveam către ea. Nu mai puteam.
Logic, avea dreptate. Dar era vorba despre un copil. Desigur, nu avea nici măcar o vânătaie. Dar, dacă… Marina nu oprise decât după şoc. Datoria nemţoaicei era să-şi ţină băiatul de mână. Dar copiii Marinei, singuri acasă; şi ea la scăldat?
Adăugă printre dinţi, abia auzită:
– Câteodată îmi urăsc până şi copiii…
M-a condus până în dreptul porţii. Am coborât. Ne-am luat rămas-bun. Am yitat să hotărâm când urma să ne revedem.

Tags

Related Posts

Share This